ÎNCEPUT DE LITANIE

noricu targa – din paradis

ma transporta vis cu vis:

spune doctorul cel mare

ca-s bolnav de habar n-are

 

 

nu-s vârtej în marea mare

nu-s nici pâine – nu-s nici sare

nici pestera-n Bethlehem:

sunt doar îngerescul ghem

 

ma dau cu sania-n gând

sclipind vin tot din curând

din curând si din nimic

curge-albastru pic cu pic

 

…cu targa – din paradis

vorba-n vorba – scris în scris

sângerez pe cale-arìpi

scriu c-un deget – si tu tipi

 

tipi în somn si tipi pe fila

sfinti trezesti din stih în mila

doar când sa mor nu ma tem

se iteste si-un poem

 

poem înflorit lauta

matasos matase multa

cearcan mucenic poem

si ciorchine de îndemn

 

struguri de privighetoare

ramasi vara de-asta soare

strugure-ascuns poloboc

tu îmi cânti ca eu sa joc…

 

…pe mal verde si frumos

m-asteapta Domnul Hristos:

ma zoreste si ma-ntreaba

de ce-am luminat degeaba

 

nu-i raspund – ci lacrimez

lacrimat-am crez cu crez

…sunt senin si nu ma mira

mâna-mi s-arcuieste lira

 

degetele-s strune vii

ochii-mi s-au închis târzii

iar pe chipul meu de boala

începe lumina scoala:

 

tremura serafi iubire

heruvii-si smotresc ostire

icoana dupa icoana

tronurile-arzând coroana

 

si deasupra de lumini

stele sunt – dar nu si vini

inorog  si inoroaga

Maica Domnului se roaga…

 

abia-acum Domnul Hristos

domnul meu cel mai frumos

se-ndura de cântul meu

ucenic de dumnezeu

 

si mutam noi parte-n parte

lumile mult mai departe

mai departe cât lumina

doar lamura sa ramâna:

 

dor – izvor  – si-o voce crina!

***

Adrian Botez

M U Z I C A

Florina Guler

                                  Lui Puiu Caciora

E muzica precum s-a spus, o taina!
Si-i mai adânca de cum e rostirea.
Iar când îmbraca, a talmacirii haina
Ea poate-mbratisa  nemarginirea.

E muzica un dor   de-o Tara
In care nu am fost vreodata.
Si e fior, de-o dulce primavara,
Care începe cu “a fost odata”.

Si-i muzica un plai,  de amintire,
Ecoul ce ne vine din vechiul Paradis.
Trezind în noi o vesnica uimire,
In fata frumusetii mereu de nedescris.

JUDECATA DE APOI, DUPA MICHELANGELO

de Corneliu FLOREA

 

Capela Sixtina. Au si trecut cinci sute de ani de când Michelangelo Buonarroti a semnat, în fata Papei Julius al II-lea, contractul de-a picta tavanul Capelei Sixtina, care pâna la acea data era doar o bolta albastra cu o puzderie de stele palide. Dupa opt ani de creatie artistica asidua, Michelangelo a daruit omenirii o capodopera unica a GENEZEI. O arta lucrare unica, o interpretare noua, personala a genezei, care de atunci si pâna acum uimeste si tulbura pe toti acei care au privit-o si o privesc, si vor sa-i afle rosturile, semnificatiile si sensurile, dupa care ramân coplesiti de admiratie sau devin suspiciosi, indignati, protestatari. E bine sa se stie ca initial Michelangelo nu a vrut sa picteze aceasta bolta celesta a Capelei Sixtina, dar Papa Julius al II-lea avea o puternica si dominanta personalitate, si Michelangelo la fel, acceptând contractul numai dupa ce a primit toate asigurarile din partea papei ca are libertatea deplina de gândire si creatie.

[pullquote]

în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad!

[/pullquote]

Dupa douazeci si sapte de ani de la terminarea GENEZEI, Michelangelo se întoarce din nou la Roma, la Capela Sixtina, unde cu un nou contract, de data aceasta în fata Papei Paul al III-lea, începe sa picteze JUDECATA DE APOI. Este 1535, iar marele arhitect, sculptor si pictor are 61 de ani, o experienta si conceptie de viata diferite de cele de la 31 de ani când a pictat bolta Capelei Sixtina. Trebuie mentionat acest amanunt, pentru ca în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad! Nici o urma de tron al judecatii, de balanta a judecatii, de carare, de umbra catre vreun Paradis. Judecata de Apoi exprimata vizual de Michelangelo pare dezlantuirea unui nou potop, unul apocaliptic!

De ce a pictat asa, de ce aceasta reprezentare? Pentru ca recentele evenimente istorice au avut un impact puternic în constiinta lui. Totul a pornit de Martin Luther, care în 1517 a lipit tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg. Se nastea protestantismul german, lutheranismul, care s-a raspândit cu viteza de cutremur, zguduind din temelii rapacele catolicism de la Roma. Martin Luther a criticat aspru dogmele catolice abatute de la învataturile biblice initiale, a criticat organizarea biserici catolice devenita extravaganta, fastuoasa, dar mai ales a condamnat comertul ei cu indulgente. Indulgentele au intrigat pe multi catolici si a declansat extinderea protestantismului în marea masa a crestinilor cu urmarile lui. De acum înainte catolicismul papal a început sa piarda un mare numar de sustinatori, care trecând la protestantism deveneau fata de Roma oponenti, ostili, dusmani.

