Orgolii, nu norme! (sau explozia târzie a mămăligii)

LucianHetco1Pamflet – de Lucian Hetco
.

Într-o Românie heterogenă, unde duminica suntem neimitabili în bigotism, în ţara în care biserica se înconjoară în genunchi de x-ori, sau unde popa are întotdeauna ceva de zis (nu contează ce, important e că zice ceva), în ţara în care ne facem cruce până la buric, în ţara în care moaştele se pupă obsesiv cu ochii în lacrimi, ca să vadă şi vecina, în ţara în care suntem conduşi de antena 3, în ţara în care nu mai putem fi laici ori atei, că nu se cuvine, în ţara unde suntem mai degrabă, cu plăcere, manelişti ori revoltaţi anti-manelişti (şi îi ascultăm, când nu ne vede nimeni), în ţara în care suntem ba băsişti, ba antibăsişti, când muncitori, când delăsători, când corecţi, când descurcăreţi (adică nu mai e cazul să se schimbe ceva…), exact …, în ţara în care industria și agricultura, turismul au fost puse pe butuci, iar pe butucii ăştia nu s-a mai construit mai nimic, în ţara în care nu se (va) schimba probabil mai nimic, în țara în care corupții și mișeii au pretenții de mari personalități, unde premierul plagiază și toată lumea i-o trece cu vederea, vocea cea mai puternică este cea a disperării. Şi aşa suntem maeştri în doine şi cântece de jale… iar de vină e întotdeauna altcineva! Noi suntem perpetue victime! Că doar teoriile conspirațiilor antiromânești sunt in floare! Continue reading “Orgolii, nu norme! (sau explozia târzie a mămăligii)”

Advertisements

UN SCRIITOR GOL-GOLUT, ÎNTR-O UNIUNE PLINA

Nu sunt critic literar…

 

 Si daca as fi critic, as putea sa critic un scriitor, (adica, stai, ca scrie, dar nu este declarat oficial scriitor, mai are o vesnicie de scris pâna acolo, mai are un brat de premii de luat, ca nu a luat decât un car) ma rog, un om, si el, care încearca sa ne faca sa zâmbim macar, pe o lume pe care nu este nimic de criticat? Când lumea pe care traim este într-o perpetua rezonanta cu visele noastre cele mai intime, cu toate sperantele noastre din copilarie, eu sa critic? Sa spun: uitati, oameni buni, toate ar fi bune pe Lumea asta, ce spun eu, ar fi Perfecte, dar, stimati concetateni, stimati semeni planetari, din nefericire, trebuie sa va readuc cu picioarele pe Luna: nu este, totusi, Perfecta Lumea, si asta din cauza lui Ion Crisan. El îsi permite ofensa de a scrie împotriva cursurilor vremurilor. Cum as putea eu sa va stric Domniilor Voastre placerea de a trai bine, si lipsiti de griji? Cum as putea sa aduc în Panteonul valorilor Domniilor voastre un om al zâmbetului, care nu va face numai sa râdeti, macar accidental, ci va mai si convinge sa va gânditi daca nu cumva ati ajuns subiect de plâns? Nu pot sa va fac asta. De aceea ma abtin.

Nu sunt critic, dupa cum va spuneam. De aceea, am sa va povestesc cum l-am cunoscut pe Ion Crisan. Eram acasa. În Iovacra. Vineri seara. Suna telefonul. Aici Ion Cepoi, directorul Casei de Cultura din Târgu Jiu. Acum, o fi spus managerul Institutului National De Patrimoniu al judetului Gorj. Se poate. Dar eu tot de directorul Ion Cepoi îmi aduc aminte. De la o vreme îti dai seama ca etichetele de pe cladiri se schimba, vopselele se schimba si ele, ba rosu, ba galben, ba albastru, ba portocaliu, oamenii se schimba si ei, numai noutatile nu se schimba. Si Ion Cepoi îmi da noutatea: Ati luat premiul I la Festivalul de Umor Ion Canavoiu. Veniti în seara asta. Aveti o camera rezervata la hotel, în centru. Eu, ce sa zic? Sa nu ma duc, când luasem, ca de obicei, premiul I? Sa nu onorez cu prezenta mea un juriu de tineri care bat la portile afirmarii, precum Stefan Cazimir, Nicolae Dragos, sau Cornel Udrea? Sa nu încurajez tânara generatie sa jurizeze lucrari fumate pentru mine, demult? Nu puteam sa le retez aripile si elanul vârstelor reunite.

Si m-am dus. Seara, m-am rotit în holul hotelului singur, printre fotografii si caricaturi. Ceilalti plecasera. Întârziasem. Privind creatiile ma simteam, cum sa va spun? Ca Împaratul care mergea tantos pe strada principala a lumii, în momentul în care un copil îi striga din multimea care îl aclama: “Împaratul e gol!” De ce m-am simtit asa, nu stiu. Traiesc doar pe cea mai perfecta dintre lumile posibile. Daca as avea o cât de mica îndoiala, as înnebuni. Aveti totusi grija.

A doua zi dimineata, asteptam pe acelasi hol, într-un fotoliu, ora micului dejun. În hol intra un tânar cu un cercel în ureche. Se apropie de mine. Buna ziua. Buna ziua. Asteptati micul dejun? Da. Si eu. Ma numesc Jianu Liviu. Eu Ion Crisan. Dam mâna. Si cu ce prilej pe aici, îl întreb. Am luat premiul I, îmi raspunde. Brusc, tac. Pai, premiul I l-am luat eu, gândesc. Asa mi-a spus Ion Cepoi aseara, rationam. Sa fie doi concurenti care au luat acelasi premiu? Putin probabil. Posibil, directorul m-a invitat din greseala. E o ipoteza. Oi fi luat premiul II, sau III. Bucuria premiului scadea. Ei, e bine si asa. Totusi, e posibil sa nu fi luat niciun premiu. Ati luat premiul I? Îl întreb pe Crisan. Da. M-a felicitat si domnul Udrea. E clar, îmi spun. Omul a luat premiul I. Orgoliul meu se desumfla cu fiecare secunda. Îmi displacea enorm diferenta dintre a fi primul, sau a fi al doilea, sau al treilea. Sau a nu fi, poate, premiat de loc. Ma rog, gândeam. E prematur sa ma desumflu de tot. Sa astept. Sa am rabdare. Si aflu eu pâna la urma daca am luat vreun premiu. Am intrat cu Ion Crisan în sala de mese, schimbând vorba.

Din vorba în vorba, am ajuns cu autocarul, cu juriul, cu premiantii, cu organizatorii, la Runcu, localitatea de bastina a scriitorului Ion Canavoiu, gazda noastra onorifica. Acolo, copiii ne-au tot recitat si jucat din fabulele, scenetele, si textetele parintelui spiritual al Runcului. Priveam din sala, zâmbeam, mai si râdeam, mai si luam un pahar sau un aperitiv al gazdelor din Runcu, dar gândul îmi zbura tot la premiu. Au trecut doua-trei ore de spectacol, pâna când organizatorii sa ofere premiile.

