Tag: Poezie

TESTIMONII LIRICE (POEME)

On By nelursIn poetryLeave a comment

SFARSITUL SINGURATATII

Trezitu-m-am in plina noapte
in al singuratatii hohotit,
cum ca-i bolnava de tacerea-mi lunga,
drept care la plecare s-a gandit.

„Dar cum voi fi eu fara tine?”
am dat sa strig, iar ea m-a repezit:
“Nu mie-mpreunarea sa mi-o ceri,
cand tu nelinistii i-ai fost menit;

fii cel ce esti – un visator
pierdut in asta lume a cartirii,
unde visarea-si are rostul ei
de condiment al vietii si al firii”.

HOMO LUDENS
(Omul care se joaca)

Ca omul s-a jucat cu focul
de cand in lume ochi facu,
ne-ncredintam nu doar din mituri,
ci si din chipul lui de-acu.

In plan moral-spiritual
el a ramas acelasi ins –
avid de-onoruri si de bani
si-n felurite intrigi prins.

Politicestile cabale
sunt jucaria sa-ndragita,
chiar si atunci cand zvarle-n foc
speranta unei lumi mintita…

Fireste ca nu-i focul furat
de Prometeul curajos
pentru a omului progres
cand de-a-ncalare, cand pe jos,

eroic act fara egal
ce-n zei starnit-a ofticatul,
incat faptasul fu legat
sa-i mance vulturul ficatul.

Nu-i nici macar focul edenic,
pe care-Adam l-a intetit
cu-mbucatura buclucasa
din fructul pomului oprit.

Ii jocul lui din totdeauna
cu reguli pentru jucator,
pe care tot el le incalca –
Deci homo ludens e-un trisor!

NORII SURI

Norii suri cu frunti imense
lenea tot mai jos si-o lasa
si cu plansul lor ciclopic
prind pamantul ca-ntr-o plasa.

As putea pe-a ploii funii
sa ma urc pana la stele,
de-as avea incredintarea
c-am scapat de-a lumii rele.

Dar cum omul lut se cheama
si cum moartea-n lut se-ndeasa,
ce sa caut eu aiurea
cand pamantu-mi este casa?

Mai bine moartea printre-ai tai
decat o viata-nstrainata
pe un taram fara hotar
unde lumina-i degerata.

Caci moartea nu-i punctul final
de viata-i cu folos traita,
smulgand o clipa cat vecia
din fericirea irosita.

Iar fericirea dar s-o faci
celor ce sunt si vor mai fi –
dovada vie ca-i bogat
doar cel ce stie-a darui.

INTERPELARE

Doamne,
de la alesi am invatat
cum poti primi raspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept ca ele nu ajuta
o viata-atata de corupta
incat apare ca sucita,
dar orisicat avem dovada
ca plugul si-a pornit lucrarea
in minti, deprinderi si-obiceiuri,
sa are democratic tara
cu zelul din agricultura,
unde taranii reciclati
muncesc cu spor la-nfulecat
de cand au document la mana
ca sunt someri calificati.
*
Te-ntreb atunci ceresc Parinte,
cum l-ai facut pe om de-i sui
si unde este mintea lui
cand rosturile si le uita
impins de forta egoismului?
C-o mana doar ai daruit,
altfel cum naiba se explica
ca omul pare-un zapacit:
ba soricel flamand de taine
dosite-n scrinul vrerii Tale,
ba frunza smulsa de pacate
din pomul vietii fara moarte,
ce de furtuni e-nvartejita
si-apoi in tina azvarlita…

CRAIASA ZAPEZILOR

Mai alb ca neaua si lumina
e al craiesei trup divin,
invesmantat in valuri dalbe
si-n toate aducand a crin.

Miros de crini ea raspandeste
la fiecare gest regal –
zeita e, dar si femeie
cu parul lung si-obrazul pal.

Sta singura-n al ei palat
durat din gheata si din nea
si un suspin i se strecoara
din pieptul palpitand abea…

De gheata fu pana mai ieri,
cand la hotarul dinspre sud
vazu sarind din floare-n floare
zeul Amor gingas si nud.

De-atunci il vede si-l tot vede
cum tumbe face-n vai si lunci,
iar inima i-a prins a bate
mai altfel ca si pan-atunci.

Un dor de soare o cuprinde,
dor de verdeata si caldura,
de dragoste mistuitoare
cu-aroma dulce de-aventura,

incat scarbita ea se simte
de tron si-a sa imparatie;
ar vrea ca totu-n schimb sa dea
numai iubita lui sa fie.

Dar cum sa schimbi ce ti-i sortit
de Cel ce-n mana Lui inchide
destine si atatea morti
ba exemplare, ba mai hade?!

De-aceea sta indurerata
gandindu-se ca nemurirea
o fi ea buna-n linii mari,
dar are si o parte rea:

Cand nemuritii nu au voie
sa faca ce fac muritorii,
e semn ca-n vesnicii e-o hiba
cu piesa si cu toti actorii!

PARUL TAU

Noptos
si greu de-mbatator miros,
parul tau
– o, preafrumoaso –
e puntea aruncata
de oarba intamplare
peste torentii sortii mele,
pe care se duc
si se tot duc
sperantele iubirii nepereche,
stransa ca-ntr-un cleste
de dor si disperare.

GLASUL CLOPOTELOR

In fiecare zi-i orgie
de voci iscate in arama –
e-a clopotelor tanguire
dupa eternul ce pe om il cheama.

Si glasul clopotelor Parce
peste oras aleanul si-l presara,
ca omului sa-i dea de stire
ca viului sortit ii e sa piara.

Apoi coloana vocilor unite
se-nalta ajungand la cer,
ca-n sus sa duca doruri multe
si-n jos s-aduca blandul ler.

NOUL AN

Din trupul timpului desprins
si din al sau avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.

N-avem motive sa-l dorim
ori sa-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fratii lui
ce vad in om doar un nimic.

Dar ne-amagim sa tot speram
ca noul an va fi altfel,
cand megaplanuri zamislim
si cand ne cramponam de el.

Romanii-n speta au talent
sa se-amageasca-n fel de fel
prin cincinale si-anuale
durate c-un politic tel.

Atata doar ca timpul rade
de-ale politicului mofturi,
vazand in ele nostimada
cu broasca si-ale ei avanturi,

ce pusu-s-a sa bea la apa
pana cat leul va ajunge,
dar a crapat mai inainte
ca brotaceii s-o alunge.

ALBUM MATERN

Albul laptos al zapezii
surade
cand buzele reci
ale luminii pale
ating fata dumisale,
si cu tandretea unei mame
prepara scutece de gheata
pentru pamantul
adormit
si-ntroienit,
care aidoma unui copil
scanceste multumit
si-n somn tresare
c-un adorabil tocait.

MERSUL TAU

Mersul tau,
divina mea,
aidoma-i c-o floare
in miscare,
ce trupul gratios si-l pleaca
dup-a zefirului suflare;
e un poem al daruirii,
eterna omului poveste
nu numai despre Feti frumosi
si cu Ilene Cosanzene,
ci despre-acei necunoscuti
de vesnicie inghititi,
ce-au patimit pe-a lor Golgota
cand dragostea le-a fost rapita;
un fulg de nea e mersul tau
in leganarea lui de vis,
ce-n gene-ncearca sa-si anine
intensul alb de paradis;
ori poate ca-i o melodie
sculptata-n supraomenesc,
cu-nmladieri ce te-nfioara
si cu fiori ce te-ametesc.

George PETROVAI

SIMPOZIONUL ANUAL MIHAI EMINESCU LA CONSULATUL ROMAN DIN NEW YORK

On By nelursIn USALeave a comment

Sambata 15 ianuarie 2011, la Consulatul General al Romaniei  la  New York, a avut loc Simpozionul anual Mihai Eminescu – „Mihai Eminescu, de la idolatrie la contestatie”. Simpozionul a fost organizat de Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, Cenaclul „M. Eminescu”, Revista „Lumina Lina” si Galeria „Spiritus”, ce apartine aceluiasi Institut, avand co-sponsori Societatea Romana Crestina „Dorul” si Academia Oamenilor de Stiinta din Romania.

Organizat in cinstea zilei de nastere a marelui nostru poet national, simpozionul s-a aflat la a saptesprezecea editiea sa si reprezinta cel mai mare eveniment cultural si academic dedicat poetului, pe teritoriul Statelor Unite.

Ca si in anii precedenti, au participat la simpozion scriitori, critici literari, cercetatori, poeti, artisti plastici, si iubitori ai operei eminesciene, admiratori si comentatori ai personalitati sale politice.

In partea intaia a programului, dupa cuvantul de deschidere rostit de prof. Pr.Dr. Teodor Damian presedintele Institutului a urmat o emotionanta rugaciune, dupa poemul „Rugaciune” de Mihai Eminescu cantata de renumita artista Lia Lungu.

Excelenta sa Marian Parjol, Consulul Generalal Romaniei la New York, a adresat un mesaj aniversar dedicat momentului, salutand initiativa institutului de sarbatorire a poetului national. Atat in cuvantul de deschidere oficiala cat si pe parcursul simpozionului, Excelenta sa si-a aratat surprinderea si admiratia fata de continutul si nivelul inaltul standard academic si estetic al simpozionului, subliniind importanta acestuia in contextual cultural actual, cand in Romania se inregistreaza vadite tendinte de marginalizare al marelui nostru poet national. Ca o dovada a aprecierii sale, Domnia Sa si-a exprimat credinta ca acest simpozion este de o mare valoare culturala pentru Romania si a lansat invitatia de colaborare cu institutul, oferind gazduirea acestui eveniment si in anii viitori.

Partea intaia a programului s-a incheiat prin cuvantul presedintelui Societatii Romane Crestine „Dorul”, Ing. Cristian Pascu, care a vorbit despre initiativele legate de „Proiectul Eminescu” – crearea si amplasarea bustului poetului  intr-un spatiu public din New York.
In partea a doua a simpopzionului, s-au prezentat ample comunicari  ale participantilor.

Doina Uricariu a vorbit despre: „Eminescu: Patrimoniu ca o prada”. Analizand critic fenomenul Eminescu, scriitoarea precizeaza faptul ca atat inainte cat si dupa revolutie, critica literara a deformat imaginea poetului din considerente extra estetice. Daca inainte manualele au modificat titluri, elemente biografice, contexte si sensuri, astazi  exista o tendinta de marginalizare a poetului venita din partea unor personalitati influiente din cadrul culturi romanesti. Scriitoarea subliniaza necesitatea crearii unui Institut Eminescu dupa model occidental, care sa puna in lumina multiplele valentele si complexitatea personalitatii marelui nostru poet national.