Tot în aceasta perioada, a difuzarii fulminante a protestantismului în Sfântul Imperiu de Apus, s-a accentuat un conflict între Papa Clement al VII-lea si Împaratul Carol Quintul care, împarat fiind, a trimis spre Roma o armata de mercenari francezi, spanioli si germani. Acestia din urma, în majoritate deja erau lutheranisti cu puternice resentimente antipapale. Cum împaratul nu îsi mai platise mercenarii de când au intrat în Nordul Italiei, le-a promis ca le da Roma pe mâna daca o cuceresc. Aceasta promisiune a declansat un infern în Roma, când a cazut în mâna mercenarilor. Istoricii au comparat aceast asediu, aceasta cadere a Romei cu cea a Babilonului, Cartharginei, Ierusalimului, descriind ororile mercenarilor care au pradat orasul, au violat si omorât calugaritele, au pus preotii sa faca slujbe obscene dupa care îi maltratau pâna ce mureau. Întreaga garda elvetiana, care apara Vaticanul, a fost nimicita iar papa a scapat fugind printr-un tunel, pentru ca mercenarii germani vroiau sa-l suprime. Acest cumplit infern, în care crestinii se omorau între ei, a marcat profund gândirea multor carturari si artisti ai acelor vremuri, printre care si pe Michelangelo Buonarroti. În Judecata de Apoi se reflecta cel mai pregnant starea de spirit pe care o avea marele artist în acea vreme. Istoricii de arta, de-a lungul generatilor, au subliniat cu intuitie si detalii din pictura judecatii de apoi acest adevar. Citind volumul criticului de arta, Andrew Graham-Dixon, personalitate recunoscuta în anglofonie, m-a frapat si pe mine, mai ales dupa ce din nou, recent, am contemplat frescele Judecatii de Apoi ale bisericelor bucovinene, care reprezinta în stil bizantin o adevarata judecata, în timp ce din originala fresca a lui Michelangelo nu reiese o asemenea judecata ci se evidentiaza proeminent doar un atotcunoscator stapân neiertator, fara balanta în fata celor chemati pentru pacatele lor. Parcurgând Biblia, comparând frescele, meditând se pot trage mai multe concluzii.

Pe un fundal cu cer albastru întunecat, ca de furtuna, în mijlocul frescei, pe un nor mic, în pozitie erecta, ISUS, fara barba, imens, aproape dreptunghiular, eclipsând soarele din spatele sau, are o atitudine de acuzator dezlantuit, ca si cum ar hotarî sfârsitul lumii. Cu mâna dreapta ridicata deasupra capului, dând impresia unei forte necrutatoare, nemiloase, parca arunca anatema asupra celor chemati din toate zarile la judecata, si pe ale caror fete se citesc numai neliniste, temere, groaza. Înfatisarea si atitudinea lui Isus este dupa multi critici de arta absolut amenintatoare, iar fetele si corpurile celor înviati de trompetele îngerilor seamana cu a celor pictati în scena potopului pe bolta Capelei Sixtina, potopul fiind tot o hotarâre judecatoreasca, dupa care omenirea tot nu a învatat mare lucru. Pentru ce sa mai învete/învatam când traim doar odata si suntem efemeri?

 

Alaturi de Isus se afla Maria, virgina si diafana, cu fata aplecata si privirea întoarsa de la atitudinea judecatorului, care priveste în stânga jos, unde cei înviati din morti se pravalesc îngroziti în infern. Si unii, dintre cunoscatorii artei lui Michelangelo, au interpretat reactia Mariei ca una de figuratie, neamestec, chiar de teama.

Si totusi, în aceasta puternica fresca a hotarârii finale a Fiului lui Dumnezeu, pe care Michelangelo a pictat-o stapânit de evenimentele ce au dezbinat catolicismul si au dus la cotropirea si pradarea Romei de catre fortele antipapale, de adeptii luteranismului, vine cu o idee personala, noua a Judecatii de Apoi. Pe lânga cei sapte îngeri cu trâmbite, mentionati de Sfântul Ioan în Apocalipsa, Michelangelo în fresca sa, mai adauga doi îngeri cu o carte deschis, în care fiecare înviat spre judecata sa-si poata citi faptele vietii si sa se judece singur. The idea that each man must ultimately pass judgement on himself was surely Michelangelo’s own – scrie Andrew Graham-Dixon în volumul sau Michelangelo and the Sistine Chapel. Pamânteneasca si omeneasca este aceasta idee ca fiecare muritor sa se autojudece în timpul vietii sale, dar pentru aceasta autojudecata e nevoie de parinti credinciosi si cinstiti, educatori buni si morali, de discernamânt si determinare personala. E un cerc mare, si daca un segment din el lipseste totul se poate narui si prabusi în Infern, în timpul vietii sau la Judecata de Apoi!

Orice admirator al artistului, privind acest izbitor ansamblu al judecatii omenirii se întreaba de ce a redat-o în acest mod aprig, aproape violent! Ca sa înteleaga si raspunda corect trebuie sa cunoasca cadrul istoric al acelor vremuri, despre care am insistat, si care a determinat marelui gânditor si artist o stare de spirit si constiinta ca sa ne înfatiseze mai mult o apocalipsa decât ca o judecata cum si-au imaginat-o alti artisti, sau multi muritori pentru ei însisi. Desigur, pe lânga acest cadru istoric sunt si multe alte detalii din aceasta capodopera asupra carora ar trebui sa ne oprim.

[pullquote]

Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.- Papa Paul al III-lea

[/pullquote]

Ma opresc la faptul ca si Michelangelo îl înconjoara pe Isus cu îngeri si sfinti, printre care sfântul Petru are doua chei. Doua chei! Alaturi, Apostolul Bartolomei tinând în mâna propria sa piele dupa martirizare, dar a carui cap este un autoportret al pictorului! Un alt detaliu, foarte mult comentat în fel si chip, este cel din coltul drept de jos al Infernului în care este portretizat Biagio da Cesena, maestrul de ceremonii al Papei Paul al III-lea, care l-a criticat foarte aspru pe Michelangelo pentru aceasta fresca. Nu insist asupra cuvintelor folosite de maestrul de ceremonii, doar ca fapt divers asupra detaliului ca Michelangelo s-a razbunat pe el, asezându-l în Infern, încolacindu-l cu un sarpe care îi musca penisul! Biagio da Cesena a fugit la papa si s-a plâns de aceasta replica a lui Michelangelo, la care papa a spus ceva ce ar trebui sa aflam, învatam si sa nu uitam: „Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.

