Tag: Paris

SAMI BRISS, REVINE IN IASUL NATAL

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Iata o surpriza deosebit de placuta: maestrul Briss ma invita la vernisajul expozitiei sale de pictura la galeria de arta “Dana” din Iasi. Era de asteptat. Pentru ca Sami Briss s-a nascut in tirgul Iesilor, a studiat la Academia de arte din Bucuresti, a trait si creat in Israel, s-a stabilit la Paris si a devenit un faimos artist al lumii, cistigind, in timp, o solida si binemeritata notorietate.

Exegetii considera ca opera sa reflecta in mare masura biografia sa. Pictorul e influentat structural de folclorul romanesc si de miturile rurale, are nostalgia icoanelor si a plaiurilor moldave si multe dintre lucrarile sale sunt de esenta populara. Israelul l-a apropiat de valorile si simbolurile iudaice, de temele biblice, de traditiile, sarbatorile si arta muzicantilor cleizmeri. Iar Parisul i-a prilejuit impactul frenetic cu creuzetul tendintelor si cautarilor artistice contemporane, care l-au plasat in familia pretioasa a lui Paul Klee si Victor Brauner.

Probabil ca aceasta explica dece Sami Briss este, aproape in acelas timp, si surrealist, si simbolist, si cubist si… bizantin. El vede lumea intr-o perspectiva foarte personala, care ii permite sa descopere fericirea zilnica. Este un pictor al magicului cotidian tradus intr-un vocabular propriu al simbolurilor. Pestele, conform credintei iudaice, simbolizeaza abundenta, mainile comunica forta si bucurie, pasarea – libertate si noroc, muzica spiritualitate.

Personajele din picturile lui Sami Briss au figurile serene, reflecta un dinamism calm, complex dar precis. In mod paradoxal (sau nu) simbolurile universale ale iubirii si prosperitatii, care l-au facut pe pictor atit de popular in Europa, ne sint reprezentate prin culori calme dar si exuberante. Ambianta de vis din tablouri contine vizibil mesajul ca viata este vibranta si plina de continut. Unicitatea stilului, solutiile originale, continutul artistic personal si compozitia lirica, poetica, fac opera lui Briss inconfundabila.

Expozitia de la galeria “Dana” Iasi, in prezentarea calificata a criticului de arta Valentin Ciuca si a scriitorului Adi Cristi, prilejuieste publicului (re)descoperirea unui artist de dimensiuni majore, prezent in muzee si colectii reputate din Israel, Franta, Romania, Marea Britanie, Germania, Suedia, Olanda, Luxemburg, Canada, Statele Unite…Pictorul israelian roman francez expune macar o data pe an intr-o galerie din Israel. Daca expozitia din Iasi va fi si ea inceputul unei asemenea traditii benefice, cu atit mai bine.

Dr. DOREL SCHOR


Parisul – piatra de temelie la edificiul succesului!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Iugoslavia – sedere scurta la Panciova si Kovacica, un an si câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurta,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru doua luni si în final la Torino, de unde a plecat în Franta, la Paris. Aceasta traiectorie a urmat-o viata din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea granitelor României si pâna la popasul ceva mai lung, pe care l-a facut în Franta; traseul anterior ajungerii în tara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare.
De data aceasta mi-a vorbit nenumarate ore despre Franta, despre Paris si despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am stiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitica, timpul parca încremenise si ramasese, cuminte, într-un coltisor, atârnat de talpile batatorite ale amintirilor…
„Parisul  e o boala!”
„Parisul e o boala!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitica discutia pe care o asteptasem cu nerabdare de ceva vreme. Stiam ca de data aceasta întâlnirea noastra va fi una de exceptie, ca destainuirile lui vor fi incitante, pline de farmec si inedit, si ca aveam sa aflu reale raspunsuri la întrebarile ce se mi se învalmaseau în minte, înca de la începutul cunoasterii noastre.
Despre Paris s-a scris enorm si s-au spus multe! Au curs râuri de cerneala pe kilometri întregi de hârtie si înca s-ar mai putea scrie, pentru ca niciodata nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris si care sa nu se fi îndragostit de orasul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima data, pâna la intelectualul de marca, la oamenii politici si de cultura  sau chiar ilustri presedinti de stat.
Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, facând referire la Franta: Fiecare om are doua patrii: patria mama si Franta!, presedintele american fiind un mare admirator al acestei tari si un înfocat iubitor al Parisului.
Franta a  fost  întotdeauna poarta deschisa a Occidentului spre lumea noua; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul si în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valorosi ai Europei. Când vorbeau despre Franta, americanii le spuneau confratilor lui Voltaire: Noi am facut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am facut biblioteci cu numele lui, am tradus cartile lui în engleza, am dat numele lui unor strazi… Replica francezilor  venea însa imediat, precum taisul unei sabii ascutite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea ca exista un singur oras în lume unde poti sa traiesti si mai ales unde sa poti învata ceva si acela este Parisul. Parizienii te lasa sa faci ce crezi, ce poti, stiu însa ca le lasi si lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, da-le o casa superba si dupa trei zile s-au saturat de iarba! Înapoi la Paris! Parisul este mai rau ca drogul! Arata-mi un om care a vazut Parisul si nu ar vrea sa se întoarca acolo!” – a continuat relatarea barbatul înca plin de viata, care începuse, încet, încet sa mi se destainuie. Si avea mare dreptate! „Englezii au facut Londra pentru ei, francezii au facut Parisul pentru o lume întreaga!” Frumos, nu-i asa?
„Mai bine spalam vase la Paris, decât sa omorâm iepuri în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau multi emigranti din grupul din care facusem si eu parte. Plecasera aproape toti în Chile, Argentina, Brazilia, Australia si doua grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o ora trebuia sa plecam, si eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitica Sinu hotarâse ca destinatia urmatoare sa fie Australia! Erau destui emigranti români care luasera aceasta decizie si el nu statuse mult pe gânduri si li se alaturase.
În acea ora însa, pe peronul garii din Torino s-au zbatut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se framântase îndelung si lucrurile au luat cu totul si cu totul alta întorsatura, iar directia în care viata lui urma sa se îndrepte a suferit modificari majore. Paris scria pe fruntea lui Mitica! Desi trecusera decenii de când se petrecusera aceste momente din viata lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitica le retraia cu aceeasi intensitate: Ba, Mitica, ce cautam noi la serpariile alea din Australia, mai ales ca tu-i ai pe Bunesti, esti un baiat muncitor si descurcaret; mai bine spalam vase la Paris decât sa omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai putin de o jumatate de ora de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce facea parte din grupul lor, li s-a alaturat, au rupt biletele pe care le aveau,  si-au luat ramas bun de la ceilalti confrati care mergeau spre Australia
si s-au grabit sa ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franta.
Toate drumurile duc la…Paris!
„Din fericire detineam o schita trimisa de Vasile Târa si Eugen Stefanescu, acesta din urma fiind un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am reîntâlnit câtiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai usor sa trecem granita si am ajuns la Briancon, în Franta. Ne-am dat seama ca am trecut frontiera, vazând  în mâna unei fete care pastea vacile, o carte în limba franceza – mi-a spus râzând nea Mitica. Descoperisem micul oras francez Briancon, la imediata trecere a granitei dinspre Italia, o cetate medievala asemanatoare cu orasul Sighisoara, din tara noastra. De fapt aveam sa aflu mai târziu ca un maresal în armata franceza, dar si inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit si fortificat o multime de orase din Franta; construise aceasta cetate catre sfârsitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluata si raspândita apoi în întreaga Europa, ajungând chiar si în Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”
Am înteles, în continuare, ca grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceza si românii au fost tratati omeneste: au primit mâncare si bautura, urmând procedura franceza privind regimul refugiatilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoara de franceza, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au asezat la masa, profesorul Ionescu ma rugase sa spun Tatal nostru în limba franceza si dupa ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugaciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronuntasem pin!  Ne-au luat apoi sireturile de la ghete si centurile, ca nu cumva sa ne sinucidem si dupa ce-am urmat regulile prevazute în legile francezilor si-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de sedere în Franta, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitica îsi amintea cu lux de amanunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu si ne-am îndreptat bucurosi spre gara sa luam trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Târa?
În tren au avut parte de o surpriza placuta: conductorul trenului, un francez cu o figura calma si în ochii caruia se citeau bunele intentii, dupa ce a constatat ca sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Târa? Nea Mitica  i-a dat raspunsul imediat, surprins placut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagarul sârbesc si se împrietenisera, avea de la el schita de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Târa si cum acesta îl încântase, cu cât de multe stia; vorbisera mult despre comunisti si despre România! Îl fascinase românul!
Când trenul a ajuns la Paris, acelasi conductor de tren a telefonat parintelui Zapârtan de la Misiunea greco-catolica româna, pe care îl cunostea, anuntând sosirea românilor. Parintele acesta era omul care deschidea caile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitica si al prietenilor sai!
Frânturi de viata la Paris, pe strada Ribera
Misiunea greco – catolica unde urma sa ajunga nea Mitica împreuna cu însotitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toata lumea faptul ca în acel lacas binefacerea era la ea acasa, ca domnul Zapârtan era parintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îsi dadeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflati la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!
Nume ilustre ale diasporei române din Franta erau alaturi de parintele Zapârtan, si un exemplu elocvent este diplomatul si istoricul de exceptie, Neagu Djuvara; toti concurau la sprijinirea activitatii acestei cetati de suflet românesc.
Parintele Zapârtan împreuna cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziana: „Ei ne-au platit biletele, si-apoi parintele ne-a dus la Misiunea greco-catolica; am facut o baie si am dormit în biblioteca. De-abia asteptam sa întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isacescu, pe logodnica lui Mimi Stefanescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitica, continuând epopeea pariziana.
Definitia fericirii în exil sau prima dimineata la Paris
„În dimineata acelei zile a fost prima data când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred ca l-as fi putut avea daca plecam în Australia”, si-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îsi continuau nestingherite cursul…
„Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat doua sute de franci si-apoi ne-a vorbit despre viata de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amanunte despre viata pariziana, sugerându-le sa tina cont de ele pentru a se putea integra, adapta si a-si face un rost; erau sfaturi pretioase de care chiar aveau nevoie, pentru ca îi astepta o altfel de viata, cu reusite si esecuri, cu bucurii si necazuri, în acelasi timp…
Si amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru ca ecranul sufletului sau se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
   Anton Stefanescu si „Sârma ghimpata”!
S-a întâlnit nea Mitica la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse înca din tara, asa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l stia de la Cluj; pe altii îi întâlnise în lagarele în care poposise înainte de a ajunge în Franta si unul dintre ei era Anton Stefanescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (dupa cum am mentionat în capitolul anterior). Apoi au continuat sa se vada în Italia, dupa trecerea frontierei, pentru ca întotdeauna se întelesesera foarte bine. La Paris se întâlneau din nou si amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare ca destinele celor doi se intersectasera si acolo!
De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolica ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici sa-si povesteasca întâmplarile petrecute în intervalul în care nu se vazusera si sa-si depene amintirile. Din cercul lor de prieteni facea parte si un alt Stefanescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiati, care a trait o experienta dura în încercarea sa de a parasi România. Mitica l-a întrebat de toti, a aflat cum reusise Anton sa ajunga în Franta si, la rândul sau, i-a istorisit cele întâmplate în viata sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urma, Anton a parasit Franta si s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpata”. Dupa titlu, e lesne de înteles ce subiect a abordat!  Si acum regreta nea Mitica faptul ca n-a onorat invitatia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns si acolo!
   Dumitru Stefanescu – un vis spulberat dupa gratii!
Din România pornisera sa treaca granita la sârbi trei prieteni: Anton Stefanescu, Mimi (Dumitru) Stefanescu (nu erau rude, doar o pura coincidenta de nume) si Petru.
Mimi Stefanescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci tinta lui era Parisul! Pe drum însa, Anton Stefanescu s-a ranit la un picior. Îi curgea sânge si le-a zis celor doi tovarasi sa-si continue drumul fara el, riscau prea mult! „Eu am sa ma bandajez la picior, îmi rup camasa si o sa-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, si a ramas acolo, sa-si oblojeasca rana. Ceilalti doi si-au continuat drumul. La un moment dat au crezut ca au ajuns în Italia si s-au oprit. Ghinionul lor a fost ca se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinsi de catre sârbi si-au fost închisi.
Mimi Stefanescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris si mama la Bucuresti. Sa nu produca îngrijorare acasa, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslava si trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucuresti.
Pâna la urma sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în tara a produs un adevarat soc pentru mama pe care pâna atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Si totul s-a întâmplat în acea perioada în care mama lui aflase ca nu e la Paris, ci este închis la Bucuresti.
Anton Stefanescu, cu toate ca era ranit, avusese însa si noroc, trecuse granita în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitica si apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viata – Sonia si Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia si Alexandru Bunescu a adus o nespusa bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter si a lui nea Mitica, în aceeasi masura. Se cunoscusera în lagar, în Iugoslavia.
„Ne-am bucurat când ne-am revazut si cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânsii, la hotelul la care locuiau; daca la doua saptamâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunosteau pe toti de la Misiunea greco-catolica, dar si pe multi altii: pe Neagu Djuvara, pe doi fosti ministri ai Guvernului Antonescu si carora se spune ca Antonescu le-ar fi dat multi bani când au emigrat. Cei doi ministri erau George Cretianu – fost însarcinat cu afaceri al României la Paris si Constantin Visoianu – fost Ministru al Afacerilor Straine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a marturisit ca pentru toata lumea, prietenia lui cu acesti oameni constituia un mister. Atunci când curiosii îl iscodeau, Mitica le raspundea pe-un ton glumet: „Un pahar de apa face minuni!” – caci datorita unui pahar de apa oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia si Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitica l-a întâlnit pe doctorul Taranu, pe care îl stia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut si alte persoane si personalitati: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Metianu – pe unii datorita destinului, iar pe altii gratie familiei Bunescu, cu care a ramas prieten toata viata.
Când a parasit Franta si s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia si Alexandru Bunescu, pe lânga faptul ca i-au platit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitica si o scrisoare de recomandare catre Milica Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era si cel care administra finantele cunoscutului industrias român, Nicolae Malaxa.
„Am fost un norocos, dar si tupeul a contat!”
Era un norocos nea Mitica, acesta este adevarul! Avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el: „Multi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu sa-i cunosti pe toti astia? Avusesem norocul sa fiu în anturajul multor oameni importanti, asa mi-a fost scris. Am avut însa si tupeu! De exemplu, odata l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea si i-am spus: Dumneavoastra ati servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea ma aflam într-un orasel din Anglia, iar el era la Londra.  Si Tilea mi-a spus fara sa stea pe gânduri: Vino repede la Londra sa ne cunoastem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat detinatorului uneia dintre cele mai mari si mai prospere companii din Franta, care, ulterior, i-a oferit de lucru.
S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marca si a stiut cu dibacie sa le ramâna aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teama sa munceasca, dar cartile l-au fascinat mereu; era avid de cunoastere si studia cu sârguinta, iubea compania celor învatati si facea fata cu brio discutiilor lor.
 „Nu trebuie sa-nvat nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era rusine sa spele vasele într-un restaurant, ba dimpotriva, era chiar multumit ca nu statea la mila celor mai înstariti sau a bisericilor la care altii mergeau cu mâna-ntinsa. Când cei care-l cunosteau îl îndemnau sa-nvete o meserie, Mitica le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o sa ramân vreodata fara lucru!”
Si în acest context mi-a povestit o alta întâmplare de care-si amintise: cunoscuse o frantuzoaica cu care se împrietenise. Tatal fetei s-a oferit sa-l învete meseria de bucatar. „Numai sosuri erau vreo doua-trei sute! Paul, tatal prietenei mele fusese bucatar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însa, când a ajuns în Canada, a regretat încapatânarea, refuzul sau, pentru ca acolo erau la mare cautare cunoscatorii bucatariei traditionale franceze si cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucatarii sositi de la Paris. Dar lui Mitica nu i-a placut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situatiile noi care-i puneau la încercare inteligenta si spiritul, si care-i ofereau apoi, satisfactii. Era descurcaret, îndraznet! Si asta l-a ajutat în viata cel mai mult si i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost parintele Zapârtan, un om de aur si un mare român! Ce n-a facut parintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o fraza care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reusit sa le faca pe toate si atunci a facut mamele! – si n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sala plângeau! Dupa ce s-a linistit lumea, parintele si-a continuat emotionanta prelegere si apoi a început sa cânte: O inima de mama! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci si au ramas cuminti, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în fata îsi amintea acum, cu ochii vii si plini de emotie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: dupa cuvântul de deschidere al parintelui Zapârtan, a tinut un discurs în limba franceza ilustrul Neagu Djuvara.
Mircea Eliade, cel mai cunoscut si iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri si-al celor ce-au urmat, într-o maniera elevata si de neconfundat, a vorbit despre mama, lasându-i pe cei din sala fara grai.
Apoi alti si alti confrati au vorbit, despre cea mai apropiata fiinta de sufletul fiecaruia dintre noi, dupa propriile simtaminte iar sufletele lor – atunci si acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, caci toti aveau o mama!
Petrecere româneasca pe bulevardul Saint Michel
„Dupa serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuseram la Odeon”, continua nea Mitica povestirea despre ziua aceea memorabila. Au spus poezii despre mama, au cântat, au plâns si-au râs în acelasi timp, pentru ca n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilariei, de care multi si-au amintit cu nostalgie.
Dan Isacescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenti sa se gândeasca la o poezie, la un cântec sau sa rosteasca o fraza despre mama; cum inteligenta fara de spirit este ca si mâncarea fara sare, Isacescu a încercat sa destinda atmosfera si a spart gheata, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Stia sa anime atmosfera si sa aduca zâmbetul, chiar si pe fetele cele mai posace.
Au continuat ore în sir sa cânte si sa recite, sa-si depene amintirile copilariei, cu acele întâmplari nevinovate sau boacane, ce n-au ramas nepedepsite de catre cele care le-au dat viata. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n doua, caci într-o dupa amiaza prelungita pâna târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-ma maica cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, sa nu plânga.
Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

