Cum s-a lăsat de fumat Paul Getty, renumitul magnat al petrolului?

GettyPaulIstoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane – spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă. Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive.

Dumitru Sinu, alias nea Mitică are o bogată experienţă de viaţă şi un caracter integru, o putere de netăgăduit de a pătrunde în conştiinţele celor cu care intră în contact. Este unul dintre românii plecaţi din ţară pentru a-şi urma destinul departe de locurile natale, care a avut grijă întotdeauna să-şi dezvolte acea latură a cunoaşterii necesară fiecăruia dintre noi, pentru a ne desprinde de gândurile deseori învolburate ale trăirilor prezentului şi a le filtra prin lumina cuvântului rostit frumos. Continue reading “Cum s-a lăsat de fumat Paul Getty, renumitul magnat al petrolului?”

OCTAVIAN CURPAȘ: Din istoria unui campion român la polo

titi-filipConstantin (Titi) Filip s-a născut la Oradea.

A fost sportiv de performanţă, un priceput înotător pe spate. Alături de fratele său, Gicu Filip juca polo pe apă la echipa Crişul Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viaţa de sportiv: Îi băteam pe bucureşteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dădea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucureştenii tot bucureşteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Trăiască! Trăiască! Trăiască!», ne răspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamnă «trăiască», pe ungureşte. Continue reading “OCTAVIAN CURPAȘ: Din istoria unui campion român la polo”

Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!

ParisSpre deosebire de Adrian Păunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă, apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Continue reading “Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!”

DRUMUL SPRE LIBERTATE – În Iugoslavia și de la Trieste la Paris

CinecittaDumitru Sinu (Nea Mitică) îşi continuă povestea în sala de recepţie a hotelului său din centrul oraşului Phoenix. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni. Continue reading “DRUMUL SPRE LIBERTATE – În Iugoslavia și de la Trieste la Paris”

Sfințirea bisericii ortodoxe din Incești, Bihor va avea loc pe 20 iulie, 2014

Zaharia BalaÎn luna iulie a acestui an, Oradea va avea onoarea să găzduiască o importantă personalitate de origine română din SUA. Domnul Zaharia Bala, membru marcant al National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council din Washington D.C., va vizita România pentru prima dată după 27 de ani, cu prilejul sfințirii noului locaș de închinare, biserica ortodoxă din satul său natal, Incești, comuna Ceica, județul Bihor, care va avea loc pe data de 20 iulie, 2014.

Acest eveniment a fost anunțat cu mai mulți ani în urmă, el fiind planificat inițial pe 23 iulie 2012. Întrucât o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multă vreme în casa copilăriei lor, nici măcar în judeţul Bihor şi nici măcar în ţara lor de baştină, un asemenea eveniment este ocazia fericită în care unii dintre ei se pot întâlni şi depăna amintiri în mijlocul consătenilor, rudelor şi prietenilor din copilărie. Continue reading “Sfințirea bisericii ortodoxe din Incești, Bihor va avea loc pe 20 iulie, 2014”

Amintiri care nu se uită: Întâlnirea cu un rege!

FlorinCioabaAmintiri din Primăvara Anului 1986

(Caracter de Rege)

Problemele economiei, implicit cele ale vieții sociale românești erau tot mai vizibile. Penuria de alimente, precum și raționalizarea curentului electric și a benzinei, prevesteau o criză iminentă de proporții. Alături de colegii mei de birou de la Întreprinderea de Orologerie-Mecanică Fină, începeam și încheiam în acelasi ritual și după aceleași principii zilele de muncă , uneori plictisitoare, în sensul rutinei și al monotoniei orelor petrecute într-un birou așezat la etajul şase. În acea primăvară însă, printr-un concurs de împrejurări, împreună cu șeful meu am trăit o experiență unică în felul ei: întâlnirea cu o persoană care se pretindea a fi REGE ÎNCORONAT al unei etnii și acesta în condițiile propagării tot mai vehemente a principiilor socialiste și marxiste de existență în România.

Redau în cele ce urmează evenimentul petrecut în urmă cu douăzeci şi şapte de ani. Continue reading “Amintiri care nu se uită: Întâlnirea cu un rege!”

Alexandru Lucan "live" –

o poveste despre un maraton psihologic, economic, juridic si chiar politic

 

 