 

Putna

mai, 2011


ALTER EGO

de Jianu liviu-Florian

 

De dimineata, aflu in pridvor,

De templu vechi, un intreprinzator –

De n-ar avea o pensie, saracul,

Si in pronaos, l-ar vedea pe dracul –

 

Si-a ridicat un chiosc, pe langa piata –

Si vinde-un fel de capete de ata –

Dar intre criza mica, si cea mare,

Nu sunt cumparatori, nici de mancare –

 

Sunt unii care au in criza Raiul,

Si altii sunt in criza cu malaiul,

Gasesti, aliniati, spre Rai, in scara,

Si mari mosieri, si vite de povara –

 

Oricat e criza mare, si de bine –

Solutia nu-i afara, ci in tine –

Oricat de rea, o Lume-i sub obroc

In inima, de-i faci un pic de loc –

 

Sunt vremurile-n  lume-atat de crude,

Ca lumea-ti pare-un Paradis de  Iude –

Atunci, sa speli la Iude, calm,  calcaiul,

Caci intre Iude, poate esti intaiul –

 

Sa colindam Bisericile-aceste –

Un dram de mila, inca, de mai este –

Sa ne mai dovedim, din crudul hau,

Ca stim ce suntem, si ne pare rau…

 

20 mai 2011

ÎN VISUL GRADINII

de Adrian BOTEZ

 

ÎN VISUL GRADINII

în visul Gradinii ma voi odihni

si – de n-am fost smerit – acum voi fi:

pluteasca-mi mantii de senin pe umar

deasupra mea-i un stol de îngeri fara numar!

 

…si mintea-mi toarce preacuminte struna

si inimii i-am dat – pentru iubiri – arvuna:

s-a luminat fereastra Preacuratei –

sunt trubadurul asteptat al soartei…

 

…n-aduc suspin – nici fumuri de marire

doar inorogii blânzi ai Cosânzenei:

sunt doar vazduh – parfume si uimire

 

sfioasa raza-aprind – spre voalul genei…

…îngenunchem minunii de candoare:

Regina-n Cânt de Dor – Privighetoare!

***

 

VREMEA DREPTATII

 

suntem – cu totii – doar buni de pacalit

augustinprostii – claunii din reclama:

am obosit mortal si gura s-a coclit

timpu-i ca dracii-si schimbe sânge-n zeama!

 

nu am dat geana-n geana – toata viata

de-atât nedrept si-atâtea umilinte…

e-o mâna ce va strânge gâstireata:

sunt eu si-o stea – leproase constiinte!

 

nu veti scapa nici daca va-nghititi fiinta

e-un ceas si-un loc a dare socoteala:

deja peretii-s plini de scorojeala

 

deja vi s-a uscat – în fruct – putinta!

…porunca-a dat Satanei – Blândul Hrist

sa-si înceteze jocul – crud si trist!

***

 

 

 

MUSTRAREA DOMNULUI

 

verdele plin al gradinilor – precum

buzele tinere – mereu dornice de

sarut

 

albastrul sever al

cerului – ca sa nu se faca

seaca

destrabalare – trimite

peste gata de învapaiere – frunzele

Gradinii – o boare – subtil

mustratoare: „ati

jurat – sa-l asteptati – curat – pe

Mire! – altfel

unde si din ce va fi

Rodul?

 

…dar îngerii-pasari – curteni clevetitori

preaguresi – înca amâna

auzirea raspunsului – acolo

Sus… – spre unde

toate – buluc – fara întrebare – si

vesel – s-au dus!

 

***

 

CERSETOR LA DOMNUL

 

cersetor la Domnul – asasin de regi

cu ochi de agheazma vin la-naltul Tron:

am zdrobit în colburi înmultite legi

totusi – Mântuirea stiu ca nu e zvon!

 

osânda-mi se cânta prin copaci de rai

începutul lumii a-ngânat-o-ntâi:

pacatele toate sunt pe mine strai

vin la Hrist sa-mi fie – iarasi – capatâi!

 

ma târasc pe coate – picioarele-mi cioate

sângele îmi striga Numele din Cer:

am trecut prin viata – biruit-am zloate

 

nu ma mai spaimânta niciun temnicer!

…îngeri – Doamne – iarasi – prispa-Ti în lumina:

stiu ca-Ti scaperi lacrimi în biata mea tina…

***

 

 

SARCASMELE LUI DUMNEZEU

 

monstrii – sarcasmele Lui Dumnezeu

ori geniile – fapturi sub stele-uscate:

din Paradis în iaduri – alungate

pastrând – în fata – -oglinzi cu chip de zeu

 

de geamatul de monstru nu te-nfiori

Parinte – iar lacrima de genii

– …giulgii însângerate printre flori… –

te coafeaza – fulger de milenii!

 

târascu-si largfirea pe sub poala Ta

cutremura-si – sub dezmatul Cuvântului

toti solzii mortii – -armura lor preagrea

 

…cum s-ar mai darui-aripii vântului!