Octavian Curpas

 

 

 

 

 

 

 

Franta in bezna

On By nelursIn UncategorizedLeave a comment

CARE E SURSA LUMINII LUMII?

În FRANTA, in clasa I se învata ca sexul nu e totuna cu genul

Isus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine  Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.”

Chiar ma gândeam in aceste zile ca pe nedrept Parisul avea reputatia de Orasul luminii!  Adevarata Lumina e data de prezenta lui Isus Hristos in inimile oamenilor, de cunoasterea si de aplicarea Invataturilor Sale.

Prostia se ridica la rang de stiinta tot mai des, dar nu numai in Franta, ci mai peste tot in lume.

Parlamentarii decid probleme de stricta specialitate ale unor ramuri din stiinta si cultura, situatii care revin de drept spre gestionare Academiilor de stiinta si de Cultura, nicidecum unor adunaturi de oameni incompetenti.

“Ochiul este lumina trupului. Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina; dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de întuneric. Asa ca, daca lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie sa fie întunericul acesta!” (Evanghelia dupa Matei, 6.22-23)

De aceasta data, insa, e vorba de ceva banal, dar fundamental si nici nu incumba a fi negociata perspectiva care creeaza unora mari semne de intrebare pentru capacitatea lor de a discerne. Problema, dupa cum vom vedea, e una de la clasa I-a, primara, dar lipsa de educatie si morala pare a fi canonul, regula omului din secolul XXI!!! Continue reading “Franta in bezna” →

Lumina care se stinge

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

În FRANTA, in clasa I se învata ca sexul nu e totuna cu genul

Isus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.”

 

Chiar ma gândeam in aceste zile ca pe nedrept Parisul avea reputatia de Orasul luminii!  Adevarata Lumina e data de prezenta lui Isus Hristos in inimile oamenilor, de cunoasterea si aplicarea Invataturilor sale.

Prostia se ridica la rang de stiinta tot mai des, dar nu numai in Franta, ci mai peste tot in lume.

Parlamentarii decid probleme de stricta specialitate ale unor ramuri din stiinta si cultura, situatii care revin de drept spre gestionare Academiilor de stiinta si de Cultura, nicidecum unor adunaturi de oameni incompetenti.

[pullquote]

Ochiul este lumina trupului. Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina; dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de întuneric. Asa ca, daca lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie sa fie întunericul acesta!

Evanghelia dupa Matei, 6.22-23

[/pullquote]

De aceasta data, insa, e vorba de ceva banal, dar fundamental si nici nu incumba a fi negociata perspectiva care creeaza unora mari semne de intrebare pentru capacitatea lor de a discerne. Problema, dupa cum vom vedea, e una de la clasa I-a, primara, dar lipsa de educatie si morala pare a fi canonul, regula omului din secolul XXI!!!

Pe vremuri, Jean-Baptiste Poquelin, cunoscutul actor si dramaturg francez, ajuns celebru sub pseudonimul Molière, a scris piesa Burghezul gentilom, in care i se explica burghezului naiv ce-nseamna proza!

Fie vorba intre noi, incultura a ajuns din nou o stare normala in multe locuri. Banul, interesele personale si de grup au intâietate peste tot in lume, in dauna valorilor culturale, de morala si de bun simt.

In Evenimentul zilei de azi dam peste un titlu socant: “Manual de clasa I: nu exista barbati si femei, ci homo si heterosexuali “(Autor: Adrian Patrusca). Felicitam autorul pentru oportunitatea  prezentarii.

“Optzeci de deputati ai Uniunii pentru o Miscare Populara din Franta (UMP) au cerut marti ministrului Educatiei, Luc Chatel, retragerea manualelor scolare care sustin ca “identitatea sexuala” a indivizilor se datoreaza în egala masura sexului biologic si contextului socio-cultural.

Cei optzeci de parlamentari se fac ecoul criticilor exprimate pe marginea acestui subiect de conducerea scolilor catolice. Într-o scrisoare catre ministru, citata de Le Parisien, parlamentarii apreciaza ca manualele de “Stiinta si Viata pe Terra” (SVT) de clasa I fac referire la asa-numita “teorie a genului sexual”.

“Potrivit acestei teorii, persoanele nu mai sunt definite ca barbati si femei, ci ca practicanti ai anumitor forme de sexualitate: homosexuali, heterosexuali, bisexuali si transsexuali”, scriu parlamentarii francezi. Ei considera ca aceasta este “o teorie filosofica si sociologica fara vreo baza stiintifica, care afirma ca identitatea sexuala este o constructie culturala”.

În clasa I învata ca sexul nu e totuna cu genul

Semnatarii citeaza si un manual publicat la Editura Hachette, care afirma: “Sexul biologic ne identifica drept masculi sau femele, dar acesta nu este un motiv suficient pentru a ne categorisi de genul masculin sau feminin.”

Apreciind ca “statul are datoria de a controla mai bine continutul manualelor scolare” si adaugând ca “’teoria genului sexual’ nu figureaza strict sensual în programa de învatamânt pentru SVT”, deputatii conchid în scrisoarea adresata ministrului Educatiei: “Contam pe dumneavoastra sa retrageti din scoli manualele care prezinta aceasta teorie”.

Într-o circulara din 30 septembrie 2010, ministerul cerea ca programa SVT de clasa I sa contina un capitol intitulat “A deveni barbat sau femeie”. “Daca identitatea sexuala si rolurile sexuale în societate, cu stereotipele lor, apartin sferei publice, orientarea sexuala face parte din sfera privata.”

Dumnezeu l-a creat pe om, dupa cum gasim scris in cartea “Facerea” (Geneza) din Biblie. L-a creat intâi pe Adam (omul) din tarâna pamântului si i-a suflat in nari suflare de viata, apoi pe Eva (femeia) din una din coastele lui Adam. La Dumnezeu totul este posibil, e ceva de mirat?

Secole si mii de ani la rând, nu au fost (si nici acum nu sunt) nici un fel de dubii cu privire la faptul ca oamenii sunt barbati si femei, respectiv ei sunt de genul masculin si feminin, dupa anatomia pe care o dobândesc la nastere!