S-au spus multe despre românii care au venit în Statele Unite, hotarati sa îsi faca un viitor în lumea noua. Simplu sau nu, acestia au invatat aici ce inseamna munca sustinuta, puterea de a nu se descuraja si de a o lua de la capat ori de câte ori este nevoie, perseverenta în a-si pune în valoare atuu-rile. Bineînteles ca nu toti imigrantii sunt predispusi la succes, însa printre cei care au reusit sa deschida deja o usa pe pamântul fagaduintei se numara si Alexandru Lucan, 39. Dupa un periplu prin Florida, New York, California, acesta se stabileste in Las Vegas, Nevada, in 1999. Când a ajuns în America, avea deja o serie de rezultate, lucru normal daca ne gandim ca desi a obtinut nota 10 la lucrarea de stat în Psihologie – în Iasi, a mai frecventat cativa ani Stiintele Economice in ASE-ul din Bucuresti. Mai mult, a luat primul contact cu sistemul de drept britanic in Leicester – Anglia , la “De Montfort University” – School of Law, unde pe o bursa oferita de “Medecins du Monde” a studiat legile europene ale imigrarii, cunostinte necesar-obligatorii in lucrul cu refugiatii, pe linie umanitara. Intrucat experienta ii demonstrase ca are calitatile necesare pentru a lucra in bransa – capacitate de analiza, “people-people skills”, gandire mobila si fluenta în conversatie in cel putin doua limbi straine – Alexandru se decide sa urmeze in continuare, de data aceasta in Statele Unite, asistenta legala. Dupa absolvire, face parte ani la rând din echipa juridica a fostului procuror de emigrari Rolando Rex Velasquez, avocat de elita, in prezent presedintele statului Nevada pentru “American Immigration Lawyers Association”. El insusi notar public si interpret de tribunalitraducator autorizat pentru limbile româna si franceza al Curtii Supreme a acestui stat, Lucan este ales ca voluntar, în comitetul de organizare al Conferintei Anuale a Avocatilor de Imigrari ai SUA (AILA), în Orlando, 2007, si in Vancouver (Canada), 2008.

Alexandru Lucan considera ca de baza pentru un paralegal ramân profesionalismul, corectitudinea si confidentialitatea si recunoaste ca în cazul lui, dragostea si pasiunea intense pentru domeniul în care lucreaza s-au dezvoltat si datorita oamenilor pe care a avut sansa sa îi intâlneasca. Ne-a dezvaluit ca intre acestia se detaseaza dl. avocat Armand Fried, membru al baroului din Nevada, mentorul sau, cel ce l-a ajutat sa inteleaga mecanismele sistemului juridic si sa se formeze ca specialist. De aceea, intrucat sustinerea primita i-a oferit posibilitatea de a evolua si a se afirma, se simte implinit in ceea ce face si ii sprijina la randul sau, pe imigranti, fara a uita ca el insusi s-a aflat candva, intr-o situatie similara. Tocmai din acest motiv, nu si-ar dori sa fie pus vreodata in ipostaza de a refuza un roman sau un imigrant doar pentru ca omul nu dispune de banii necesari sa-i plateasca serviciile juridice.

De altfel, lui Alexandru îi place sa lucreze cu legea… pe hartie, ceea în opinia lui, se dovedeste a fi o provocare de neegalat, atat in interpretare, cat si in aplicare. Daca este sa îi dispalca totusi ceva, atunci îl nemultumeste faptul ca ziua are doar 24 de ore, dar la fel de dezagreabile i se par si interminabilele discutii cu unii clienti de etnii est-europene, in jurul eternului “vreau sa inteleg procesul”. Totusi, unde-i lege nu-i tocmeala, legea trebuie aplicata asa cum este, insa din nefericire, interpretarile partinitoare cateodata sau influentate de factorul uman duc adesea, la erori care se propaga prin tragedii în viata personala. In ceea ce priveste evolutia domeniului în care s-a specializat, Lucan a ajuns la concluzia ca globalizarea reprezinta principalul motiv pentru care imigrarea are un viitor nebanuit. Tot astfel dupa cum “dreptul familiei” s-a desprins prin complexitate, din dreptul civil, devenind ramura de sine statatoare, la fel dreptul imigrarii a ajuns la o asemenea anvergura, incat a devenit necesara desprinderea lui din dreptul international public, conducand la aparitia unei ramuri distincte în drept. La ora actuala, exista tribunale, judecatori si serviciu de procuratura federal, specializate strict pe acest tip de jurisprudenta, iar convingerea lui Alexandru este ca progresul in materie teoretica va fi alimentat de necesarul cazurilor din penal, ce implica drepturile federale ale imigrantilor si diversifica si complica interpretarea strict penala locala, la nivel de stat.

Tot la capitolul perspective, Alexandru Lucan isi doreste sa devina membru al baroului din Nevada, sa isi deschida un birou de avocatura de unde romanii (si nu numai…) sa plece multumiti de nivelul serviciilor oferite, dar si o cariera academica, intr-o universitate de drept…, poate chiar in Vegas. O alta idee cu care cocheteaza este si cea legata de intrarea in politica. În campania din 2006, acesta a avut sansa sa fie introdus de catre doamna Lia Roberts, Consul General Onorific în Las Vegas, in mediile politice ale Nevadei, pana la nivel de guvernator. Cu aceasta ocazie, i-a cunoscut indeaproape pe cei care decid viitorul la Carson City si a ajuns sa se bucure de respect in randul lor. Adept al valorilor democratice, el sustine ca “democratia americana nu e perfecta, dar ofera cel mai democratic sistem juridic si legislativ din lume”.