…dar dorul lor saurian – arhaic

Tu îl tratezi c-un pârtâit prealaic…

***

 

 

SONETUL TIMPULUI

 

trece vremea – trece vremea – trece vremea

alergai prin viata – bestie nauca

trece vremea – trece vremea – trece vremea

nu-nvatai sa cer – nici cum este de duca

 

n-am încredere-n lumina sau în noapte

te privesc chiorâs doar pentru ca existi

pentru mine codrul nu mai are soapte

pentru mine-n ceruri îngerii sunt tristi

 

un biet suflet – suflecat de minte

se târaste-n praful portilor de rai

nu-si gaseste lacrimi – nici cuvinte

 

de rugat pe Maica Florilor de Mai

…trece vremea – trece vremea – trosnesc grinzi:

au ramas din mine doar cioburi de-oglinzi

***

 

„CHILIPIRGII” SI „FRAIERI”, ÎN CULTURA CONTEMPORANA…

 

În aceste zile pacatoase, omul de cultura (nu doar din România! – …Raul, Tradarea Luminii si Vampirii S-AU GLOBALIZAT!) poate exista sub doua chipuri:

 

1-chilipirgiul”, care sare dintr-o barca în alta, si în materie de politica, si în materie de gasti asa-zis “culturale”, si în ce priveste calcularea folosului material, adus de înscrierea ( în 60% din cazuri, prin mita grasa!) în fel si soi de “bresle”, “uniuni” si “ligi” si “conclavuri” si reviste culturale cu bani (deci, si cu orientare politico-satanica, si cu remuneratie, pentru colaboratorii “constanti” ai Adversarului…ceea ce implica, din partea “chilipirgiului”, un…”studiu comparativ” asupra foloaselor materiale si de influenta si “exploatare-desfatare” sociala); “<<CHILIPIRGIUL>> NU VA GÂNDI, <<(NE) SIMTI>> ORI FACE NIMIC, NICIODATA, ÎNAINTE DE A CALCULA” – e Legea de Existenta a oricarui “chilipirgiu”…; adica, nu va “face”, cu adevarat, ci, precum Dinescu Mircea, stimulat de… “Romanul” amic: “Fa-te, Mircea, ca lucrezi!”

 

A se preface ca face, asta-i esenta “artei” celui categorisit de noi drept “chilipirgiu” (pentru ca amusineaza într-una, ca porcul, prin toate gunoaiele, poate pica ceva…poate “se lipeste” de ceva/cineva “sus-pus”…de un “dumnezeu de ocazie”…”de mucava”, de fapt… – care, cum altfel, nu poate fi decât…DRACUL!); totdeauna, “chilipirgiul” se dovedeste a fi cel mai eficient complice si complotist al Raului Demonic, prin Negarea Binelui (ba chiar a …existentei reale a Binelui: “Bine? Binele NU EXISTA – <<bine/bun>> e numai ce-mi cade mie, cum trebuie, la stomac si la portofel!”)… – în lumea asta pidosnica si total ilogica/absurda…;

 

2-fraierul”, adica omul autentic de spirit/cultura, care nu cunoaste si nu vrea sa cunoasca semnificatia cuvântului “oportunism”, nici nu asteapta vreun folos material ori de influenta, din partea cuiva – si nici nu pierde vremea, cautând/pipaind/aproximând (în functie de interesele lui socio-economice, lipicioase si gretoase!) “surogate de creatie”: el EXPLODEAZA, complet dezinteresat, si…creeaza SPONTAN, “de-a binelea/de-adevaratelea”! Fie ca e vorba de conducatori “executivi” de reviste (finantate de “bosi”, care stimuleaza, fariseic, munca idealista), conducatori “executivi” care muncesc pâna la lesin, ca sa iasa o revista “cum nu s-a mai vazut”… – fie ca e vorba de colaboratori, care nu sunt altceva decât scriitori carora nu le-a surâs zeita Fortuna, sau au scapat prea multe…”oportunitati”, “cu carul”, si, deci, nu au revista, nu au tribuna de exprimare si de lansare a Revelatiei – adica, a ideilor si imaginilor inspirate divin si a roadelor lor artistice. Acestia sunt în stare sa se lase crucificati, numai sa-si vada “copiii de Duh” publicati…”nascuti”, zic ei, cu o naivitate enervanta!

 

Câte jertfe, câte vise, câte exasperari…câte hartuiri istovite, între acesti “fraieri”! Dar, ce importanta au ele, când ideile, în sfârsit, au sansa sa-si ia zborul, dintr-un cuib…(pregatit, fortificat…”creat”, poate, chiar STRATEGIC: banuim ca exista unele REVISTE-CA-“PUBELE”, special “create”, pentru a vlagui si anestezia, prin expresie, avântul ideatic, gata sa se transforme în avânt faptuitor, autentic revolutionar-spiritual…odata „vomat” Veninul Sacru al Revelatiei-despre-Adevarul-Deranjant – … din pacate, pe scriitor începe sa nu-l mai preseze grija finalitatii demersului sau scriptic si expresiv…!) – si sa fâlfâie zelos, „inspirat”, în chip de PRINOS DE SLAVA, spre Cerurile Lui, Cel de la care le-a venit Revelatia!!!

 

…Asadar: „chilipirgiului” nu-i pasa, „nici cu spatele”, de eficienta si eventualul efect soteriologic al scrisului sau (dimpotriva, cum a si marturisit unul, acum doi ani, pe Radio România Cultural – unul, Fluerasu Petre: ca sa se „vânda” bine, el e în stare sa se prostitueze oricând, cu oricine, în orice mod si acceptând orice conditii!) : pe el nu-l intereseaza PRINOSUL, sângele varsat, forta de Duh arsa (precum lumânarea în fata Altarului!) – pentru o cauza…”ha-ha-ha”…ci, doar si numai…”paraua, nene” …”haleala, groseanu’, taticu’…!”– …adica, aspectul strict si brutal pecuniar: care revista îl plateste mai bine, cu cine sa se adune, pe cine sa pupe în dos, pentru a se înfige în „fruntea bucatelor” culturale… – …„frunte” de unde mai pica un post „gras” platit, un loc gratuit la „statiune” ori la hotelurile de patru stele (dar, cine stie, poate sa fie si de cinci…!), un „simpozionas” cu…”relevanta” (diplome „daurite”, diurne etc. etc.), un „premisor” („grascior”…si „cu staif”! – cunosc destui care fac adevarate colectii de premii!), dat de tovarasii de gasca („…o mâna spala pe alta, si amândoua, obrazul, nu?”), o bursa „babana”, în strainatatea …”cât mai straina” – si repetat…si pe timp, practic, nelimitat etc. etc.