M.N. Rusu, critic si istoric literar, eminescolog, vorbeste despre „Eminescu, insurgentul” scotand in evidenta, in urma studiilor sale facute in arhivele din Budapesta si Viena, un element biographic important si elocvent pentru formarea unei imagini mai clare asupra vietii si atmosferei politice in care poetul a petrcut ultima parte a vietii sale: existenta unui pistol pe care Eminescu avea permisiunea sa il poarte permanent, chiar si in spital, pentru a se apara.

Dr. Theodor Damian, in comunicarea sa „Accente crestine in poezia lui Eminescu”  priveste cu ochiul critic al teologului dar si cu subtilitatea filozofului si a poietului, opera  eminesciana si scoate in evidenta profundul sentiment crestin al lui Eminescu, care sta la baza pietatii sale in poemele religioase, pietate ce apare implicit ca izvor al conceptiei sale despre lume, oglindita in opera sa poetica.

Valentina Ciaprazi, a vorbit despre „Mihai Eminescu, Charles Baudelaire si Septime Gorceix “ si traducerea lui Eminescu in limba franceza, evidentiind valoarea universala a poeziei eminesciene. In incheiere cu un remarcabil talent actoricesc, V. Ciaprazi a recitat intr-o franceza impecabila un poem de Mihai Eminescu.

Doru Tsaganea, a prezentat lucrarea: „Semnificatia Congresului de la Berlin in publicistica lui Eminescu”. O nota deosebita a acestei comunicari a conferit-o prezentarea tabloului: „Congresul de la Berlin” pictat in 1881 de celebrul pictor Anton von Werner si care nareaza prin gestica si amplasarea personajelor, pozitia marilor puteri in contextul Congresului din 1878, in care se recunoaste si independenta Romaniei.

Dr. Napoleon Savescu a vorbit despre: „Fenomenul dacic in viziunea lui Eminescu”, dialogand cu  audienta si recitand versuri din Eminescu. Scriitorul Mircea Sandulescu in interventia sa, a scos in evidenta trasaturile pozitive si parti negative in personalitatea poetului.

Master of ceremony a fost jurnalista, critic literar Mariana Tera, care secondata de doamna Solomon, a introdus pe rand fiecare moment prin comentarii extreme de pertinente. Atmosfera academica si nivelul estetic in care s-au desfasurat lucrarile a fost completata de un recital de poezie sustinut de Claudia Damian, recitarea in limba germana a poemului „Mai am un singur dor” de Ion Vitelariu  recitare „Umbra lui Istrate Dabija-voievod”, si un moment musical de cantece si romante pe versuri de Eminescu in interpretarea talentatei soliste Lia Lungu, mesagera artei lirice romanesti in America.

Galeria „Spiritus” a Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, condusa de artista plastica Viorica Colpacci, a prezentat o expozitie dedicata marelui poet. S-au expus lucrari de pictura, sculptura si fotografie de arta ale artistilor din New York, Doru Tsaganea, a prezentat doua printuri de fotografie digitale de largi dimensiuni realizate in intregime de autor. Lucrarile surprind atat prin maestria tehnica cat si prin semnificatiile lor crestine si patriotice. Unul din tablouri intitulat „Eroul Muntilor” il prezinta pe caporalul Musatescu, care invalid fiind, a cerut totusi sa lupte aruncand grenade. Statuia eroului din primul razboi mondial se profileaza pe fundalul muntilor, sub semnul si protectia crucii Caraimanului. Eroismul, dragoste de tara si de Dumnezeu, ca trasaturi esentiale ale poporului nostru este mesajul evident al acestei remarcabile creatii.

Garabet Salgian, a prezintat un peisaj de iarna stilizat, amintind nostalgic de iernile natale. Pictorul imbina cu maiestrie tehnici insusite la scoala bizantina cu lirismul subtil intr-o rafinata armonie de griuri si argint.

Picturile Ruxandrei Dumitrescu, mai putin cunoscute pana acum in comunitatea romaneasca din New York, ne dezvaluie o pictorita de talent  care stie sa manuiasca  culoarea si sa transmita prin  imaginea unui simplu peisaj de iarna o lume interioara, poetica si spiritualizata.

Lee Vasu format la scoala artei Bizantine, a expus doua tablouri inspirate de pictura Bisericii Sfanta Sofia. In lucrarile sale „Albastru Regal Bizantin” si „Rosu Regal Bizantin”, contactul cu spiritualitatea si arta crestina se resimte in puritatea stilistica si atmosfera spirituala. Ele exprima cu mijloacele abstracte ale artei spirituale moderne, frumosul transcendental.

Maria Tazlauanu, pictorita trairilor interioare si a metaforelor vizuale, descrie in pictura sa o lume imaginara, fascinanta. In tabloul expus, „Anxietate de Primavara” pictorita ne prezinta o stare de vis, de asociatii poetice inedite, metafore vizuale surprinzatoare, totul tinut intr-o gama linistita, intr-o armonie de rosuri si verzuri care creeaza acea  detasare de lumea realitatii obiective, invitandu-te intr-o alta lume necunoscuta, atemporala.

Tabloul „Irisi” al lui Serban Chelariu in tonalitati aurii, aproape monocrome, aduce o atmosfera de toamna, de  liniste, parca detasata de violenta lumii, conducand catre  meditatie si contemplare. Este o atmosfera interioara in acest tablou ce parca te indeamna sa meditezi asupra trecerilor, asupra apropierii de liniste, ca intr-un poem filozofic.

Viorica Colpacci expune o sculptura luminoasa, monumentala intitulata „Steaua” care reprezinta o schimbare de directie in creatiea sa. Artista foloseste lumina ca parte integranta si element compositional pentru a transmite semnificatii metaforice si metafizice. Ea manuieste simboluri universale din traditia culturala iudeo-crestina cum ar fi punctul, cercul, crucea si simboluri numerice, inspirandu-se din filozofia si mistica medievala si cosmologia moderna. Scopul autoarei este ca prin folosirea tehnicii asamblajului formata din obiecte „ready made”, lumina fluorescenta si LED in combinatie cu tehnica otelul sudat, sa exprime, prin mijloacele de limbaj al artei contemporane, adevaruri biblice. Lucrarile sale recente  din care face parte si aceasta, au diferite straturi de semnificatii si necesita o hermeneutica interdisciplinara.

Dedicata lui Mihai Eminescu, expozitia in ansamblul, prin caracterul ei patriotic, liric si crestin ar putea cu siguranta ilustra un volum de versuri al marelui poet. Simpozionul Mihai Eminescu din acest an este fara indoiala o reusita a institutului, aducand o contributie importanta la cultura romaneasca.

Viorica COLPACCI
New York
ianuarie 2011

INTERVIU CU SCRIITOAREA FLORICA BUD

On By nelursIn InterviewLeave a comment

„Nu ma cred o printesa,
[…]ci un salahor literar”
Florica BUD
Baia Mare, 27 iulie, 2010

Daniela SITAR-TAUT: Doamna Florica Bud, sunteti in continuare, o adolescenta rasfatata. De obicei, apropierea de poezie se petrece mai devreme. In cazul dvs., drumul a fost invers. Ce v-a determinat sa va schimbati, inca o data, haina scriitoriceasca? Si, cum a fost primita aceasta schimbare de catre colegii de condei?

Florica BUD: De fapt… nu este chiar o schimbare, ci doar o intoarcere in timp… o intoarcere la copilarie, cand frecventam „Cenaclul elevilor din Ulmeni” si scriam poezii. Prima mea poezie s-a intitulat „Rau”: „Raul curge lent… o cale… si cu el curg anii mei”.  Aveam atunci mari probleme existentiale. Iubind-o foarte mult pe bunica mea, Valeria, ma preocupa petrecerea noastra scurta prin lume. Rezolvand – prin acceptarea neputintei – problema inca de atunci din copilarie, acum ma gandesc la moarte mai putin. Ulmeni, fosta comuna, astazi oras, asezat pe malul stang al Somesului, este locul in care m-a adus… barza. Noi, ulmenii, ne mandrim cu Tohatul lui Petre Dulfu, Chelinta lui Emil Gavris, de asemenea  cu… casa parinteasca unde a vazut lumina zilei profesor doctor Florian Ulmeanu, fondatorul Societatii de Medicina Culturii Fizice din Romania si detinatorul Premiului Boullard al Academiei de Medicina a Frantei. Suntem patru membri ai U.S.R., din Ulmeni: Radu Ulmeanu, Viorel Muresean, Vasile Morar si subsemnata. Primarul orasului, Lucian Morar, a tinut sa marcheze aceasta realizare si, impreuna cu poetul Ion Vadan, ne-a sustinut in demersul de a tipari o antologie cu titlul Ulmeni – cuvant zidit in vitralii. Ma intorc la timpul prezent si spun cu mana pe inima ca poetii m-au primit cu multa caldura in randurile lor, chiar si cei grupati in «Poetas del Mundo».Tin sa le multumesc si pe aceasta cale.

Daniela SITAR-TAUT: Unul dintre ultimele volume poarta un titlu socant – „Pierd monopolul iubirii”. De fapt, aceasta este una dintre notele definitorii prezente si in celelalte aparitii editoriale. Nu e cam riscanta o astfel de declaratie – livresca, ce-i drept, din partea unei doamne?

Florica BUD: Toti muritorii au dreptul la iubire, cel putin in… poezie. Tocmai de aceea m-am asezat, asa cum nu obisnuiesc sa o fac in viata, in capul mesei la festinul iubirii, dand din coate sa obtin cat mai mult, daca se poate sa inhat cincizeci si unu de procente din actiunile ei, cotate la bursa. Am tinut cont si de sfatul facil, pe care eu nu il agreez, ca in dragoste ca si in razboi totul este permis. Dar am fost crunt dezamagita! Cine mai are nevoie astazi de iubire? Asadar… dupa ce m-am smiorcait din cauza ca… Pierd monopolul iubirii, m-am repliat si, prozatoarea ludica din mine, a notat pe urmatoarea pagina a acestui volum… „unii pierd si ceea ce nu au avut niciodata…” Sa fie vorba de cititori ? Sa fie vorba numai de sentimente?

Daniela SITAR-TAUT: Horia Garbea va definea drept o poeta a iubirii, cu un registru afectiv variat. Se resimt insa niste ghimpi aruncati femeilor docte, divelor. Sunteti o feminista? Ce aveti de impartit cu „frumoasele frigide ale napocalului cluj”?

Florica BUD: Nu, dimpotriva! desfid feministele, din cauza carora ne-am pierdut pentru totdeauna locul privilegiat in sufletul barbatilor. Consider asa-zisele feministe niste aeriene carora li s-a urat cu binele lor mic-burghez. Nu am nimic cu doctele, ci cu… indoctrinatele. Nu am nimic impotriva divelor adevarate. Iar cu ale noastre, confectionate din plastilina, am o singura problema. Fiind niste prezente cotidiene la televizor, devin formatoare de opinii, caractere. Or… mi se pare destul de periculos ca mii de adolescenti, de sufletul carora, din pacate, nu are nimeni vreme sa se ocupe temeinic,  sa confunde aparenta cu realitatea, naturaletea si competenta cu superficialitatea si cabotinismul acestor personage. Ce as putea imparti cu frumoasele napocalului Cluj… decat frigiditatea!?!