Toate acestea vin in cazul lui Alexandru Lucan, pe fondul unei filosofii de viata cat se poate de practice. In viziunea lui, prima impresie nu o faci decat o singura data, este mai greu sa mentii o pozitie decat sa o castigi, iar sansa ajuta doar mintile pregatite. Adept al ideii ca o educatie solida si diversificata se cultiva, Alexandru isi petrece cea mai mare parte a timpului liber citind, insa ii place de asemenea, sa calatoreasca si sa mearga la concerte si la teatru. Chiar daca pentru el Las Vegas is what I call “home”, Lucan nu intentioneaza sa isi uite radacinile, stiind ca doar astfel isi va putea pastra identitatea etnica. Ramane si pe mai departe un om multumit de realizarile sale, ce isi doreste sa onoreze profesia pe care o practica, sa îsi ia licenta in drept si sa intre in barou, dar si un mare admirator al lui Nicolae Titulescu. “Idealul este in sine o realitate in devenire”, spunea cândva, marele istoric si diplomat, iar Alexandru Lucan isi traieste si pe mai departe idealul, preocupat fiind de prezent pana acolo incât nu mai vede altceva decat viitorul.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Conferința “Marriage Tune-Up” pe teme de familie din Palm Springs, California

   

          Palm Springs este un oraș-stațiune în Riverside County, California, situat la 179 km de Los Angeles, 219 km de San Diego și 433 km de  Phoenix, Arizona. Orașul are unele din cele mai renumite terenuri de golf; totodată, întrucât urbea se bucură de un superb peisaj și o climă plăcută, aici se practică înot, tenis, călărie, ciclism și se fac drumeții în deșertul din apropiere și în zonele montane. Palm Springs este unul dintre cele nouă orașe adiacente care alcătuiesc  zona numită Valea Coachella.  Palm Springs este cunoscut sub numele de „locul de joacă al stelelor”, fiind situat la poalele unuia dintre cele mai maiestuoase vârfuri ale munților din sudul Californiei. Continue reading “Conferința “Marriage Tune-Up” pe teme de familie din Palm Springs, California”

Biserica AGAPE – Peoria, Arizona

.

MOMENTE ÎNĂLŢĂTOARE LA EVOCAREA UNUI AN DE EXISTENŢĂ!

           Un eveniment plăcut s-a desfășurat în ziua de 16 septembrie 2012, în cadrul comunității evanghelice din diaspora română din Phoenix, Arizona

          Sărbătorirea împlinirii unui an de existență a bisericii penticostale AGAPE CHRISTIAN CENTER: http://www.agapearizona.com/agape/

În urmă cu un an, un grup de credincioși, împreună cu pastorii Petru Lascău (pastor senior) și George Botea (pastor asistent), simțind chemarea extinderii lucrării de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, în zone cât mai apropiate și ușor accesibile comunităților românești, printr-o fermă convingere motivată de învățăturile Sfintei Scripturi și la îndemnul și sub călăuzirea Duhului Sfânt, s-au constituit într-o biserică evanghelică, care ulterior a primit numele de AGAPE CHRISTIAN CENTER. Localizată în Peoria, partea de nord-vest a metropolei Phoenix, tânăra biserică și-a făcut cunoscut, încă de la început,  motto-ul inedit care avea de acum înainte să marcheze activitățile caracteristice acestei comunități creștine: „ …acolo unde dragostea este la ea acasă!” – “Where the love is at its home !Continue reading “Biserica AGAPE – Peoria, Arizona”

Vasile Tîntas – un român care a razbit în America

.

de Emil Onet

.

Pe Vasile Tîntas l-am cunoscut recent cu prilejul unui spectacol pentru românii din Surprise, Arizona, la care au fost invitati câtiva solisti de muzica populara româneasca din România. Pe lânga faptul ca el a organizat spectacolul, a surprins audienta prin talentul sau interpretativ, prezentând celor prezenti un variat repertoriu de melodii din multe zone românesti. La scurta vreme, l-am vizitat la firma sa, curios sa aflu mai multe despre acest compatriot stabilit pe aceste meleaguri.

Originar din Seini, Maramures, Vasile apare ca un om dintr-o bucata, hotarât în a reusi în viata prin propriul efort. A venit în America imediat dupa „revolutie”, a tras mai întâi în Chicago, unde avea ceva cunoscuti români, veniti mai înainte. A început sa lucreze ca muncitor, acceptând „joburi” prost platite si istovitoare. Având calificarea de sculer-matriter, a fost angajat, la un moment dat, la o fabrica de instrumente medicale, unde se ducea cu bicicleta, locuind cu chirie în conditii foarte modeste. Fiind un om chibzuit, s-a straduit sa economiseasca bani ca sa trimita si celor de acasa pentru nevoile de familie. Pentru a-si suplimenta venitul nu a pregetat sa cânte în timpul liber, în restaurante, la nunti sau petreceri organizate de biserica româneasca „Sf. Maria” din Chicago. Înzestrat cu har artistic, a participat ca solist la festivalul „Românasul”, alaturi de artisti amatori din Canada si America. La Chicago a cunoscut-o pe Laura, o românca din Tulcea, cu care si-a întemeiat o familie.