Eram numai ochi si urechi. Premiul I pentru proza scurta… cred ca inima îmi statea… se acorda domnului Liviu Jianu, din Craiova…

Extaz. Si agonie. Acum, sincer, imi parea rau de Ion Crisan.Care, de aceasta data, ma privea ca un martian. Ma duc, îi ofer domnului Ion Cepoi onoarea de a da mâna cu mine, iau diploma, si ma întorc lânga Ion Crisan. Felicitari, îmi spune. Multumesc, îi spun. Si tac. Ce era sa îi spun? Si-am suflat premiul?

Premiul II. Premiul III. Mentiuni…Ion Crisan, nominalizat pe nicaieri… ma luasem la gânduri…

Premiul I pentru volum de umor publicat…, continua domnul Ion Cepoi… se acorda domnului Ion Crisan, din Sibiu…Ion Crisan se duce pe scena, si face câte o perfecta reverenta directorului, juriului, si publicului…

Bravo! Îi spun. Multumesc! Îmi spune.

Rasuflu usurat.

Totul e bine când fiecare concurent care stie ca are premiul I, îl si primeste…

 Asa l-am cunoscut pe Ion Crisan. De acolo, de la Târgu-Jiu, s-a grabit sa îmi ofere volumul premiat.

Acum ar trebui sa critic volumul. Nu pot. Ce sa spun despre el? Ca e bun? Ma va crede cineva? Ca e rau? Ar fi cineva care sa nu ma creada? În ambele cazuri, l-ar citi cineva? Pe o lume de lumi perfecte? Se poate sa mai citesti pamflete?

 Asa ca, draga Ioane, îmi pare rau. Ca nu sunt în stare sa scriu doua rânduri despre cartile tale. Îmi vine greu sa le si citesc. Nu prea mai vad. Acum câteva seri, nevasta-mea râdea de zor în pat. Citea cartea ta.

Am sa scriu altceva. Ion Crisan este un copil mare. Caruia zeii vazuti, sau nevazuti, i-au oferit mai nimic. Si el le-a oferit ziua, toata munca, si noaptea, toata pana.

Aud acum ca Ion Crisan este trimis în cer. Sa zugraveasca ziua chiliile, si noaptea, sa scrie. (Mi-e teama doar ca nu se mai citeste pamflet, nici macar în Rai…) Si apoi: daca pe pamânt nu se mai primeste un pamfet, pe o lume perfecta, daca Uniunea Scriitorilor nu primeste un scriitor, ca Ion Crisan, cum sa fie primit Ion Crisan în Rai, ori în Iad? Ramâi pe-aicea, Ioane. Pe pamânt, totusi, este mare nevoie de oameni…

30 octombrie 2009

 

I-am tot scris lui Ion Crisan pe e-mail. El nu se descurca prea bine cu e-mail-ul. Citea rar corespondenta. Ma invita pe chat. Eu nu ma descurcam cu chat-ul. I-am tot scris, pâna într-o zi, când am primit un raspuns, o dovada în plus ca scriitorul Ion Crisan a ramas cu noi, lânga noi, pe pamânt:

“dl jianu, cristi a murit în 6 februarie însa mi-ar face placere sa primesc în continuare pe adresa lui de email poeziile d-voastra. cu respect camelia crisan”

“LA CIRC” – “D'ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua”

ADRIAN BOTEZ

Senator de Drept al Logos-ului Valah, “în iarna vrajbei noastre: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz


La Editura Nico, din Târgu Mures, a aparut o carte (144 de pagini) foarte subtil, dar dramatic tensionata – cu un continut relativ constant-dinamic al meditatiei si al ideatiei atitudinal-cetatenesti: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz. Tot ce se enunta aici se subsumeaza, în mod straniu, unei coperti foarte inspirat alese – “La circ”, reproducere dupa o lucrare a Tiei Peltz. Dar circul la care se raporteaza Mircea Dinutz nu-i distreaza decât pe…oamenii noi (les nouveaux riches, cum ziceau francezii, în veacul al XIX-lea… – parvenitii/ciocoii neo-îmburgheziti, cum zicem noi, valahii, azi!) – …în rest, ramâne Spectacolul Amaraciunii (disimulate cu discretie, eleganta si …rasa!). Si, în cel mai bun caz – al hazului de necaz. Evident, nu lipsit de revolta camus-iana: “Albert Camus asocia solidaritatea de o stare de revolta – cf. Omul revoltat, 1951. (…) E un mod de a te <<revolta>> împotriva conditiei tale de fiinta (fatalmente) limitata în timp si spatiu (…) o “revolta metafizica” – cf. M. Dinutz, p. 10.

În cele trei parti ale cartii, relativ bine echilibrate structural (I-Editoriale – 15 texte, II-Tablete de toata ziua, cap. divizat în De-ale noastre, de-ale lumii – 11 tablete si De-ale politicii – 9 tablete) – asistam la tragi-comedia, cvasi-onirica, a României în care traim. Astazi. si Acum. De fapt, totul, în carte, fierbe de imediatetea trairii – concomitenta, aproape, cu Privirea, Reflectia si Expresia Estetica. Un tur de forta care nu este la îndemâna oricui – mai ales când linia estetica nu este afectata grav, din acest cazan în forfotire, al incandescentei flacarii teatrului românesc – involuntar, dar istorico-vitalist! – de veac XXI!

Autorul marturiseste, în prima tableta, Scurta invitatie…la spectacol!, având valoare de Cuvânt înainte/PrecuvântareN-am crezut, pâna acum sapte-opt ani, ca voi scrie vreodata pamflet, pe care-l consideram resentimentar, nascut din zonele obscure ale sufletului si mintii – dar…cum te poti, altfel, elibera de raul si urâtul acestei lumi, cum te poti exorciza, daca nu prin cuvântul, e adevarat, deturnat de la functiile sale firesti, întemeietoare? Noi, însa, amintindu-ne celebrul distih arghezian: Am luat ocara, si torcând usure/Am pus-o când sa-mbie, când sa-njure– socotim ca pamfletul este doar aversul destructurator de învechita (în rele!) lume, al epopeii demiurgice (ca-n semantica dansului shivaito-dionysiac!) – deci, o specie cosmic-necesara, în economia restructurarii nucleare – complementare Facerii unei Noi Lumi/unui nou Ierusalim postapocaliptic.

