de FLORIN CONTREA

Nimic nu poate fi mai fascinant decat sa stii ca ai contribuit cu ceva la inaltarea spirituala a neamului tau, a locurilor tale natale. Cand pentru a-ti aduce la indeplinire idealul trebuie sa infrangi dificultati majore, bucuria invingerii finale este cu atat mai adanca si mai adevarata. Aceste ganduri trebuie sa fi framantat sufletul poetului si dascalului, omului de aleasa cultura al Banatului, si tatal al meu, Aurel Contrea, atunci cand, inaintea izbucnirii primului razboi mondial, se pregatea sa-si faca cunoscuta publicului, prima sa poezie.
Momentul era dramatic. Dornic de a-si implini un destin prin mijlocirea cartii, a ales Scoala normala – Preparandia din Arad, in anul 1916, parasindu-si pentru un timp Comlosu Mare, comuna sa natala din pusta Banatului, unde facuse primii pasi pe calea vietii scolare, indrumat fiind de cunoscutul dascal si luptator pentru drepturile romanilor, Iuliu Vuia. A vazut lumina zilei la 16 octombrie 1895. Parintii sai erau simpli tarani, dar iubitori de carte. Intr-o fotografie de epoca, tatal sau, Sofron Contrea este infatisat in mijlocul corului din localitate, cu privirea sa mandra, ce inspira respect.
Primul razboi mondial isi cere deja primele victime. Profesorul sau venerat, Ion Sadean cade pe front, lasandu-i in suflet un gol imens. Este momentul sa-si exprime gandurile in versuri, in poezia Pro memoria,
Si iar rasari in fata mea fiinta,
Ce mi-ai fost vietii mele-ndrumator.
De mult, n-aveam de Tine vreo stiinta
Si mort esti azi in seama tuturor…

Peste un an isi pierde si tatal, intr-un cumplit accident de tren in gara din satul Pesac, la mica distanta de satul sau. Durerea-i nemarginita se exprima tot in poezie, intr-o sfasietoare elegie ramasa in manuscris; Tatalui,
La pragul criptei din adanc
Ma rog la tine, Tata,
Ma rog la tine-al tau mormant
La crucea ta de piatra.

Ingenunchiez induiosat
Si tremurand din suflet,
Ca umbra-ti chip a imbracat,
Sopteste din rasuflet…

Dar nenorocirile parca nu se mai sfarsesc. La 1 iunie 1918 iti exprima durerea pentru disparitia lui George Cosbuc, poetul care, dupa Eminescu, ducea mai departe flacara poeziei romanesti in acele vremuri de grea restriste. Poemul La moartea lui George Cosbuc, aparut la Foaia diecezana din orasul Caransebes, contine un elogiu vibrant;
Ne-ai zdrobit inima, Doamne, cu-o atat de trista veste
Cand ne-ai spus ca mult iubitul badea George nu mai este!
Cand i-atata jale-n lume si-s atatea rane-n piept
Si cand toti cu obidire mangaierea ti-o astept.

Tanarul poet nu uita in evocarea sa prezentarea principalelor opere ale celui cunoscut drept „poetul taranimii”:
Graiul tau i-atat de dulce si-i atata vraje-ndansul
Farmecele lumii toate le-ai tesut maiestre-ntr-ansul
Juvaer e-n fiecare dintr-a tale multe file,
Orice viers de reverie din Balade si idile

Tu cu arta-ti ne-nteleasa-ai inteles tainele firii,
Ca pe plaiurile noastre sa vrajesti Nunta Zamfirii,
Ia cand graiu-n ratacire se pierdea si parea mort
I-a dat noua stralucire-nfiripand Fire de tort

Tu podoaba-ntreaga-a lumii ai fi dat-o avutie,
Ferecata-n doine, hore, cantece de vitejie…
In necrologul pe care-l alcatuieste pentru aceeasi publicatie citim: „Tineam la el cu dragoste, pentru ca oamenii in vremuri de dezastre se leaga cu indarjire nespusa de o persoana indrumatoare, care are autoritatea unui apostol. Omenirea are credinta nezdruncinata in oamenii sai mari si credinta aceasta nu se poate starpi din ei, pana stiu ca exista astfel de oameni.”
Intre timp, razboiul mondial isi urmeaza mersul necrutator. Satele banatene raman pustiite, tinerii plugari fiind luati la oaste si dusi sa lupte si sa moara in cine stie ce tinuturi indepartate. Despre aceasta stare de spirit apasatoare, raman marturie versurile poemului Prizonierii datata februarie 1917;
Un vant pribeag cutremura salcamii
Soptind o taina trista tremurand,
Ca vajnici roibi, ce si-au pierdut stapanii
Va umbre negre-n larguri alergand,
Vad suflete din  taine dezvelite
Cum se avanta-n noapte-ngrozitor
Simt truda grea a lumii obidite
Si ranele ma dor din trupul lor.