În 1999 a decis sa se mute în Arizona, unde oportunitatile de a câstiga mai bine i s-au parut mai la îndemâna. S-a angajat la fabrica „Hayne’s Carpet & Tiles”, unde a muncit din greu timp de sase ani. A pus ban peste ban, si-a cumparat o casa si, în acelasi timp, si-a luat licenta de contractor. Realizând ca este mai bine sa stea pe propriile picioare, si-a creat firma „Tintas Granite & Flooring” situata în Surprise, o suburbie a Phoenix-ului.

La ora actuala, are 12 angajati, cu care livreaza o varietate de produse din granit si ceramica. Materia prima (placi de granit si marmura) este furnizata din Brazilia, Italia sau surse locale. Depozitele firmei masoara peste 10.000 de sqf (picioare patrate), iar atelierul de prelucrate si finisare a produselor este dotat cu utilaje si aparatura moderne, care îi permit sa furnizeze pe piata produse de înalta calitate. Solicitarile, cu toata criza actuala din constructia de locuinte, sunt adesea greu de satisfacut, faptul soldându-se cu nevoia de extindere treptata. Constient de necesitatea de a face fata comenzilor, Vasile a investit profitul în dotarea si buna functionare a firmei. Clientii lui sunt foarte satisfacuti de calitatea si promptitudinea lucrarilor, fapt demonstrat de numeroasele scrisori de multumire pe care le primeste tot timpul.

Vasile are doua fete, una de 16 ani si cealalta de 14, care, spre mândria parintilor, învata foarte bine, aducându-le mereu diplome si certificate de excelenta. Angrenat activ în evenimentele bisericesti, a facut si face parte din consiliul parohial, contribuind constant la fondurile bisericii.

Stând de vorba cu Vasile Tîntas, am sesizat o umbra de amaraciune stârnita de relatiile cu unii români. Cu toate stradaniile de a-i ajuta, oferindu-le locuri de munca, cu beneficii de neneglijat, s-a vazut uneori în postura de a fi rasplatit cu rautati neasteptate.

Sentimentele de invidie, din pacate foarte frecvente la românii din imigratie, s-au exacerbat mai ales dupa ce a aparut pe internet un videoclip despre munca si familia lui Vasile. Faptul a declansat niste reactii negative si comentarii rautacioase din partea unor români de aici si din România, unele venind tocmai de la cei pe care Vasile i-a ajutat si le-a facut mult bine. Personal, m-am lovit si eu de astfel de reactii si, la vremea respectiva, m-am întrebat cum este posibil ca oameni carora nu le-ai facut nici un rau sa fie în stare de astfel de rautati regretabile? Nu am înteles si cred ca orice om de buna credinta nu poate sa înteleaga asemenea atitudini. În loc sa ne bucuram ca un românas de-al nostru a razbit prin mijloace cinstite si a reusit în viata aspra de aici, iesind în final la suprafata prin sacrificii personale substantiale, în ciuda greutatilor, unii dintre noi încearca sa submineze efortul si stradaniile, diminuând, prin diferite mijloace, meritul pe care ei însisi nu sunt în stare sa si-l aroge. Unii, în mod regretabil pentru ei, pornind în lume în cautarea unui trai mai bun, în loc sa-si lase naravurile la granita, si le pastreaza si chiar le amplifica, generând animozitati în comunitatile în care traiesc. Timp de mai bine de un sfert de secol, de când sunt în aceasta tara, în fiecare comunitate româneasca în care am trait pâna acum, am constatat existenta acestor metehne. Ele se pare ca s-au imprimat de-a lungul timpului în codul genetic al conationalilor nostri si au devenit greu de înlaturat. Pacat!

dr. EMIL ONET,
Phoenix, Arizona

Noua viziune socio-psihologica din perspectiva istorica asupra diasporei

Moto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane” Fustel de Coulanges