Majoritatea tabletelor sunt texte pe care cititorii fideli ai Jurnalului de Vrancea online, le-au mai citit – deci, pot pretinde (zic ei…) ca le cunosc. Este o iluzie insidioasa si o cursa perfid construit-premeditata, de catre artistul-autor: atunci când fiece tableta intra, în contextul tragi-comediei globale, în constructul global – se nutreste dintr-însa/-însul, amplificându-si, re-structurându-si semantica, devenind parte vie, organica dintr-un spectacol sofoclian-aristofanic. Tabletele lui Mircea Dinutz, nuntite si orientate Nordic cu premeditare, îsi amplifica, reciproc, rezonanta semantica…

Reverenta dedicatiei face onoare autorului: Mentorului meu spiritual, bunului si înteleptului meu prieten, Constantin Calin. Pe ansamblu, Mircea Dinutz depaseste, cu mult, prin cartea de fata, complexul provincial-vrâncean – deschizându-se, prin ea, spre Valahia etern-ludica: I.L. Caragiale (Paznicul Dharmei Cetatii, Cinicul Privitor/Observator!) este si fantasia extatica/expresia livresca a respectului dinutzian – dar si tinta si miza cartii. Evident, e vorba de acel I.L. Caragiale…rânjitorul amar, cel care simtea enorm si vedea monstruos, cel care nu stia sa râda, cum depun marturie sumedenie dintre amicii sai. Din punctul nostru de vedere, cartea profesorului, criticului Mircea Dinutz, capitol cu capitol, tableta cu tableta (cu unele ajustari estetice si adaptata, mai clar, cerintelor dramatice), poate fi pusa în scena, de un iscusit regizor al Marelui si Bizarului Spectacol al României, nu doar Contemporane – ci…eterne.

E drept, fiind eminamente profesor, Mircea Dinutz este îngrijorat, în primul rând si pâna la exasperare, de circul/bâlciul grotesc si distructiv din domeniul educatiei. Si, în definitiv, aceasta obsesie profesionala este deplin justificata: daca, într-o societate (oricare ar fi aceasta!) nu exista grija pentru Educatie, atunci, necesarmente, apar/vor aparea, cât de curând, îngrijorarile nu doar pentru viitorul ei, ci pentru însesi sansele ei existentiale, ca neam, ca natiune: La urma urmei, câta educatie se mai face în scoli?? Nu cumva, pentru multi dintre oamenii scolii, comunicarea se reduce la un schimb de informatii, în sensul ca profesorul da, ca sa reprimeasca totul într-un soi de ambalaj considerat, cu un plus de bunavointa, acceptabil?? Pe de o parte, parintii absorbiti cu totul de viata social, în lupta destul de aspra pentru supravietuire, nu mai au destul timp sa se ocupe de educatia copiilor, iar pe de alta parte, profesorii (…) trateaza cu superficialitate problema (atât de delicata) a formarii pentru viata a viitorului matur. Ce poate sa iasa de aici?! Adolescentii au/dobândesc – prematur – o libertate pe care, nu întotdeauna, sunt învatati sa o foloseasca, lasati prada modelelor-antimodele, livrate generous de mass-media, cu toata zestrea eclatantelor vremuri pe care le traim: bani, glorie, putere, daca se poate cu eforturi cât mai mici, sau chiar prin frauda!! (…) Succesul social pare sa-i intereseze, în egala masura, atât pe parinti, cât si pe copii – lucru firesc, dar nu si pe caile prin care se poate ajunge la obiectivul fixat! În ce fel de lume traim? Dar, o întrebare mult mai grava decât pare la prima vedere: în ce fel de lume vor trai copiii nostri??

Raspunsul si-l da singur, atât de atentul Paznic al Cetatii si Dharmei ei: într-o lume care capata, tot mai clar, peceti apocaliptice, prin disparitia dimensiunii morale a duhului ei: a– pe de o parte, sentimentul de rusine e numit cu un cuvânt ( rusine…?!) care se afla în plin proces de arhaizare, sub privirile noastre neputincioase si b– pe de alta, atitudinile uman-sociale, nobil-constructive de Duh – dispar. Spre exemplu, solidaritatea (Solidaritatea e acel sentiment puternic si nobil (…) care ne face sa nu întoarcem capul nepasatori, în fata nefericirii altora, sa fim demni, mai generosi cu semenii nostri (…). Sentimentul de solidaritate (naturala) îi face pe oameni sa se simta mai frumosi, mai puternici, mai încrezatori în puterile lor – pp. 9-13). Se ajunge la sloganul sinucigas: Numai dezbinati vom reusi împreuna! – …sa disparem ca stat, ca natiune, în mod sigur!

Iata ce zicea, despre adolescenta (ce vârsta minunata, dar amenintând letal societatea, daca aceasta din urma nu o trateaza cu grija si raspunderea cuvenite!), cel mai important si vizionar pedagog iluminist, din veacul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau: Dar nicio vârsta nu e la fel cu cea dintâi vârsta în care omul începe cu adevarat sa traiasca (n.n.: adolescenta). Vârsta aceasta nu dureaza niciodata îndeajuns pentru folosinta pe care trebuie sa i-o dam, iar importanta ei pretinde o atentie neîntrerupta; iata de ce starui asupra artei de a o prelungi (…) împiedicati-l pe adolescent sa devina barbat, în momentul în care nu-i mai ramâne nimic altceva de facut decât sa devina.

…Se propun si solutii, din partea profesorului-moralistului îngrijorat si înspaimântat de augurii cei rai: …fixarea unor obiective clare, elaborarea unui program coerent (…) dar – mai important decât orice – schimbarea, în timp, a mentalitatii, încadrarea exiegenta a dascalilor în conditii de competenta reala (…) dar si o salarizare pe masura, renuntarea definitiva la practica paguboasa a numirilor pe criterii politice, revenirea, pe toate treptele de învatamânt, la concursurile de admitere (n.n.: o, Doamne, în sfârsit, un profesor care o spune cu voce tare!). (…) Asta numai daca acceptam, cu adevarat, ca învatamântul este prioritate nationala si nu un salon de nasteri premature, cu malformatiile la vedere (cf. Bacalaureat 2011. Ecouri – niciodata tardive, p. 24).

Si scriitorul moralist, în sens iluminist (în niciun caz… moralizator!) Mircea Dinutz subliniaza instaurarea, în societatea contemporana (din pricina egoismului, plezirismului imbecil etc.) a simptomului singuratatii tragice: Sa fie, oare, singuratatea singurul mod de a vietui onest, într-o realitate atât de bulversata?” (cf. Vocatia prieteniei, p. 14).