Daniela SITAR-TAUT: Una dintre cauzele respingerii cartilor dvs. este acuza referitoare la lipsa unei pregatiri filologice. Resimtiti acest aspect ca pe un handicap?

Florica BUD: La intrebarea aceasta as putea sa raspund pe vreo trei sute de pagini in care sa ma plang ca nu am avut norocul sa ma indrume nimeni spre un domeniu ce mi s-ar fi potrivit. Asa ca… pe fondul nebulozitatii existentei mele, din clasa a noua am urmat glasul profesorului meu de matematica, domnul Gheorghe Cardos, care imi spunea: „Trifule, (Florica Trif) sa nu mergi la umana, ca vei ajunge un stalp de cafenea!” Asa ca, dupa doua zile de sectie umana m-am intors la iubirea indusa in copilarie, matematica. Dar sa iti raspund la intrebare. Din cauza ca nu am un trecut filo-literar ma simt uneori in afara de concurs. Ba mai mult, unii ma fac sa ma simt o intrata pe usa din dos a literaturii.

Candva… m-a intrebat cineva daca ma cred mai desteapta ca altii si am raspuns sustinand un adevar care mie mi se potriveste: depinde langa cine stau. Sunt unii semeni care ma fac sa ma simt proasta si urata si… fara griji. Altii ma fac sa ma simt ca o regina… tot asa se intampla si in literatura, depinde langa cine stau! Uite, am stat vara aceasta la Neptun, cu ocazia „Festivalului de Literatura”, la o masa cu mai multi scriitori, masa prezidata de domnul Nicolae Manolescu. Domnia-Sa mi s-a adresat: „Haide, Florica, spune si tu ceva!” Nimeni nu mi-a mai cerut lucrul acesta. De parca ar fi simtit ca sufar de un complex, pe care l-am adus cu mine din copilarie. Am o problema cu discursul. In primul rand nu dispun de o voce destul de puternica pentru a putea sa acopar alte voci si… apoi… nu pot sa ma concentrez cand vorbesc altii. Pot sa gandesc doar cand sunt singura in fata hartiei sau a laptop-ului. De aceea, prefer sa particip la emisiuni doar eu si interlocutorul. Abia atunci pot sa ma concentrez, stiind ca am fost invitata pentru a-mi exprima opiniile. Desigur, mi-ar fi fost de folos o pregatire filologica. Dincolo de pregatirea de specialitate, ar fi insemnat profesori si colegi dispusi sa imi dea girul, daca as fi avut nevoie. Dar nu a fost sa fie!

Daniela SITAR-TAUT: Care este cea mai elogioasa, respectiv cea mai denigratoare dintre cronicile de pana acum? Relevati-mi, daca e cazul, si „culisele” aparitiei acestora.

Florica BUD: Sunt in asteptare… si pentru una si pentru alta! „Asteapta mult si bine!…” vor spune rautaciosii. Un articol interesant a scris criticul Mircea Moisa, in revista „Ramuri”, nr 5/6, 2006, referitor la „Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”: „Prin problematica si formula, prin proiectul teoretic organic conceput, incorporand multiple conotatii, cu semnificatii existentiale majore, lectura romanului semnat de Florica Bud o percep ca pe una memorabila”. M-am bucurat cand criticul Gheorghe Grigurcu a subliniat in cuvantul sau de pe coperta a patra a volumului „Reparam onoare si clondire”: „important e faptul ca Florica Bud poseda o scriitura atat de personala, incat paginile d-sale pot fi identificate numaidecat, chiar in absenta semnaturii” . Dupa cum nu imi displace nici ceea ce a spus criticul Alex. Stefanescu, in prefata romanului „Mariatereza” sunt eu: „ceea ce place si captiveaza este fiecare fraza luata in parte, plina de culoare si umor, de draci de femeie rasfatata si de inteligenta folosita capricios”.

Cel mai defavorabil articol despre mine (ca sa scrii bine-rau despre cineva, fara sa te descalifici ca om, trebuie sa ai talent, nu rautate) a fost publicat de criticul literar Ioana Both si se refera la „Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”, roman pe care l-a catalogat „roman porn-soft categoria B”, lucru care ar fi trebuit, daca am avea un public avizat, sa faca din mine o autoare cool. Din pacate, neavand nici domnia-sa prea multi cititori, articolul  nu a avut efectul scontat. Dar, in schimb, mi-a aruncat site-ul, http://www.floricabud.ro, ce il contine la capitol „Referinte”, cu titlul „Un roman brebanian, intre site-urile XXX”. Asa ca, tot m-am ales cu ceva; ceea ce nu au reusit niste domni, a reusit o doamna! Adevarul este ca sunt putini degustatori de proza bine scrisa, chiar printre cunoscatori. Majoritatea prefera sa se scalde in apele salcii si statute ale unui roman in care un personaj foarte complex se lafaie extenuat in valurile maloase ale propriei profunzimi. Protagonistul, fie comunist, fie un fugar prin cele strainataturi, de frica securistilor, fie ca este un neocapitalist iubitor de prospaturi, se prezinta in fata cititorului, surescitat inca de la primul rand al cartii, cu grave carente de iubire, poate chiar din uterul matern. Se cunoaste ca fatul percepe toate tristetile si neimplinirile viitoarei mame si, mai ales, ii ramane incastrata in memorie dorinta ei, intr-un moment de ratacire, de a-l pierde. Si… de aici deriva neintelegerea de mai tarziu a propriei identitati, a sexualitatii, a propriei digestii, daca romanul este… suprarealist. Eroul lupta cu lumea, cu principiile care il incorseteaza si, de obicei, esueaza intre picioarele literaturii feminine, ca sa afle izvorul marilor valori umane. Dar… tot am invatat ceva. Nu se cuvine sa obosesti prea mult cititorul!

Daniela SITAR-TAUT: Scrieti mereu si, de la un volum la altul, va schimbati atat stilul, cat si specia abordata… Pamflete, romane, literatura pentru copii, poezii in editii bilingve. De ce o faceti? Literatura e o compensatie, un refugiu, o colectionare de „trofee” – diplome, premii, aparitii in dictionare, recenzii, cronici de intampinare?

Florica BUD: Am spus candva la un interviu, spre amuzamentul prozatorului Marian Ilea, ca literatura a fost un ultim tren pentru un om care si-a dorit sa realizeze ceva in viata si… acel tren a fost prins in ultimul moment. Mi se pare ca l-as fi suparat pe Cel de Sus daca as fi avut nesabuinta comoditatii, nevalorificand aproape nimic din zestrea pe care mi-a dat-o. Da, recunosc, cu totul altceva as fi dorit sa fac; sa cant la un instrument, sa fac balet, sa pictez, sa lucrez intr-un colectiv de inventatori, sa fiu actrita. Dar, pentru ca nu am avut sansa in vremea copilariei de a fi descoperita si nici indrumata,  a trebuit sa ma ajut singura, in plina maturitate. Incercari au fost. In studentie m-am inscris intr-o trupa de teatru pentru amatori, intr-una de dans, intr-o echipa de speologi, dar niciunde nu mi-am gasit jucatori de cursa lunga. In cele din urma, am ajuns la concluzia ca numai ceea ce voi face de una singura va fi bun facut. Or, la varsta cand mi-am dat un ultim avertisment, cele mai la indemana au fost creionul si hartia.

Mi-am dorit sa fac ceva deosebit, dar fara schimbari radicale, fiindca, atentie, nu imi plac schimbarile de niciun fel. Si, daca tot am prins acest tren, chiar daca nu le place unora, ma straduiesc sa imi dublez talentul cu multa, multa munca, fiind unul dintre copiii saraci ai literaturii. Ca si in viata, si in literatura exista copii saraci si copii de bani gata. Respectiv, de bani gata sunt scriitorii mai mult sau mai putin consacrati, care isi predau manuscrisele, mai mult sau mai putin lizibile, la o editura si nu-i mai doare capul, fiindca de restul se ocupa altii. Copiii saraci, aidoma mie, isi predau cartea la cheie… Editura doar o tipareste. Pentru a ajunge la acest punct, implic in demersul meu literar mai multi oameni. Primul este autorul copertei. Zabovesc langa el, adica langa pictorul Gheorghe Makara, pana iese coperta asa cum ne place. Stau zi-lumina langa poeta Maria Abrudan, alias Michis, profesoara de limba si literatura romana, cu ajutorul careia imi corectez inevitabilele greseli. Sunt zile in care domnia-sa este dusmanul meu numarul unu, dar… apoi o iert si… ma iarta. Parerea mea este ca in primul rand autorul trebuie sa isi corecteze cartea, fiind cel mai interesat ca aceasta sa iasa in conditii optime.

Am revazut fiecare volum de nenumarate ori… inainte si dupa ce a luat drumul tiparului. In timpul dedicat corecturii as mai putea scrie o carte, fiindca nu duc lipsa de inspiratie, dar sunt o perfectionista. Reiterez ideea ca nu ma cred o printesa, asa cum ma vad altii, ci un salahor literar, dar ma bucur ca am prins acest… post. Astfel, pot spune ca volumele imi apartin in integralitatea lor, incepand cu titlul acestora si terminand cu… aspectul literelor. Nimeni nu trebuie sa gandeasca in locul meu sau dupa mine ! Mi s-a intamplat sa accept ca editura sa faca unele schimbari la nivelul copertei, dar am regretat,  fiindca rezultatul nu a fost cel dorit.

Daniela SITAR-TAUT: Deseori lumea va priveste ca pe un personaj. Vestimentatie de eroina de roman de secol XIX, cromatica expresionista… Atrageti atentia. Pe de alta parte, sunteti un bun camarad si – deseori – un (micro)Mecena al literatilor. Mama Dolores a Academiei OJT, acestia va intampina cu aclamatii. Cine este, in fond, Florica Bud, locatara a unei camere cu papusi?

Florica BUD: Nu doresc cu tot dinadinsul sa fiu originala, dar ma imbrac cu ceea ce cred ca ma defineste, in primul rand ca personalitate si ca stare de spirit. Si, de ce nu? Imi folosesc si aici imaginatia. Regret ca m-am nascut intr-o epoca a pantalonilor si… a femeilor mult prea comode. Simt nevoia de a ma inconjura de tot felul de lucruri care sa ma bine dispuna. Imi cos rochiile in asa fel incat sa se armonizeze cu felul meu de a fi si de a simti. Se pare ca m-am nascut cu un dezvoltat simt estetic, verificat in timp. Fiindca oamenii nu pot sa mi-i asortez, ii iau asa cum sunt si nu ii judec dupa aparente, studii sau avere, ci dupa caracter. Nu iau pareri de-a gata nici chiar despre cei din jur, ci ma obosesc sa mi le conturez singura. Obiectele care sunt in armonie cu mine nu imi distrag atentia. Respectand aceste reguli si cunoscandu-ma, mi-am decorat ca atare habitatul. Abia cand ma aflu in consonanta cu tot ceea ce ma inconjoara pot sa creez. Sunt fericita, fiindca pot sa ma bucur de tot ce este frumos si mai cu seama de bucuria celorlalti.