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatica a inadvertentelor existentiale ale prezentului, pentru multi dintre români, aflarea noutatilor sau ascultarea povestilor (mai ales a celor de succes) despre fratii lor din diaspora, fie ea americana sau europeana, poate fi o activitate „productiva”, aducatoare de beneficii, prin curajul, vointa si încrederea pe care (intrinsec) le furnizeaza. Un vechi si valoros crez suna astfel : „ … de ce sa invoci o mie de motive pentru care nu ai reusit, când îti era suficient doar un singur motiv sa reusesti?”. Pornind de la aceasta protaza, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se stramuta, îsi propun sa reuseasca, surmontând orice greutate pe care o întâmpina. Oameni care, cu foarte multa dedicare si un efort pe masura, prin harnicie si „încapatânare”, îsi construiesc acolo – departe – o casa (tara promisa), o familie, leaga prietenii durabile, dar nu uita nicio clipa aroma inconfundabila a pamântului natal, desprins din sacralitate (tara de suflet).
Cu exemple de contemporani români talentati si valorosi, s-ar putea constitui o lista inepuizabila de nume, iertata ne fie mentionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buica, George Filip, Ovidiu Creanga, Cristian Petru Balan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionut Caragea, Viorel Roman, Simona Botezan, Viorel Nicula, Lucian Oprea. Un astfel de om este si distinsul scriitor si publicist român, stabilit în însorita Arizona, OCTAVIAN CURPAS care, împletind preocuparile sale literare, publicistice cu o înalta tinuta morala, reuseste – în foarte scurt timp – sa se impuna ca una dintre personalitatile românesti din diaspora ultimilor ani.
Prin noua sa carte, intitulata: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabila, reuseste sa scoata la lumina, ca dintr-o biblioteca afectiva a timpului: oameni, documente, destine, valori. Tesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorica, Octavian Curpas rescrie printr-o subtila investigatie psiho-sociala – istoria diasporei românesti de la mijlocul secolului trecut. Desi par destul de îndepartate vremurile ce fac parte din inventarul cartii sale (având în vedere tineretea autorului), acesta reuseste sa surprinda audienta, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, sa contureze personajele cu suficienta abilitate scriitoriceasca, sa realizeze o lucrare placuta, prezentând reusite si esecuri, fast si nefast, picurând peste toate acestea o veritabila simtire româneasca, îmbogatita, valorizata si calita în focul dorului de tara.
Întâmplarile sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind înca în spatiul american sau vest-european. Firul epic incumba atribuirea fiecarui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viata, dar si de spectator al acesteia (îmbogatit printr-o noua perspectiva asupra experientelor traite). O posibilitate unica pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap si de a-si construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrarii sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta povestile de viata si de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificatii speciale, prin întreteseri – în jurul acestor pitoresti personaje – a noi aure de lumina. Nazdravanul Dumitru Sinu este – în aceasta carte – exemplul unui luptator, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenta cu o rabdare de fier si o rara consecventa, în atingerea telurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e si hâtru, pe deasupra, ce reuseste sa creeze din povestea sa de viata, o poveste pe care cititorul o va recunoaste, asumându-si-o cu încredere. Indiferent ca se deruleaza aventurile existentiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este vointa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare traire, esentialul, plusvaloarea, morala.
Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizata de autorul însusi: “63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten. “
Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexa, autorul realizând un mozaic al evenimentelor traite de acesta. Momentele esential-umane: nasterea, scoala, prima dragoste, casatoria, familia, prietenii, sunt cele care au lasat urme adânci în constiinta eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viata, cu momente de bucurie ori de aspra dezamagire, de fericire sau de tristete aparent iremediabila. Mediind fiecare conversatie avuta cu eroul cartii, Octavian Curpas face scurte prezentari, introduceri, ofera explicatii suplimentare, probând astfel o vasta cultura generala (atât a sa, cât si cea a personajului sau). Momentele se sudeaza, astfel, între ele, fara întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrarii sa contina atât secvente unice, istorii separate, de sine statatoare, dar si piese de legatura cu acelasi puzzle existential relatat (prin invizibilele retele create între fiecare personaj si personajul central al cartii).
Convingerile eroului, care are la baza scoala vietii (asa cum o numeste el), se împletesc armonios cu scurtele divagatii cu valente de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emotional sa contina sarea si piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iata ce opineaza autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu si sotia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cartii, o dragoste care supravietuieste timpului, pastrând vie flacara spiritului. O poveste extrem de frumoasa, între doi oameni care au stiut sa-si uneasca destinele si sa pastreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”
Cât despre epuizarea povestilor de viata ale personajelor cu care nea Mitica s-a intersectat de-a lungul vietii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere. 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui.”
Motivatiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alerga spre împlinirea unui vis, indiferent ca se numeste visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul si conjunctura istorica nefavorabila i-au facut sa paraseasca tara si sa-si caute norocul în alta parte. Severa si nejustificata prigoana comunista le-a determinat sa ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reusesc sa-si converteasca visul în acceptare, recunoastere, împlinire si prestigiu. Începuturile fiecarei povesti de viata sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate noua, bazata pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, batalia pentru câstigarea încrederii si respectului, dusa cu foarte multa determinare, permite ca razboiul sa fie câstigat. Pentru cei mai multi emigranti, adoptati de tarile în care au purces, finalizarea acestui acerb razboi înseamna începutul adevaratelor reusite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunitati si, mai ales, prin satisfactia produsa de recunoasterea eforturilor proprii. Lucru care, din pacate, în România zilelor noastre, se întâmpla mult prea rar sau aproape deloc. Iata una dintre motivatiile exodului tinerilor si oamenilor de valoare ai tarii, care pleaca pentru a lucra si de a crea plusvaloare unei altei tari (a „viselor” lor, adesea împlinite).
Cu toate acestea – si aici este cazul lui nea Mitica, dar si al lui Octavian Curpas – tara de suflet ramâne România, cu mai mult relele si mai putin bunele ei. O tara pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care pastreaza o dragoste profunda, cum o umila rugaciune în prag de seara. O tara în care dorm stramosii, traiesc parintii si la care viseaza sa revina…cândva. Iata ce relateaza despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a vazut lumina zilei personajul sau, probând admiratia si dragostea pentru tarâmul strabun: „Localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.” Reamintindu-si întâlnirile românilor din diaspora, bunaoara la Paris, Dumitru Sinu povesteste, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”.
Galeria persoanjelor lui Octavian Curpas este diversa, cuprinzând povesti incredibile de viata ale traitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isacescu, Vasile Târa, Stoian Brailoiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Stefanescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de catre Dumitru Sinu cu foarte mare acuratete, este completat apoi de catre autor, cu detalii esentiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersectiile întâmplarilor vietii eroului cartii si alte popoare ori etnii, precum evreii sau tiganii, insolitul personaj interesat fiind de traditiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenta în decursul istoriei. Si cu aceasta ocazie, atât eroul cât si autorul cartii, probeaza o solida cultura generala, dublata de o ampla activitate de documentare, investigare. Iata însemnatatea acordata acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor. Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!”.
Planurile existentiale pe care autorul le urmareste în derularea firului sau epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedita de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoti, comercianti, afaceristi), ceea ce confera lucrarii de fata o valoare testimoniala certa. Despre acea perioada, când prigoana comunista era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora româneasca. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele si marturiile, au fost intentionat masluite, tocmai pentru ca istoria sa fie rescrisa în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazata pe adevarul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibila. Astfel de personaje, precum nea Mitica, venite din acele vremuri, prin marturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o alta maniera.
O astfel de initiativa onesta, facuta cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importanta, pe atât de laudabila. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emotionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o noua viziune socio-psihiologica, din perspectiva istorica, asupra diasporei. O lucrare caruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra povestilor de viata prezentate. O carte ce ar trebui sa fie prezenta în orice biblioteca ce se respecta, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regasirea propriei identitati. Un subtil îndemn la recapatarea demnitatii nationale a românilor, facuta în stilul – deja arhicunoscut – ce poarta amprenta lui Octavian Curpas. Poate, ca sa nu uitam niciodata ca: „Acolo unde este inima ta, acolo e si casa ta!”