E normal ca lipsa de educatie a societatii veacului XXI sa duca la grave (si grotesti!) perturbari, în viata sociala si în cultura: În viata sociala, <<averea>> (la vedere) a ajuns sa fie sinonima cu <<valoarea personala>>, niciun alt criteriu nefiind atât de functional. (…) Unul nu citeste ca-l dor ochii, altul uraste cartile si nu se sfieste s-o spuna în gura mare, al treilea nu are timp de asemenea fleacuri – multi, multi altii nu vad folosul de a citi, dar…se feresc, ca de foc, sa faca asemenea marturisiri. (…) Asa au aparut contramodelele, oferite cu o generozitate criminala, generatiei tinere. Si, în acest sens, fireste ca un rol important si degenerativ îl au si mass-media vizuala …degenerata (cea mai…cautata, pentru ca… apari pe sticla, ca vedeta de doi bani jum’ate si de-o derizorie clipa… – în fata a milioane si milioane de gura-casca!) – precum si politica de geambasi ori de madame de bordel, care se face în România (si, de-o vreme, în întreaga lume!): Dar ce sa faci cu toate acestea, adica sa înveti, sa te straduiesti pentru a-ti face o cariera cinstita, când vezi ca un cioban de vocatie poate deveni europarlamentar, ce rost are sa te consacri muzicii, sa exersezi ani de zile, sa participi la concursuri epuizante, când te poti despuia cu usurinta si ajunge – într-un timp scurt – o cântareata sexy (mai degraba, doar sexy), când poti spune câte prostii poftesti, la emisiunile lui Maruta sau a lui Capatos, te poti numi Senzual, Plugaru sau Zavoranu – n-are nicio importanta! Vorba cuiva: <<…este foarte usor sa nu-ti fie frica când ai curaj>>. Dar parca <<tupeu>> ar fi cuvântul mai potrivit… (cf. De la aparenta la esenta si…retur!, p. 17).

Ei, si într-o astfel de societate fara niciun Dumnezeu, fara repere morale – de maretie, onoare si demnitate – este aproape logic ca Adevarul sa umble cu capul spart! Marturie se afla unicul artist, disident român autentic, Paul Goma! (cf. O întrebare legitima, p. 29). Si cine-l prigoneste? Pai, tocmai aia care n-au avut, daca nu vizionarismul lui Goma, macar bunul-simt…de a tacea : elita! Cu dl N. Manolescu în frunte! A se vedea procesul intentat de acesta lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru vina de a fi publicat, în “Viata Româneasca”, un fragment din Paul Goma…Si de ce anume îl acuza N. Manolescu, pe Goma (implicit, deci, si pe publicatorul lui Goma – L.I. Stoiciu!): evident, de anti-semitism! În treacat fie zis: sotia dlui Goma este de origine israelita…

Cum e posibil sa fie, în continuare, marginalizat, ignorat, înjurat – Paul Goma, la 20 de ani de la revolutie?” – se întreaba, „patetic”, L. I. Stoiciu.

Uite-asa, BINE! „Astfel, numarul evreilor ucisi, victime ale holocaustului românesc (?!!), întrece orice imaginatie, prin transferarea, foarte generoasa, a cifrelor înregistrate de Ungaria horthysta si Rusia bolsevica, în contul României! Prea putini sunt cei care protesteaza public – iar, daca o fac, sunt suspectati de…antisemitism!” – cf. idem, p. 31.

Mda! Si asta, pentru ca, azi, suntem victimele unei cenzuri mondiale/mondialiste dictatoriale, cu nimic inferioara celei bolsevice: political correctness. N-are încotro, de corecta ce-i!

O lume pe dos. O lume cu centri de Duh falsificati (prin puternice influente de sus, de cât mai de sus!). Mircea Dinutz cauta sa fie corect cu Adrian Paunescu, dar nu prea-i reuseste (în fara de splendidul citat din final de capitol, dintr-un poem al bardului de la Bârca – cf. Posteritatea lui Adrian Paunescu, p. 37) – în schimb, pe centrul fals, Cartarescu (la fel ca si pe alti centri grotesti si tragici, totodata: Liiceanu, Patapievici, Plesu… – cf. Fenomenul Mircea Cartarescu, p. 33) îl identifica bine (cu exceptia, poate, a faptului ca dl Cartarescu ar fi, totusi…erudit…?!) – în lupta sa, jalnic-infernala, cu demonii propriului orgoliu, dar si cu…provincia (dinainte si definitiv învinsa/condamnata la insignifianta, de catre domniile lor, bucurestenii…!): Un scriitor din provincie ajuns la Bucuresti se simte exact cum ma simt eu, când ma aflu la New York, Paris, Berlin, Londra… Dle Cartarescu, cu tot respectul, dar va cam paste (pe ici, pe colo…) paranoia capitalista, vorba lui Nae Catavencu! De aici vine si luarea de pozitie a lui Mircea Dinutz, fata de toate manifestarile (critice sau pseudo-critice), venite din partea unora dintre corifeii bucuresteni (unii, aflati, azi, în zdrente spirituale! – …singurul care si-a pastrat “sarita” se pare ca a ramas tot profesorul si academicianul Eugen Simion – fie si numai prin aristocratia frazei rostite, vis-à-vis de un Adrian Marino, înnebunit de atâta gaunosenie a Duhului si rasturnare a scarii valorilor românesti: Îl iert, a suferit prea mult!): Asadar, în acesti ani din urma, de câte ori ma apropii de un dictionar, de o istorie literara – o fac fara sa ma cutremur de piosenie, încercând sa apreciez cu luciditate scara de valori propusa, fara prejudecati si fara resentimente, dar si fara prea mari iluzii (cf. Ce-i mâna pe ei în lupta?, p. 46).

Si acest pasaj rimeaza semantic si întru sastisire – cu alt pasaj, din tableta lamuritoare De unde ne vin criticii?(p. 42): De peste tot, din Suceava sau de la Târgoviste, din Satu Mare sau Slobozia, Constanta ori Iasi, din Tg. Mures, Bacau sau Timisoara – fiecare contribuind la efortul colectiv dupa puteri si talent, oferind repere viabile si constructii respectabile, chiar daca unii dintre ei nu ajung prea des pe Calea Victoriei

În ceea ce-i priveste pe scriitori, ca si pe politicienii contemporani – spectacolul dat de cei fara har, dar cu tupeu (har Domnului…!) – este similar cu cel din schita caragialiana Mosii (1901): Turta dulce – panorame – tricoloruri – braga – baloane – soldati – mahalagioaice – lampioane – limonada – fracuri – decoratiuni – decoratii – donite – menajerii – provinciali – fluiere – cersetori – ciubere – cimpoaie – copii – ministri – pungasi de buzunare – hardaie… : toti impostorii Pamântului fojgaiesc de mama focului, sufocând prim-planul Duhului Românesc – ba sub pretextul ca, cica, scriu arta!”, ba ca fac reviste: Votez, cu toata convingerea, pentru Curca literara!!” ( – cf. Hai sa facem o revista!!!, p. 62), ba ca…România e în stare de urgenta!, la meciul România-Luxemburg…(cf. România în stare de urgenta!, p. 73)…!!!