Daniela SITAR-TAUT: Care sunt, exceptandu-l pe Mircea Santimbreanu, intalnit in copilarie, scriitorii care v-au ajutat si influentat cel mai mult?

Florica BUD: Pe regretatul scriitor Mircea Santimbreanu l-am  descoperit in copilarie, din lectura cartilor sale. Ca om l-am cunoscut abia in anul 1996, la un colocviu de literatura pentru copii, la Calarasi. Spirit fermecator, cu mult umor, iubea copiii si copiii il adorau. Fascinant fiind, simteai ca nu te poti dezlipi de el. In timp, am cunoscut multi scriitori, critici, profesori universitari care m-au impresionat prin cunostintele si talentul lor oratoric si pe care i-as fi ascultat la nesfarsit. Complexitatea si eruditia acestora imi trezesc si acum parerea de rau ca nu am avut parte de asemenea mentori in perioada de formare a personalitatii. In alta ordine de idei, m-au ajutat sa debutez ca scriitor, in Baia Mare, jurnalistul si scriitorul V.R. Ghenceanu, folcloristul Pamfil Biltiu, profesor doctor Valeriu Achim, directorul Editurii Gutinul. Au fost alaturi de mine scriitorul si profesorul universitar Victor Iancu, criticii literari Gheorghe Glodeanu, Ion M. Mihai, Saluc Horvat, poetii Maria Abrudan, Rodica Brad Pauna, Nicolae Scheianu, Ioan Burnar si altii.

Am beneficiat, la volumul de debut, „Iubire, sunt un obiect nezburator”, de prefata scriitorului Neagu Udroiu. De asemenea, m-am bucurat de aprecierea scriitorilor Petre Salcudeanu, Gabriel Chifu si Varujan Vosganian. Poetii Ioan Es.Pop, Niculina Oprea, George Vulturescu, Gh. Mihai Barlea au rostit cuvinte de incurajare la aparitia primelor mele poeme, in diferite reviste literare. Am beneficiat de atentia poetilor Lucian Perta, Vasile Muste, Echim Vancea. Un rol decisiv in afirmarea mea l-a avut grupul de scriitori din jurul revistei art-panorama, in frunte cu Dan-Silviu Boerescu, Horia Garbea, Ioana Dragan, Catalin Tarlea, Mihail Galateanu, Mihai Gramescu. Tin foarte mult la opiniile scriitorului Gelu Iova, caruia i-am atras atentia odata cu aparitia volumului Billclintonienii. Am conlucrat foarte bine cu scriitorii Iuliu Ratiu, Crina Bocsan. Decuseara, Iolanda Malamen si Lucia Verona.

M-a onorat cu prezenta, la lansarile de carte de la Muzeul Literaturii si Gaudeamus, romacierul Nicolae Breban, iar poetul Ion Muresan a remarcat, la o intanire literara, evolutia mea. Poetul Radu Ulmeanu mi-a oferit o rubrica permanenta in revista sa, „Acolada”, care apare la Satu Mare. Respectiva rubrica poarta titlul „Migdale Dulci-Amare” sau „Texte cu Nume”. Colaborez si la „Nord Literar”, unde sunt redactor asociat. Intretin o frumoasa prietenie cu un grup de cercetatori de la Institutul de Literatura George Calinescu, format din Anamaria Brezuleanu, Lucia Toader, Andrei Nestorescu. Ma bucur de o fructuoasa colaborare cu poetul si traducatorul de limba albaneza Baki Ymeri, care mi-a tradus cartea „Stindardul Dorintelor”. Recent, am fost invitata sa fiu prezenta, alaturi de alti poeti, cu mai multe poeme, in antologia alcatuita de scriitorul Igor Ursenco. Cred ca nu ma pot plange de prieteniile literare.

Daniela SITAR-TAUT: Sunteti nelipsita de la sedintele USR. Definiti-mi, in cateva randuri, atmosfera faunei literare. Care sunt „familiile” de scriitori? Cine impune si se impune?

Florica BUD: Particip cu placere la sedintele de consiliu desfasurate in Casa Monteoru, in care mai functioneaza Uniunea Scriitorilor din Romania. Sedintele sunt prezidate de catre presedintele Nicolae Manolescu si cei trei vicepresedinti: Irina Horia, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian. Unii dintre scriitori sunt niste copii mari care dau impresia uneori ca au pierdut legatura cu… pamantul. Ii invidiez pentru aceasta forma de detasare, pe care eu nu mi-am permis-o niciodata. Dar un lucru am inteles de la prima sedinta, este nevoie de mult tact din partea criticului Nicolae Manolescu pentru a canaliza atatea orgolii stranse la un loc inspre binele Uniunii, ca altfel o paste dezintegrarea. Deocamdata sunt la inceputul mandatatului meu de consilier, respectiv in faza de cunoastere si acumulare. Promit mai multe informatii in cel de al doilea volum de interviuri.

Daniela SITAR-TAUT: „Bookataria de texte”, primul volum, a fost o reusita. Ati fost vecina cu nume consacrate ale literaturii pentru copii si nu numai. Ce aduce nou acest al doilea tom, mult gastronomic fata de primul?

Florica BUD: Am avut sansa de a fi prezenta in aceasta minunata carte pentru copii, cu desene atragatoare si… nume de scriitori-surpriza. Ceea ce aduce nou, volumul al doilea, este strict secret. Alaturi de povesti si desene vor fi prezente si mini-retete de bucate ce vor aduce bucurie copiilor si nu numai. Colaborarea la aceasta carte mi-a adus  doi  prieteni noi, respectiv pe artistul plastic Stela Lie si  pe traducatorul Florin Bican.

Draga Daniela, ai uitat sa ma intrebi despre cartea de bucate aparuta recent, „Mancaruri de altadata”, semnata de catre Dan-Silviu Boerescu, Adrian Paduraru, Florica Bud. Ori nu iti plac gospodinele si gospodarii literari? Vezi, ca si tu ai… lipsuri?

Daniela SITAR-TAUT: Aveti un model de viata feminin?

Florica BUD: Am crescut in casa cu doua femei nascute in zodia Varsatorului, bunica si mama (soacra si nora). Desi nascute in aceeasi zodie, nu s-au potrivit ca fire. Bunica, Valeria Trif, a fost o femeie cerebrala, introvertita si iubitoare de carte,  femeia cu cei mai frumosi ochi albastri pe care i-am intalnit vreodata. Ea avea o vorba buna pentru toata lumea. Mama, Cornelia Trif, a fost si este o femeie frumoasa, scuturata, o femeie demna care se vede pe unde trece. Este o prezenta vesela si harnica, la fel ca o albinuta. Dar, din pacate, pentru noi, copiii, sora Valeria-Ana si cu mine, a fost si este genul de femeie-capitan, fiind in stare sa poarte razboaie pe mai multe fronturi, din care de fiecare data iese victorioasa.

Crescuta intre ele, ca zona tampon, a trebuit sa uit ca sunt berbec si am devenit ceea ce si-au dorit dansele. Fiecare dintre ele s-a straduit sa isi lase amprenta decisiv asupra mea. Nu e de mirare ca ani de zile nu am prea stiut cine sunt. Dar, odata cu trecerea anilor, constat cat de mult seman cu mama si ca dispun de suficienta  energie ca sa intorc partea mea de univers pe dos si sa imi port razboaiele, desi m-am straduit sa traiesc asa cum si-ar fi dorit bunica mea. De aceea, imi place sa spun ca m-am nascut poeta, dar ca voi muri prozatoare. La un moment dat chiar am reusit sa mentin echilibrul si sa fiu si una si alta.

Daniela SITAR-TAUT: Cand se va face mare, ce-i va face literaturii  fetita care se joaca cu chibriturile?

Florica BUD: Ii va da foc, pentru a vedea daca va arde si… pentru a vedea daca va arde si… daca raspunsul va fi afirmativ, va dori sa se regaseasca in ceea ce a ramas… Parafrazand titlul cartii de debut pot afirma: „Iubire, mai sunt un obiect nezburator!”

Daniela SITAR-TAUT
Revista Acolada
Baia Mare
2010-2011

PASI SPRE POARTA INFINITULUI

On By nelursIn poetryLeave a comment

UNOR PARINTI

S-au risipit pe carare
Cioburi de cer,
pasii tai repezi cauta clipa trecuta
cand alergai speriata cu un pui de om
curgeau rauri de griji in noapte
un strigat surd se ridica,
acoperind febra cu lacrimi
fugi intre foile ingalbenite ale manuscrisului
pasi intre vis si o lume a ta,
iar vin din neant clipe cu un el, o ea,
el este confuz, fiu sau nepot
amandoi ti-au trecut prin brate, mai mult nepotul
dar ce importanta mai are,
file, file de cer se tot razletec  pe carare
troiene nesfarsite de zapada
topite in labirintul anilor
zamislesc  slove  albe pe un cernoziom fierbite
se coace painea in test si apa de aur este tot mai dulce
nisipurile Olteniei  se contopesc in arsita Baraganului,
setea de iubire cu viata
Octogenul cuprinde in talerele lui
79 cu 82,
Le pune in creuzet le tot mojareaza
Pulberi de cer si iubire
Pulberi de pasiuni frante si regasite in slove mestesugite
E greu sa porti un ADN de soare,
cu flori de camp si apa de izvoare
Ce setea ti-o atata spre cautari trecute
Nemarginite nelinisti se ridica,
a fi sau nu urmas al clipei fericite…
Cand o pana s-a revarsat cu-nfrigurare pe biata coala de uitare
Ca un amnezic, tremurand
a prins cu sat fiecare soapta vie
chemare din adancuri
patimi vii si doruri multe
ratacitoare troiene de ani si truda multa
Azi ne vor surade lin la o lansare reusita.

INTUNERICUL ALB

Pasii se pierd,
intunericul alb pluteste in valuri de o clipa
iedera alba
Astept…
Te caut,
Rasaritul  se contopeste cu amurgul
umezeala roade cerul
pasarelele isi soptesc misterioase ecouri
Pacla
un burete care picura ciripitul unei vrabii
in palma unui brad somnoros
Te caut,
Ce bine te ascunzi
inima te vede atunci cand ochii par orbi
gandul te asculta cand am asurzit de atata liniste,
nu, nu-i noapte
este doar un intuneric al iluziilor
prierdute in neantul rece al asteptarilor
Soare.
druizii iti ard radacinile pentru a te inalta
dolmenele  se deschid, culegand insetate intunericul alb
ascult soapta pietrelor
un micron, doi culeg fiecare cristal
ma cufund in noaptea rece a zilei asteptandu-te
surad,
razele curg, calde in interior
te-ai transformat in izvor de lumina.