Gheorghe A. Stroia
Adjud – ianuarie 2011

Laurence Lemoine of France

Octavian Curpas

 .

Laurence Lemoine of France:  Born to Be a Journalist

 .

 

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true. Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has coveredall areas of journalismand communications.

 Question: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

Answer: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

Q: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

A: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station. I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone. A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview! Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

Q: Do you consider yourself fortunate?

A: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!). I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time! Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot! Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people. That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

Q:In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

A: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time. Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible! I was not shy. I could read the poem easily.

This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

Q: How did that event further influence your decision to become a journalist?

A: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

Q: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

A: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word. In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”! A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything. One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians! I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

Q: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

A: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice. It was during the war with Syria. The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians. As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations.

It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer. Journalists all over the world talked about this interview of mine! A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

Q: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

A: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening. For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time. ” I had to stay in my hotel. They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location. Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis. I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him! In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

Q: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews.

A: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S. I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature. He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true! So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station. I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life. The show had high ratings. After that, I decided to leave France again. I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

Q: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist. Did you work in the field or in the studio?

A: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need. I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband! He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital! It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology. But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia. Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

Q: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

A: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters! I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

Q: Where do you live right now and what are you currently doing?

A: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the

Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients. I saw my mother taking them one day and became interested in their products. I have always been interested in nutrition and health. In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients. We are facing a serious health crisis in Europe. Our food does not have enough vitamins and phytonutrients. By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues. Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy. But with these supplements, I feel much better. I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep. I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

Q: Have you ever considered moving to the United States?

A: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America. I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year. Hopefully someday I will have this chance.

Q: What do you know about Romania? In your travels, have you encountered any Romanians?

A: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains. He likes Romania. My only link with Romania was the

housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me. She helped me tremendously. I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Q: What hobbies do you have?

A: I love totravel and share moments with my friends, and I enjoy being with my family. I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

Q: What are your plans in the near future?

A: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

 

O carte a aventurii, cutezantei si-a dorului de-acasa

“EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX- Un alt fel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”

Editura “Anthem”, Arizona, SUA

octombrie 2011

Surprinzându-ne placut, Octavian Curpas ne ofera, în miez de toamna, o carte scrisa într-o maniera diferita de cea cu care suntem obisnuiti, o îmbinare reusita între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc si analiza profund-psihologica a unei palete largi de profile umane si istoriile lor de viata. Dupa cum reiese chiar din subtitlul ales cu grija de catre autor, „un alt fel de «pasoptisti»” – în totalitate reali -, apartinând primului val de refugiati politic din România postbelica sunt eroii lucrarii de fata si, mai mult decât atât, câtiva dintre ei traiesc înca în Statele Unite.