Farsorii, tupeistii, arlechinii veseli si zglobii, impostorii si circarii (cf. Stima noastra si mândria! – p. 59); Ei scriu/graveaza mani pe stânci, pietre, tablite, dar, mai ales, consuma cantitati uriase de hârtie, spre pieirea inutila a padurilor românesti. Stima noastra si mândria! – creându-se, dupa prostul model heliadesco-pasoptist, un si mai prost si periculos contramodel (analfabet si letal-gaunos!), de Duh si de Logos (complet degenerate!): Scri-ti baieti numai nu va lasa-ti! (cf. Scrieti, baieti, nu va lasati!, p. 54) – dus înainte (?!) de, sa zicem, un Mihail Galatanu… (n.n.: dar acest lucru este posibil numai cu complicitatea greilor, de tipul N. Manolescu, Alex Stefanescu etc.!).

Ce-a fost si ce ramâne – gloseaza, nostalgic, Mircea Dinutz, asupra propriilor observatii, meditatii si constatari (…noi ne oprim aici, la zona culturala, adica la finele Partii a II-a – nu pentru ca Mircea Dinutz nu ar avea fler si “nerv” si pentru Circul Politic Românesc, ci pentru ca acest “Circ”, hidos si letal, ne este mult prea aproape-îngretosator, deci nu mai avem nici cerneala în calimara sa-l exorcizam prin Logos, nici saliva/flegma în gura… – pentru o zona în care impostura arogant-agresiva si mitocania înmarmuritoare, cronicizate pâna la genocid/crima de tradare nationala, nu se mai pot vindeca/alunga nici cu vorba dulce si specializat-hermeneutica, nici cu polemica aristocratica…cel mult, cu mitraliera cheguevarica!): Am cam uitat sa polemizam (cu eleganta, cu argument, cu respect pentru celalalt), am cam uitat ce înseamna obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) dupa conceptual de subiectivitate creatoare, inerenta oricarui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajeaza si ignorându-le, daca nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în conditiile în care ne vom privi unii pe altii cu sincera dorinta de a ne cunoaste, citindu-ne cartile si comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fara râvna de a umili, de a distruge si a ne distruge. Pentru ca, unde e multa vanitate, tot atâta desertaciune…la ce bun sa avem principii si sa ne conducem dupa norme etice? Se poate vietui si asa (ce cultura? ce constiinta?), de trait e mai greu!

Cunoscând noi mult prea bine mediul socio-spiritual al României de azi, am fi înclinati sa nu trecem, prea blajin, cu vederea, aceasta viziune cvasi-utopica a unui critic, devenit scriitor moralist (cu destule valente estetice, printre rândurile sale, uneori de-a dreptul… neagoebasarabiene!). Un Sfânt Francisc a fost de-ajuns omenirii! De ajuns cu utopiile si cu predicile în pustie! – ar zice altii, mult prea usuratici, iresponsabil de pripiti. Noi stim si cunoastem: 1.Cel mai blând dintre sfinti (Sfântul Francisc din Assisi) a stiut sa fie când ferm, chiar aspru, când sa se înfatiseze blând si, deci, sa-si intre în firea lui cea de Hristos, data – totdeauna, în functie de scopurile luptei sale neodihnite, întru Hristos-Dumnezeu si întru mustrarea Lumii, care re-intra, hidos, în bezna din Kali-Yuga: de multe ori, a reusit sa fie muscator de pamfletar, chiar cu Sanctitatea Sa Papa Inocentiu al III-lea (pe la 1210)…2. -…chiar Mircea Dinutz este un spirit mereu încordat, în lupta cu sine, cu lumea, cu destinul, în plin secol XXI!

Asa cum Predicile de pe Munte nu sunt menite a crestina omenirea într-un…pocnet de bici, asa si îndemnurile morale ale unui critic si scrib (abras cârtitoriu!) al Faptelor Lumii, bine-cunoscator al Ahrimanizarii Lumii de Azi – nu sunt menite sa îndrepte, instantaneu, liniile de forta deviate/strâmbate, ale Luminii Morale de pe Terra ori, numai din România. Dar Mircea Dinutz a fost, o viata de om, în primul rând, profesor/pedagog, si, deci, stie bine ca orice îndemn spre Bine trebuie repetat, cu rabdare, de atâtea ori si cu o voce din ce în ce mai ridicata, încât sa blocheze, mental, altfel de porniri decât cele spre Bine…

Mult mai curând decât predicator si chiar moralizator (chiar creator de teatru absurd-ionescian, în cele mai impetuoase dintre tabletele sale: Hai sa facem o revista! (p. 62), Trei întrebari si niciun raspuns (p. 101), Ce bine e în democratie!! (p. 113), Mircea Dinutz ne apare, în unele dintre cele mai îngândurate si încordate pagini ale sale (pseudo-ludice, atractive… – …dar, desi, deseori, problematizant-impresionante – nu ramân, totdeauna si constant, la cea mai înalta valoare estetica – aceea din, spre pilda, cosmic-liricul Instantaneu, autentic poem incantatoriu, epifanie si colinda metafizica, totdeodata: …<<E un sticlete>>, spuse, fara sa ezite, tovarasul sau. <<A fost>>, raspunse primul, îngropând pasarea, din nou, sub zapada, ceva mai departe de locul batut de toata lumea atât de grabita, încât nu stiuse sa vada, sa auda, sa simta fiorul dumnezeirii, care se aflase aproape, uimitor de aproape de ei… – doar cântecul ramasese între crengile copacului, pentru ca numai cei alesi, doar ei, sa-l asculte si sa se lase vrajiti!) – pagini nascute în iarna vrajbei noastre (cum zicea bardul Will…) – ca fiind un senator de drept al logos-ului valah contemporan (în linia George Pruteanu) – Logos contorsionat de toate vijeliile demonice (ale veacului si mileniului acestuia apocaliptic), care ne strâmba Duhurile, date noua spre Sfânta si Luminata Pastrare întru Dreptate, de catre El…

REPETITIO [est] mater studiorum…dar poate si: …mater luciorum et revelationibus!

 

Nota:-Mircea Dinutz, D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua, Editura Nico, Tg. Mures, 2012.

 

Pamflet obscur

Si daca, in cuvantul cel mai pur,

„Chiar si la suflet, suntem rupti in cur?” ?

Canta, de nicaieri, un menestrel –

La suflet, larg, dar rupt in cur, si el –

 

De zi de zi, cu lene, sau in graba,

Pamantul tot isi face-aceeasi treaba,

Cum sa mai stim, cand nici ne dam bonjur,

„Ca si la suflet, suntem rupti in cur!”?

 

Acesti mici viermi, zisi oameni, din greseala,

Visand spre culmi, din groapa abisala –

Suntem chiar noi – cum sa mai stim, obscur,

„Ca si la suflet, suntem rupti in cur!”?

 

Tu nu fi trist, colegul meu de lira,

Nu te mira, cand petecul te mira  –

Imi vine greu sa recunosc, si-njur –

„Ca si la suflet, suntem rupti in cur!”!