 

… „Chilipirgiul” nu se pune rau, Doamne fereste, cu nimeni care (fie si vag potential) l-ar putea, daca nu „salta”, macar mentine (ori „da peste cap”, de la…”masa”!)…unde se afla acum, si…suge!!! „Nu te pisa contra vântului!” – e deviza lui – la care adauga, spre ogoirea pagubosilor: „Ba, asta înseamna sa stii sa te orientezi…Adevar! – ce-i adevarul asta? – ceva de halici, de dat sclipici la curve? – nu! Pai, atunci, ce nevoie avem de el? – n-avem, deci mai lasati-va de goange: scrieti si voi, ca mine, daca nu vreti sa muriti de foame ori chiar sa v-asculte telefonul… – despre <<VICTORIA PEDELISMULUI ÎN LUME>>…hai, lasa bosumflicul… – auzi, principii! – Dom’le, ma omori cu zile, atâta prostie n-am vazut, de când mama m-a facut! … – bai, fraiere, tu chiar meriti sa crapi de foame…si sa astepti, pâna la Sfântu-Asteapta, sa te bage cineva în seama!!! Ba, pâna nu-l faci TU pe bosul de-acolo, de sus, spre care-ti curg si tie balele, sa te bage în seama, dând cu gura si lingând cu limba ORICÂT-ORISICE, nu ai ce spera sa iesi la vedeala, ba, boule…! – mi-e mila de tine, dar n-am ce-ti face: ESTI PREA PROST!!!” – DA, asta e retorica “de budoar” a tuturor “reusitilor”, a tuturor “celebritatilor” din lumea asta (deci, “ne-ratatilor” – …ratatii or fi ei cu Har, cica… – dar daca-s …”fara orientare”, deci, “DEGEABA” au Har!!!… – cine li-i de vina?! …prostia lor, de “ne-chilipirgii”, cine altcineva?! )!

Când auzi de-o “celebritate” (ca-i în lumea scriitorilor, ca-i în lumea filmului… – n-are nicio importanta “locul de prostituare”… – FUGI CÂT POTI DE EA! Astea nu sunt vremi stapânite de forte generative, care sa instituie cu adevarat, sa construiasca “pe granit” – ci este VEACUL “VIRTUALITATILOR” MULTIPLE SI ÎNSELATOARE SI ADUCATOARE DE PIERZANIE A DUHULUI, nu e vremea constructiei “pe munte”, ci…doar pe “nisipul miscator si luat de orice vânt, încotro vrea el”: este veacul în care danseaza Satana Dansul Degenerarii si al Falsificarii, al “darii peste cap” a valorilor stabilite, cândva, tare de mult, de Autoritatea si Vocea Celui din Ceruri…Demiurgul Autentic, nu Jalnica si “Multvizionata” Paiata Cosmica…având “rating” astronomic, pentru ca…astronomic e si numarul prostilor, care se dau singuri si de buna-voie, cu un surâs larg, gras si tembel – PIERZANIEI-de-DUH!!!

 

…”Fraierul”…deh, ca fraierul (ce-i poti cere?!) : munceste, zi si noapte, la temperaturi interioare de furnal…pentru ca, în cele din urma, sa se trezeasca, livid, ca nimeni nu-si risca pielicica, pentru a-i publica lui expresia unor idei prea…mult prea… indigeste, pentru preaputernicii zilei : ”…oh, tu nu-ti dai seama cât pesimism induci publicului cititor, care asteapta de la tine încurajari, explozii de frumusete si de bucurie… – nu atâta fiere si atâta aer sumbru” (…pai, pen’ ce atâta „explozie de bucurie”, când populatia devine tot mai indigna, mai înjosita, prin saracire si exploatare nerusinata, a muncii ei, de niste trântori ordinari, cu titulaturi sonore, sau…doar cu munti de parale, de provenienta carora nimeni nu face imprudenta sa-i întrebe…conform „Legii lui Ohm”: „…daca esti om cu mine, sunt si eu om cu tine!”… – adica, asteapta, toata turma asta „popular-otevista” – sa fie „mintita frumos” – …pai, asta o fac toate populatiile, în toate regimurile tiranice…si, se vede treaba, nici nu va putea exista, vreodata, un regim de ne-tirani, atâta vreme cât poporul, de fapt, populatia… – îi crede, din inima, pe „stabii cu bani si fotolii” – atotputernici, „hristosi mincinosi”, dar acceptati, de plebe, ca niste zei: ei nu-s, pentru plebeu, niste muritori de rând – ci ZEII BANULUI/VITELUL DE AUR!!! – …asta arata cât de evanghelizati, întru HRISTOS-Calea-Adevarul-Viata, sunt mai toti cioflingarii de laici, care bat matanii, pe jos, prin mânastiri si biserici…si câta grija pentru evanghelizatea lor arata „Biserica de Zid”!) – sau se trezeste înjurat, întâi, ca la usa cortului, cu o aroganta ce i-ar face lamâiosi de furie, pe sefii comunisti de altadata (mici copii…), în materie de aroganta (sa se stie cine-i jupânul-patronul!) si de grosolanie…

 

…N-aveti nicio grija, aici eu nu vorbesc de „cenzura comunista”, atât de mult trâmbitata si cu…”exclusivitate de program”, ci vorbesc de vremurile Mafiei Românesti si Mundane – vremuri ale Leprelor si Javrelor si Impostorilor Români si Mundani (cu functie de „hristosi mincinosi”) CONTEMPORANI!!!)…

 

…Revenim.