Sentimentul dominant care strabate aceste versuri cu ecouri din creatia lui Octavian Goga, este de compasiune si solidaritate cu suferinta consatenilor sai plugari:
Sunt fratii mei, pribegii saraciei
Supusi umili ai marilor dureri
Cei infratiti cu sarcina robiei
Cei istoviti de vlaga si puteri…

Amaraciunea provine si din nedreptatea sociala si nationala la care erau supusi romanii in acele vremuri lovite greu de nedreptatea istoriei:

Sunt fratii mei de-o limba si de sange
Cari sorb teroarea crudului infern
mi-e inima de desperata plange
In spasmul lor, ce-n taina si-l astern.

De la suferinta prezentului, gandul tanarului poet se indreapta spre a gasi cai de inlaturare a ei, pe calea marilor idealuri. De la constatarea situatiei precare a tarii noastre, in primele strofei ale poeziei sale, intitulata simbolic Oda;
Pe ceriul sfant al tarii mele
S-au napustit furtuni in clipe grele
Si stelele si-au incetat lumina
Si nu parea sa mai rasara luna…

Sfarsitul ne pastea in orice clipa
Cand si-arunca fatala ei aripa
Asupra-ne neindurata soarte
Asupra-ne cotropitoarea moarte
… autorul trece la un indemn vibrant adresat fratilor sai intru credinta si suferinta, de a renunta la vrajba inutila intre ei si de a alege calea iubirii si impacarii spre atingerea scopului comun:
Oh fratii mei, voi ati uitat trecutul
De va framanta astazi vrajmasia?
De ce lasati din bratul vostru scutul?
Iubiti-va! Aceasta ni-e taria!

Iubirea fie stanca neinfranta
De vatra ei vrajmasul sa se franga,
Din vatra ei puterea sa ne creasca
Sa intareasca Tara Romaneasca.

Dintr-o insemnare intr-un caiet cu manuscrise, reiese ca in 13 iunie 1917 a citit intr-o sedinta a cenaclului Petru Maior, (nu e consemnat si locul), un poem intitulat Lupta-n codru, din care notam:
Sufla, geme, urla vantul
Intrecand orice furtuna
Sus pe coaste se aduna
Oaste multa, rand cu randul,
C-a murit cu jale multa
Ion, soldatul sub porunca
Sus pe coasta de la munte
Vant alearga, bate vantul
Precum jalea bate gandul
Dorului, durerii multe.

Versurile avand structura folclorica, o compozitie nu lipsita de unele stangacii stilistice specifice avantului tineresc al poetului, depun marturie despre o stare de spirit – specifica starii de razboi in care ne aflam,  si despre o spontaneitate si naturalete care pot cuceri si astazi un public sensibil. Dincolo de compasiunea pentru tragedia soldatului roman, notam spiritul de sacrificiu, demnitatea si, nu in utimul rand, intima legatura dintre starea sufleteasca a eroului si zbuciumul naturii personificate.
Un gand poetic de o induiosatoare sinceritate ne intampina in poezia Sursum corda! De fapt, o rugaciune adresata Mantuitorului Iisus Hristos, la ceas de amarnica deznadejde:
O rugare blanda si duioasa
Ti-a trimis suflarea mea trudita,
Inima, pierduta in ispita
Mi se sfasie in desnadejde:
Rogu-ma, ma mantuie Hristoase.

Cu un autentic gest de responsabilitate literara, tanarul poet Aurel Contrea isi supune creatia judecatii cenaclului literar iar, la recomandarea acestuia, o publica in nr. 17  a revistei Biserica si scoala din Arad din anul 1918.  Tot pe atunci citeste la cenaclul Petru Maior si sonetul Catre tinerime din care amintim cateva fragmente semnificative:
Nori grei se rascolira in linistea senina
Furtuni fara de seaman de-asupra tarii noastre
Treziti din somnul dulce in vifor de dezastre,
Cautati in calea voastra o raza de lumina,

Porniti!… Sa va-nfioare-n cucernica-nchinare
Durerile ce zbat in desert dupa rasplata,
Va-mbratisati destinul cu dragoste curata
S-aveti o stea desteapta de-apururea in zare.