 

Jianu Liviu-Florian

PAMFLET: REPAGINARI CU HAZ GROTESC

Motto: Primim din America

Arzi, deci existi!Ce vîlvatai
ce rug superb sînt anii tai!
Daca-ai muri si iar te-ai naste
În acest semn te voi cunoaste:
Trecut prin flacari, pur, subtire,
Si mistuit în omenire”.
Nina Cassian, trans-nonagenara


O pagina din „epopeea zgîmbaiana”* Hazul si grotescul – sau Titi zis Zombi* Chestia aia… revolutie…*! „striviti partidele”! Zgîmbau de Hunedoara, sau noua heraldica a corbilor de semanaturi…

Realizarile 1990-2011, ale artistului plastic de care facem vesela si necum trista vorbire aniversara, asa cum au aparut în raposata revista Memoria, a fie iertatului Banu Radulescu, fost pacient pe rotile la Geoagiu Bai. Prietenii stiu de ce.

Anno Domini 1990. Un tânar agitat foarte, revolutionar cu banderola în decembrie, acum plin de verva revolutiei justitiare, cocotat pe wc-urile stadionului „Corvinul”, cu o pancarta, la vizita electorala a lui Ion Ilici-Iliescu si Dan Iosif, Constantin Zgîmbau scapa de furia aplaudacilor fanati ai „Eliberatorului”. Îi public în ziarul „Renasterea Hunedoarei” un atac la adresa orfelinatului din Baia de Cris, unde C.Z. îl acuza pe director ca ar fi fost abuzat în anii internarii lui acolo, (el fiind nu orfan, ci abandonat de familia saraca, cu numerosi copii, originara din Moldova. Îi public si un drept la replica directorului. Înainte de a pleca la facultate, C.Z. initiaza campanii de distribuire a ajutoarelor venite din occident (Franta, Olanda, Germania), pentru orfanii din judet, cu un activism iesit din comun si apoi se manifesta protestatar. La facultate, devine lider sindical al studentilor si erou al unor actiuni protestatare, soldate cu acte de violenta în urma carora Zgîmbau este amendat (amenda i-o plateste Ion Cristoiu, care avea un subiect suculent astfel), dar apoi, acuzat de agresiune, Zgîmbau este detinut în penitenciarul Bîrcea. Va sustine ca adevaratul motiv ar fi unul politic…

Coment redactional 2011: Curioase sunt câteva detalii din estimp.

1. Zgîmbau nu s-a aliat cu dl ex. fost presedinte de onoare al revolutionarilor hunedoreni (oras martir, cu sapte împuscati în dec. 1989) – Iv Martinovici, nici cu primul senator emanat din zona, dl. prof Dinis Ion, fost prof. de marxism, nici cu taranistii lui Coposu, pe listele carora eroul C.Z. a candidat initial, ci abia mai târziu, cu pedelistii lui Stolojan-Pogea, sub cerul portocaliu al Hunedoarei.

Revenind lapidar la story-ul comemorativ: întemnitat la Bârcea, Titi acuza politia (fosta militie) de nedreptate, remember excelente versisaje de CARICATURA, a la maniere de Goya în perioada CAPRIICIILOR, dar el fiind si subiect frecvent al presei în alegerile locale si parlamentare, caricaturizând-o prin expozitii ulterioare, si devenind subiectul preferat al ziarelor si tv. locale. Un amic, big jurnalist post-revo’, bine a zis: „Pai mai, Gelule, daca nu ar fi Titi, noi ce am avea sa scriem la ziar?”

Este sustinut de p.d. iar fiind sustinut de Ghe. Pogea, primarul ales N. Schiau îl va salariza ca functionar principal al primariei Hunedoara, calitate în care C .Z. va dirija tot ce misca în domeniul artei si culturii, etc. La alegerile din 2007, candideaza pt functia de primar, dar nu obtine decât cca. 15 voturi… etc… Epopeea zgîmbaiana culmineaza cu „spectacolul” care, peste ani, va semana cu cel al secuiului Barna, recent (2011), al spânzurarii simbolice în piata, a unei papusi din cârpe numite Avram Iancu. Zgîmbau, însa, a oferit un spectacol cum spune el „hazos si grotesc”, datorita pierderii alegeri locale de dl primar Schiau, (pdl) în favoarea, în favoarea lui Ovidiu Hada (pnl): în fata primariei, a înscenat un absolut ionescian teatru-ambulant, în care a intrat îmbracat în zeghe, pe platforma unui camion de pompe funebre, strigând lozinci, eshibând scene în care îsi auto-înscena executia da catre calai mascati, a la maniere medievale, etc. Apoi a stat câteva zile în „ recuzita” de rigoare, la usa primariei… Neluat în seama, el a intrat cu lanturi la picioare în cladire, astfel determinându-l pe primara sa îl evacueze cu jandarmeria… Astfel a luat sfârsit episodul ix al unui lung serial, de 20 de ani, din tele-novela-epopee (cum preferati), a dlui Titi care în anii 1990, clama curentul revolutionar în arta, îmbracat în sumanul lui Zelea, „Zombart”, adica, explica el, de la Zombi africani, sau daca vreti strigoii din mitologie.

Cu toate fatetele ei, epopeea lui Titi este într-adevar, o alegorie grotesc- hazoasa, a ultimilor 20 de ani, din fosta cetate a otelului, Hunedoara. Iar acum, dl profesor de desen Constantin Zgîmbau, stabilindu-se pe dealul Ghelariului, pare a fi atins întelepciunea, dedicându-se catedrei, si valorificându-si, se aude ca e un as al proiectelor si al facerii banilor prin arta, talentul autentic, pe care personal îl consider nu atât rodul scolii, cât al frustrarilor din copilarie si resimtite cu surdina, probabil pâna în adâncile batrâneti…
———————————————————————-
P.S. Draga Titi Zombartistule, ca fost editor al acelui saptamânal numit „Renasterea Hunedoarei”, care avea deviza crestina „Daca dragoste nu e, nimic nu e” (via Marin Preda), dupa 20 de ani parafrazez: „Daca adevar nu e, mai nimic nu e!”

***
Nota:
Constantin Zgâmbau face greva foamei, dupa ce a înfundat si puscaria pentru modul extravagant de a se certa cu puterea. Artistul hunedorean este înca în greva foamei si spune ca nu va renunta nici în ruptul capului pâna când comisia de disciplina nu se va întruni sa analizeze plângerea formulata de primarul Ovidiu Hada. Acesta din urma a declarat ca o parte din membrii comisiei au demisionat si ca aceasta va fi formata când se vor gasi oamenii necesari. „Când va exista o comisie ea se va întruni. Voi propune ca domnul Zgâmbau sa fie expertizat psihic la Bucuresti si îmi pare rau ca legea nu îmi permite sa îl arestez”, a declarat edilul sef Hada. Zgâmbau povesteste ca a început campania de proteste înca din 1990” de la chestia aia care-i zice revolutie”. „De atunci ma aflu în opozitie cu toate puterile, pe care am reusit sa le irit nu mult, ci foarte mult, motiv pentru care eram vânat. Cu toate acestea, orice protest al meu s-a bazat pe spectacolul vietii. Protestele mele îmbina hazul, dar si grotescul, totul fara violenta” a declarat Zgâmbau. Dar seria lunga de proteste la care a participat Zgâmbau a sfârsit de doua ori în închisoare, odata la Jilava si odata la Bârcea Mare.