PASII

un bisturiu nemilos
ma diseaca in noapte
valul alb invadeaza totul
avioane suspendate atemporal
Stonhenge neclintit se opune
fiecare piatra murmura un descantec
maini insangerate aduna  zmeur
lespezi
sarpe de gheta
invadeaza ungherele inimii
o scanteie strapunge clipa
Arde, arde
Inima revasa potirul…

POARTA INFINITULUI

Arunca o plasa de raze
aduna clipele,
Cari
retele ascunse in plamada timpurilor
soaptele gandurilor devorate in umbra unui stejar
Rodin
Poarta spre infinit
s-a scurs in Merkaba unui sarut.
Infinitul,
ceas al tacerii,
asculta cum cresc pietrele
Statornicie efemera
Revarsata in clepsidra unei zile
Brahma…

PRINTRE FULGI DE SOARE

Vei spune hotarat:
„fulgii coboara in iarba”
iar eu ii vad cum urca incet spre cer
sa stea la sfat cu gastele in zare…
scenarii ciudate fac unii:
„lumea o sa se rastoarne peste noapte”
calcule, rascoliri sumbre…
hei!
farisei ai lumii priviti gastele…
apocaliptice ganduri va tot framanta
bani aruncati pe vorbe goale
cand se coace foametea in Sahel
si cerul arde dureros de tare
Ne este frig la zero grade,
Dar era bine cand luam tranvaiul
la minus treizeci si-un pic,
Azi tremuram la fiecare adiere,
Avem masini si vile multe
haotic si devastator devine fiecare fulg
pierdut in negandire…
trosnea gheata sub carul plin de lemne
cand Dunarea era o punte,
Azi toti se tanguie pe vale,
ca-i frig si-a nins cateva palme pe carare
E arsita in lumea larga
cu greu un strop de apa mai culeg
Ca niste copii prea razgaiati de-o mama
Ne este greu si cu posmagii inmuiati
E jale in paradisul plin de poame.
Senini sunt ochii celor ce duc povara in desert
De-ar fii aici ar tot jeli in catedrale
sardele ar fii pentru trei sarmale…
Asa cu chip de ingeri insetati
asteapta ploaia in zadar…
Lumini multicolore de mii de wati la unii le surad
La altii curcubeul este legamant
Usor desertul casa lor,
gradina plina uneori
de rod
la altii totul e o drama,
iar maracinii lan de nepasare,
in lumea cu hambare…

E LINISTE IN PARADIS

De pe-o ramura de brad
aripi de vant se preling in iarba,
patand in alb verdele trist al iernii
valuri de cer se avanta spre infinit
chemand haite flamande de soare
pete negre, roiesc  asteptand
aripi de vant,
aripi de iubire ganguresc trist printre stele,
un girofar strapunge violent
tacerea  asteptarilor pierdute
pe o scara de foc impietrita in uitare,
un pui de om aduna aripi de stele
risipesite pe derdelusul  vietii,
invatand sa paseasca.
Cu genunchii sangeranzi
se agata de o lume de piatra…
e liniste in paradis,
doar soarele timid se strecoara printre stanci,
suntem inca vii….

Camelia TRIPON
Targu Mures
15 ianuarie 2011

D-ALE LUI CARAGIALE

On By nelursIn NewsLeave a comment

LICEUL DE ARTA “D.CUCLIN” GALATI in parteneriat cu CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI va invita in data de joi 20.01.2011, ora 11.00 la sala “Amfiteatru” din Liceul de Arta “D.Cuclin”
la spectacolul extraordinar: “D-ALE LUI CARAGIALE”
adaptare dupa schitele lui I.L.Caragiale
 organizat de Trupa de Teatru “D’ARTE”
 
interpreti:
Cosmin Cornici, Oana Craita, Penelopa Magureanu, Madalina Parvu, Georgiana Stoica, Alexandru Toporas.
Regia si scenografia: prof. coord. Elena Carmina Ilie
 
Invitat Special eveniment: Angela Baciu – scriitor
 
Intrarea este libera!
 
Angela Baciu
CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
Departamentul Cultural Artistic
organizeaza expozitia de fotografie:
“SEMN DE APA” de Simona Andrei
 
Invitat special recital folk: Maria Magdalena Danaila
Deschiderea expozitiei: vineri 21.01.2011, ora 17.30, et.1, C.C.Sind.Gl
cood.proiect: Angela Baciu
Expozitia va fi deschisa publicului larg in perioada 21.01 – 21.02.2011
 
SIMONA ANDREI – fotograf   

Licentiata in filosofie, fotograf profesionist

“Expozitia se intituleaza “Semn de apa” si este o colectie de 30 de fotografii cuprinzand variatiuni pe tema apei.

Un experiment pe marginea fotografiei de atmosfera, o cura de detoxifiere impotriva naivitatii fotografiei tip ilustrata. Expozitia se adreseaza firilor sensibile, meditative, celor care cauta esenta dincolo de aparente. ” zice Simona Andrei

Activitate
– Salonul National de Arta Fotografica Muntenia – Mileniul III, Campina 2007, editia a IV-a

– A XII-a Bienala a Salonului National de Arta Fotografica “Eva” Slatina decembrie 2007

– Expozitie personala “Dor de Eva”,  Centrul Cultural Galati, februarie 2008

– Salonul National de Arta Fotografica – editie jubiliara, organizator Foto Club “Mircea Faria”, Craiova 2008, editia XXV

– Salonul National de Fotografie “Dan-Mihail Calinescu” Craiova 2008, premiul I sectiunea “Portret”

– Lucrari publicate in albumul On Exposure, Suedia, editiile 2008, 2009.

– Salonul International de la Sibiu, editia a XIII-a, 2009

– Expozitie personala “Cusca” café-galeria Mond’art Galati 2009

– Salonul fotografic national de tineret sub patronajul AAFR  2010– membru al juriului

Proiecte 2011

– expozitie personala ianuarie-februarie 2011 C.C.Sind.Gl

– In focus – expozitie-experiment de grup  Bucuresti februarie 2011

– expozitie personala “Semn de apa” Craiova , Club foto Mihai Dan-Calinescu, 11 martie 2011

 Va asteptam, intrarea libera!

 Angela Baciu

scriitor, consilier cultural C.C.Sind.Gl

Comunicat: Proiect 2011 – 2012
CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
Departamentul Cultural Artistic lanseaza proiectul:

“CULTURA INVINGE CRIZA

GALATZI – ORAS COSMOPOLIT DE IERI SI DE AZI “

Proiectul se va derula pe perioada 2011 – 2012 in colaborare cu toate institutiile culturale galatene, oficialitati, mass media.

Organizatorii isi propun sa ofere publicului de toate varstele, pe o perioada de 12 luni evenimente culturale de buna calitate, diverse, din toate domeniile artei.

Galatenii vor putea vedea spectacole si lecturi de poezie, lansari de carte si reviste, expozitii de fotografie, magia teatrului, arta fotografica, sedinte de cenaclu, diferite concursuri de literature, desene, picture, poezie haiku, targuri de vintage, handmade si antichitati, si multe altele.

C.C.Sind.Gl isi propune si in acest an un plan de proiecte plin, dorindu-si sa organizeze evenimente si in spatii neconventionale, spectacole de strada,evenimente caritabile si, mai ales, prin cunsocutul Ansamblu “Estrada Copiilor” & “Tinere talente” (instructori: Andreea Ignat si Mariana Onofrei)  sa organizeze spetacole speciale pentru micuti. Echipa C.C.Sind.Galati va invita sa ne fiti alaturi!

Angela Baciu

AUTOPSIA LUMII

On By nelursIn poetryLeave a comment

Este o placere sa vorbesc despre poezia scrisa de Eugenia Taralunga, pentru ca este o poezie care nu seamana cu nimic din ce se scrie in momentul de fata, la noi. Am explicat odata ca avem nu zeci, ci sute de poeti buni care seamana intre ei. Si daca ai lua un poem dintr-o carte si l-ai include in alta carte, nimeni n-ar observa aceasta schimbare. Ai putea sa amesteci cartile tinerilor poeti ca pe cartile de joc si ti-ar fi greu sa  identifici autorii.

Despre Eugenia Taralunga nu se poate spune acest lucru; chiar o bucata de foaie dintr-o carte de-a ei daca as gasi-o pe jos, as spune imediat: asta e Eugenia Taralunga! Prin ce se remarca? Se remarca in primul rand printr-un fel de cruzime. Eu aveam o imagine a feminitatii probabil transferata din poezia lui Eminescu, imi imaginam femeia ca pe o Veronica Micle sau ca pe femeia generica din poezia lui Eminescu, asa, mladioasa, sfioasa, tacuta.

Eugenia Taralunga aduce in poezie o altfel de feminitate, o feminitate inflexibila, ironica, intransigenta, care are si o anumita cruzime in observarea lumii. Nu infrumuseteaza nimic, dar face totul interesant. Deci nu se afiliaza directiei mizerabiliste din poezia de astazi, nu coboara, nu injoseste ceea ce vede in jur, ci dezvaluie, are ceva necrutator. Ti se face si frica. Parca face autopsia lumii. Mie mi-e si teama, cand se uita prea patrunzator la mine, ca vede ce e in interiorul meu. Sau poate vede ce visuri secrete am. Sau poate vede ce fapte inavuabile am savarsit in ultima vreme. Are o privire patrunzatoare. Periculos de patrunzatoare. Bineinteles ca, din punct de vedere temperamental, nu semanam: eu sunt un sentimental, iar ea este o fiinta plina de cruzime, pe care mi-o inchipui cu bisturiul in mana.

Odata ne-a adus la „Romania literara” un eseu – care este magistral – si m-am bucurat ca l-am regasit in aceasta carte. Bine a facut ca l-a inclus in volumul ei de versuri! Un eseu foarte sarcastic despre modul cum se imbraca tinerele de astazi, in asa fel incat sa arate lumii tot ce au de oferit. Cu haine stranse, care fac vizibila fiecare parte a corpului, fiecare detaliu. Si le descrie – ea – cu un dispret suveran. Eu, citind eseul ei, in loc sa ma indignez, ma gandeam… visator… la acele fete pe care ea le trateaza satiric. Am citit intr-un alt registru ceea ce ea a scris, TOTUSI nu am putut sa nu recunosc ce bine erau scrise acele pagini. O caracteristica a ei este ca tot ceea ce scrie, scrie bine. Si cruzimea ei nu este una care seamana cu demistificarea, ci una care face lumea interesanta, repet, mereu vede dincolo de aparente, mereu merge la esenta lucrurilor.

