ECOUL NOBILULUI DRUM OMENESC SPRE O TRAIRE ÎNALTA

On March 23, 2012 By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Georgeta Minodora Resteman

“Descatusari – Farâme de azima” –

Versuri vechi si noi

Ed. Armonii Culturale, 2011

M-au cucerit de la prima lectura poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevarate evadari din adâncul trairilor sale carora le-a gasit un foarte potrivit titlu, “Descatusari – Farâme de azima”, volum aparut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În aceasta lume, în care schimbarea este uluitoare si totul evolueaza într-un ritm ametitor, o lume cu multe valori rasturnate, poeziile sale ne invita la o alta reasezare a realitatii, dupa care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului si a banalitatii chemându-ne într-un univers al întelegerii, ne invita la liniste interioara, la empatie si respect, ne fac partasi la existenta autoarei care-si deschide inima în revarsarile sincere ale descatusarilor sale. În acelasi timp, ele ne reamintesc faptul ca exista lucruri pe care le stim, dar nu mai stim ca le stim si ca unele trairi le-am simtit într-un mod nedefinit si acum, iata-le aduse la suprafata cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificatii sau evidentierea altor cadre de referinta. Ne simtim deodata proiectati într-un spatiu imaginar, la o alta ordine, într-o lume poetica paralela cu cea reala, de la care porneste si totusi, atât de fascinanta si în acelasi timp, rupta din adâncul nostru.

Si daca omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat si ea, dar lirica Georgetei Resteman si-a pastrat în adâncimea ei acea unda de nemurire, de visare si de gingasie, nascuta din eterna enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipeaza taina înfiorata a clipelor prin care traieste dincolo de cotidianul modern si haotic. Poeta reconecteaza poezia la stilul clasic dar o daruieste si cu suflul zilelor noastre, împletind astfel traditionalismul cu modernismul capabil sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinta vie,/ Plin de speranta si de bunatate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toata si seninatate./ În nebunia unei vieti furate/ De-o lume-n nesfârsita hartuire/ Încerc sa-mi iau tain de libertate,/ Ma-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu), iar daca aruncam o rapida privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viata, un adevarat manunchi de frumuseti si doruri, întoarcerea spre trairile interioare, protest împotriva nedreptatilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne sta in fire,/ Suntem plamada din destin durut” (Sufletul nostru nu-i de rastignit), dorinta de împlinire prin iubire, dragostea de neam si tara, “Am asteptat de-a înflorit malinul”, dorul de parinti si de casa parinteasca cuibarita în Ardealul încarcat de frumuseti, de istorie si de oameni de omenie.

Tematica larga include si “Zbateri”, “Tristeti”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne ofera si pasteluri: “Privesc naruirea-n decor de blesteme”, (Furtuna), dar si gânduri închinate Proniei Ceresti, “Îmi ninge”, sau marilor sarbatori religioase. Pe fiecare fila ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecaruia din noi.

Un loc special îl ocupa setea de iubire: “E ca o dulce vraja ce staruie-n dorinta,/ De-a fi mereu deschisa, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenara, a maturitatii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viata/ Si-n taina noptii, doru-mi înfasoara.” (Gândind la tine), “Topi-voi zapada ce te înconjoara”….(Promisiuni), “Iubite, de ma vrei aproape,/ Tu cauta-ma printre flori” (Punti de flori). Sunt poezii în care plinatatea viului vibreaza tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasa loc si unor resemnari, tristeti, nostalgii. “Sunt umbra si vis nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascult chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec” (Sunt). Întreaga ei fiinta aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevarata terapie: “Ascunde-ma în gândul tau, iubite, / Culege-ma din freamatul padurii,/ Saruta-mi cerul fruntii obosite/ Si poposeste lin, în coltul gurii” (Ascunde-ma în gândul tau iubite). În poezia de iubire degaja atâta feminitate încât poate trezi dorinta în fiecare barbat sa întâlneasca o asemenea femeie în viata lui.