Unii oameni ai zilelor noastre, din lipsa luminii minime in viata lor, si, fara indoiala, ignoranta de care sunt stapâniti, ii fac sa nu sesizeze ca la nastere li se inregistreaza sexul in documente, cum e si normal! Ori, imoralitatea pe care vor s-o apere si s-o promoveze i-a orbit atât de tare incât doresc ca si cei mici sa fie indobitociti inca din clasa I-a cu ineptiile lor!

Sa vedem ce scrie apostolul Pavel in primul capitol din  Epistola adresata catre crestinii din Roma, sintetizand Starea de pacat a omenirii:

“Mânia lui Dumnezeu se descopera din cer împotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si împotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor care înabusa adevarul în nelegiuirea lor. Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu le este descoperit în ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu. În adevar, însusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui se vad lamurit, de la facerea lumii, când te uiti cu bagare de seama la ele în lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la gândiri desarte, si inima lor fara pricepere s-a întunecat. S-au falit ca sunt întelepti, si au înnebunit; si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca îsi necinstesc singuri trupurile; caci au schimbat în minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au închinat fapturii în locul Facatorului, care este binecuvântat în veci! Amin.

Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lasat în voia unor patimi scârboase; caci femeile lor au schimbat întrebuintarea fireasca a lor în una care este împotriva firii; tot astfel, si barbatii au parasit întrebuintarea fireasca a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru altii, au savârsit parte barbateasca cu parte barbateasca lucruri scârboase si au primit în ei însisi plata cuvenita pentru ratacirea lor. Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu în cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat în voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neîngaduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de înselaciune, de porniri rautacioase; sunt soptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvânt, fara dragoste fireasca, neînduplecati, fara mila. Si, macar ca stiu hotarârea lui Dumnezeu, ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi, ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac.” (Epistola catre Romani, 1:18-32)

 

CÂND GOLANUL E SEF

On By nelursIn EssaysLeave a comment

GOLANUL-„SEF” AL NOSTRU SI … GOLANII LOR !

  – pamflet –

…Vineri, 12 august 2011, când era gata sa intre în „trabantelul” lui umil, de cca. 100 de milioane de euro, Traian Basescu a vazut câtiva muncitori, si nu l-a rabdat inimioara sa nu “le-o zica” – în stilul lui inconfundabil, de “maidanez”, dar fraza sa având acelasi “mesaj”, precum al lui Hitler si/sau al tuturor masonilor lumii (care au ajuns la concluzia ca numarul optim al POPULATIEI TERESTRE contemporane ar trebui sa fie cam…240-260 de milioane!!!): “Bai, sunteti prea multi!” (Adica: “O sa va extermin eu, cumva…cât de curând!…PREA MULTE SPITALE, PREA MULTE SCOLI, PREA MULTI ZIARISTI CARE NU MA LINGUSESC…SI ÎNCA MAI SUNT INTELECTUALI CARE NU S-AU VÂNDUT PE…”O SAVARINA!” etc. etc. etc. !!!).

Un muncitor i-a strigat lui Basescu Traian, cu un amestec de exasperare si sarcasm: “Sa traiti bine!”. Iar replica nu a întârziat. “Si voi!”, le-a spus Basescu. (Adicatelea: “Ma doare în cot de voi – crapati, daca nu stiti si nici nu învatati sa furati, ca mine si ai mei!)

O femeie i-a replicat: “N-am trait bine!” – moment în care presedintele a plusat în ironie. “Traim dupa cum muncim! (…) Ma, daca gasim un român care sa nu se plânga, e mare lucru! Vedeti voi unde e somaj 20% cum e…”, le-a strigat presedintele, aproape intrat în masina prezidentiala.

…Apoi, pentru tara, bulibasa Basescu a avut, în presa, urmatorul mesaj:

“Bugetarilor pot sa le transmit un singur lucru: CA SUNT PREA MULTI (s. mea), avem 1,2 milioane de bugetari, si trebuie redus numarul bugetarilor. Trebuie sa reducem cheltuielile de functionare a statului daca vrem sa fim un stat viabil care sa nu înghita resursele pe care le produce economia româneasca. (…) Deci am facut timp de 20 de ani politica de a consuma orice resursa produce statul. Nu se poate continua asa, iar criza datoriilor ne arata CA NICIUN STAT NU MAI POATE TRAI PE DATORIE, ci din ce produce” – cf. www.mediafax.ro

…Mai, GOLANULE, FARA LEGE SI FARA NICIO CREDINTA (ca presedinte de tara n-ai cum fi numit!):

1-în primul rând, cine a facut toate datoriile României, la Bancile Camatarilor Lumii, daca nu tu?!

2-În al doilea rând: nu muncitorii sunt prea multi, în România, ci curvele si hotii si incompetentii si impostorii tai, “cu staif”! Si, în definitiv, primul care este “în plus”, ESTI TOCMAI TU, GOLANE! Altceva decât sa distrugi si sa tradezi România, n-ai “realizat”, ca “munca”, pâna acum (sunt 7 ani de “impostura prezidentiala”!!!) – asa ca, fa bine si “simplifica peisajul”, cât, înca, nu esti otânjit…sau împuscat, la Târgoviste, ori aiurea…

Tu, GOLANULE-SEF, tu si numai tu – esti “somerul nostru de lux” (pe care nu ni-l mai permitem!!!) – “somer de lux” si sfruntat “brigand de stat”, care ne costi viata Poporului Român si a Tarii Românilor!!! Tu, Aratare a Iadului!

Din punctul meu de vedere, parazitii si impostorii, ca tine si ca majoritatea familiei tale de satra – nici n-ar avea dreptul la vreun “mormânt de amintire”!!! Acest popor român (cu obârsii SFINTE!!!) TREBUIE sa uite cel mai penibil moment al istoriei sale: pe 6 decembrie 2009, si-a ales, pentru a doua oara, “democratic” si hipnotic, drept Conducator si Calauza – pe CALAUL si BRIGANDUL-SEF al Neamului Românesc!!!

Este o contra-performanta mondiala, demna de orice “Guiness Book” al POPOARELOR!!!

… Ciulini si scaieti sa creasca pe pieptul tau si din inima ta de matraguna – tu, “nemernic national”, care ai facut pustiu si mlastina, în sufletele si în satele si în târgurile si în orasele României! – …tu, Greu al Pamântului Românesc, de hidosenia pacatelor caruia urla spre Ceruri, întreaga glie româneasca!

…Nu numarul de bugetari trebuie redus, mai, Vârcolacule si Strigoiule Grotesc al Pustiului Beznei Satanice! – … ci trebuie redus (pâna la anulare totala!) numarul de “sinecuristi” si “filodormisti” si jefuitori de tara si iresponsabili si incompetenti si impostori, pusi în tot soiul de posturi, cu raspundere ametitoare!

Ce altceva decât sinecura, e “munca” ta de derbedeu national, de 7 ani încoace, de când, înafara de zavistie sociala si dezastru economic si tradare nationala, în beneficiul familiei tale si al “haidailor” tai “pedelei”, ALTCEVA NU STII SI NU FACI! – …dar esti platit, gras, tocmai DIN/DE LA BUGETUL BUGETARILOR SI NEBUGETARILOR ROMÂNIEI, ca sa stii si sa faci… – …nu mai zic de afacerile aiuritoare (ma întreb cât de legale…dar NU eu ar trebui sa ma întreb, ci Justitia Româna sa se autosesizeze… – …UNDE-I atât de mult clamata Justitie Româna?!), afaceri de la care ai “cota parte” substantiala, ca zeciuiala serdarilor, din partea tâlharilor de drumul mare, pe vremile fanariote?!

Ce altceva decât “sinecurista” e analfabeta de fiica-ta aia mai mica (nici cu “desteapta” mai mare a ta nu mi-e rusine, miliardara de…Paunesti-Vrancea!), pe care ti-ai trimis-o, ca sa ne umilesti deplin, “europarlamentara” la Strasbourg?!

…Lasa ca nici cu ceilalti europarlamentari, de-ai nostri si de-ai “lor” (celorlalti masoni europeni!), nu mi-e rusine – numai daca amintim scandalul ADRIAN SEVERIN (nepotul lui Silviu Brucan/Saul Bruckner), cel care n-a fost singur la…”cazanul cu coruptie” european!

…Ce altceva decât “sinecurist” e frate-tu, Mircea Basescu, cel care are palate, din afaceri, cica, cu “piei de closca” (lumea zice, însa, ca portul Constanta n-a fost controlat, la vama, tocmai pentru ca acolo este “inima” întregului trafic ilegal, din România – de la tigari, pâna la arme automate…!)?!

…Si tu si ceilalti golani ai tai vreti, deci, sa ne exterminati pe noi, cei care muncim si care ne-am lasat toata energia si tot sângele, în pamântul tarii acesteia?! Nenorocitilor si vampirilor, nesatui în veci!

…Chiar credeti ca nu veti da socoteala?! Chiar credeti ca, daca la Londra, Paris, Madrid, Athena etc. FOCUL “DREPTEI RAZBUNARI” arde, cu vapai tot mai înalte – n-o sa se aprinda România, ca e “crestin-ortodoxa”, deci… plina de prosti si neajutata de nimeni dinafara?! Pai, odios bulibasa, te informez ca nici asa teribil de crestina nu mai este România (daca tu crezi, precum Cioran, ca “crestinismul e religia sclavilor”…!) – si, chiar daca sunt (sau au devenit, în ultimii ani), ce-i drept, multi idioti si golani si manelisti, în România, dezlantuiti furibund, ca napaste cataclismice ale României (dezlantuire care se produce “dupa chipul si asemanarea ta”!) – asta nu înseamna ca nu se poate întâmpla o întoarcere, cu 180 de grade, a istoriei, din pricina ca n-o respectam – si sa se iste un “neo-cheguevarism”, iscat de prapastia sociala enorma, dintre banditii extrem de bogati si oamenii cinstiti si din ce în ce mai saraci, care se sinucid (deocamdata! – pentru ca, în orice clipa, violenta se poate întoarce dinspre sine, spre ceilalti!), sau mor de foame!

Sa nu crezi ca, prin tertipurile tale de jigodie pârtâitoare, ai reusit sa-i alungi din România pe toti cei care muncesc cinstit, cu dintii strânsi… – … si care te urasc de moarte!

NU: ROMÂNIA ESTE TARA NOASTRA, IAR NU A TÂRFELOR TALE SI A BANDITILOR TAI – ROMÂNI SAU “ALOGENI”!

Nici morti nu vor pleca din aceasta Gradina a Maicii Domnului cei care au misiune AICI, iar nu aiurea!

De plecat tot VOI veti pleca – DAR NU ORICUM! Ti-o promit si v-o promitem! Ori veti fi condamnati la moarte, pentru TRADARE SI DISTRUGERE DE TARA, ori veti fi expulzati, fara dreptul ca vreunul din neamul vostru sa mai aiba învoirea de a mai calca, cu picioarele lui (pline de noroi îngrosat cu sânge nevinovat!), pamântul asta sfânt! Cum îi zice Miron Costin-logofatul, lui Duca-voda “cel batrân”: “PAMÂNTUL ACESTA ESTE FRAMÂNTAT CU SÂNGELE MOSILOR SI AL STRAMOSILOR NOSTRI!”

…Voi, banditilor, vad bine ca nu veti pleca de bunavoie, si nici prin “alegeri democratice”! Vreti sa distrugeti democratia, prin frauda morala, materiala, electronica…prin manipularea prostilor si nesimtitilor tarii (care se puiesc tot mai mult, sub regimul tiraniei de stat si locale!). Da, voi chiar credeti ca ne veti învinge, iarasi si iarasi, pentru ca ne dispretuiti cumplit, din pricina lipsei de reactie nationala, la care ati adus un popor român, pe care l-ati saracit si prostit si cocosat – încât, în majoritatea lui (dramatica!), si-a pierdut orice urma de demnitate!