Are ceva mefistofelic, este o fiinta primejdioasa. Vreau sa va citesc ca exemplu un poem de-al ei:

boabe de fier

crezusem ca or sa apara copiii ca buruienile
erau gravide cu toptanu’
tot una si una
ma gandeam ca trebuie pliviti copiii de zor, mai stii,
si cand acolo s a ivit altceva
moartea nu mai prididea

boom ul nu fusese al fetilor
ci al mastilor mortuare

boabele negre se rostogoleau in toate directiile
de zici ca era maduva de soc
unuia i a luat cateva luni boala
pana sa l ia de tot
altul a fost secerat din picioare
erau atat de multi
cat vedeai cu ochii
ai fi zis ca sunt gata morti
si doar aruncati ca niste manechine
spre masinile ucigase

Fac o remarca in paranteza: E bine sa existe o specializare – femei care sa iti asigure o mancare calda si femei care sa scrie.
–  (E.T.): …Si femei totale, cum a spus dl Mircea Petean.
–  (Alex. St.): Nu, nu totale, ci partiale.

Dupa aceea, o alta caracteristica a ei, in afara de cruzime, care am spus ca nu e o simpla cruzime, ci e o forma de a face lumea interesanta, de a patrunde dincolo de invelisul ei, este o inventivitate. Nu este previzibila; in fiecare poem inventeaza cu totul si cu totul altceva. Reinventeaza chiar modul de a scrie. Ceea ce e comun si face ca poezia ei sa fie recognoscibila este tocmai acest temperament, aceasta fire inventiva si voluntara, voluntar-inventiva.

Are, de exemplu, o lista imensa de denumiri ale unor parti componente – sau substante, sau glande – din corpul omenesc, iar acele denumiri au asociat numele celui care le-a descoperit. Sa vedeti ca, luate separat, sunt inofensive, dar cand incepe aceasta lista se creeaza o viziune apocaliptica. Nu pot sa citez toata lista, ca este imensa, plus ca unele dintre cuvinte nici nu stiu cum sa le pronunt. De exemplu:  „canalul lui Acquapendente, artera lui Adamkievicz, canalul lui Alcock, nucleul lui Ambodik”. Si asta in ordine alfabetica, pana la litera Z. Sunt sute de denumiri care descompun corpul omenesc intr-un mod spectaculos, il fac farame si abia la sfarsit el este recompus.

Vi-o recomand pe Eugenia Taralunga, pe autoare, este sigur ca nu va veti plictisi. Singura recomandare este ca aceia care sufera de inima sa n-o citeasca noaptea.

Alex STEFANESCU
(despre vol. Biu al Eugeniei Taralunga,
lansat la Targul de carte Gaudeamus,
21 nov. 2010)

DORUL NUMIT EMINESCU

On By nelursIn poetryLeave a comment

EMINESCU

Eminescu,
Imensa cascada
Ce loveste-n cadenta pe stanci.
Cu picurii-n harpe divine,
Cu zorii noptile-nfrangi.
Eminescu,
Lucreafar de raze
Ce-ntinde un brat pan’ la noi.
Cu versul de-o dalba chemare
Traiesti in mileniul trei.
Eminescu,
Esti raul ce curge
Prin stihul regesc ce l-ai scris.
Iubi-te-vom vesnic,
Romane!
Poete,
Ramai neinvins.

DORUL NUMIT EMINESCU

Definitia dorului e greu s-o rostesti.
E sufletul tandru de primavara,
Ce-adie mereu spre nemurire privind
Si versuri si slova si cantecul nostru.
Spus intr-un singur cuvant: Eminescu.
Privirea de geniu ce simte cerescul fior,
Cu inima-n strunele unui etern semizeu.
E candida dorinta de a urca spre inaltimi
Pe scara iubirii de oameni si Dumnezeu.
Dorul de poet e o mare de cer si de vise
Ce coboara si urca-n eternul Empireu.
E scutul impotriva durerii imense,
De-a trai in mileniul trei,
Cu versul ce-ncanta fiinta umana…
Si-l inalta pe stanca iubirii sub tei.
Acolo unde vibreaza sufletul nostru
Si a-nvatat definitia dorului romanesc,
Spus cu imensa tandrete: Mihai Eminescu.

CRIZA DE EMINESCU

Unde esti Eminescu sa vezi,
Istoria toata pe tine te striga.
Sa vii cu seara aceea pe deal
Sa vezi turmele cum lipsesc de pe lunca.
Sa canti tu dorinta de libertate
Prin noi fiecare ce doru-ti purtam.
De tine e azi e o mare nevoie,
Sa spui despre epigonii ce azi ii avem.
Sa lasi lacrimile pe-o braz sa se scurga
In palma timpului nost’ efemer.
Si fiecare slova din cantu-ti regesc
Sa ne-ndemne mereu inspre ruga.
Sa spui ca dragostea invinge mereu
Ea ti-a fost si tie izbanda…
Atunci cand cararea-i lipsita de flori,
Cand nu-i impartasita in lume iubirea.
De-acolo de sus de pe bolta privesti…
Cum oamenii seara se-aduca,
Sa asculte ale tale povesti
Scrise prin vesuri ce azi mai rasuna.
Unde esti Eminescu sa vezi…
Ca e tarziu uneori prin lume…
Sa aduni ziaristii scriitorii, poetii…
Sa le spui ca nemurirea
E insasi puterea dreptatii.

MAT

Nu-i nici un fum in cafeneaua aceasta.
Nu-i nici Eminesacu sa-mi incante prezenta.
E totul aranjat,
Ca atunci cand plecat in noapte,
Mi-ai lasat liberatea detarta,
De a fi fara tine aproape.
Nici Parisul nu ma mai cheama.
Sa ma plimb slobod prin suflet de dama.
Chiar imparatul e azi in genunchi.
S-a facut mat, chiat atunci la-nceput.

——————————————————
Marina GLODICI
Baia Mare
15 ianuarie 2011

NOUL VAL IN POEZIA ROMANEASCA

On By nelursIn poetryLeave a comment

La ora actuala putini dintre noi mai stiu ce e aceea poezie. Anii trecuti, cand s-a facut un fel de clasament al poetilor contemporani, pe primul loc, pare-mi-se, a iesit Adrian Paunescu. Acesta nu mai este printre vii.

Felul cum a fost insotit la groapa dovedeste ca poezia lui a avut si probabil o sa mai aiba de acum incolo cititori berechet. Acum vreo sapte ani a fost inmormantat cu onoruri militare Stefan Aug. Doinas. Evident, cu totul altceva decat Paunescu, dar, de asemenea, creatia lui apartine altui timp.

Cand a murit acum cinci ani Ion Stratan, din pacate, numarul celor care-l citeau si-l apreciau era mult  mai mic decat in cazul celor citati anterior. Iar Stratan a fost inca un optzecist celebru, prezent, de exemplu, in antologia de acum trei decenii „Aer cu diamante”, reeditata acum, alaturi de Florin Iaru, Traian T. Cosovei si, evident, Mircea Cartarescu. Dar ce se va intampla cu cei tineri, care nu sunt nici nouazecisti, ci douamiisti? Cine ii mai citeste pe ei? Cine ii mai iubeste? Cum vor sparge banchiza de gheata a anonimatului?

Dupa 1989 doi poeti s-au impus totusi, in pofida unei piete de carte care nu mai avea nici in clin, nici in maneca cu poezia: Ioan Es Pop si regretatul Cristian Popescu. Prin moartea prematura a acestuia din urma, numele nouazecist cel mai marcant a ramas al lui Ioan Es Pop. Nu intamplator el a recomandat-o inca de acum  sapte ani de la debut pe Eugenia Taralunga.

Eram in 2003 si tanara cu o superba candoare pasea pe campul presarat cu spini al poeziei, stiind ca nu mai exista drum de intoarcere si ca din acel moment incolo va suferi pana la moarte. A trecut un septenal greu pentru ea. Iata ca acum, la sfarsitul anului 2010, la Gaudeamus, a publicat o carte extrem de complexa, la editura clujeana Limes, o editura prestigioasa, condusa de poetul Mircea Petean. Cartea are un titlu deconcertant, „BIU”, un fel de abreviere de la „Be you”, dar exprimand si ideea a ceva fulgurant, ca flacara de bricheta, cum se si chema volumul in prima lui versiune. Inca o data, cartea oglindeste perfect starea din prezent a poeziei romanesti. Este, de aceea, o carte-pilot sau amiral, care, ca intr-un mozaic, vrea sa redea un peisaj liric fragmentat, aparent minat de discontinuitati, dar pastrand in subtext o melancolie  disperata,  aceea a autorului insusi care stie ca are sufletul sfasiat, dar nu renunta la chemarea  ce vizeaza tocmai unitatea pierduta a Universului.

In ultimii ani poezia noastra a numarat nume importante, fiecare cu vocea sa inconfundabila, autori tineri, foarte tineri, care s-au incapatanat sa nu abdice intr-o lupta pentru unii esuata inca de la inceput. Dan Coman, Claudiu Komartin, Theodor Duna, Elena Vladareanu, Adi Urmanov, Doina Ioanid, ii amintesc nerespectand vreo ordine, uitand probabil nume mai importante, dar nu aceasta conteaza acum. Ceea ce conteaza este efortul fiecaruia de-a nu lasa sa moara in sine farama de  lumina si de cuvant.

Si de aceea au scris, au rostit. Eugenia Taralunga intra in aceeasi serie de autori  neaplatizati. Poezia ei exprima o revolta jucausa, dar din care nu  lipsesc accentele tragice. Nu vrea sa epateze, fiindca stie ca centrul de greutate pentru orice fiinta muritoare se afla in alta parte. Spre aceasta alta parte  tanjeste si ea, iar poezia de fata nu e decat un substitut a ceea ce urmeaza sa  primeasca altcandva si altundeva.

Deocamdata ne aflam pe pamant, in lumea aspra a criticilor literari, unde ce e pe hartie inseamna mai mult decat o mie de transcendente sugerate. Poeta are gratie si o usoara detasare de sine, in asa fel incat, incercand s-o musti printr-un verdict rau, constati ca dintii se infig intr-o maree de abur. Totusi, cine este „BIU”? Fara a va raspunde va spun doar ca la pagina 90 a cartii veti descoperi una dintre cele mai gingase si cutremuratoare marturisiri care s-au facut vreodata in literatura noastra, despre apropierea si departarea celui drag care poate fi copil, iubit, tata.