În timpul lecturii, versul devine muzica si te lasi furat de vraja sonora. Georgeta Resteman este nascuta poeta, parca toata tesuta din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revarsat asupra ei chiar din prima tinerete. Stapânind mestesugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fara piedici si ne dau impresia ca le scrie cu cea mai mare usurinta, lasând sa se rostogoleasca metaforele menite sa creeze o punte între ea si cititor Versurile devin memorabile datorita simplitatii exprimarii si a muzicalitatii nascute din buna stapânire a versificatiei: “Din cânt de frunze plasmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire,/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate” (Caut în mine linistea râvnita).

Pe masura ce exercitiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profunda, metaforele tot mai cuprinzatoare, numarul poeziilor tot mai mare. Parca o vad pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii si-i aud glasul gândului cumpanind cuvintele în cadenta versurilor, pe îndelete, asezat, ardeleneste, întelept, cuminte si cu siguranta, printr-o rostire directa dublata de aspiratia spre simetrie si armonie. Stilul e limpede si curgator, cuvintele nu sunt încarcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvaluie parca din propria lor placere, nesilite sau îmbrâncite sa ajunga în fata. Folosind un limbaj obisnuit dar care se sustrage banalitatii, ea reuseste sa creeze expresivitati lirice care o definesc.

Cuvântul “acasa” din poezia “Toamna, acasa, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfintenia locurilor si a oamenilor, de unde poeta a vazut întâi lumina pe acest pamânt si mândria ca apartine lor si Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor si nu se mai pot desparti – om si loc devin o singura fiinta: “Mi-am sarutat azi pamântul cu lacrima dorului/ I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am asezat sufletul într-un colt al pridvorului/ Asteptând ca din Cer sa picure mir pe Pamânt”.

Poezia Georgetei Resteman, abia rasarita si cuprinsa în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea ca va ocupa un loc ce va dainui în timp în literatura noastra, prin incantatia verbala, prin infinitele ipostaze ale starilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trairilor tainice, pe care ni le ofera cu încredere, prin sinceritatea si prin candoarea pe care astazi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, ramâi multa vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre traire înalta si încarcata de frumuseti cerute de adâncurile noastre sufletesti.

Elena BUICA

Canada, martie 2012

Ligia SEMAN – un itinerar al vietii si cartii crestine

On December 31, 2010 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Marturii si marturisiri

Poeta si romanciera hunedoreanca Ligia Seman a debutat literar in cenaclul „Lucian Blaga” al tineretului indrumat de subsemnatul intre 1974- 1995. Provenind dintr-o familie traumatizata, la un moment dat a plecat din cenaclu, (si bine a facut), mergand la biserica penticostala din orasul Hunedoara. I-am pretuit talentul, pe atunci scria doar poezie, una tensionata de starile abisale, de suferinte psihice refulate prin scrisul literar, alegoric, narativ, poetizant uneori.
Cum eu eram supravegheat de „ organe”, care imi reprosau ca „ agiti spiritele tinerilor”, mi-a spus ca e mai bine pentru ea si pentru calea ei, a vietii ei. Ulterior s-a casatorit (Seman), si are doua fete, ne intalnim uneori si vorbim una- alta. I-am girat cu placere doua intalniri cu public, una la liceul unde ea preda un curs de evanghelizare (?) , la „ concurenta” cu preotul ortodox, alta la o lansare ampla cu public larg, cititori din biserici si persoane cu dizabilitati. Am elogiat si atunci, pe merit, alaturi de pastorul Gligor Hada, vechi prieten al meu si al familiei mele pentecostale.
La revolutie, am obtinut acte din sediul securitatii locale, cu „ tabele de tineri elevi infestati religiosi”, note informative pe care directorii erau obligati sa le dea la partid… Ligia era si ea printre acestea. M-au acuzat ca eu am trimis-o (?!) la pocaiti, deoarece si eu sunt fiu de pastor pentecostal…Nu i-am spus, ca sa nu ii otravesc copilaria. Un lucru e clar : Ligia scrie pentru a se mantui prin scris, in felul ei…Secretul este A CREDE si a nu marturisi mincinos, stramb, cu voie ori fara voie.
A publicat in tara cel putin trei romane de factura crestina, neoprotestanta., avand sprijin la editurile de resort din Oradea si altele.Romanele ei sunt oarecum didactice, cu multe trimiteri biblice, deci au caracter formativ, apostolic, oarecum. Dupa 1989, avand studii teologice baptiste, a fost profesoara de religie in invatamantul hunedorean. „Nemeritat de ingrata a fost soarta” literara a Ligiei Seman, mai ales anii adolescentei. Romanul „ Funiile dragostei”, debut oradean, cuprinde 300 de pagini de naratie moderna, intesata de citate biblice, intr-o epica structuralista moralizatoare- didactica. Cartea evoca memorabil si dramatic anchete securistice in randul studentimii unui oras din vestul tarii si consecintele asupra unor destine. Personajele sunt concis creionate, tensiunea starilor deseori exploziva. Catarsic, dar si initiatic, acest prim roman al ei a fost excelent salutat de cititorii din tara si strainatate.