Dar, pentru Dumnezeul (al tau, Yahwe – sau al meu, Hristos!), în care tu nu crezi: în Cuba, pentru a cuceri Baracile Moncada din Santiago si baracile din Bayamo pe 26 iulie 1953 (preludiul violent al caderii tiranului FULGENCIO BATISTA) – nu au existat decât câteva zeci de revolutionari! Nu mai mult de 20 de persoane, din grupul initial de 82 de rebeli, au supravietuit atacului armatei cubaneze si s-au refugiat în muntii Sierra Maestra (condusi de Fidel Castro, Che Guevara, Raúl Castro si Camilo Cienfuegos), formând O GHERILA CARE I-A “TERMINAT” PE SOLDATII TIRANIEI BATISTIENE! Trupele neregulate slab înarmate, cunoscute sub numele de escopeteros, au hartuit trupele lui Batista, din dealurile si câmpiile provinciei Oriente. Mai putin de 200 de partizani se confruntau cu armata si politia cubaneza, care aveau un efectiv numeric de 30.000-40.000 de persoane – SI “CEI PUTINI, DAR DECISI”, CARE STIAU CE VOR! – AU ÎNVINS TIRANIA!

Iata ce spune istoria, pe care tu, cu “consumul bauturile tale alcoolice”, n-ai când s-o rasfoiesti:

“Pe 31 decembrie 1958 a avut loc Batalia de la Santa Clara, într-o confuzie generalizata. Orasul Santa Clara a cazut în mâinile fortelor lui Che Guevara, Cienfuegos si RD (conduse de comandantii Rolando Cubela, (“El Mejicano”) Abrahantes si William Alexander Morgan). Vestea acestei înfrângeri a cauzat panica lui Batista, care a fugit în Republica Dominicana, câteva ore mai târziu, pe 1 ianuarie 1959. Comandantul William Alexander Morgan, conducatorul fortelor RD rebele, a continuat lupta si a capturat orasul Cienfuegos pe 1 si 2 ianuarie, în timp ce Batista parasea tara. Castro a aflat de fuga dictatorului în dimineata primei zile a noului an si a demarat imediat negocierile pentru preluarea orasului Santiago de Cuba. Pe 2 ianuarie, comandantul armatei din oras, colonelul Rubido, a ordonat soldatilor sai sa nu opuna rezistenta, iar Castro a ocupat orasul. Concomitent cu actiunile lui Castro, fortele lui Guevara si Cienfuegos au intrat în capitala Havana. În timpul marsului din Santa Clara spre capitala nu a fost întâmpinata rezistenta. Castro însusi a ajuns în Havana pe 8 ianuarie dupa un mars al victoriei”.

…Spun toate aceste lucruri, legate de REVOLUTIA CUBANEZA, nu pentru ca nu mai pot eu de dragul cubanezilor si al comunismului – ci din câteva motive foarte pragmatice:

1-Propaganda masonilor “liberali” a încercat si încearca, pe toate caile, sa induca ideea ca nu exista decât comunism “pagubos” si comandat fie de la Moscova, fie de la Beijing. În cazul României, nici pâna azi nu s-a înteles ca Nicolae Ceausescu a “înfiintat” un “comunism” national (da, poate parea o contradictie în termeni si nici nu stiu daca a fost ceva bun sau rau, ceea ce-a fost… – n-avem vreme, acum, de discutat atâtea mii de aspecte!) – dar, macar, acest “comunism” autoritarist A CONSTRUIT România emergenta (nu discut aici despre tragediile României imergente, a Duhului!) – si nu a distrus-o economic, în primul rând – dar nici la nivel de politica externa!!! Or, azi, România este “bantustanul” Europei, spre care, toti, se uita cu rusine si jena…cât nu o fura de-o rup!!!

…Revenind. Cuba are sistemul sanitar cel mai modern si mai performant DIN LUME! – iar de asta nu dau eu marturie, ci chiar americanul Michael Moore, în documentarul sau extraordinar: “SICKO”. Che Guevara a intrat în conflict deschis cu Moscova, acuzând-o ca dispretuieste tarile lumii a treia.

2-România, din tara “în curs de dezvoltare” (spre lumea a doua…), cum era pe timpul lui Ceausescu – a ajuns, azi, în lumea…a 14-a!!!

3-Legile economico-sociale spun ca, într-o tara cu prapastie economica uriasa, între bogati si saraci, procesul de trecere, de la comunism, spre asa-zisul “capitalism globalist” (de fapt, “mafiotism mondial”!) este REVERSIBIL!!!

4-Si, mai ales, pentru ca, daca as spune unor analfabeti si semi-analfabeti, precum Basescu si haita lui, despre întelepciunea si eroismul antic greco-roman (pentru ca, în cele ale stramosilor nostri traci, nu cred, azi, decât…initiatii!) – …spre exemplu, daca as pomeni numele de Solon, Pericles, Leonidas, Miltiades, Callimachus, Pheidippides, Horatius Cocles, Mucius Scaevola, Marcus Iunius Brutus, Decimus Iunius Brutus, Gaius Cassius Longinus, Marcus Antonius etc. – …n-ar pricepe nimeni (dintre “preaputernicii zilei”!), nimic!

Dar despre Cuba lui Fidel Castro si Che Guevara, vor fi auzit, sper: DECI, SA SE TEAMA! – pentru ca, spre a rasturna un guvernamânt tiranic, nu ai nevoie de armate chinezesti (se vorbea, în anii ’60, la radio, de “gasti criminale” anti-maoiste de câte…60 de milioane!) – CI DOAR DE CÂTEVA ZECI SAU SUTE DE OAMENI, HOTARÂTI DE EXASPERARE SI DE DORINTA DE LIBERTATE SI DEMNITATE, SA SALVEZE CE SE MAI POATE SALVA, DIN GHEARELE TRADATORILOR ROMÂNI SI ALE “NAVALITORILOR “ALOGENI!

Traian Basescu, spre exemplu, arde de nerabdare sa jefuiasca Rosia Montana de aur si argint (dar nu sopteste o vorba despre cele 300 de tone de URANIU si despre WOLFRAM ori GAZE NATURALE, pentru care “le curg balele”, atât americanilor si israelitilor, cât si rusilor!!!), ARZÂND SI OTRAVIND ROMÂNIA CU CIANURI (de se îngrozesc UNGURII din UDMR, ca va arde si se va prapadi Tisa “lor”! – …admir forta de reactiune a ungurilor!!!) … – …pentru ca vrea sa faca pe placul evreilor lui Max Rich & Comp.!!!

…Stiu ca, alaturi de Golanul-Sef, cel fara LEGE si fara NICIO CREDINTA, exista, din pacate, miloane de golani, tot fara LEGE si fara NICIO CREDINTA… – români (cica!), sodom, si “alogeni” (altfel nici n-ar fi existat tragicul grotesc al lui 6 decembrie 2009!).

…Si o lelita din satul Contesti i-a cerut premierului (?!) Boc (care facea, pe-acolo, o “vizita de lucru”…!): “Sa ne faceti DISCOTECA, mama, ca sa danseze si babele!!!” – iar când a fost întrebata de un reporter TV : “Dar canalizare aveti în sat, aveti cu ce va spala? De ce nu i-ati cerut lui Boc canalizare, pentru sat, în loc de discoteca?” – lelita i-a raspuns, încurcata, chipurile (asa, cam de forma…) : “Mi-o fost rusâni…!” Si de parerea lelitei, ca Boc trebuia sa le dea “discoteca”, înainte de canalizare, erau sute de sateni…care, fireste, NU SE MAI PUTEAU NUMI “TARANI”, CI DOAR NISTE PADUCHIOSI DE MAHALAGII!!!

…Ptiu! Aceste dobitoace rapanoase si împutite au drept de vot! – si, deci, conform “democratiei” masonice, votul ei/lelitei cu “discoteca” este egal cu votul meu si cu al oricarui om cu capul între umeri, si nu doar pe post de burlan!

…Spre deosebire de Cuba catolica, însa (unde, fireste, un rol important în ramânerea la putere a comunismului îl joaca chiar…C.I.A.!!!), noi, ROMÂNII, atâtia câti mai suntem treji si vii/reactionari întru VIATA si întru SFÂNTA DREPTATE (poate câteva mii, poate câteva milioane, pe care zarva publica îi tine ascunsi, în umilinta si smerenie si tacere…) – avem O FORTA DE VIFOR CUMPLIT, care ne situeaza deasupra cubanezilor si a tuturor celorlalte popoare vestice/”ale Amurgului”: avem, cu noi si în noi, DREAPTA CREDINTA, ORTODOXIA – care va izbucni din Duhul MUNTILOR, al APELOR si al CÂMPIILOR, când voi, golani nelegiuiti, nici cu gândul nu-ti gândi – …si, când va va fi mai bine, FORTA LEGII ORTODOXE A PAMÂNTULUI SFÂNT ROMÂNESC va va matura, precum talazul unui ocean, zbuciumat în turbare – …încât se va crede ca nici n-ati fost vreodata pe-aici, nici nu v-a calcat, pe-aici, vreodata, pasul vostru împutit! – … voi, ciume si lepre si plagi cumplite ale Lumii, cu care ne-a încercat Dumnezeu, pentru grele si încapatânate pacatele noastre!

…HRISTOS ESTE CU NOI! – chiar atunci când pare ca cerul ne-a parasit, ca pamântul se surpa sub picioarele noastre si când pute a hoit de golan si a manea, peste tot!

***

…E drept, însa, ca, daca privesti nemerniciile “golanilor lor”, adica dinafara României (Europa, SUA etc.) – nu ramâi mai putin scârbit!

…În SUA, FETITE DE 3-4 ANI sunt prezentate, la TV si pe copertile revistelor, în “costume sexy” si în pozitii “EROTICO”-desucheate… – odioase!

Si nici în “Marea Democratie”/”Mama Democratiei” Lumii Terestre nu se autosesizeaza Justitia! (…si de ce ar face-o, ma rog – când, la Pentagon si la Casa Alba, exista planul de animalizare si de exterminare, “spre reducere”, a populatiei umane terestre?!).

…La Madrid, Francmasoneria stârneste miscarile anarhiste si de stânga (a strâns vreo 5 mii de golani, aiuriti de marijuana!), împotriva vizitei Papei Benedict al XVI-lea!…pretinzând ca aceasta vizita ar costa…mai mult decât a reusit sa fure guvernul Zapatero, de sub “blânda si dreapta obladuire” a lui Juan Carlos de Bourbon, “verisorul” lui Mihai I “de România” (?!)…Urmarea “razmeritei fraieritilor”, confruntati cu “trupele de ordine” (care, ca peste tot în lume, se pregatesc pentru restrângerea asa-ziselor “drepturi ale omului” si, deci, pentru DICTATURA MONDIALA/”NOUA ORDINE MONDIALA”!!!): “8 morti si 11 raniti” – cf. www.adevarul.es

…Tot Francmasoneria “da în gât”, mereu, preoti romano-catolici “homosexuali”…!!! – scandal dupa scandal, ca sa-l lichideze, odata pentru totdeauna, si pe adversarul ei multisecular, Biserica Papala (mult slabita si teribil de infiltrata, de masoni, pâna la vârf…) !

…Obama vrea sa se “rascoale” contra stapânului israelit al SUA, dar e mult prea târziu… – …si acesta (stapânul israelit!) “îi da peste bot” slugoiului american: “Într-un raspuns pe un ton dur la discursul presedintelui Statelor Unite, Benjamin Netanyahu a exclus, joi seara, “orice retragere în interiorul frontierelor din 1967“, adica cele dinainte ca Israelul sa ocupe Cisiordania, Fâsia Gaza si Ierusalimul de Est, prin Razboiul de sase zile, în iunie 1967.

“Vizita lui Netanyahu la Washington începe rau. Cu toate acestea, el va fi primit de Casa Alba si va fi aplaudat în fata celor doua Camere ale Congresului si de catre delegatii AIPAC“, puternicul lobby proisraelian, subliniaza Yediot Aharonot. Premierul israelian urmeaza sa vorbeasca în fata AIPAC la 22 mai, dupa care se va adresa Congresului, la 24 mai.