Desigur, este o tehnica retorica aici, bine condusa, dar sentimentele si cugetarile care se afla la fundamentul acesteia sunt, in contextul istoric dat, binevenite. Astazi, la aproape un secol de la compunerea lor, pot sa ne apara – din perspectiva artei moderne – oarecum exaltate si chiar bombastice. Dar versurile se includ in mersul vremii lor, influenta poeziei patriotice romantice este dominanta, si in nici un caz nu pot fi banuite de demagogie. Tanarul autor se identifica pe deplin cauzei pe care o slujea, era convins ca prin cantul sau se arata a fi un adevarat luminator si indrumator al neamului sau, iar despre aceste versuri, poezia romana din acest colt de tara, chiar avea mare nevoie atunci. Iar daca analizam ideile poetului fara prejudecati, si fara zambetul ironic si suficient al denigratorilor de meserie, constatam ca ideile promovate atunci sunt pe deplin valabile si in zilele noastre.
Din cauza dificultatilor inerente starii de razboi, Aurel Contrea este nevoit sa se duca la Budapesta pentru a urma Institutul Pedagogic Superior, nu inainte de a-si da examenele de diferenta la Liceul din Seghed. Trebuind sa revina urgent in Banat, din cauza revolutiei bolsevice  conduse de Bela Khun, a trecut raul Tisa inot impreuna cu doi colegi comloseni, pentru a nu fi arestat de armatele ostile. La Caransebes, unde fusese numit profesor suplinitor cu ajutorul fostului sau dascal, Iuliu Vuia, publica poemul Banatului intr-un moment deosebit de dificil pentru romani,
Banatule, tu tara mea frumoasa
Pierdut in largul zarilor surii
Tu leaganul copilariei mele
Tu raiul meu cu-atatea bucurii

Ma chiemi cu glasul patimei infrante
Ingenunchiat de-al veacurilor sorti,
Ca sa-ti urmez cararea ta pierduta
Sub rostul trist al fratilor mei morti.

Credem ca aceste versuri, pline de sensibilitate si de dragoste curata pentru meleagurile natale, se inscriu printre cele mai  reusite omagieri din litertura banateana, si nu numai. Admiratia fata de frumusetea naturii se imbina cu amaraciunea pentru trista soarta a celor cazuti pe front.
Ma chiemi cu glasul dornic de izbanda
S-adun flacai din dealuri si din vai,
Caci vieata ta e-n spasmurile mortii,
Caci trupul tau se frange de calai!

Chemarea la lupta trebuie inteleasa, firesc, doar ca o chemare pentru libertate nationala sociala si economica. Este o chemare pentru eliberarea de robia feudala, nu este efectiv indreptata impotriva nici unui alt popor, chemarea – evident – nu a fost luata la initiativa sa personala, ci a raspuns unor comandamente majore sugerate de cei care hotarau pe atunci, soarta poporului roman din Banat. Autorul se adreseaza romanilor din toate zonele istorice ale Banatului;

Banatule, tu tara mea aleasa
Ce cresti in tine fierul din adanc, –
Ai lanuri verzi si holde si gradine
Si tot ce e comoara e pamant.

Te scoala azi! Fioru-incremeneste
In inima vitejilor pribegi,
Caci patima renascatoare creste
Ca sa razbune vremile vitregi.

Se freamata purtati de biruinta
Stejarii codrilor din Severin
Si Carasul cu culmile carunte
Si-aduna-n sarg soliile ce-i vin,

Caci osti astrange-n largu-i Torontalul
Si malurile cruntului Timis
Sa apere ca traznetul din zare
Pamantul pentru care sunt trimisi.

Strofa finala concluzioneaza cu un apel la trezirea virtutilor strabune, intr-un demers asemanator aceluia din inmul nostru national, „Desteapta-te romane!”;
Iar cand taria-n zori se rumeneste
Si piere norul vietii-ntunecat
Te vei trezi, caci vesnic romaneste
Va stapani virtutea-n largul tau, Banat.