Un copil in cer (vezi poemul „Sange indesat intre coperti abia departate”) e ca mormantul in cer al lui Vintila Horia. Traim ce citim si invers…

Dan STANCA

ARCA EMINESCU

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

De multi ani ne-am obisnuit, aici, la Botosani, mai mult ca oriunde, ca dupa Sfintele Sarbatori ale Craciunului si Anului Nou, la doua saptamini, sa mai urmeze o sarbatoare. Nu inscrisa in calendarul religios ci in cel laic, dar avand aura solemna a unei praznuiri: ziua nasterii mucenicului spiritului romanesc Mihai Eminescu. Stiu familii de oameni simpli fara prea multe  pretentii de superioritate care, in aceasta zi se imbraca frumos si  cauta sa ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sarbatori aceasta. Pentru mine, personal, se  implinesc  decenii de cand resimt sincer si profund (si particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe intaia mare sarbatoare romaneasca a fiecarui an, fie ca m-a trimis destinul sa contribui la Ipotesti, la inceputurile praznuirii sale, sub numele de „Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din timp, in atatea si atatea chipuri si ipostaze, fie ca abia (daca) mai sunt invitata uneori la derularea ei, incaputa in zodia  unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce ma tot intreaba cum si de ce am ramas de atata vreme la Botosani cand ar fi existat atatea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot sa le raspund ca exact acesta a fost motivul principal care m-a tinut si m-a rechemat mereu aici: existenta acestor ciclice sarbatoriri ale nasterii si disparitiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le aseman in alocutiunile mele unui diametru in timp ce taie rotundul anului romanesc exact la jumatate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie si iunie.

Iar acum, in acest an  sarbatoarea e mai  aleasa ca oricand caci amintirea acelei zile geroase de iarna din miezul unui alt secol vine sa capete de-acum valente  hagiografice, acelea care stau la temeiul oricarei mari sarbatori, la fel cum se rememoreaza  mereu si mereu povestea acelui miracol petrecut in urma cu peste doua milenii in Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum in miezul orasului prin care ne purtam pasii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul intruparii pruncului Mihai, al saptelea nascut al caminarului Gheorghe Eminovici si al  doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat in ziua de 21 Ghenari in cristelnita bisericii Uspenia – nas fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iurascu – si i-a inscris nasterea si botezul in mitrica anului 1850 la numarul 3 al primei pagini din registru, fara sa stie ca, scriind acele rinduri, consfinteste un act solemn de-o insemnatate unica pentru cultura romana. Caci, daca au existat si inca mai persista diferite variante privitoare la nasterea  viitorului poet de geniu, acel act scris in racoarea unei biserici ramane cel mai hotarator  pentru atestarea acelei nasteri  si, mai ales, pentru intemeierea  unei sarbatori laice dar foarte importante pentru spiritualitatea romaneasca pe care o praznuim an de an, ea fiind acum  cea mai importanta sarbatoare nationala a culturii noastre.

Cate nu s-ar putea rememora acum! Cate lucruri de adanca semnificatie nu s-au petrecut in toti acesti ani  care au asternut cate un strat la temelia acesteii mari sarbatori! incepind cu evenimentele vietii atat de scurte dar atat de dense ale acelui om de exceptie!

Cate drumuri a parcurs el in zilele acelei vieti, cata cunoastere si misiune a asimilat el din  zestrea existenta a timpului de atunci, cata suferinta a indurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfa eoliana si, in special, cata valoare a creat mintea lui harazita sa strabata distante uriase in tot atatea clipe,  asa precum  se petrecea in imaginile sale despre parcurgerea fulgeratoare a cailor de mii de ani ale universului. Si nu se poate sa nu gasim inca in noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atat ar trebui innobilata la rang de catedrala! Caci ea este inainte de oricare alta, intaia catedrala a neamului nostru in care s-a crestinat cel ce-avea sa fie cel mai demn luptator si cea mai inalta constiinta a sa.

Trecand cu ochii mintii peste anii scursi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt  veac se cade sa ne pastram inca puterea de uimire si pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea inversunata pe care au desfasurat-o, dupa  sfarsirea vietii sale, oameni alesi, chemati parca de Dumnezeul acestui neam sa nu aiba liniste pana ce nu-si va fi insemnat fiecare rodul trudei sale intru luminarea si consolidarea operei si imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung sir, fatalmente incomplet in enumerarea sa, caci inca vor mai fi fiind multi trecuti in uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas inalt de sarbatoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost intaia si cea mai sustinuta instanta de consacrare si difuzare, al lui Ibraileanu care l-a comparat cu Goethe regretand scurtimea vietii sale fata de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un varf al al intregii spiritualitatii romanesti, nu numai al poeziei, al lui Calinescu, acela care a trudit la rostuirea marii carti despre viata si opera sa; al lui Leca Morariu, cernauteanul care si-a devotat viata studierii  biografiei sale in paginile primului (si vai, singurului) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a facut sa vibreze  auzul romanesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul „dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care si-a stors lumina ochilor pana la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Cretia si Dumitru Vatamaniuc (acesta mai planuind inca si la aceasta varsta nonagenara o noua organizare a Editiei Eminescu).

Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murarasu, pe Zoe Dumitrescu Busulenga, ce-a stabilit filiatia germanica eminesciana, pe Amita Bhose, indianca fascinata de magia lui pana la a-si parasi patria si a veni sa traiasca, sa studieze si, vai, sa moara stupid  aici, in Romania pentru idolul sau Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a invatat romaneste ca sa inteleaga si sa reveleze lumii valoarea scrisului sau; pe Ioana M. Petrescu, universitara clujena, vrednica membra a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevatie care, retrasa in Elvetia, scrie de multi ani carti  esentiale prin care il incadreaza pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fara sa se teama ca-l ridica prea sus.

Sa nu-l uitam nici pe blandul si tenacele Constantin Noica acela care a gasit in adancimea spiritului sau masura uriasa a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon si om deplin al intregii noastre culturii  si care a peregrinat ca un benedictin  ani in sir pe la inalte porti institutionale cerand peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Si tot aici, la Botosani, avea sa-si vada visul implinit datorita osardiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toti acesti trecuti in lumea umbrelor ) si altii; dar si pe acad. Eugen Simion, initiatorul  editiei Eminescu Manuscrise.  Si daca tot am pomenit numele unor botosaneni, sa nu-l uitam nici pe  profesorul I.D.Marin  de la Stancesti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a invatat  nu numai carte, dar si  ardoarea culturala care l-a determinat ca, timp de trei decenii, sa cerceteze locurile si documentele eminesciene  spre a imbogati patrimoniul de informatii util oricarei intreprinderi in domeniu, drept care mi-a fost si mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeala ipotesteana unde visam un Stradford romanesc si la reamenajarea  Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipotesti pe care am realizat-o in anii 70.

Poate un cuvant de pomenire merita si prea putin  cunoscutul Constantin Iordachescu, dascal, publicist si om de cultura botosanean care a militat mult pentru intemeierea muzeala eminesciana la Botosani, dar a fost si primul care a publicat sus pomenita mitrica de botez in presa centrala fiind (si)  de aceea citat de G. Calinescu in cartile sale. Mai pot fi pomeniti si eminescologul Mihai Dagan, trecut nevarstnic sub glie, ca si Augustin Z.N.Pop sau Ion Rosu, scotocitori pasionati ai biografiei eminesciene, dar si istoricul Academiei Romane, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentala panoplie a reprezentarii lui Eminescu in arta plastica, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca intr-o recluziune la Husi, da la lumina tulburatoare  carti despre viata si universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseste sa adanceasca mereu cu folos acest univers. Si inca destule nume au drept la consemnare in aceasta lista a devotiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasa ce completeaza cu sarg si competenta toate lacunele marii editii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-ntelese”, Constantin Cublesan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrarilor dedicate lui Eminescu in acesti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanta anilor berlinezi in viata poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propaga de ani buni opera eminesaciana in mediul ceh.

Si numarul celor ce-ar merita sa fie pomeniti  (vai, ce cuvant adanc si crestinesc!) acum, in ceas de solemna aniversare, ar putea continua inca mult, cu totii oferind, in masuri diferite desigur, pilda  unei devotiuni  depline inhamandu-se parca dintr-o inalta porunca la continuarea piramidei de spirit inaltata de Eminescu. Contemplandu-le exemplul, nu pot sa nu ma gandesc la filmele in care se arata cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa se inhame la construirea uriasei corabii ce trebuia sa salveze vietuitoarele pamantului, spunandu-i exact ce si cum sa faca spre a implini inalta porunca. Asa imi pare ca va fi primit, de pilda, Perpessicius strasnic indemn de-a-si dedica viata ca sa nu se piarda nedescifrate paginile Cartii eminescine.  Ridicandu-le numele in pomenire celor ce-au trudit si s-au devotat cu adevarat, fara nici un calcul sau interes personal, fara sa considere in mod deliberat o afacere personala profitabila sau un cistig de imagine si de orgoliu alaturarea de Eminescu (asa cum se intampla, din pacate, cu grabire tocmai unde ar trebui sa fie cea mai mare si mai competenta dedicare ¡) acum, in ceas inalt de contemplare a marii sanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevarat un act meritat  ce intregeste si potenteaza  miracolului eminescian.

Caci privind de la distanta perspectivei aceste lucruri, se contureaza imaginea tulburatoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intaiul si apoi pe toti acestialalti ce i-au consolidat si propovaduit lucrarea, ca pentru a se rostui si salva in aceasta Arca ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales in acest fel; ceva ce se va putea contempla in intregime abia in viitor; in orice caz,  ceva esential pentru  spiritualitatea, sufletul si destinul sau. Ceva ca un raspuns afirmativ la acea Rugaciune superba inaltata  de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decat cantata caci este atat de muzicala incat cred ca si el, cel care canta atat de frumos, a rostit-o intonata, deopotriva ca pe o colinda, romanta si imn reliogios: „Inalta-ne, ne mantuie, din valul ce ne bantuie!”

In acest an pentru prima data,  acest lucru important pentru toti cei enumerati si pentru noi toti, este instituirea prin lege a zilei de nastere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Nationala a Culturii Romane

Lucia OLARU NENATl
Botosani
14 ianuarie 2011

LIRICA DEDICATA LUI EMINESCU

On By nelursIn poetryLeave a comment

ITI RASFOIESC POSTULATELE…

Zilnic sorbeai din apa lui Hristos
si te revendicai din alte propozitii
cind pe drumul fara de folos
pandea dreapta clipa a mortii.

Pe-un sange sfant calcai pe drum murdar
purtand in spate cruci imaginare
sperand ca pronia cereasca ne da har
cand rautatea altora ne doare.

Iti rasfoiesc postulatele grave
hamesit de-ntelepciune si de raze
cum sunetul tot urca in octave
si intelepciunea se-aseaza-n fraze.

EMINESCU

Eminescu, cetatea limbii romane
cu toate turnurile Carpatilor
modelate de balade
in care isi au adapost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Batran,
toti barbatii inmuguriti pe acest pamant.

Eminescu planeta luminoasa
in jurul caruia graviteaza astrele cuvintelor
laminate de intelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate puntile lasate
sa intre armata indragostitilor
cu pletele argintate de stele
si bratele pline cu roadele cimpiilor
intinse in inima noastra.

Eminescu pasi de aur ce se aud trecand
din istorie in limba noastra
si luand forma cuvintelor
ce ne leaga
precum iubirea, precum aerul
de acest pamant dulce
ca limba romana
precum Eminescu.