Cotidianului Maariv îsi deschide, de asemnea, editia cu “confruntarea” Netanyahu/Obama, apreciind ca premierul “NU VA AVEA LINISTE, DE-ACUM, PÂNA NU VA ÎMPIEDICA REALEGEREA LUI OBAMA“, cu ajutorul sustinatorilor sai din Statele Unite” – cf. MEDIAFAX.ro

…Marti, 23 august 2011: “Judecatorul Tribunalului din New York a decis marti retragerea acuzatiilor la adresa fostului director FMI Dominique Strauss-Kahn, informeaza AFP.

În cursul sedintei de marti, judecatorul Michael Obus a decis renuntarea la cazul care îl viza pe Strauss-Kahn, dupa ce procurorii anuntasera oficial retragerea acuzatiilor, din cauza îndoielilor privind declaratiile cameristei.

Dupa anuntarea deciziei, fostul director FMI a parasit calm sala tribunalului.   

Decizia de marti pune capat unei actiuni judiciare care începuse pe 14 mai, atunci când Strauss-Kahn a fost arestat sub acuzatia ca ar fi agresat-o sexual pe o camerista de la Hotelul Sofitel din New York. Acuzatiile împotriva lui Strauss-Kahn se refereau la agresiune sexuala, tentativa de viol si sechestrare” –cf. TVR.ro

…Adica, dupa ce l-ai balacarit în tot felul pe evreul asta maniaco-sexual, Dominique Strauss-Kahn, pentru a-l înlocui cu o evreica, Christine Lagarde (totul, numai înauntrul a ceea ce putem numi, fara teama de a gresi, “LA FAMIGLIA”! – când e vorba de Camataria Mondiala Evreiasca!) – dupa ce i-ai compromis total sansele, în cursa pentru “prezidentialele” Frantei…contra altui evreu (evreul maghiar si…betiv si curvar, mai sa-l confunzi cu Basescu “Traianul”! – Nicolas Sarkozy!) – …acum, îl scoti “alb-helge”, urinând peste orice forma, cât de primitiva, de Justitie!!!

…Îti vine o greata cumplita, privind gasca asta globalist-mondialista a “momentului”! NUMAI în astfel de împrejurari si sustinut de astfel de golani internationali, a izbutit Traian Basescu sa se aleaga, din nou, ca presedinte al unei Tari Ortodoxe, precum este România! Si numai bazându-se pe gasca asta internationala infecta, “vrabia malai viseaza” – iar “pedeleii” lui Basescu sa fie, vesnic, la “tâta României”!

…Hotilor si nemernicilor, care ati praduit si paraduit România (mai s-o stergeti de pe harta… – …dar nu-i vina voastra ca nu ati reusit, ci a ei, ca-i prea bogata si înzestrata, de la Dumnezeu!!!) – va voi zice si eu, precum Basescu-Golanul “SEF”: “BAI, SUNTETI PREA MULTI! – golani, impostori si hoti! A venit VREMEA BILANTULUI FINAL! Pregatiti-va SA DATI SAMA!

…În mod normal, dupa cât au furat de mult si de multi, “în disperare”,! – ar trebui, la finalul actului de justitie (cu “pedeleii” acuzati si “golanul-sef” în boxe!) sa adoptam “metoda chinezeasca”: FAMILIILE SA LE CUMPERE GLONTUL CU CARE VOR FI ÎMPUSCATI/EXECUTATI!!!

prof. dr. Adrian Botez

PRIVIND CU NOSTALGIE, TINERETEA, COMUNISMUL…

On By nelursIn literatureLeave a comment

(ESEU UMORISTIC IMAGINAR)

Gabriela CENUSA

Paris,Hôtel de la Paix Tour Eiffel, camera 173, locul în care îmi astern acum memoriile. Tânara jurnalista de succes, cunoscuta în toata lumea, un nume notoriu, o viata perfecta. Asa suna un titlu banal dintr-o revista glossy, înaintea interviului acordat de mine, unei jurnaliste cu totul fastidioase. Desi buletinul îmi arata onorabila vârsta de 48 de ani, cred ca existenta mea încetase sa mai înainteze dupa prabusirea regimului comunist din România. Ramasesem blocata în acea perioada atât de noroasa a vietii mele. Am venerat comunismul, am fost dependenta de el, am trai cu el zi de zi, în casa, în redactie, pe platoul de filmare… Era ca o a doua natura a mea. Cum exista sute, mii, milioane de clinici pentru dezintoxicarea dependentilor de droguri, alcool si altele, asa ar trebui sa existe si pentru cei dependenti de comunism, cei care nu îsi imagineaza evolutia într-un regim ce se vrea a fi democrat.

Bine, recunosc, tânjesc dupa acele vremuri, sunt o dependenta, o comunista, închideti-ma! Îmi spuneam toate acestea într-un zâmbet ce parea a nu se mai termina. Am aruncat valorosul stilou primit cadou de la nimeni altul decât prim-ministrul Frantei, Dominique de Villepin, sau pe numele întreg, si pe care sunt mândra ca am reusit sa îl retin… Dominique Marie François René Galouzeau de Villepin! Mi-am aprins o tigara, iar primul meu gând a fost… întrebare. Oare tatal domnului prim-ministru a avut ceva în comun cu tatal lui Nicolae Ceausescu. Eram chiar cinica, îmi aminteam de acea povestioara absolut savuroasa, în care se relata cum tatal marelui conducator se prezentase în perfecta stare de ebrietate la legitimarea fiului. Pasiunea pentru numele românesti, îmbinata cu fericirea momentului. l-au facut pe tatal dictatorului sa uite ca acasa mai vietuieste un copil Nicolae!

Zâmbetul meu devenea din ce în ce mai persiflant, iar legatura pe care am reusit sa o stabilesc este de-a dreptul impresionanta. Mi-am spus în gând ca tatal domnului prim-ministru nu s-a putut opri asupra unui singur nume, sau a unui singur copil, l-a numit pe acesta si pentru viitorii nenascuti. În fine, îmi ocupam memoria degeaba. Poate pare impresionanta prezenta mea la Paris, fiind o maniaca a regimurilor totalitare, dar nu. Ma aflam aici pentru o importanta gala de decernare a celor mai buni jurnalisti si oameni de televiziune ai epocii comuniste. Speram sa îmi revina acel mare premiu, îl meritam din plin. Am fost un sprijin al regimului, un adevarat om de nadejde. Nu exista în mintea mea la vremea aceea ideea de tradare. De ce as fi tradat regimul?! Când tot ceea ce îmi oferea era în favoarea mea, a familiei mele, a cunostintelor, a tot ceea ce ma înconjura. L-am adorat pe tovarasul Ceausescu pentru tot ce mi-a oferit, dar l-am si urât în multe momente pentru ce mi-a luat. Mi-a luat inocenta vârstei fragede în care am început sa lucrez în favoarea regimului, si marea mea dragoste.

28 februarie 1987. An nebisect! Bucuresti. Ziua ce urma sa devina cea mai importanta din viata mea. Noaptea de dinainte îmi paruse cea mai lunga din toata existenta mea, nu izbutisem sa închid un ochi, eram plina de emotii. Reusisem sa primesc un post în TVR. Era o imensa realizare în acele vremuri. În special pentru o tânara de douazeci si patru de ani, proaspat iesita de pe bancile facultatii si fara un minim de experienta. Desi cu mintea de acum, adica la dublul vârstei de atunci, pot sa realizez alegerea lor si de ce au pus atât de multa baza pe mine… Atunci credeam înca în norocul începatorului! Toata familia era contra alegerii mele, nimeni nu ma întelegea nici pe mine, nici alegerea în sine. Ai mei erau frapati de spiritul meu atât de conservator,de viziunea mea comunista. Am uitat sa mentionez ca familia mea era liberala, desi eram foarte saraci, ai mei au încercat sa ma creasca într-un alt fel de spirit. Facând parte din clasa muncitoare, fiind plini de lipsuri, nu reprezentam un pericol pentru sistem, si sa nu uitam ca pe cei asemeni mie îi dorea regimul în fata. Deh! Asa zisa origine sanatoasa! La universitate nu îmi amintesc sa fi excelat într-un anumit domeniu, eram însa o împatimita a literaturii proletcultiste, elogiam comunismul la fiecare pas, cântam doar cântece dedicate marilor dictatori, si eram prototipul perfect pentru a fi o mâna dreapta în sistem. Am sa mentionez cel mai important aspect si cel care a determinat alegerea celor mari din TVR. Eram un bun denuntatot! Poate printre cei mai buni! Spiritul meu de observatie era excelent, tot ceea ce îmi parea mie ca ar iesi din dogmele comunismului, ajungea în scurt timp pe mâna securitatii. Aveam aproape o placere malefica în a face aceste lucruri, atât de placute mie. Toti cei din jurul meu care se încumetau în a-l jigni pe „marele tovaras” sau pe sotia sa, ma înfuriau teribil si nu aveam nevoie de foarte multe minute pentru a-i anunta pe militieni, care în timp ma doreau a fi o sageata a lor, a securitatii. Spiritul meu totalitar a fost rapid remarcat de anumiti profesori, care îmi citeau lucrarile proletcultiste si le trimiteau apoi mai departe la diferite redactii. Toate acestea pâna într-o zi, când am stârnit interesul producatorilor postului national. Nu detineam un CV, dar detineam lucruri mult mai importante, ca de exemplu o buna recomandare din partea „baietilor cu ochi albastri”, frapati si ei de caracterul meu impasibil, de cinismul cu care reuseam sa denunt pe toata lumea, de la vecini, prieteni, pâna la rude.

Le-am câstigat simpatia întrutotul, când mi-am denuntat verisoara pentru vorbe jignitoare aduse tovarasei Elena Ceausescu. Sunt convinsa ca acel denunt a fost cheia care mi-a deschis apoi toate usile. Aveam ceea ce ei cautau, si anume mult sânge rece, nu tineam cont de familie de prieteni, în prim plan era ceea ce stabilea regimul, apoi restul. Obtinerea acelui scurt interviu cu producatorii a fost doar o problema de timp. Eram convinsa ca voi avea o ascensiune de succes, eram constienta de armele pe care le detineam pentru a-mi obtine viitorul mult visat. Nu îmi doream altceva decât un nume notoriu si sa îmi pot scoate parintii din saracia în care am copilarit.

Stiam foarte bine ce mi-ar fi oferit un post de crainic TV. O locuinta frumoasa, scutirea statului zeci de ore la cozi interminabile, deschiderea multor usi… fara ca macar sa apas pe clanta si multe altele. Tocmai de aceea, desi aveam multe emotii în acea dimineata, am reusit sa le canalizez într-un scop cu totul constructiv. Mi-am deschis larg fereastra, mi-am savurat cafeaua si trei tigari poloneze procurate cu mare greutate, apoi am îmbracat rochia împrumutata de la o vecina ce facea munca de cercetare în Germania. Mi-am permis chiar pentru prima data sa ma si fardez cu câteva cosmetice aduse tot de vecina mea, care îmi repeta sâcâitor ca voi ajunge sus, atât de sus, poate chiar o umbra a lui Ceausescu.

Recunosc ca îmbratisam aceasta posibilitate cu mare drag, ba mai mult decât atât,am transformat-o într-un scop. Dupa doua ore eram gata, nu exista În mintea mea posibilitatea de a auzi un refuz. Stiam, aveam certitudinea faptului ca voi primi postul fara niciun efort. Nu aveam ce sa fortez, totul era în mine, în natura mea. Când mi-am parasit locuinta, în poarta ma astepta mama cu ochii în lacrimi, dar cu o binecuvântare pe buze. I-am raspuns ca nu am nevoie de binecuvântare, ca ma am pe mine… iar asta mi-e suficient! Îmi amintesc chiar ca am avut timp si de o scurta teorie, i-am impuns sa scoata icoanele ascunse prin casa si sa le arda cât mai repede, iar mersul la biserica pe furis sa îi ramâna în vise. Nu îmi doream sa îmi stea ceva în calea ascensiunii mele, i-am impus de asemenea sa nu îndrazneasca sa scoata un cuvânt jignitor la adresa regimului, pentru ca de altfel voi uita de faptul ca îmi este mama si va plati ca toti ceilalti cu detentia. Am sarutat-o pe frunte dupa care, pasind apasat spre masina ce urma sa ma duca la redactie, am auzit-o tipând ca nu mai sunt copilul sau si ca nu a crescut un urmas ci o… monstruozitate! Reactia sa mi s-a parut inutila. Ma lasa la fel de rece. Am si uitat-o într-o fractiune de secunda. Eram mult prea ocupata în a ma gândi ce voi spune la redactie, îmi faceam un plan cu ceea ce stiam deja ca vor sa auda. Totul era perfect, eram la un pas de îndeplinirea visului meu, a unuia dintre ele. Urmatorul ar fi fost sa intru în familia Ceausescu cu orice pret.