Poezia, publicata, se pare, tot in Revista diecezana din 1919 din Caransebes, a avut un ecou imens in epoca. De altfel, problema de pe front, s-a si rezolvat apoi favorabil pentru romani, la masa tratativelor de la Paris. Autorul a trebuit insa, in graba, sa plece  pentru a se inscrie la Facultatea de Stiintele Naturii a Universitatii din Cluj. Intre timp, Transilvania si Banatul isi recapata Independenta nationala, in urma Adunarii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1919. Evenimentul nu putea sa-i scape tanarului si entuziastului poet.
Sunt de remarcat versurile inchinate ostenilor romani care au izbandit dupa grele jertfe umane si fapte de vitejie, in care s-au acoperit de glorie, intr-un vibrant Imn de biruinta:
Ce draga e, ce sfanta e vieata,
Ce negrait de dulce-i sa traiesti,
Cand inima cu patima se zbate
La vestea celei mai dorite vesti,
Cand sufletul de farmec se-nfioara
Zarind ivirea zarilor de bine
Chemand o lume noua, cu ardoare,
Si lumea-aceasta a raspuns, ca vine..

Martiri, zvarliti ca prada, fara mila
In glodul vremii grele de pieire,
Cei schingiuiti in chinuri si napaste
Pascuti de-a veacurilor urmarire,
Veniti, veniti, ca-i ziua triumfala
Cand ziua-ntreaga-i prada fericirii,
Si-uitati cu totii timpul de turbare
Ce v-a scaldat in patima si sange
Uitati acum, ca-i ziua de iertare.

In ziua de-azi cutremure-se firea
Si zbata-se-n delir de veselie,
In ziua de-azi facutu-s-a plinirea
Ce-atatea vremi, dorit era sa vie
Cand razbunand trufia cu cainta
Plang toti stapanii zilelor vitrege,
Caci dragostea de limba si de lege
Si-a dobandit mareata biruinta.

Cand s-a-ndurat Pronia cea cereasca
Sa dea pierzarii neagra-ne sclavie
Pe plaiurile noastre-n osardie
Venit-ai zi de mare sarbatoare
Ca sa descui sicriul mortii noastre,
Ca sa ne scapi vietii-nduratoare
De-atatea patimi, chinuri si dezastre,

In lung si-n larg. In Tara Romaneasca
Purtati faclii si steaguri si fanfare,
Caci v-ati aflat pierdutele odoare
In datina si limba stramoseasca;
In cort, la plug, prin sate si pe plaiuri
Le-am cucerit si noua ne ramane,
Infiorat asculti a Tale graiuri,
Te pleci, te rogi si plangi invins, Romane.

Oh, pace tu, comoara ingereasca
Nadejdea unui viitor de aur
Tu cea mai scumpa-sfanta rasplatire
Prinosul cerului si-al lumii drag tezaur,
In inimile noastre te asterne
Ca-nvinsi de vraja maretiei Tale
Sa ce-nchinam Soliei cei eterne
Ce te-a trimis sa-ti faci in lume cale.

Finalul poemului aduce, cum era si firesc, omagiul nostru, al tuturor, Puterii lui Dumnezeu, care ne-a ajutat si ne-a aparat la greu, Pacii, comoara ingereasca, fara de care nimic trainic nu se poate fauri si – in fine Osteanului roman, harnic si viteaz.
Poetul Aurel Contrea, a gasit de cuviinta sa omagieze si devotamentul Casei Regale a Romaniei, care a avut un mare rol istoric in conducerea Tarii, dar gandul sau s-a indreptat cu recunostinta mai ales spre devotamentul celei care i-a ajutat pe ostasii raniti pe front, in conditii de mare dificultate; Reginei Maria;
Cand neamul meu zdrobit de suferinta
Plangea amarul vremii de restriste!
Cand tara mea pierea vazand cu chii
Pasea sub truda patimilor triste:
Ne-ai cercetat solie ingereasca
Ca sa ne-aduci o dulce mangaiere
Ca sa te stim, ca esti regina noastra
Aparatoare-n clipa de durere.

Cand greul vietii ne scria calvarul
Ai aparut ca vraja din poveste
Precum in vis de farmec Cosanzeana
Rasare cu lumina dupa creste:
Si-n vai, in dealuri, pe campii intinse
Se-nstapaneste dalba primavara
Si-mparte lumii farmecul comorii
In jalnica desmostenita tara.