Modernitatea travaliului epic se intrepatrunde cu apelurile (recursurile) la Noul Testament. Capitolele sunt intrepatrunse, modulare, cu insertii psalmice, cronologic, amintind tehnica cinematografica (montajul eseistic); memoria este ceea ce psihanalistii numesc „ regresiune in memorie”, telepatie auto- indusa, uneori voalata de „falsa memorie”, datorata frustrarilor, este zguduita de trauma psihica a Sistemului activistic- securistic, vizand individul si masificarea lui in societatea docila, robotizanta. Supravietuirea este de fapt subvietuire, iar efectul este „ handicapul constiintei”, stergerea – sau spalarea- memoriei – creierului, de fapt paranoizarea prin inregimentare, schizofrenizarea.Unica solutie este credinta in divinitate si iubirea de aproapele in sens crestin. Ligia Seman cea din poeziile dintai, terifiate si sindromice ale unei patologii a alienarii individului in societatea „ multilateral dezvoltata”, a optat pentru roman insa substanta prozei ei a ramas lirica. Dupa evenimentele din 1989, suntem debusolati si singuri, chiar daca nu am fost indoctrinati, cum generatia ei e salvata de „timp” si schimbarea socanta” – Provincia Corvina nr. 3, 1997.

Fin psiholog al personalitatii decazute dar si a colectivitatii ce devine complice, prin lasitate si instrainare sinelui, – conform relatiei patologice sadomasochiste, victima- calau, Ligia Seman (foto) controleaza ingenios constructia romanesca, situatiile ce se succeda si culmineaza in desfasurarea dramatica pe care o numim stigmatica. Ceea ce in anii adolescentei Ligiei era inflamabil in metafore ca intr-un „delir controlat”, subtextual, s-a deschis in romanele ei ca o ramificare semantica pe verticala unui arbore ancestral, revigurat de aerul tare al Libertatii de exprimare si de confesiune. In ambele romane, personajele – cheie sunt urmarite de implacabilul unui determinism ateu, in care instanta divina intervine pedepsitor- justitiar si uneori iertator. In vidul tenebros al ateismului, entitatea umana se va surpa, opturarea constiintei (sinelui) conducand la autodistrugere. Ligia Seman scrie romanul continuu al acestei dileme existentiale si vocatia ei teosofica este o chemare si un efect sublim al vindecarii. De la bantuire spre mantuire, am spune. Drumul vietii ei este „magic” unul al scrierilor ei cu verva evanghelica. Sunt convins ca ea va finaliza ceea ce a inceput, efectul exorcizant si catarsic al scrisului ei – se transfera terminologic in teoria moderna a literaturii.