Eram captiva în visele mele, atât de captiva încât nu l-am auzit pe sofer când mi-a adresat o întrebare cu totul denigratoare pentru sistem. Ma întrebase cu o detasare completa, cum o femeie atât de frumoasa poate sa îsi doreasca sa ajunga sa ia parte la acel bal grotesc care ne vroia pe toti sclavi. Enervata de întrebarea lui si hotarâta sa ma folosesc de toate resursele pe care le aveam pentru a-l trimite undeva „la racoare”, sub motivul devierii de la drumul impus de comunism, i-am oferit un raspuns pe masura întrebarii. I-am spus ca cele mai frumoase lucruri în viata sunt si cele mai înselatoare, ca suntem singurii care hotarâm daca vrem o viata anosta în sclavie si ca scopul scuza întotdeauna mijloacele. Cred ca l-am dezgustat atât de tare încât nu a mai pastrat nici o ramasita din remarca facuta initial. Acest lucru nu putea decât sa ma încânte teribil, desi cu siguranta, avea în posesie mai multi bani decât aveam eu în poseta crosetata de mama. Aveam orgoliul de a nu reprezenta idealul de frumusete al unui sofer, sau al unui fost sofer, îmi spuneam în gând, zâmbind ironic, pentru ca urma sa îl trimit la o scurta sezatoare cu cei de la „secu”.

În cele din urma am ajuns la redactie. Ma astepta o întreaga echipa acolo! Nici macar nu am mai fost supusa scurtului interviu pe care îl asteptam atât de nerabdatoare si la care ma gândisem cu atâtea zile înainte, din cauza caruia nu dormisem atâtea nopti. Am dat mâna cu producatorul jurnalului. M-a complimentat pentru munca prestata în folosul regimului, dar a dat dovada de lipsa de profesionalism printr-o remarca adusa fizicului meu, cu un usor caracter cuceritor. Faptul ma multumea nespus! Îl vedeam ca pe o treapta în ascensiunea mea… Auzisem de relatia sa strânsa cu familia Ceausescu, asa ca nu avea de ce sa ma surprinda un compliment neoriginal. Am fost asezata pe un scaun incomod si am simtit pe pielea mea rezultatul unei cantitati semnificative de pudra pe fata. Mi-au fost conturate buzele într-o nuanta de maro-roscat, iar ochii reliefati perfect de un dermatograf negru. Mi s-a pus în mâna microfonul alaturi de texte, mi s-a dat jumatate de ora sa le învat si mi s-a spus ca este proba eliminatorie. Stiau foarte bine ca acea proba nu reprezenta nimic pentru mine. Erau constienti ca voi face fata fara un minim efort. Am memorat rapid textele. Erau banale! Aceleasi subiecte se repetau pâna la saturatie. Ce era putin mai obositor, era atunci când eram silita sa învat pe de rost numele celor ce ajungeau la militie pentru denigrarea familiei Ceausescu, pentru jignirea sistemului, pentru ponegrirea celor cu functii înalte. Mi se pareau atât de stupizi acesti oameni, stiau consecintele vorbelor lor si cu toate astea riscau pâna în ultima clipa… Nu reuseam sa îi înteleg. Oare nu auzisera de vorba: „Pune-te bine cu necuratul pâna treci puntea”? Sau poate vroiau sa arate cât de curajosi sunt! Oricum acest curaj se pierdea dupa primele zile de detentie. Din temerarii care intrau acolo se transformau în cei mai mari sclavi ai sistemului.

Rupsesem legatura cu familia mea, ai mei nevrând sa beneficieze de câstigul meu. Am încercat în nenumarate rânduri sa le trimit bani, sa îi scot din infernul în care traiau, sa încerc sa îi aduc în oras alaturi de mine, dar mereu îmi primeam banii înapoi fara raspuns. De fapt primisem un ultim bilet în care îmi transmiteau ca nu au nevoie de bani patati, murdari, din partea unei sageti a comunismului. Ma conformasem relativ usor cu ideea de a fi orfana si stiam ca trairile mele nu trebuiau sa se reflecte in fata sticlei, de aceea le lasam cu succes la machiaj.

Profesional,eram fericita, împlinita. Faceam ceea ce îmi placea, asistam la o serie de reuniuni, evenimente, aveam o viata la care putini aveau acces. Elogiam comunismul, iar pentru asta eram rasplatita!

Toate acestea le scriu privind din balconul hotelului, ce îmi ofera o panorama superba asupra turnului Eiffel. Îmi pare grandios. Mi-ar fi placut sa stiu toate dedesubturile acelei constructii, dar nu îl puteam compara cu creatia lui Ceausescu, cu „Casa noastra a poporului”,si îi spun creatie ceausista pentru ca asta a fost. Acea arhitecta tânara ce câstigase proiectul era acolo doar cu numele. Ce construia ea într-o zi darâma Ceausescu a doua zi. Acea perioada m-a marcat profund prin faptul ca puterea cuvântului era mai mare decât orice altceva. Nu aveau nevoie de mari dovezi, simple cuvinte aruncate la suparare, la nervi, te înfundau în detentie, sau în cazurile fericite erai anuntat de un om cu suflet mai mare sa parasesti tara cât mai poti. Eram profund impresionata de puterea de manipulare pe care o aveam si eu. Ceea ce transmiteam din spatele micului ecran era subiect national, lege nescrisa, stabilita doar prin vorbe, prin cuvinte.

Nu as fi crezut vreodata ca toate acestea aveau sa se sfârseasca, tot din cauza unor cuvinte, a unui moment de neatentie, de slabiciune. Eram tânara aveam o cariera de succes, reprezentam un model pentru multe tinere aspirante la postul de crainic TV. Toate acestea pâna în ziua în care m-am îndragostit de un membru al familiei Ceausescu, iar într-un moment inconstient i-am marturisit acest lucru unei colege de redactie. A doua zi vuia tot institutul! De la poarta am fost dusa de militie la director, pentru a da o scurta declaratie si pentru a ma forta sa îmi prezint demisia. As fi putut dezminti acuzatia cu succes, dar nu am facut-o! Deja îmi provoca repulsie ceea ce faceam! Consientizasem ca minteam oamenii cu stiri jenante, ca îmi pierdusem familia… Nu vroiam sa îmi pierd cu totul constiinta. Am recunoscut ceea ce vuia în toate birourile. Am fost data afara si sfatuita sa parasesc tara!

Asta am si facut! M-am mutat în Franta, unde am continuat sa scriu cu succes, pe multi bani, articole din cealalta parte a „cortinei de fier”. Am reluat legaturile cu familia, care de aceasta data era mândra de realizarile mele. În 1996, în timp ce ma aflam în Café Atelier Montmartre, am aflat de moartea lui Nicu Ceausescu, subiect care m-a bulversat multe zile, saptamâni si luni întregi. Multe episoade de dinaintea plecarii mele din tara vor ramâne un mister al sufletului meu. Ceea ce ar fi vrut sa fie… ceea ce ar fi trebuit sa fie… ceea ce ar fi putut sa fie!

Gabriela CENUSA

Vaslui

28 mai 2011

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

„De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

„Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

„Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

„Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

„Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

„Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

„De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

„Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

„Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

„Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…

BISERICA ST. NICOLAS DE VÉROCE DIN SAINT-GERVAIS

On By nelursIn EuropeLeave a comment

87dcbf5883adb9a7962bd9c76c7bb12e94235e8e_200x237_Q85Tatiana SCURTU-MUNTEANU

Saint Nicolas de Véroce se afla pe vechiul traseu de la Piemont la Geneva si Valais si a fost, pâna în 1760, singura parohie din partea superioara a Val Montjoie, Saint-Gervais fiind în partea inferioara. Biserica Saint-Nicolas-de-Véroce este o biserica catolica situata în departamentul Haute-Savoie din sud-estul Frantei, în regiunea Ron-Alpi, comuna Saint-Gervais-les-Bains. Cladirea reprezinta un monument istoric din 2006.

Sfântul Nicolae  a devenit patronul comunitatii înca din secolul al IX-lea. Nascut în 270, el a fost episcop de Myra, în Asia Mica. Remarcabil pentru credinta si milostenia sa, el a fost canonizat, iar învatatura lui s-a raspândit mai întâi în Orient, apoi în întreaga Europa. El este, printre altele, patronul spiritual al negustorilor si marinarilor.


Biserica a fost construita în secolul al XVIII-lea, în locul unei biserici romane din secolul al XII-lea, care a fost distrusa. Prima piatra a fost pusa în 1725. Binecuvântarea i-a fost data în 1729. Aceasta a fost sfintita în anul 1766 de catre Episcopul Biord, episcop al eparhiei de Annecy.

 Biserica este o bijuterie, un amestec de baroc si neoclasic. Barocul se regaseste în detaliile caracteristice ale stilului: fatada portalului întrerupta pentru înserarea nisei cu statuia Fecioarei. Un alt simbol al barocului, bolta care protejeaza intrarea principala, este pe deplin vopsita … Construita cu sprijinul financiar al expatriatilor, vânzatorilor si enoriasilor, aceasta reflecta perfect credinta si fervoarea religioasa a unei comunitati, la început de secol XVIII. Arhitectura baroca exprima renasterea catolicismului dupa Conciliul de la Trente (1545-1563): credinta fiind de acum una vesela si optimista.
Ansamblul arhitectural a fost restaurat prin lucrari majore între 1954-1959, fiindu-i anexata o sacristie. Pe fiecare parte a portii, un medalion pictat îi reprezinta pe St. Gervais si Sf. Protais. Saint Gervais, fiul lui Sf. Vital si al Sf.Valerie de Milano, este considerat unul dintre primii martiri ai orasului alaturi de fratele sau geaman Sf. Protais.
Clopotnita a fost reconstruita pe fundatia celei din secolul al XII-lea. Aceasta a fost distrusa de un fulger în 1792 si refacuta în 1819.

9e3f720f6156650a9b998262283e332290790381_200x134_Q85Decorul interior al bisericii reprezinta un monument istoric protejat. Aceasta este construita din materiale locale în forma de cruce, cu un transept, o absida, un naos, un cor, toate acoperite cu bolti si un frumos dom octogonal. Pridvorul se deschide sub un arc flancat de coloane. În interior, biserica este decorata cu picturi realizate în 1751 si 1856.

Saint Nicolas de Véroce este una dintre cele 60 de monumente religioase în stil baroc din Savoie. Între 2002 si 2008 ea a suferit o restaurare completa cu un cost de câteva milioane de euro. Astfel, satele si muntii Mont Blanc contin adevarate comori: biserici, capele, oratorii, altare. Într-un cadru natural atât de mare ca cel din Mont Blanc, omul are nevoie întotdeauna sa apeleze la sacru pentru a fi protejat. Chiar daca în vecinatatea bisericilor protestante din Geneva, aceasta biserica catolica lanseaza un flux de credinta colorat si plin de bucurie prin arta baroca.

Valentin Popovici in Europa

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Despre turneu si poezia “Radacinile”

 

 

Anuntam cu intarziere despre un eveniment deosebit de important:

Valentin Popovici – pastor al Bisericii Baptiste Române din Chicago – se afla intr-un:

 

 

 

Turneu European cu Fanfara- „Soli Deo Gloria” 


Itinerariul Grupului de Misiune: Roma-Florenta-Verona-Munich-Paris-Barcelona-Madrid

 

Perioada:19 Iunie – 3 Iulie

Vor fi vizitate Biserici Evaghelice  Române din Italia, Germania, Austria, Franta si Spania ( biserici baptiste si penticostale).