CA AERUL SI SEVA, EMINESCU

Ii aud pasii trecand dinspre lumina
Si fosnetul stelelor in parul Lui,
Cand plopii fara sot il asteapta sa vina
La fereastra cu dorul aprins in gutui.

Coborand dinspre Carpati, il aud uneori
Cu fruntea impodobita de ganduri
Pe carari de argint si flori
De tei presarate randuri, randuri.

Ii aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor strabune,
Cand este versul soapta de inceput
Si luna vibreaza iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte,
Spre Ipotesti prelungind chemarea
Asternuta peste veacuri punte
Pe care sa vina odata cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul si seva ce-n arbori suie,
In fiecare dintre noi il regasim
Cioplit in inimi vesnica statuie.

EMINESCU, STARE DE GRATIE

Bucura-te lumina cu dantela de stele
Pentru fereastra deschisa a zilelor mele,
Bucura-te vita de vie cu mustul decantat in radacini
Inflorind zarea in frunze mai sus pe tulpini.

Bucura-te perdea ce tremura atinca de o raza de luna
Vibrand acorduri pe-o singura struna,
Bucura-te plop ce-ti intinzi umbra pana la mine
Potolindu-mi arsita cu seve din cofele pline.

Bucura-te piatra de calcaiul Lui atinsa
Aripa peste poteca spre mine-ntinsa,
Bucura-te statuie din parc neclintita sub ploi
Cand se coace vremea iubirii in noi.

Bucura-te scara cu trepte venind din adancuri spre zori
Unde isi au cuiburi imperecheatii cocori,
Bucura-te timp pentru clip ace se imparte
Cand trece EMINESCU prin ploi mai departe.

Al.Florin TENE
Cluj-Napoca
14 ianuarie 2011

EMINESCU DIN LACRIMA

On By nelursIn DevotionalLeave a comment

Trebuie sa fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce isi aranjau pliurile rochiilor de gala se rasfatau pe un cer prea indepartat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros si sacru, cand crisalida netulburata a atomului primordial s-a transformat in lacrima framantata de nelinistea propriei deslusiri si a coborat printre muritori.
Si a fost atunci strigat si cant si cuvant. Si a fost atunci deschisa o poarta spre tainele ascunse ale creatiei universale : nasterea, viata, iubirea si moartea. Si a mai fost atunci o revarsare de lumina. Si copilul care a adus toate acestea pe pamantul Mioritei si-a asumat crucea neamului sau si a purtat-o cu el de la marea cea mare pana la Luceafarul rasarit din ea si aruncat sus, de unde s-a zamislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste si devine avalansa.
Atunci oamenii au invatat sa asculte si au aflat ca  Seara pe deal, buciumul suna cu jale, ca peste codru trece vremea si uneori se pleaca cu ramurile grele la pamant de tristete si de dor , ca vara a trecut si ramane amintirea unei nunti de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele si gingasa Viorica au petrecut alaturi de mirele Calin.
Si pentru ca poarta era deschisa pentru putin timp, ca asa se intampla minunile, cel venit sa arda pe pamant cu flacara si lacrima a patimit insutit si inmiit alaturi de neamul sau, poporul roman, in cautarea adevarului, a absolutului, cu siguranta ca el exista, e acolo undeva unde nu poti ajunge decat prin credinta si jertfa. Si suferinta. Si umilinta. A patimit si a fost rastignit asemeni Mantuitorului neinteles alaturi de talhari si pentru ca iubea omul si afla mereu frumosul din frumos, a mai ramas putin sa treaca pe la Teatrul National unde a fost actor pentru o seara si unde a cunoscut femeia pentru intaia oara, apoi a plecat prin lume sa se desavarseasca. Si a pus in cuvant sufletul sau, si mintea sa, si a propovaduit libertatea deplina a spiritului, si daca a vazut ca «  Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,/Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…si ca dansa suntem noi. » a plecat inapoi, acolo unde ii era locul pentru ca sa ramana nemuritor, el ca Luceafarul, el Luceafar.
Si pentru ca uneori ne cautam cu plans si alean in suflet,  ca ne este greu si nu stim unde ne e lumina si avem nevoie de o adiere, de scanteia divina picurata de zei, il gasim acolo pe el, Eminescu din lacrima.

Mihaela Dordea

EMINESCU SI DRAGOSTEA

On By nelursIn literatureLeave a comment

„Eminescu este expresia integrala a sufletului romanesc.”
N. Iorga

Se implinesc 161 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 in satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura romana, prozator si jurnalist. A fost activ in societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la varsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba romana, Aron Pumnul. Din 1866 pana in 1869 calatoreste din Cernauti, unde isi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luand astfel contact cu realitatile romanesti din diverse locuri. In aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde il cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul in care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pana in 1874 – student la Berlin. In septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. In octombrie 1877 se afla la Bucuresti. In 1883 paraseste Bucurestiul si este internat intr-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare in tara, in care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind: „…sa ma satur de mamaliga stramoseasca” (ian.1884). In decembrie 1884, dupa un drum in Italia, la Florenta, se inapoiaza la Iasi. In august 1885 se afla la bai langa Odessa. In vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de langa Iasi, iar in noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. In 1887 ii raspunde lui Vlahuta la scrisoare: „Nu te pot incredinta cat de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. In decembrie 1888 vine la Botosani, se intalneste cu Veronica si pleaca amandoi la Bucuresti. In februarie 1889 se reimbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 4 dimineata, moare in sanatoriul doctorului Sutu, iar in 17 iunie Eminescu este inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Romane.
Marcel Proust spunea ca „Omul de geniu nu poate da nastere unor opere nepieritoare decat crescandu-le dupa dansul si asemanarea nu a fiintei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poarta in sine. Gandurile lui ii sunt, intrucatva, imprumutate in timpul vietii sale, ele fiindu-i tovarase. La moartea lui ele se intorc la omenire si o instruiesc”. Cu adevarat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre tipurile umane despre care s-a vorbit mai tarziu: sfantul, geniul, talentul, omul obisnuit si neputinciosul.
Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar roman, membru titular al Academiei Romane  vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „In cantecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decat prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale in care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.
In realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Intamplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost intalnirea cu Veronica Micle, intalnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca!
Nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la intalnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar cate ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam intreg s-a regasit in opera lui. El ne-a invatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a intelege bucuria dar uneori si nenorocul de a fi roman. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gandire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii.
La inceputurile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca in poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si in bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz… Iubita ii apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, in poezia „ Atat de frageda …”: Atat de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un inger intre oameni/ In calea vietii mele iesi…
Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, ideala, exista insa si in poeziile scrise mai tarziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri inchinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie ?i natura lumineaza ?i tulbura, cele doua sentimente insumandu-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pana la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinand destinul fiin?ei umane.
Plenitudinea sentimentului iubirii, lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala in mijlocul naturii este redata superb in poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scanteie stele,/ Farmec dand cararii stramte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tanguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atata drag,/ Pe cand iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Ii raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina/, Poleindu-l, il strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurand cu unde-n spume,/ Intre trestie le farma/ Si visand o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda il alege —/ Ce privesti zambind in unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Inaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratand privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./E-un miros de tei in cranguri./Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atat de singuri!/ Si atat de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla stransa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
Mai tarziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de intelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta in care isi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce in ce mai triste si mai pline de renuntari. Incepe sa exprime regretul, tristetea, cat si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge incet lumina, culorile devin din ce in ce mai pale. Poetul incepe sa-si puna intrebari, incearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, in poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn in treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Incat sa n-o mai poti uita/ Viata ta intreaga./[…] Dispar si ceruri si pamant/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atarna de-un cuvant/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamani/ Un pas facut alene,/ O dulce strangere de maini,/ Un tremurat de gene… Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, devine solemna si rece, marmura sugerand frumusetea inghetata, ireala, precum in poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Inamorati de-a ta fiinta,/ De cum zambesti, de cum te misti./ Si nu e bland ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Cand ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau cand treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atarna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ In gandul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care intarzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…
Regretul iubirii care pleaca este redat cu sfasierea fiintei sale, in poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amandurora,/ Deci canturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le inchide-n scrin/ Cu mana ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gand mi-or trece./ Atata murmur de izvor,/ Atat senin de stele,/ Si un atat de trist amor/ Am ingropat in ele!/ Din ce noian indepartat/ Au rasarit in mine!/ Cu cate lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atat de greu/ Din jalea mea adanca,/ Si cat de mult imi pare rau/ Ca nu mai sufar inca!…
Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: … Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: /De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decat un vis sarbad, mai bine nimic… In cel de al doilea poem „Venere ?i madona”, poetul isi priveste femeia iubita si o vede cand inger, cand demon. Si totusi femeii „demon” ii acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.
„Scrisoarea IV”  dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala si fara intelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea in arta; neimplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,/ Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…/ Ah! E-atat de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…
Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie in care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar in cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari imparatesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele,/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […]  Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/  O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/  Si datator de moarte;/  Reia-mi al nemuririi nimb/  Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ In codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.
„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec!
Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflandu-se de cele mai multe ori in mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic.  Si atunci cand se afla in interiorul unei odai, priveste si intelege glasul naturii: Si daca ramuri bat in geam / Si se cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…
Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei. Pana in ultima clipa a vie?ii lui creatoare s-a aflat in cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea ?i natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Inainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica il considera etalonul poeziei romanesti spunand ca „Arborii nu cresc pana in cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramane in cultura mai departe infometati.”
Imi amintesc de adolescenta mea, de serile cand adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetand cu glas tare si apoi in gand, strofe intregi… La varsta de paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam intr-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De cate ori n-am incercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu in mana mea/ Creionul si coala de hartie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu totusi nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batand/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adanca/ Randuri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri inca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu iti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mandru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie iti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / In schimb ce-ti daruiau?/ In mizerie si saracie te cufundau./ “Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormant/ Sa puna mana pe caietu-ti sfant/ Si-apoi pe piatra de mormant/ Sa scrie un singur cuvant… / Eminescu mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atat de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila Popovici – SUA
Raleigh, North Carolina

Nemuritoare

On By nelursIn poetryLeave a comment

Iubita mea, nu te-as fi vrut femeie,
Ci numai glas, sau numai mangaiere,
Sau tainica, a  sufletelor, cheie,
Ce le preschimba florile, in miere –

Iubita mea, cristal de amintire,
Cu chihlimbar de holde-n care macii
Sunt pururi o eroare de iubire –
Noi inca stam de vorba cu copacii –

La tot ce-i viu, sau mort,  tu ii stii limba,
Si imi traduci prin semne, infinitul,
Polisemantica iti este si oglinda,
In care Univers, iti este chipul –

Iubita mea, si Fata mea Morgana,
Iubita mea, desertul meu in care
In trupul meu, te-ai zidit tu, ca Ana,
Pentru iubirea noastra, muritoare…

Jianu Liviu-Florian