La prima vedere se prea poate sa avem iluzia gresita a unei însiruiri de relatari rebele apartinând unui personaj inedit, acest nea Mitica plin de surprize, prototipul cutezatorului neinhibat de explorarea necunoscutului si al autodidactului, avid de cunoastere, încrezator în forta sa fizica dar mai ales în taria psihica de a depasi obstacolele care îi bareaza vizibil drumul spre împlinire. În realitate însa, Octavian Curpas, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regula de azi, reuseste într-un mod original sa realizeze o radiografie a emigratiei românesti la mijlocul secolului XX, supunând atentiei cititorului o categorie interesanta de emigranti, tributari cutezantei si spiritului de aventura, rabdarii si asteptarii, dorintei si neputintei, euforiei si negrei disperari în momentele de grea cumpana, în aceeasi masura. Ei sunt cei care-au avut curajul si taria psihica de a descinde din tarâmul ierbii verzi de-acasa pe meridianele lumii, cautându-si frenetic calea si luptând cu bratele, inima si mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagonice. Eroii cartii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitica, exemple reale de curaj si abnegatie în straduinta lor de a ascede într-un alt fel de spatiu, în care principiul meritocratic nu tine cont nici de origini, nici de clasa sociala.

Nea Miticavinovatul principal al dezvaluirilor întâmplarilor structurate de catre Octavian Curpas în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul careia se rotesc povestile adevarate ale unor români îndrazneti, inteligenti, neînfricati, care, odata ajunsi în lumea noua se zbat sa-si realizeze visele cu truda mintii si a bratelor, si chiar reusesc. Pe scheletul unor însemnari facute de nea Mitica pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie si relatarile sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viata, autorul, priceput în extragerea informatiei de la interlocutor (sa nu uitam, Octavian Curpas detine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistit) si neîntrecut documentarist, tese într-un mod original, frânturi din viata apropiatilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originala adusa istoriei emigratiei românesti.


Întâlnirea dintre autor si viitorul sau subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coada si adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerata leit-motivul vietii exilatului care spera în steaua norocoasa; aici începe sirul relatarilor ce stau la baza scrierii acestei carti. Oare norocul ce radiaza prin toti porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitica, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia sa patrundem astfel în tainele vietii emigrantilor, poate, nu de putine ori invidiati de catre unii dintre noi? În opinia mea, este un câstig pentru toti cei care vor citi pe nerasuflate o carte scrisa cu truda, responsabilitate si daruire, incubând o munca asidua de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelica) si în aceeasi masura din sursa vie, directa – autorul folosindu-se abil de informatii prelevate direct de la unii dintre eroii înca în viata (Tiberiu Cunia, Luciana Stanila, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

Nea Mitica deruleaza pe ecranul sufletului foiletonul vietii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a parasit România. Acesti adevarati artizani ai riscului si-amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului), sunt luptatori ai revolutiei pentru mai bine, într-o lume noua, fie ca aceasta este Franta, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul si ineditul respira prin filele cartii scrise cursiv, gratie talentului si stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrazneala de a scrie despre personaje reale, interesante si foarte diverse. Interlocutorul sau, nea Mitica, îi faciliteaza patrunderea subtila în istoriile de viata ale unui complex de profile umane, pe care le slefuieste în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevarate modele, ziditoare de cetati de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

Mai mult sau mai putin cunoscuti, eruditi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitica sunt caractere otelite de viata în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasa: oameni cu doua patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Târa – un bistritean cu studii la Sorbona, Costica Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isacescu – simbolul aventurierului pribeag printre closari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic si-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Bratianu sunt doar câtiva dintre cei despre care putem citi în paginile cartii. Nu intentionez pe toti sa vi-i dezvalui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astazi traieste la Syracuse, New York si pregateste pentru tipar cel mai complet Dictionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Stefanescu al carui nume-l poarta un domeniu împadurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminenta a doctorului Traian Stoicoiu – românul al carui bisturiu a adus vindecarea multor candieni din Calgary si unul dintre cunoscutii lui Constantin Brâncusi si-al adevarului despre operele sale.