Criza comunicarii s-a adancit, aparenht paradoxal, deoarece o criminala inductie dinspre profanul devenit seismic ca un siaj ce se amplifica – feed back – (nu am spus placebo!), criza candva resimtita dramatic in orasul sarac de pe dealul Hunedoarei, este evocata indraznet si cu har narativ, prin perfidia unor forte ocultate si disimulate in „salvatorii neamului” ce s-au reincarnat (impielitat) dupa lovitura cripto-comunista din 1989 si imediat – inocularea diversoponista a ideii ca” toata natiunea este vinovata” de totalitarismul acum prabusit, aparent agonic, dar stihial activ si oricand gata sa revina. Aceasta umbra planeaza cumva in romanele ei.

Dupa debutul Ligiei Seman, tacerea anumitor medii literare in jurul primului roman, era complice „handicapului constiintei” pe care Ligia Seman il va relua in romanul ulterior, cvasi-alegoric si cu accente autobiografice. Am avut bucuria fostului ei mentor literar de a o prezenta publicului, in acea sala unde erau si cativa asistenti in suferinta, unii in carucioare cu rotile. Puternicul suflu evanghelic al literaturii Ligiei Seman grevat pe un talent innascut si intarit de conduita proprie si experimentul misionaristic al propriei ei vieti, al familiei si prietenilor, pot fi garantia unui traseu modern – modern- apostolic in care implicarea ferventa a scriitorului in societate este modelatoare. Am evocat in doua carti de memorialistica ale mele. Poate e monstruos, insa AZI se stie ca „ revolutia” a fost facuta de unii din securitate si altii din serviciile secrte ale Armatei, laolalta cu activistii de teapa lui Iliescu- Brucan Bruckhar), Petre Roman (Neulander), gen. Militaru, Guse, etc. si o cohorta intreaga de altii. Cui ii mai pasa ca personajele obsedante ale Ligiei, ale noastre, s-au metamorfozat cameleonic, ca niste ventriloci ai Raului? Istoria o scriu mereu cei care tradeaza chiar cauza pe care, vezi Doamne, o pledeaza demagogic. Iar VRAJBA este cheia succesului distrugerii Fiintei nationale…
Reluand acest text dupa cativa ani, spre a-l semnala dlui Octavian Curpas, adaug ceva poate semnificativ: ii cunosc efortul de a fi primita in USR, numai ca stiu foarte bine ca exista o atmosfera complicata in acest sens, daca nu chiar o retinere fata de literatura religioasa a confesiunilor netraditionale din Romania. Un alt motiv al retinerii este presiunea multora de a intra in USR pentru „avantajul” de primi un procent la pensie, din fondul fostei Uniuni; numai ca sunt preferati doar cei care au cotizat ani multi la fostul Fond Literar. Poate astea nu sunt relevante, insa pentru mine, sunt, deoarece fac parte din viata mea (literara). Ligia va confirma calitatile de scriitoare, indiferent de incercarile vietii ei, traumatizante, ca a multor romani.

Eugen Evu, academician, membru al USR din Romania.
*Articol aparut in Revista Agero si in Romanian Vip

LUCIA OLARU NENATI

On December 31, 2010 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Lucia Olaru Nenati este, dincolo de orice consideratie, o personalitate complexa, unica in peisajul cultural botosanean al timpului nostru. Poeta de mare si recunoscut talent, ale carei creatii au aparut in cele mai importante reviste literare din tara si nu numai, in antologii de poezie romaneasca si in aproape douazeci de volume, critic si istoric literar, autoare, printre altele, a unei carti, fundamentale pentru cunoasterea fenomenului cultural botosanean din perioada interbelica „Arcade septentrionale” aparuta in anul 2008 in Editura Academiei, eminescolog de renume national, muzeograf pasionat, de numele caruia se leaga inceputurile reconsiderarii muzeistice a lui Mihai Eminescu la Ipotesti, jurnalist prolific, autor a catorva mii de articole publicate in presa locala si in zeci de ziare din tara si strainatate, interpret vocal de autentica sensibilitate, autoare a trei C.D.-uri in care readuce, pentru iubitorii de muzica, melodii cunoscute si cantate de Eminescu, talmaceste si transpune in registru liric poeziile poetului national si acum, la sfarsitul unui nou an, ne ofera cateva dintre cele mai frumoase colinde de Craciun.