Eugen EVU
Hunedoara
Aprilie 2011

VISUL ÎMPLINIT AL LUI MENGELE ? – sau: NAZISMO-STALINISMUL SI PROSTIA DEMOCRAT-LIBERALA

…Cum este numit, de catre societatea oamenilor, un individ care ucide oameni (unde mai pui ca sunt si nevinovati…)?!

„Criminal”, nu?

…Dar cum se numeste un CRIMINAL, daca el ucide numai pe cei considerati de el ca facând parte dintr-o asa-zisa „rasa inferioara”, iar pe cei pe care-i considera ca apartinând unei asa-zise „rase superioare”, îi cruta, în mod vizibil PREFERENTIAL? Daca privim în istoria omenirii, vedem ca se poate numi în multe feluri (…spaniol, portughez, englez, francez, olandez etc. – macelari ai multor popoare cu oameni de alta culoare si civilizatie decât ei…) – dar, daca studiem doar doctrinele din secolul XX, suntem nevoiti sa ne restrângem terminologia la doua curente ucigase, dupa CRITERII DE RASA/SUPERIORITATE A RASEI, dar si dupa alt criteriu: „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastra!” – …si, deci, sa-l împuscam în ceafa pe cel care ne…”degenereaza”, ideologic, populatia…cu Naganul, cel mai eficient!…la nevoie, trimis, întru „criogenie”, „în Siberii de gheata” (poate ca, sub tratamentul cu înghetare, îsi modifica, genetic…ideologia!). Pâna mai ieri, vorbeam, deci, de curentele ideologice:

1-nazism[1]- adica acel curent de gândire al national-socialistilor, care l-a avut ca exponent „stralucit” pe Alois-Hüttler/Hiedler/HITLER-Schicklgruber…un individ nu prea democrat, care nu glumea nici cu „tovarasii de drum/lupta” (a se vedea asasinarea lui Ernst Röhm si a 85 de „luptatori” ai acestuia… – Ernst Röhm fiind liderul „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germana Sturmabteilung), cel care-l sustinuse extrem de activ pe Adolf-Alois Hitler, în ascensiunea sa catre “cancelariatul” Germaniei – în asa-numita “Noapte a cutitelor lungi” (în germana Nacht der langen Messer – sau “Operatiunea Colibri”: a avut loc în Germania, între 30 iunie si 2 iulie 1934).

2-stalinism[2]1, curent ideologic pe care, din pacate, nu-l condamna si definesc, concret, clar si tragic, decât parintii nostri cei vechi…, bunicii si unchii nostri, morti, majoritatea:
a-fie în închisorile/lagare de exterminare, de la Aiud, Rm. Sarat, Suceava, Gherla, Periprava, Pitesti etc. etc. etc. (înafara de marii, genialii poeti legionari – …legionarii fiind singurii anti-comunisti „garantati”-autentici si convinsi! – cum fost-a, spre-o pilda, Radu Gyr … – …în ultima vreme, mai scriu câte ceva, neprealuati în seama, din pacate, despre stalinism si atrocitatile lui, CEL PUTIN EGALE CU ALE NAZISMULUI, si unii intelectuali români, precum PAUL GOMA, VIRGIL IERUNCA[3]…) –
b-… fie în Siberii/Vorkute de cosmar…de unde „Degerat la mâni si la picioare/Se întoarce-acasa Dumnezeu”.

Dar de ce sa pretindem memorie “absoluta” românilor, când Vestul asa-zis “capitalist”, de fapt, PROFUND STALINIST! – nu îngaima NIMIC concret, despre condamnarea “cosmarului rosu” stalinist (noi nu ne numim “TISMENETKI”, sa îndraznim a condamna întreg “comunismul”… – si, înca, asa cum a facut-o “fiul militantilor comunisti Leonte Tismaneanu si Hermina Marcusohn” – fiu, se vede treaba, de komisar politic sovietic, de pe pozitii de… “ne-evreu” si de …“non-colaborationist”!!!)…de au ajuns unii rusi la…neobrazarea criminala sau la inconstienta/iresponsabilitatea, de a-i propune, pe Lenin si pe Stalin, ca…”SFINTI AI ORTODOXIEI”…?!

Si zau ca nu am auzit strigându-se, NIMIC, la asa profanare a Ideii de Om (nu neaparat si nu doar a…”drepturilor omului”!), dinspre Washington sau Londra-Paris…macar vreun “What?!”, sau : “Comment?!”

NU.

Doamne fereste! De luat la întrebari si de urechiat, pentru ca-s fraieriti si saraciti de neo-imperialismul masonico-globalist, sunt buni numai românii…

…Sa ne întoarcem, însa, ca-i foc si-i degraba.

Vorbeam de criminali, cu gargaunii “rasei superioare” în dovleacul lor mongoloid, dar si de arbitrarietate criminala, atotsfidatoare. Si uite, eu zic ca lui CSEKE ATTILA, ca si celor care l-au pus responsabil cu/peste VIATA ROMÂNILOR…ca si altora asemeni, „eiusdem farinae”, vom vedea!!! – li se potrivesc, ca manusa, toate aceste atribute:

1-CRIMINALI: un ungur (ungurii, mai cu seama politicienii lor! – ne sunt… “prietenul de-o istorie”, noua, românilor, nu-i asa?!) a luat nu doar un minister, cu tradatoarea binecuvântare pedelista – ci, odata cu MINISTERUL SANATATII ROMÂNILOR, a început sa ia si zilele românilor: mor, ca mustele, românii/valahii (..mor ei cu zile mai de mult…de pe vremea taierii salariilor si micsorarii nemernice a pensiilor, de catre asasinii pedelisti!…dar, despre asta am mai zis, tot degeaba!), prin desfiintarea celor 200 de spitale, din 400, câte are, de toate, România! – …mor cu ochii pe lanturile de la portile de spitale închise, cinic si sadic, de acest nou JOSEF MENGELE (ori LAVRENTI BERIA) din România, veacul XXI…!!!