 

…Si daca ar iesi, oarecum, „la vedeala”, adica s-ar rastigni „fraierul”, ABSOLUT GRATUIT si IREPETABIL, precum „starul” Dumnezeiesc – HRISTOSUL – „pentru publicul doritor de senzatii tari”, publicul „vizitator de cripta”?! O-ho-ho, el, „fraierul”, este gata de Rastignire, ca de suprema fericire…fara sa-i pese nici cât „negru sub unghie” ca, de fapt, este podidit si acoperit, complet, (chiar în ceasurile Creatiei sale divine, dedicate, integral, Cerului) – de maldarele de trântori si vampiri, pusi pe capatuiala, din „extracte” de sânge proaspat de „fraier”…! – si, chipurile, mai fac si mofturi, ca nu cumva sa se trezeasca…eventuale ”pretentii”, în bietul suflet schilodit de suferinta fara leac, al „fraierului”!!! Bietul de el…nici n-a auzit, vreodata, acest cuvânt…”pretentii”, legat de opera lui, alcatuita din Ranile lui…!

 

…De ce mai exista, deci, „fraieri”? Probabil, pentru ca (înafara de „chilipirgii” si vampiri!) Dumnezeu are nevoie si de existenta si „fraieria” lor…adica, de munca lor cinstita si, uneori, minunata, pentru suflete asemeni lor…”fraiere si curate” (…„puah!”- bombane si se strâmba, de scârba, toti „chilipirgiii”, într-un glas…). Parca Hristos zicea: „Fericiti cei saraci cu Duhul, caci a lor va fi împaratia cerurilor”…Poate ca tocmai sufletele lor de copii (cam cretinuti, în contextul acestor vremi, în care „copiii” stiu mai multe ticalosii decât maturii…sau învata, teribil de usor, de la „chilipirgii” – „chilipirgeala”, si hotia, si tradarea, si prostirea de oameni cinstiti…câti or mai fi ramas, si dintr-astia, cinstitii…”cui îi mai da mâna, azi, sa fie cinstit?” – ma întreba, zilele astea, un vecin…!) – vor salva lumea, de aceste creaturi fara constiinta, fara niciun Dumnezeu ori rost, deci TOTAL NEPRODUCTIVE, întru PRINOSUL de slava a Creatorului…din moment ce „productia/creatia” lor se numeste doar „minciuna” si „linguseala” si „ticalosie”: nu degeaba i se zice Satanei – „Marele Iluzionist”!

 

…”Fraierii” lasa sânge din sângele lor, pe oriunde trec…ÎMPROASCA LUMEA CU SÂNGE DE FOC, CA DINTR-O FÂNTÂNA ARTEZIANA, PRECUM HRISTOSUL DE PE CRUCE…acum doua mii de ani, si de-a pururi, prin Artistul Rastignit de societatea „chilipirgiilor” si iudelor si vampirilor!!!

…Dar cine cumpara sânge?! Cine da vreun sfant, macar, pe bietul sânge, curgând în valuri – SÂNGELE DE ARTIST „FRAIER” ???!!! Nu, nu-l plateste nimeni, dar toti îl sug, precum stoluri de vampiri, din patru zari veniti, ca Norii Apocalipsei…, vin, tot vin, tremurând de febra odioasa a lacomiei si nesatului…!!! …Unuia, macar, dintre „chilipirgii” si vampiri/tradatori si negustori, iude fara de sânge – nu-i pasa ca face averile lui Cresus, pe SPINAREA si pe MOARTEA (de zi cu zi si noapte de noapte!) a Artistului AUTENTIC, Ziaristului AUTENTIC, Profetului AUTENTIC…deci, a „FRAIERULUI”…!

 

…Cât a trait, n-a avut, bietul „fraier”, bani în punga, nici macar (de multe ori!), acoperis deasupra capului… – …dupa ce moare, uneori, fostul „fraier” n-are nici cruce la capatâi, Crucea ca Semn…pentru ca sa vina, eventual, un om care i-a îndragit vreun vers, sau i-a fredonat vreo frântura de melodie… – sa verse o lacrima, undeva anume…nu la groapa comuna, precum a patit-o „fraierul” de Mozart…!

 

…E pacat, totusi, ca nici macar „fraierii” nu se recunosc între ei…nu fraternizeaza, împotriva Raului Insidios, Vicleano-Parsiv… – si, din varii pricini, se sfâsie orbeste, între ei…”ideatic” – …sau mai putin…! Astfel, meritul lor „ideatic”, pretul spiritual si forta si autoritatea lor spirituala se pierd prin „gaurile podelei” (lumii si iadului…). Când cutcurigesti prea mult, indiferent de ce – îti pierzi credibilitatea si ascultatorii (care nu se pot concentra decât la tacere sau la soapta, în acest univers asurzitor de atâtea trompete, tromboane, dairele si drâmbe!). Dar, cine poate sti ziua când va rasuna, de data asta, din Cerurile Lui Dumnezeu Cel Viu si Adevarat (…nu cel cu vocea trucata, de catre Satana!), „Internationala” CRESTINA, care, dupa ce-i va evangheliza zdravan si „pe bune”, îi va strânge într-o oaste de arhangheli straluminati…”oaste” în cadrul careia îsi vor regasi identitatea de om si îsi vor regasi dumnezeirea/Lumina Dumnezeului Cerului, din plamada lor pamânteana/(de)cazuta…de creaturi umane istorice! – vor fi/redeveni, prin Revelatie: Duhurile de Foc ale Oamenilor Re-Îndumnezeiti si Vii!