Venit-ai azi pe plaiurile noastre
Ca sa ne spui ca visul e aievea
Venit-ai azi sa-mprastii bucuria
Sub ceriul nost cu zarile albastre
Sosirii tale-i salta in fericire
Tot sufletul robitului Ardeal
Si florile ce-ncununeaza firea
Si vaile si codrii depe deal.

C-ai dezlegat averea tainuita
A inimilor noastre zbuciumate
Si-ai risipit in sargul vietii dorul
Si dragostele tarii liberate.

Cutremurati de clipa fara seaman
Ce-o simte azi intreaga Romanie
Iti multumim, Craiasa Romanimii
Ca ne-ai pasit azi stramoseasca glie
Si chiotul, e cel mai scump al firii
Dezlantuit din piepturile noastre:
E sincera, puternica simtire
Ce-o dedicam azi Majestatii Voastre.

Afland din poeziile publicate in presa vremii despre calitatea poeziei lui Aurel Contrea, compozitorul Tiberiu Brediceanu, care era si director al nou infiintatei Opere Nationale romane din Cluj, ii solicita – prin intermediul tenorului Traian Grozavescu, ce il cunostea pe poet din corul bisericesc la care participasera, sa traduca, in termen limita de 3 luni, opera Aida de Giuseppe Verdi, dupa libretul lui Antonio Crislanzonni dupa un manuscris in limbile italiana si maghiara. Poetul constiincios, face efortul cerut, iar la 25 mai 1924, are loc si premiera operei, cu mult succes. Redam aici cateva fragmente din Imnul de biruinta din opera Aida:
In zbor, cine pluteste-n al gloriei cuvant?
Ca un puternic soare sfant cu-avant?
Tu soare sfant!
Cununi de flori de vin sa-ti anin coroanei cei de
Mirt,
Cand zvon de praznuire te cheama-n drag alint…

Dorinta de a deveni un nou poet al neamului se naruieste insa. Obtine, dupa absolvirea facultatii, o bursa de studii pentru a-si obtine doctoratul la Roma dar, in stiintele naturii nu in literatura cum ar fi dorit. Cu durere in suflet trebuie sa renunte la poezie, pentru a se dedica stiintei. Totusi, continua sa scrie poezii si sa publice in presa articole pe teme culturale.
Intre 1920-1924, la Roma, in calitate de doctorand, participa la activitatea Societatii Academice „Dacia Traiana” a studentior si a oamenilor de cultura romani, pentru care scrie in scrie 1921, imnul „Din Roma”,
Din Dacia ne-a adunat
La Roma o scanteie,
Ce s-a aprins, cand neamul Dac
Luptand cu Divul imparat,
Cazu pentru-o idee.

Un neam ce-n jertfa s-a nascut
Prin moarte si din viata
Norocul si l-a cunoscut,
Cand alegandu-si vietii scut
Si-a pus nadejdea-n brate.

Din toiul trudnicului chin
Noi am cules cununa,
Sub bolta ceriului senin
Cu soare cald si vantul lin
Ne bucuram intr-una.

Un neam ce jertf-a cunoscut
La Sarmisegetuza?
Si-acel ce-avea lupoaica-n scut
Din lupta lor am cunoscut
Virtutile si muza.

Povestea neamului intreg
O lege ne invata
– precum samanta scoate vreg
Din zgura solului vitreg. –
Si noi scoatem povata.

Cand vifor inspaimantator
Asupra noastra vine,
Ne vom ruga c-un singur dor
S-avem in suflet forta lor
Si acelasi sange-n vine.

Sa vie-atunci orice-ar veni:
Pe viata si pe moarte,
Oricate rele ne-ar meni,
Noi drepti in fata le-o privi,
Caci ne-am croit o soarte.