Nu este de trecut cu vederea faptul ca aceasta laborioasa activitate, pe multiple planuri, cu realizari de inalta tinuta pe fiecare dintre acestea, a insemnat o munca asidua, necontenita, mii de ore de studiu in biblioteci si arhive, de cele mai multe ori departe de Botosani, in marile centre culturale ale tarii si deplasari oriunde ceva interesant putea folosi proiectelor asupra carora lucra sau celor de perspectiva, fara a se izola, nici un moment, in turnul de fildes. Paralel cu activitatea de creatie a fost muzeograf, director al Teatrului pentru copii si tineret “Vasilache” si apoi a Teatrului “Mihai Eminescu”, director al cotidianului local “Gazeta de Botosani”, lector universitar, a calatorit in numeroase tari, cel mai adesea in Canada si Germania unde sunt casatorite cele doua fiice ale sale, si unde a prezentat, in cercuri intelectuale selecte, cultura si civilizatia romaneasca si desigur, a avut o viata de familie, ca oricare dintre noi, de obligatiile careia nu s-a putut deroba.

Cum a putut sa faca atat de multe, sa fie performanta in tot ce a intreprins, sa fie plecata si totusi atat de prezenta aici, acasa, este o intrebare careia Lucia Olaru Nenati ii stie, credem, cel mai bine raspunsul. In ce ne priveste, credem ca avem de a face cu o personalitate de un tip special, dotata si inzestrata cu calitati pe care nu multi le poseda. Muzele i-au fost, cu siguranta, aproape, atunci cand s-a nascut, inzestrand-o cu aproape tot ceea ce un om isi poate dori. Raportandu-ne la mitologia greaca, in care talentul si aptitudinile intelectuale sunt harazite pamantenilor de cele noua muze, credem ca s-au intrecut sa o inzestreze cu harul lor Caliope, muza poeziei epice si a elocintei, Clio, muza istoriei, Thalia, muza artei dramatice si nu in cele din urma Euterpe, muza poeziei lirice si a muzicii. In privinta elocintei, putini au verbul, lejeritatea discursului si a digresiunilor de care dispune Lucia Olaru Nenati. Fara harul cu care a inzestrat-o Clio, n-ar fi putut sa faca ceea ce a facut la Ipotesti si nici sa scrie acea exceptionala carte despre cultura nordului la care ne-am referit, dupa cum, poezia si muzica, pe care le-a cultivat cu dragoste si pasiune, nu i-ar fi fost atat de aproape, insemnand, poate, modul ei cel mai firesc de a se manifesta, daca Euterpe nu i-ar fi destinat sa se realizeze si in ceste domenii.

Prin urmare, chiar daca si-ar fi propus sa ramana numai poeta, n-ar fi putut face asta pana la sfarsit, pentru ca muzele nu se opresc intamplator asupra muritorilor, alegandu-i doar pe aceia care le pot duce menirea pana la capat. Constienta sau nu de acest lucru, Lucia Olaru Nenati a inteles ca trebuie sa mearga pe drumul greu al creatiei, sfidand greutatile, ignorand adversitatile, nebagand in seama zambetele ironice si rautatile, uneori abia mascate ale celor care, mai degraba, ar fi trebuit sa o apere, pentru a aduce la suprafata ceva ce vine din interiorul ei si este, poate, dictat de sus si prin urmare, de neevitat.

Poate, unii se vor intreba, de ce am considerat ca Thalia, a fost si ea, una dintre muzele care au dat contur personalitatii Luciei Olaru Nenati. Credem acest lucru, pentru ca nu intamplator a condus destinele a doua teatre, iar maniera in care-si rosteste poemele inregistrate pe C.D.-ul cu colinde de Craciun, dovedeste ca, in persoana sa, omul de teatru, chiar daca nu i-a fost dat sa fie pe scena, exista, in deplinatatea lui.
Dincolo de aceste sincere ganduri, nu cred ca mai este de spus ceva. Poate, de pus o intrebare: cand o s-o vedem pe Lucia Olaru Nenati si in postura de pictorita?

Gheorghe MEDIAN