 

…Pentru ca, din punctul nostru de vedere, oamenii care nu au (sau nu vor…ceea ce, efectiv, e tot aia!) ce darui, ca PRINOS DE SLAVA, Atoate-Creatorului – adica, de fapt, HOMUNCULII care au ramas la stadiul de „chilipirgii” si de „smecheri” – sunt MORTI! – pentru ca ei nu creeaza, cel mult, îi „vampirizeaza” pe cei vii…

 

…Si numai cei ce reactioneaza, nu platiti sa reactioneze, ci ca forma vehementa si total autentica, vitalista, de exprimare a spiritului lor, a personalitatii, a ideilor si dorurilor si solutiilor lor de continuitate a existentei Omului, pe Pamânt, ca fiinta Umano-Divina (râvnind, necontenit, la întoarcerea în Originarul Paradis!)– doar aceia sunt VII !!! – …si, deci, numai ei nu umplu lumea de duhoarea împuticiunii hoiturilor lor … – ambulante, din…inertie!!!

 

…Oare ce va mai ramâne, ce se va alege, din Artist, în ETERNITATEA LUI DUMNEZEU… – „chilipirgiilor” si „fraierilor”?! Noi zicem ca nu prea multe. Poate, pe ici, pe colo, câte o amintire, ratacita, despre vreo frântura de poem inspirat ori poveste frumoasa…ori vreun tablou sângerat, din adâncul inimii si culorii, de pictor, ori vreo fredonare de cântec avântat spre Cer… – dar NUMAI de-ale celor cu Har! Putin, e drept – dar, macar, POSIBIL!!!

 

…”Chilipirgiilor”, chiar daca majoritatea „fraierilor” vor avea, probabil, destin de fraieri… – voi, însa, grabiti-va si sorbiti-horpaiti-clefaiti, aici si acum, tot ce se poate…”îngurgita”. Ca de regurgitat, de mult (si de tot!) v-a regurgitat, pe voi, MEMORIA – …si aia umana, si (nu mai e nevoie s-o zicem, dar o zicem…ca sa nu ramâna nimic nelamurit!), mai ales, DECISIV/DEFINITIV si PRIMA! – cea a Lui Dumnezeu…!!! La Dumnezeu nu prea merge cu mituiala si cu pupincurismul, cu prostituarea si cu tradarile si jigodeniile voastre, de tot soiul…!

 

…N-o sa va scape de TENEBRELE UITARII VESNICE nicio gasca, nicio fituica, nicio… „evidentiere” ori „pila” politico-„gascozo”-pamânteasca…!!! Voi si numai voi sunteti REBUTURILE (extrase si aruncate/scuipate de Dumnezeu, în neantul ne-firii!), din Planul Divin-Demiurgic.

 

prof. dr. Adrian Botez

 

***

 

CURATENIE DE PRIMAVARA

nimeni pe nimeni nu mai ia în seama
si toti ucid spre a se sinucide –
privitul dincolo de nori e-o drama:
Mumele Lumii nu ramân gravide!

suntem saraci – picioru-n fund diurn
e singura dovada ca traim:
Molohul stapâneste – taciturn –
nu stim de ce – mereu ne tot caim…

e zi de curatenie – în lume:
toti amarâtii ne simtim gunoaie –
dar stim ca va veni o ploaie

si stim ca se sisteaza orice glume…
…va fi surpriza pentru cei bogati:
vom fi,-ntre stele, singurii curati!
***

ASTEPTÂND FLORILE

bat florile-n noapte la poarta de Nord –
nu le deschide Cetati Împaratul:
mai e pâna stele – petale-n acord
lumina-vor Copacii si – mistic – Palatul!

atunci când Hristosul a fost rastignit
tâsnit-au si sânge si apa din rane:
sângele – sfera de foc – a cercuit
lumile: vapaie-n furtuni de dojane

iar apa botezului nou – în potop
s-a naruit pâna la noi radacini:
de-aceea se-asteapta ca flacari si strop

Miri vesnici sa fie-n Copaci – nu vecini!
…asteapta – asteapta nuntirea de vis
fermecat ning ciresii – în Paradis!
***

HRISTOS SI MAREA

jelitul pescarusilor din spume
sageti – apoi – spre unde nu se vede –
si toata fierberea din marea fara nume
urmeaza – toate – -o fraza-n care crede

palma-I mângâie vanitati de valuri
dar si atâta beznele barbare:
sa nu mai fie spectatori în staluri
ci doar actori – arzând în foc de sare!

Hristos e pace – Hrist e si razboi
cu tot acest gigantic musuroi –
El e nelinistea de-a fi prea linistit

dar si rasplata celui ce-a trudit…
…nu-I poti fi frate Hristului din mari
decât vapaie-n vai de-ntunecari!
***

NEBUNIA VIETII

suntem – în viata – doar ce vrea Dumnezeu
nu ce ne-nchipuim – pretindem – ori platim:
nu ne-nvataram – si ne este greu
sa-ngenunchem în Templu – sa ne umilim!

mult ne mai doare când – prosti – ne dam de gol!
uitam de nasterea din apa si din foc
uitam prin Duhul Lui sa dam ocol
ca – astfel – orice împarat ne faca loc…!

un pian de rani e sufletul din noi
la cari Satana bate genial
concert turbat – cu-orgolii tot de soi!