Dupa ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia marturiseste: Desi multi dintre noi au plecat pentru libertate si o viata mai buna, am fost si multi care am plecat cu gândul de a reveni în tara. Generatia noastra nu a putut face altceva decât sa tina vie, în strainatate, în constiinta lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatura comunista. Poate ca, dupa ce voi termina dictionarul, as putea scrie o intro recenzie, comentarii asupra personajelor si a evenimentelor pomenite de Mitica. Nu ca este important sa dau si o alta imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare placere (mie, daca nu cititorilor!), sa traiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mul decât atât, sa scriu o lucrare în care sa se vada interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiatilor de atunci, a dorintelor si simtamintelor ce-i animau atunci, dorul de tara, de familie si visele ce le aveau, ce-i obsedau…

Condeiul scriitorului nu lasa sa treaca neobservate nici valorile nationale ramase acasa, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stanila, unul dintre deschizatorii de drumuri ai pepinierei de medici si specialisti în stiinte medicale – Universitatea de Medicina si Farmacie Iuliu Hatieganu din Cluj Napoca. Luciana Stanila este o fiica a Sebesului de Sus, din Marginimea Sibiului, vecina si prietena a lui Dumitru Sinu, care si azi, când vorbesste despre ea îi spune Lucica. De fapt, toate povestirile adevarate ale lui nea Mitica sunt reflectarea evidenta a spiritului românesc ramas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în cautarea desavârsirii.

Nea Mitica! Însusi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizeaza cititorul ca are de-a face cu un personaj îndragit, care inspira simplitate si apropiere, ingeniozitate si spontaneitate. El este exponentul descurcaretului, iar numele, chiar i se potriveste de minune! Nu trebuie sa-nvat nicio meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de tara, apropiatii îi strecurau subtil ideea ca i-ar prinde bine sa stapâneasca o meserie. Dar lui nu i-a pasat de spusa nimanui – meserie n-a învatat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit si-a reusit sa-si faca un rost, sa aiba o familie minunata, sa detina propriul hotel, sa deschida sufletul si punga atunci când este cazul si, mai ales, nu a uitat niciodata ca este român!

Copil orfan de mama de la trei ani, crescut în spiritul sanatos al omului simplu de catre tatal si bunicii sai – oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu din Marginimea Sibiului, ajunge ca la vârsta maturitatii sa ia o decizie capitala pentru viitorul sau, apucând drumul strainatatii. Iugoslavia, Italia, Franta, Canada, Statele Unite! Iata drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Munca si risc, dezamagire si împlinire sub umbrarul norocului, toate-si dau mâna, si-mpreuna i-aduc satisfactia finala! Prieten cu toti cei de la care a avut de învatat – chiar dac-au fost români, evrei, tigani sau alte natii, Mitica Sinu s-a descurcat si despre toti el vorbeste frumos.

N-a avut posibilitatea sa urmeze scoli înalte, desi, Doamne, cât i-a placut cartea! Dar a stiut si-a vrut mereu sa învete, sa cunoasca si sa se înconjoare de prieteni eruditi, se trezea de 30 de ori pe noapte si citea sapte ore pe zi, dupa cum marturiseste însasi Nicole, canadianca de origine franceza ce-i este soata de-o jumatate de secol si pe care o catalogheaza ca fiind cea mai românca dintre canadience, pentru ca a a dorit si a reusit sa stapânesca, în numai sase luni, limba româna. «Acasa» a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plina de carti valoroase, apartinând literaturii române si universale; citeste beletristica, istorie, filosofie, despre vietile scriitorilor si marilor învatati ai lumii. Dar nu-si uita obârsia si neamul.

Descins în lumea noua din Sebesul de Sus, din Marginime, nea Mitica ramâne cu amintirea satului în suflet. Îsi aduce aminte, pâna în cele mai mici amanunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri si traditii de care-i este dor. Consatean cu Goga si Cioran, asa se considera Mitica, pentru ca si cei doi colosi ai culturii românesti au aceleasi radacini, puternic înfipte-n tinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversatiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitica recita cu patos versurile poeziei Casa noastra, devenite chiar forma de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ti stergi ochii cu camasa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranta, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânarului sau vecin, Octavian Curpas, atunci când îsi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga – Si parc-aud pocnet de bici / Si glas staruitor de sluga / Rasare mama-n coltul surii, Asaza-ncet merindea-n gluga… /Înduiosata, ma saruta / Pe parul meu balan, pe gura : / «Zi Tatal nostru seara, draga, / Si sa te porti la-nvatatura»

Facând referire la rostul vietii, nea Mitica are un veritabil model de gândire filosofica, în însusi Luceafarul poeziei românesti, Mihai Eminescu, caci el afirma: “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! Si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: «La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!” Adevarat si foarte bine punctat!

Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei carti-document, însa doresc sa va las sa-i dezlegati misterele prin placerea lecturii… Octavian Curpas a adunat mereu în jurul sau, benevol, truditori pe tarâmul cuvântului carora le-a promovat neconditionat scrierile si le-a încurajat latura creativa, sustinând propagarea permanenta a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Desi ne-a obisnuit cu interventiile sale jurnalistice prin prestatia-i neobosita în ziarele si revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – si a facut-o bine -, iata ca aceasta carte îi întregeste imaginea cu aceea de carturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaste tainele unei lumi în care el însusi vietuieste: o lume a necunoscutului în care daca patrunzi esti nevoit sa te adaptezi, sa-ti modelezi viata si sa-i îmbratisezi principiile, dar fara sa poti vreodata sa-ti uiti radacinile.

Georgeta Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011