Revenit in tara, este numit profesor de stiintele naturii la Liceul C.D.Loga din Timisoara, avand insa si ore la Facultatea de mineralogie. Patruns de importanta misiunii sale pedagogice, compune si aici Imnul scolar inchinat Institutiei pe care o slujea;

E cea dintai dorinta ce-mi framanta
In soapte-aprinse flacara din piept
E cea dintaiu strigare ce ma-ncanta
Si semnul drag, ce vajnic il astept;
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Sa fim chemati cu inima zglobie
Si cu avantul vesnic plin de foc,
Ca steagul nostru ridicat sa fie
Caci sfant e semnul lui in orice loc:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Suntem alesii vremilor marete
Cari au parinti si frati ce s-au jertfit,
Facand cu sange planuri indraznete;
In rostul lor i-al nostru rost sortit:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Intinsul tarii noastre adorate
Isi creste vraja-n campuri si la deal,
Ne farmeca cu darurile-i toate;
Un dar e si supremul ideal;
Sa falfaie cu fala tricolorul,
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

In plaiurile noastre minunate
Isi au stramosii vesnicul lacas
Si vom izbi cu fulgerele toate
De-ar indrazni sa-l calce pas vrajmas:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Banatule cu vlaga franta-n doua
Sa nu-ti mai plangi Tu fiii-nstreinati,
Ca-n piept ne este vlaga vesnic noua
Si-n veci nu vom uita ca ne sunt frati:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.

Patronul scoalei noastre ne priveste
Cu ochi duiosi din timpul secular
Caci rod bogat samantei sale-i creste
Ca-n lanul plin de spice, la hotar:
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul
Sa falfaie cu fala tricolorul!

Tot pe atunci, la 18 iunie 1924, a compus un sonet inchinat unui mare dascal care a fost ctitorul invatamantului romanesc, Lui Gheorge Lazar,
Din istovita brazda semanata
Cu sarguinta aspra si-ndarjire
Ne-a rasarit imbelsugata roada:
A mantuirei noastre inflorire.

Cand patima Ta te-a stors de truda cruda
Si campului sterp iti ostenea avantul,
Un nou indemn pornirea Ti-o indruma;

Iar se avanta si din nou se-nalta
Nestramutata, spendida, Ideea,
Si generatiilor noua le invata.

Oh, vino dar, cu inima, cu cheia
Invataturii tale infocate
Caci inimile azi Te-asteapta, toate.

Este un elogiu adus dascalului, omului de stiinta, celui caruia intreaga viata, ganduri si preocupari ii sunt inchinate unui singur scop suprem: luminarii spirituale si morale a neamului sau, si, chiar mai mult, a omenirii in ansamblul ei. Pe aceeasi linie ideatica mai citam si Pe marginea cartilor,
Ce fericiti sunt purtatorii pacii
Si vestilor, de binevoitori
Cei inchinati adanc sinceritatii
Si-a-ntelepciunii mari cugetatori.

Cari ziua, noaptea, cred si-n orice clipa
Sunt slujitori supusi eternei legi,
Ce-si mistuie gandirea cu risipa
Spre mantuirea vremilor intregi.

Ca-n flacara ce arde in simtire
In rostul lor aducator de-avant
Si-n drumul lor ce duce spre marire
E-ntreg avutul vietii pe pamant.

Urmare a prestigiului pe care si l-a dobandit ca urmare a neincetatei sale activitati stiintifice si poetice, i se incredinteaza, de catre primaria municipiului Timisoara, recitarea unei poezii omagiale inchinate Italiei, cu ocazia inaugurarii la 23 aprilie 1926, in centrul orasului, a unei copii in bronz, a simbolicei Lupoaice alaptandu-si puii, pe Romulus si Remus, oferita de catre primaria municipiului Roma, ca semn al recunoasterii latinitatii noastre;
In departari s-a luminat cararea
Si vad campia Ta inviorata
Un imn triumfator strabate zarea
Si ritmul lui il simte firea toata,
Din Alpi spre Apenini si largul marii

Albastrei mari si-a cerului albastru
Inalte culmi imi chiama amintirea
Neostenit strabat pe drumul aspru
Ma duce pasul iarasi catra Tine
Italie, Te-am revazut cu bine.

Ca om de stiinta, dar si ca poet, a dedicat o poezie interesanta genezei vietii, un imn scurt inchinat Creatiunii, intitulat Ab initio mundi, din care notam un fragment:
Din ceas in ceas misterul se formeaza,
In nepatrunsul strop coloidal,
Discret secretul viu se contureaza
De restul sec si brut material.

Si-ncrezator sarcodiul mai in urma
Dezvolta-asigurat cate-un picior,
Ce-n piatra loc de trai incet isi scurma
Cerand prin viata loc stapanitor.

Consideram ca si poezia inchinata vulcanului Vezuviu, tot un imn al maretiei naturii poate fi considerat:
Neincetat cutremura pamantul
Neostenit ma-ndeamna sus avantul.
I-asa de grea cararea ta de stanca,
Fagasul ei impietruit ma-ncanta.
Urc varful tau, cel urgisit de soarte
Vulcan batran, aducator de moarte.