 

 

Radacinile

                  de Valentin Popovici

Spune-mi, Arbore, strabune, 
Cin' te tine ca minune, 
Ca nu poate nici un vânt 
Sa te culce la pamânt? 
Cum de stai în vijelie 
Cu atâta voinicie, 
Palmuit de vânt pagân 
Si batut de ger hapsân? 
De omat si greutate, 
Crengile ti-s aplecate, 
Ce te tine-asa viteaz 
Prin al iernilor necaz? 
Cum de stai tot în picioare, 
In vifornita cea mare. 
Chiar cu trunchiu-ncovoiat 
Si de crivat despuiat. 
Spune-mi, Arbore, strabune, 
Cin' te tine ca minune, 
Ca nu poate nici un vânt 
Sa te culce la pamânt?
- E o taina si-o povata, 
Ca sa-nveti si tu în viata:
Când vifornitele vin, 
Radacinile te tin!

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

On By nelursIn Memories1 Comment

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

„Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

 

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Andrei OISTEANU

 

 

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

 

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

 

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

 

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a „îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

 

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

 

„Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

„Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

„Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

 

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti

 

CIPRU (3) – SCURTE EVADARI, DESCOPERIRI MARETE!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Georgeta RESTEMAN

 

 

Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din Mediterana si vazusem atâtea locuri minunate! Împreuna cu minunatia mea de copila urcaseram în muntii Ciprului de Nord, ne bucuraseram sufletele pe cea mai îngusta limba de pamânt de pe insula, ne scaldaseram privirile în legendarele bai ale Afroditei trecând printre nenumaratele soiuri de plante din gradina botanica din Polis si vazuseram orasul si portul Paphos noaptea.

 

Sunt momente în viata când astfel de „evadari” te desprind efectiv de tumultul cotidian si te fac sa uiti de probleme si de faptul ca,  poate, nu ai un job multumitor sau chiar deloc ori ca nu stii daca francul elvetian mai are de gând sa „urce” si mai rezisti sa-ti achiti nenorocita de rata la banca…

La fel evadasem si eu, împreuna cu fiica, într-un perimetru în care simteam pulsul primaverii timpurii prin toata fiinta si ne bucuram de linistea si pitorescul locurilor pline de legenda si mit – adevarate leagane de cultura si civilizatie ale antichitatii,  sub un cer senin care parea ca se îngemaneaza la orizont cu marea. Doamne, câte frumuseti mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale Madalinei si ne rasfatam hoinarind cu micutul autoturism care parea rupt si el din peisajul cu precadere stâncos al insulei cu malurile muscate de mare si plajele cu arome afrodisiace. Urmau însa vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, scurte incursiuni, dar concentrate si pline de inedit.

 

Kourion, un sit vechi de peste trei mii de ani

Dimineata celei de-a patra zile de sedere în Cipru ne-a îmbratisat cu raze de soare caldut si cer senin si dupa ce ne-am baut nelipsita ceasca de cafea de dimineata, iata-ne rulând pe autostrada construita pe malul marii în acorduri de muzica greceasca, spre plaja preferata a fiicei mele: Kourion, aflata la mica distanta fata de cel mai  important si interesant sit arheologic de pe insula, impresionant amplasat deasupra marii, pe stânci.

 

Situl de la Kourion dateaza din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitica, dar istoricii sustin ca primul oras important a fost construit de micenieni în anul 1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltarii în timpul dominatiei romane. Pagubele datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea populatiei spre mijlocul insulei si orasul a început sa se degradeze. Începând cu 1873, aici s-a desfasurat o intensa activitate arheologica, sapaturile continuându-se si astazi.

Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumusete rara; construit pentru a gazdui 3500 de spectatori de catre stravechii greci si extins de catre romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfasurat luptele cu gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merita vizitat pentru ca este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevarata atractie prin spectacolele de teatru si concertele care se organizeaza aici. Pe lânga frumusetea daruita ochiului de constructia în sine, nu este deloc de neglijat privelistea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, dantelate si stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, daca vreti, specificul tarmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte.

Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe întinderea coastelor cipriote. Marginita în lateral de stânci, plaja are o deschidere minunata spre mare – portiuni acoperite cu nisip fin, stralucitor,  alternând cu altele presarate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care se sparg pe mal si unde cochiliile scoicilor ofera un adevarat spectacol de forma si culoare. Am înteles imediat optiunea Madalinei si am subscris preferintei ei pentru acest colt de rai din care nu ne venea sa plecam. Am servit cafeaua pe terasa unui restaurant cochet amplasat pe plaja si ne-am bucurat de mângâierea soarelui care ne-mbratisa fara rezerve, trezind în noi dorinta de viata. Nu departe de mal, doi înveterati surfeori se desfatau plutind nestingheriti pe-albastrele ape ale Mediteranei. Liniste, soare, mare, visare, bucurie…

 

Eu, Madalina si zeii…

În drum spre Paphos urma sa mai poposim într-unul din locurile cele mai vizitate din Cipru, loc în care, cu precadere îndragostitii nu contenesc a ajunge: Petra tou Romiou sau locul unde se spune ca s-a nascut din spuma marii, potriviit mitologiei grece, zeita dragostei, Afrodita. Exista doua variante în privinta nasterii Afroditei: prima, aceea ca ar fi fiica lui Zeus si a Dionei, a doua – ca s-ar fi nascut din spuma marii.

Se spune ca Ciprul a fost „locul de joaca al zeilor”, insula miturilor si a legendelor pline de mistere iar Petra tou Romiou este una dintre principalele atractii turistice. Coborând de la sosea spre malul marii este imposibil sa nu ramâi stupefiat de frumusetea privelistii ce se deschide precum o carte învechita de vreme si din filele careia se ridica semete si pline de mit Stâncile Afroditei. Legenda spune ca aici, pe tarmul sudic al insulei,  a cazut în apa marii barbatia zeului Uranus, amputata de rudele sale geloase si din spuma marii învolburate s-ar fi nascut zeita dragostei, Afrodita.

Casatorita cu zeul schiop Hefaistos, Afrodita este iubita atât de alti zei (Ares, Dionysos, Hermes si Poseidon) cât si de muritorii Anchises si Adonis (cu care se întâlnea si se iubea la Polis, în locul denumit Baile Afroditei, despre care v-am vorbit în partea a doua a relatarilor mele despre Cipru). Se spune ca a avut mai  multi copii, cu mai multi barbati iar  legendele despre puterea si farmecul Afroditei constituie adevarate punti de trecere peste secole si întoarcere în vremurile mitologice, având tâlcul si învataturile lor.

Un episod legendar, care apoi a constituit originea razboiului troian, a fost judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca marul de aur aruncat de zeita vrajbei Eris si care devenise prilej de discordie între Hera, Atena si Afrodita, fiind revendicat în egala masura de fiecare dintre ele, sa fie acordat de muritorul Paris uneia dintre cele trei zeite. Acestea s-au prezentat în fata lui Paris pe muntele Ida, fiecare dintre ele începând sa-si arate puterea si farmecele. Vrajit de frumusetea Afroditei dar si tentat de darul promis de aceasta – de a o lua de sotie pe cea mai frumoasa muritoare, Elena din Troia – Paris i-a dat chiar acesteia marul.

Alegerea Afroditei si rapirea Elenei au stat la originea razboiului troian, pe parcursul caruia au continuat si “luptele” dintre cele trei zeite care, bineînteles, erau în tabere adverse; daca Afrodita nu a reusit sa împiedice moartea lui Paris si distrugerea Troiei, ranita fiind în lupta de grecul Diomede, aceasta reuseste, în schimb, salvarea lui Aeneas, pe care-l ajuta sa ajunga pe  tarmurile Italiei. De aceea zeita era considerata (sub numele de Venus)  drept divinitate protectoare a Romei. Unul dintre celebrele sanctuare ale Afroditei se afla la Paphos iar cultul ei era celebrat în întreaga lume helenica, mai ales în însula Cipru.

Mutând parca orologiul timpului cu multe secole în urma,  ne-am asezat pe malul Mediteranei, aproape de stâncile Afroditei si am privit la nesfârsit orizontul, observând cum cerul se unea cu marea iar unirea lor te facea, fara sa vrei, sa astepti ivirea seraficei fiinte din valurile care se spargeau de stâncile ce radiau si-acum, doar dragoste si frumusete… Toate împrejurimile locului de nastere al Afroditei arata ca niste adevarate sanctuare ale dragostei: inimi „desenate” din pietre de toate marimile si culorile, arbusti mediteraneeni împodobiti cu panglicile îndragostitilor care-au lasat aici semn pentru spre trainicia si frumusetea dragostei lor…

 

Prietenii dragi mie…

 

Lasând în urma locul acesta cu o semnificatie deosebita pentru inimile îndragostite am plecat mai departe spre Paphos, unde urma sa vizitam noi  si interesante locuri ce ne asteptau sa le patrundem tainele. Am oprit la un restaurant cochet, imediat dupa ce am ajuns la Paphos si ne-am racorit cu câte-un café frappé – facându-ne planuri pentru timpul ce ne-a mai ramas din acea zi…

Madalina îmi pregatise o surpriza: împreuna cu un bun prieten de-al ei, un baiat cu suflet mare si de un bun simt aparte, care ne însotea special la Paphos, am urcat un deal care se ridica semet – nu departe de tarmul marii – pâna aproape de vârf, unde se întindea un platou frumos amenajat unde am parcat masinuta ce ne plimbase aproape în toata insula. Mi-a soptit fetita mea: „Mami, aici o sa-ti placa mult, o sa gasesti atâtia prieteni dragi tie” si mi-a zâmbit îmbratisându-ma cu dragoste. Imediat mi-am dat seama despre ce este vorba dar, între timp, vazusem si placuta indicatoare care ne îndruma spre „Zoo”. ?i asa a fost – o plimbare printre sute de vietati din toate continentele si de toate speciile, de la papagali multicolori sau serpi înfioratori la elegantele si semetele girafe sau cangurii australieni, care ne-au oferit un adevarat spectacol de joaca. Dupa  ultimele zile în care facuseram câteva sute de kilometri dintr-un colt în altul al insulei-leagan de legende, un astfel de moment în mijlocul naturii, între vietati atât de variate si foarte bine îngrijite, era bine venit.

Proprietate privata apartinând unor investitori englezi, foarte frumos amenajata si întinzându-se pe câteva hectare, gradina zoologica din Paphos este, pentru vizitator, un adevarat colt de rai. Închipuiti-va câteva hectare pe culmea unui deal, cu alei serpuind printre lacasurile sau tarcurile special amenajate si dotate pentru sute de specii de animale si pasari, cu vegetatie luxurianta si bancute unde vizitatorul poate sa se odihneasca si, totodata, sa-si încânte ochiul cu frumusetile ce i se arata în toata splendoarea lor. În plus, privelistea care se deschide spre poalele dealului si se închide în albastrul Mediteranei impresioneaza si bucura ochiul si sufletul deopotriva. Am simtit acolo cum inima tresalta în trilurile zecilor de pasari , de toate culorile si marimile, originare din toate colturile lumii, uitând, pentru cele doua ore de încântare de neîmpliniri si de necazuri, de guvernanti si de anomaliile care se petrec de ceva vreme în tarisoara noastra draga si, în ton cu nevinovatia frumoaselor pasari si gingaselor animale, într-un decor sublim, am trait clipe de înaltare si liniste sufleteasca autentice…

 

Ne-am încarcat sufletele cu energia pozitiva care radia din toate colturile acestei minunatii si, dându-ne parca mâna cu soarele ce se-ndrepta semet spre-un amurg feeric, am plecat cu sufletele cântând spre masinuta care, în mai putin de-o ora, avea sa ne duca acasa… O alta zi plina de bucuria cunoasterii, de desfatare în leagan de legende si încântare în mirific apus, se termina atât de frumos…

 

(va urma)

 

Georgeta RESTEMAN

Limassol, Cyprus

mai 2011

 

Cipru – tara în care mitul Afroditei este înca viu!