…si suntem goi – pierdut-am Sfânt Graal!
…oricât de osteniti – am lua de la-nceput
o viata – -oricare! – chiar de împrumut!
***

Adrian Botez

PASI SPRE POARTA INFINITULUI

UNOR PARINTI

S-au risipit pe carare
Cioburi de cer,
pasii tai repezi cauta clipa trecuta
cand alergai speriata cu un pui de om
curgeau rauri de griji in noapte
un strigat surd se ridica,
acoperind febra cu lacrimi
fugi intre foile ingalbenite ale manuscrisului
pasi intre vis si o lume a ta,
iar vin din neant clipe cu un el, o ea,
el este confuz, fiu sau nepot
amandoi ti-au trecut prin brate, mai mult nepotul
dar ce importanta mai are,
file, file de cer se tot razletec  pe carare
troiene nesfarsite de zapada
topite in labirintul anilor
zamislesc  slove  albe pe un cernoziom fierbite
se coace painea in test si apa de aur este tot mai dulce
nisipurile Olteniei  se contopesc in arsita Baraganului,
setea de iubire cu viata
Octogenul cuprinde in talerele lui
79 cu 82,
Le pune in creuzet le tot mojareaza
Pulberi de cer si iubire
Pulberi de pasiuni frante si regasite in slove mestesugite
E greu sa porti un ADN de soare,
cu flori de camp si apa de izvoare
Ce setea ti-o atata spre cautari trecute
Nemarginite nelinisti se ridica,
a fi sau nu urmas al clipei fericite…
Cand o pana s-a revarsat cu-nfrigurare pe biata coala de uitare
Ca un amnezic, tremurand
a prins cu sat fiecare soapta vie
chemare din adancuri
patimi vii si doruri multe
ratacitoare troiene de ani si truda multa
Azi ne vor surade lin la o lansare reusita.

INTUNERICUL ALB

Pasii se pierd,
intunericul alb pluteste in valuri de o clipa
iedera alba
Astept…
Te caut,
Rasaritul  se contopeste cu amurgul
umezeala roade cerul
pasarelele isi soptesc misterioase ecouri
Pacla
un burete care picura ciripitul unei vrabii
in palma unui brad somnoros
Te caut,
Ce bine te ascunzi
inima te vede atunci cand ochii par orbi
gandul te asculta cand am asurzit de atata liniste,
nu, nu-i noapte
este doar un intuneric al iluziilor
prierdute in neantul rece al asteptarilor
Soare.
druizii iti ard radacinile pentru a te inalta
dolmenele  se deschid, culegand insetate intunericul alb
ascult soapta pietrelor
un micron, doi culeg fiecare cristal
ma cufund in noaptea rece a zilei asteptandu-te
surad,
razele curg, calde in interior
te-ai transformat in izvor de lumina.

PASII

un bisturiu nemilos
ma diseaca in noapte
valul alb invadeaza totul
avioane suspendate atemporal
Stonhenge neclintit se opune
fiecare piatra murmura un descantec
maini insangerate aduna  zmeur
lespezi
sarpe de gheta
invadeaza ungherele inimii
o scanteie strapunge clipa
Arde, arde
Inima revasa potirul…

POARTA INFINITULUI

Arunca o plasa de raze
aduna clipele,
Cari
retele ascunse in plamada timpurilor
soaptele gandurilor devorate in umbra unui stejar
Rodin
Poarta spre infinit
s-a scurs in Merkaba unui sarut.
Infinitul,
ceas al tacerii,
asculta cum cresc pietrele
Statornicie efemera
Revarsata in clepsidra unei zile
Brahma…

PRINTRE FULGI DE SOARE

Vei spune hotarat:
„fulgii coboara in iarba”
iar eu ii vad cum urca incet spre cer
sa stea la sfat cu gastele in zare…
scenarii ciudate fac unii:
„lumea o sa se rastoarne peste noapte”
calcule, rascoliri sumbre…
hei!
farisei ai lumii priviti gastele…
apocaliptice ganduri va tot framanta
bani aruncati pe vorbe goale
cand se coace foametea in Sahel
si cerul arde dureros de tare
Ne este frig la zero grade,
Dar era bine cand luam tranvaiul
la minus treizeci si-un pic,
Azi tremuram la fiecare adiere,
Avem masini si vile multe
haotic si devastator devine fiecare fulg
pierdut in negandire…
trosnea gheata sub carul plin de lemne
cand Dunarea era o punte,
Azi toti se tanguie pe vale,
ca-i frig si-a nins cateva palme pe carare
E arsita in lumea larga
cu greu un strop de apa mai culeg
Ca niste copii prea razgaiati de-o mama
Ne este greu si cu posmagii inmuiati
E jale in paradisul plin de poame.
Senini sunt ochii celor ce duc povara in desert
De-ar fii aici ar tot jeli in catedrale
sardele ar fii pentru trei sarmale…
Asa cu chip de ingeri insetati
asteapta ploaia in zadar…
Lumini multicolore de mii de wati la unii le surad
La altii curcubeul este legamant
Usor desertul casa lor,
gradina plina uneori
de rod
la altii totul e o drama,
iar maracinii lan de nepasare,
in lumea cu hambare…

E LINISTE IN PARADIS

De pe-o ramura de brad
aripi de vant se preling in iarba,
patand in alb verdele trist al iernii
valuri de cer se avanta spre infinit
chemand haite flamande de soare
pete negre, roiesc  asteptand
aripi de vant,
aripi de iubire ganguresc trist printre stele,
un girofar strapunge violent
tacerea  asteptarilor pierdute
pe o scara de foc impietrita in uitare,
un pui de om aduna aripi de stele
risipesite pe derdelusul  vietii,
invatand sa paseasca.
Cu genunchii sangeranzi
se agata de o lume de piatra…
e liniste in paradis,
doar soarele timid se strecoara printre stanci,
suntem inca vii….

Camelia TRIPON
Targu Mures
15 ianuarie 2011

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010