In sanul tau se zbat inlantuite
Ca-ntr-un navod, puterile naturii.
Cand izbucnesc (ca neamuri razvratite
Ce navalesc cu patimile urii)
Se clatina din temelii pamantul
Ca-n inceput, cand a grait Cuvantul.

Din an in an revolta se-noieste
Sus in crater, si-adanc in maruntaie
Meleaguri noi, pierzarii isi croieste
Nestapanitul fluviu de vapaie,
Iar flacara ce arde-n acest fluviu
E darul tau, Batranule Vezuviu.

Si omul, ce s-a infratit cu firea
A-frumsetat vulcanul cu plantatii,
In vinul lui e noua razvratirea,
In focul lui isi jor credinta fratii.
Caci farmecul salbaticiei crunte
L-a pus in vin razbunatorul munte.

Si, pentru a incheia, redam un fragment din evocarea Codrule, podoaba firii,

Codrule, podoaba firii, crainic mandru si bogat
Cum iti legeni tu coroana intr-un cantec leganat
Cum asterni cu darnicie bogatia de comori
S-o inchini la lumea toata, ca prin ea sa te adori, –

Codrule, fartate dulce, mult esti mandru si semet
Am venit pierdut la tine fericirea sa ma-nveti
Sa-mi arati carari alese, cai ce duc catre noroc,
Doar tu stii, – caci ai atata-ntelepciune de proroc…

Despre calitatea demersului poetic al lui Aurel Contrea, depune marturie Ioan Viorel Boldureanu in prefata la singurul volum restrans de versuri al poetului, aparut in 2003, la Ed. Marineasa din Timisoara, intitulat Banatului, din care citam: „Virtuozitatea formei, convingatoare, ramane inlauntrul poeziei pentru ca se pastreaza in limitele controlate ale aceleiasi sensibilitati si fervori lirice deopotriva cenzurate de limpezimea gandului si trairii proprii. Discursul liric – avand tensiunea ce-o da retorica implicarii in mari sentimente, deci a faptului trait pe seama si inlauntrul acestora – lasa sa transpara cate o logica limpede, cat si reflexele intuitiei sensibile directe in expresii poetice memorabile”.
Aurel Contrea a colaborat cu poezii si studii de critica literara in presa vremii sale, in revistele culturale Suflet nou, de la Comlosu Mare, Fruncea, Primavara si altele.  S-a referit la creatia autorilor semnificativi ai timpului sau. Din pacate, nimeni, din ale timp, nu i-a dedicat inca o recenzie pe masura valorii sale autentice. Pana in 1937 nici nu a existat la Timisoara vreo filiala a Societatii Scriitorilor Romani de la Bucuresti, asa cum s-a intamplat la Iasi si la Bucuresti inca din vremea lui Titu Maiorescu. Prima asociatie semnificativa de acest fel a fost Societatea Scriitorilor Romani din Banat, condusa la inceput, de Volbura Poiana Nasturas, apoi de omul de afaceri Dion M. Ar. Dan, la care a colaborat si Aurel Contrea in calitate de bibliotecar. Din primul comitet al acestei societati au mai facut parte autorii: Ion Rosiu Rosioru, G. Popiti, Gheorghe Atanasiu, Aurel Cosma junior, Dridri Gorinita, Iosif Velceanu, Al Tintaru, Mia Cerna, A. Peleanu, Lucian Cosmin, Damian Iverniceau, Ioachim Miloia si Traian Topliceanu.
La cenaclul Altarul cartii, de pe langa aceasta societate, au mai colaborat: C. Miu-Lerca, Dorian Grozdan, Romulus Fabian, Melentie Sora, Nicolae Ivan, Ilie Ienea, George Catana si altii.
Activitatea culturala si literara interbelica, dinainte de aparitia acestor asociatii este, din pacate, putin cunoscuta, si este chiar minimalizata pe nedrept, multi autori trebuind sa razbata pe plan literar prin forte proprii. Ar fi timpul ca truda lor, printre care si a omului de cultura banatean Aurel Contrea, sa fie recunoscuta si oficial. De altfel, s-a si stins din viata, in umilinta si uitare, la data de 12 aprilie, 1968 la Timisoara.