( II )

 

Troodos, Kykkos, Polis

 

Dimineata de 28 februarie 2011 într-un Limassol amortit de vânzoleala noptii de Carnaval ce de-abia începuse pe 24 februarie mi-a fost atât de senina lânga copila ce-mi umpluse ore în sir sufletul cu desfatarile ei si cu toate destainuirile asupra a ceea ce se petrecuse în viata sa de la plecarea de-acasa, încât am uitat si de amaraciunea imaginii lasate în urma în aeroportul Baneasa si de problemele de-acasa si de toate necazurile si nemultumirile vietii. Eram cu ea si trebuia sa ne bucuram una de cealalta si sa profitam din plin de frumusetea zilelor de sfârsit de iarna cipriota si de oportunitatea de a vizita împreuna locuri minunate si încarcate de istorie, frumusete si mister.

Micutul autoturism de fabricatie nipona al Madalinei ne-a fost prieten desavârsit si ne-a purtat peste tot unde merita sa ajungem si sa vizitam; în dimineata linistita, cu cerul albastru si limpede si aer primavaratic, pe bancheta din spate cu Tuca – fermecatoarea si inteligenta catelusa de talie mica (o combinatie reusita de Bishon cu Peckinez) pe care fetita mea o considera „fiinta cea mai sincera” din preajma ei acolo, am pornit spre nordul Ciprului grecesc, unde muntii îsi desfasoara crestele dantelate de-o parte si de alta a soselei într-un lant care parca nu se mai sfârseste.

Formele de diviziune teritoriala în Cipru sunt districtele iar noi, pot sa spun ca le-am vizitat pe toate cele din regiunea greceasca si mai putin pe cele din regiunea turca. Larnaca, Limassol, Paphos si Nicosia in Ciprul grecesc, apoi Famagusta si Kyrenia în zona controlata de turci. Am omis în articolul anterior sa fac mentiunea ca cele doua parti sunt separate de Zona de demarcatie a Natiunilor Unite în Cipru iar teritoriile Akrotiri si Dhekelia din partea de sud a insulei, sunt teritorii dependente ale Regatului Unit unde se afla doua baze militare britanice.

Troodos, zona muntoasa cu cel mai înalt vârf din Cipru ( 1953 m) si unde, daca ai noroc, este singurul loc în care poti gasi zapada în timpul iernii mediteraneene sau verdeata autentica pe timpul verilor toride, se afla la o distanta considerabila fata de Limassol, punctul nostru de pornire în periplul cipriot. Astfel am travesat o regiune deosebita pentru a ajunge în munti, pe un drum sinuos, cu zeci de kilometri de serpentine pe soselele sapate în coastele muntilor. Dupa câteva zeci de kilometri parcursi fara nicio localitate la sosea, printre munti cu creste dantelate în stânca vulcanica si pe alocuri cu vegetatie caracteristica ( pin, stejar pitic, cedru si chiparos) am ajuns la Troodos, o statiune montana asemanatoare cu Predealul dar mult mai mica. Înafara peticelor de zapada de care se mai bucurau copiii cu saniutele si câteva restaurante si tarabe cu diverse produse si souveniruri, cei care veneau aici puteau face plimbari în aerul proaspat si departe de forfota oraselor, alpinism sau alte activitati specifice turismului montan. Tuca a topait vesela printre zecile de oameni care parca se adunasera acolo pentru o manifestatie în timp ce noi ne dezmorteam picioarele într-o plimbare printre magazinase si tarabe încarcate cu obiecte de toate si dupa ce am surprins în obiectivul aparatului de fotografiat câteva instantanee deosebite am pornit spre Kykkos.

 

 

Poetul Theodor Rapan

On By nelursIn EssaysLeave a comment

DINCOLO DE TACERE – METAFORA
EVANGHELIA INIMII, DE THEODOR RAPAN

 

de Prof. dr. Nicoleta Milea


<<Îti multumesc, Juan Ramon, pentru ca m-ai învatat sa merg prin viata: nici grabit, caci ,,timpul va zbura înaintea mea precum un fluture”, nici încet, caci ,,timpul va veni în spatele meu, ca un bou blând.” Asa stând lucrurile, am ales Calea mea!>>


THEODOR RAPAN

Adevarat este ca ,,aflam despre cineva ceva pentru prima data si atât. De cunoscut, însa, avem prilejul sa-l cunoastem daca o situatie identica se repeta a doua oara, a treia oara, când capacitatii noastre de cunoastere i se ofera sansa.”


Marturisirea cunoasterii este absolut valabila acum pentru diplomatul-poet, Theodor RAPAN, pe care l-am aflat adolescentul de acum mai bine de 40 de ani, în prima duminica de septembrie a anului 1970, la o întâlnire a cenaclului literar pe care îl organiza, lunar, ziarul ,,Teleormanul”. Se citea literatura buna, se prezentau creatii originale, se interpretau, se comentau.


Fac aceasta marturisire cel putin din doua considerente.
1. Pentru a reaminti ceea ce stiu de-o viata, ca ,,dintre numeroasele instrumente ale fiintei omenesti, cel mai uluitor este, fara putinta de tagada, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Cartea e altceva, cartea e o prelungire a memoriei, a imaginarului, a fiintei cosmice.”
2. Pe lânga ziarul ,,Teleormanul” functiona un Cenaclu Literar în care nu vârstele îi apropiau pe cenaclisti, ci trairea alesilor în fiorul cuvântului scris. De atunci am rams cu acest cult al cartii si al creatiei. O spun într-un mod care poate sa para patetic si nu as vrea sa îl simtiti asa. Receptati-l ca pe o marturisire de credinta a unuia care cel mai mult dintre noi toti de atunci s-a calauzit pâna la uitarea de sine în cuvântul scris.
Ca profesor de literatura, le-am spus elevilor mei, cu fiecare prilej ivit ca ,,o forma de fericire e lectura, o alta forma e creatia, în general, si creatia poetica, in special”. Într-o societate în care tehnicizarea îsi pune tot mai mult amprenta pe modul de existenta al omului si se vorbeste chiar despre disparitia cartii în format traditional, eu nu cred ca va fi posibil, atâta vreme cât creatorul autentic face arta nu numai din întruparea ideii în cuvânt, ci face arta si din fiintarea grafica a textului în carte. Chiar mai mult decât atât, creatorul îsi invita cititorul în modul cel mai elegant, asa ca împreuna sa strabata universul cartii întemeiat pe corespondenta viata-literatura, întelegând esentialul:,, creatia este o scriitura tainica, o criptografie pe care trebuie sa o descifram. Toate lucrurile sunt cu adevarat cuvinte, în afara de lucrurile pe care nu le putem întelege si pe care le luam cum sunt”.
Poetul Theodor Rapan ne invita într-un mod cu totul special la mântuirea prin exercitiul lecturii:,,- Vino, cititorule, vino, si ia-ma de mâna! Nu te înfricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linistete-te si vino sa ne asezam în iarba cea deasa de umbra, în pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!”…Nu mai ramâne decât sa ne eliberam gândul de angoasa existentiala si sa ne umplem sufletul cu bucuria lecturii.

Nu este o surpriza a 12-a carte a poetului Theodor Rapan. Dupa ce, la începuturi, cunoscându-l, poetul Nichita Stanescu marturisea:,,atentie, aici este uraniu”…sau ,,citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic- poetul s-a nascut român!”, Theodor Rapan ne-a obisnuit cu o anume periodicitate a aparitiei cartilor sale. Între cele peste 3000 de pagini publicate, ,,Evanghelia inimii”(Editura SemnE ,Bucuresti, 2010) este o creatie speciala, în alcatuirea careia nu putem intra pâna a nu întelege ca titlul îi este cheie, cifru si, în consecinta, cititorul , amator sau exeget, în demersul interpretativ ajunge la el. Si ce altceva, mai presus de religia iubirii în care a trait si traieste poetul,poate însemna ,,Evanghelia inimii”? Crezului poetic al spaniolului Juan Ramon Jimenez, pe care îl adora si pe care îl ia partener alaturi de graficianul Damian Petrescu, traitor la Paris, i se alatura poetul Theodor Rapan care întelege ca ,,omul, înainte de a deveni Cuvânt, prin actul divin al creatiei sale este Constiinta”. ,,Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinta!”
Ideea cartii, dupa ce a fost sugerata în titlu, strabate întregul univers ideatic si liric, actionând ca un fir al Ariadnei, subtextual.Cele patru parti ale cartii sunt structurate corespunzator celor patru anotimpuri. Fiecare anotimp este introdus în compozitia cartii printr-o selectie sugestiva din lirica lui Juan Ramon Jimenez.


I. Primavara: Floralia
,,Rataceste prin ploaie sufletul florilor”.


 II.Vara: Iubitor
,,Iubire, daca pleci, ramân ruina.”


 III.Toamna: Melanholia
,,Pe un drum de aur se duc mierle. Incotro?
Pe un drum de aur se duc trandafirii: Incotro?
Pe un drum de aur ma duc si eu. Încotro, toamna? Încotro pasari si flori?”


 IV.Iarna:Ultima Thule
 ,,Nu-ti arunca, moarte, piatra în oglinda mea”.

Poetul nu are numai cultul cuvintelor, ci si cultul cifrelor. Viata este una, trece fara întoarcere prin cele patru anotimpuri, care nu sunt altceva decât vârstele iubirii ( cifra 4 corespunde zilei ivirii pruncului-poet în lume si în lumina), fiecare anotimp are 33 de poeme (cifra 33 corespunde vârstei hristice). Dincolo de calea destinului care impune rolurile jucate, poetul ramâne sufletul pur si etern, de o candoare inefabila.
Rotundul cartii este evident. Incipitul exprima spiritul creatorului pregatit de jertfa:,,Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte!”. E gata oricând sa raspunda solicitarilor circumstantei sau CLIPEI, cu o replica uneori efemera ( martori infideli ai clipei), alteori, menita sa sfideze timpul cu o desavârsire intransigenta (,,Din supunere oarba, sfinteasca-mi-se Cilpa!”).Câta emotie înfiorata fulgera interogatiile care primesc si raspuns din nevoia de aflare a cunoasterii!,,Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silaba din ultimul sopot? Nu stiu!Moarte, acordeaza clavirul tacerii din mine si, ajuta- ma, Doamne, sa trec!”
Rostirea harica dar si mestesugita aduce în prim plan bogate încarcaturi emotionale,,Poetul este mut, s-a dus tarotul! Sa vina primavara din- nainte! Îti sarut dreapta. Viata: Sunt Mortul din Cuvinte”. La primul impuls, exegetul- carturar este tentat sa caute asocieri ale poetului cu cele mai proeminente personalitati lirice.


Pregatiti cu argumentele pe care ni le pune la dispozitie chiar ,,Evanghelia inimii”, suntem gata sa contrazicem si sa rostim cu fermitate ca poetului Theodor Rapan i se pot alatura truditorii cu har întru credinta poeziei.Estetica speciala a cartii se sincronizeaza cu vocea lirica a poetului. Cuvântul, silaba, clipa, melanholia, tacerea, profunzimea, metafora, nelinistea, profunzimea,  metafizica, dorul, cerul, flacarile Gheenei, umbra, norii, oglinda, pasarile, apa, aerul, licornul, firul de iarba, focul, tacerea- sunt elemente specifice universului poetic rapanian. Pe tot parcursul cartii descoperim lirismul profund, rafinat al poetului Theodor Rapan care intelectualizeaza expresia poetica în limba româna.
Sa nu credeti ca ajungeti asa usor la întelegerea textului daca nu stapâniti cunostinte ce tin de identificarea unicitatii stilului poetului prin bogatia lexicala, prin intuirea celor mai subtile asociatii contrastante, prin frazarea ampla, uneori interogativa, alteori exclamativa, prin elemente ce tin de cultura tuturor timpurilor si popoarelor, si toate trecute prin inima reginei- POEZIA! Poetul crede cu toata fiinta în CUVÂNT, îl simte cum simti o fiinta cu toate ale vietii, crede în forta lui demiurgica, de aceea îsi asuma cu toata sinceritatea trairii esentialul, micile si marile sensuri ale existentei.,,La echinoctiu smirna se preface în mucenita Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slavesc ghindarul, din muritor sunt raspopit Cuvânt! Nu am murit! Nu am murit?”. Versetele freamata de fiorul spunerii, ca si cum ar fi ultimul timp al ofrandei.

Numai lectura ,,Evangheliei inimii” va poate convinge de un fapt cert: implinirea nevoii de reper si model literar prin opera Poetului Theodor Rapan.