2-RASISTI: CSEKE ATTILA n-a desfiintat niciun spital al “rasei superioare” maghiaro-secuiesti… – deci, nici în Harghita-Covasna, nici în Satu Mare! Foarte bine ca nu a desfiintat acolo, dar de ce, pe ce criterii, DACA NU PE CRITERII ETNICE SI DE RASA, a desfiintat spitalele românilor/valahilor?! Pe ce criterii a luat apa si lumina si a smuls cearsafurile si saltelele, de sub cei 12 bolnavi grav, din spitalul de la Pârscov-Buzau (LOCUL UNDE S-A NASCUT, CÂNDVA, UN MEDIC SI POET, MARTIR AL ÎNCHISORILOR – VASILE VOICULESCU…!!!)?! Pe ce criterii a desfiintat Spitalul din Sulina, de sa ajunga a face bolnavii cardiaci, cu salupa, pâna la Spitalul din Tulcea, ÎNTRE O ORA JUMATE SI…CINCI?! De tras la rame, îi moare “motorul” pâna si unuia teafar, nu doar unuia bolnav, si, înca, de inima!!!

3-ASASINI SPIRITUALI CINICI (tot în spiritul dement al…„rasei superoare”!) – vom demonstra mai jos. Prin „CAZUL CIORAN”.
Si de ce, oare, îsi cruta “rasa” lui si n-o cruta SI pe a noastra?! Nu cumva pentru ca “Natia ungara este cea mai splendida realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaste decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Ghinghis-Han”… – cf. “Nincs kegyelem” (Fara îndurare) – de Dücsö Csaba, 1939…?!
…Cine stie?! Vom afla, cât de curând.

…Pentru ca acolo, în manifestul iredentisto-canibal al lui Dücsö Csaba, se continua asa: “Eu nu astept sa vina razbunarea, nu astept! VOI SUPRIMA PE FIECARE VALAH CE-MI VA IESI ÎN CALE! PE FIECARE ÎL VOI SUPRIMA! NU VA FI ÎNDURARE!” – …nu cumva, totusi, “de asta”, musiu CSEKE ATTILA?!

…Iar masonii de la UE se fac ca nu vad genocidul maghiar, facut, în România, de ungurul CSEKE, la nivelul trupului fizic al ROMÂNILOR/VALAHILOR, si de KELEMEN HUNOR, ministrul de la Cultura (ambii, si CSEKE, si HUNOR, fiind pusi/”unsi” ministri, la TROCUL TRADARII, de Basescu Traian si pedelistii lui mizerabili, CARE-S JURATI SA ANEANTIZEZE ROMÂNIA, CÂT DE REPEDE POT…!!!), la nivelul corpului spiritual al ROMÂNILOR/VALAHILOR!

…Care “MINISTRU AL CULTURII ROMÂNILOR”, ungurul KELEMEN HUNOR, n-a gasit UN SFANT MACAR, NICI MACAR N-A AVUT INTENTIA!!! – pentru a intra la licitatia de la Paris, unde erau vândute documente inestimabile, scrise de mâna de lumina a lui EMIL CIORAN-VALAHUL…?! Noroc ca s-a gasit un român din SUA, GEORGE BRAILOIU, un român cu inima de ROMÂN/VALAH, care sa cumpere si sa doneze ceea ce cumparase la licitatia pariziana, cu 405.000 de euro!

CÂT RISIPESTE UDREA ELENA ÎNTR-O… DUPA-AMIAZA…!!!

…Dar s-o luam si altfel…cronologic, adica…!!!

…Va sa zica, “ROMANUL” PATAPIEVICIAN, directorul I.C.R., si BASESCU “TRAIANUL” ROMÂNILOR (de la care-si trag românii “obârsia”, zicea madama aia blonda… – DOAMNE, FERESTE-NE, RUGAMU-TE, DE ASTFEL DE …“OBÂRSII!”), presedinte al României si DIRECTOR ONORIFIC AL I.C.R., n-au gasit niciun sfant pentru scrierile genialului nostru CIORAN, dar ca sa-l nege pe ÎNGERUL NICHITA (caci, în 2008, s-a pus problema unei expozitii comemorativ-evocatoare NICHITA STANESCU, 25 de ani de la Zborul Heruvului Blond, înapoi, la Cer!!! – PATAPIEVICIANUL, nici sa n-auda!) – si sa-l înlocuiasca, sfidator, falusocratic (astia doi, Pramatia Suprema a României-BASESCU, si Pramatia-Lacheu al “Supremei Lichele”, PATAPIEVICIANUL, se pare ca au grave frustrari si obsesii cosmaresco-sexuale…dar, evident, au, la creier, si sifilisul tradarii de Neam Românesc!!!) si satanic, cu…”OMAGIU LUI IUDA”, la Bochum/Germania, sub pretextul ca …“asa arata, acum, sufetulul românesc: instinctual si violent-criminal!”…oracaia monstruletul de la I.C.R., în apararea …”falusuletului” lui …”pricajit si necajit”! – DA, PENTRU TOATE NEMERNICIILE ASTEA SCATOLOGICE, S-AU GASIT BANI, VORBA ROMÂNULUI: “CACALAU”!!!

…Si secatura de LIICEANU (care n-a “creat”, ci a “furluat”, cu GRANDIOS sprijin iliescian, Humanitas-ul! – pentru ca era Editura Politica, CEA MAI BOGATA EDITURA DIN ROMÂNIA ANTE-REVOLUTIONARA!!!) se apuca sa justifice, savant, nemernicia prezidentiala, de la tribuna servila, fata de toti “fanii” basescieni, a lui TVR-1! Mai, samponatule, macar tine-ti pliscul, daca nu esti în stare sa te pocaiesti…tu, care esti printre cele dintâi lichele ale României, ai obrazul sa faci Apelul catre lichele?! Ia exemplul lui Iuda (omagiat de homunculul tau!), si spânzura-te de …opera ta, impostorule, tradatorule si spurcatorule de Neam ce esti!!!

…Bine, mai, nefericitilor, BASESCULE si ROMANULE-PATAPIEVICIANULE, Pramatie Batrâna si Pramatie Tânara – … ca n-a vrut Dumnezeu sa fiti, niciunul, român, nu e vina voastra – dar sa ne sfidati, VOI PE NOI, ca SUNTEM români, si sa ne calomniati si spurcati în ultimul hal – si atunci, prin “poneiul roz cu swastika pe buca”, la New York, si cu falusuri de criminali si sinucigasi (în erectie, TOTI! – …se vede ca pe “deandosulea” astia, cu…”trebile” – ceva îi roade sub pântec…), la Bochum (adica, vezi tu, România e Tara lui “Nea HORROR”!!!) – asta-i culmea, asta întrece orice masura, oricât o fi fiind ea de înteleapta si toleranta!!!

Ia iesiti voi din tara asta, toti oracaitorii si smenarii si “mengelii” si “stali-NUTII”…de cseki si kelemeni, si patapievici, si voi, Superlativi ai Nemerniciei, basestilor (“washingtoniti”, nu …binecuvântati de Patriarhul României!), si cum naiba v-o mai fi chemând…adica, vreau a zice: IESITI DE BUNA-VOIE, DEMOCRATILOR-LIBERALI, CARE ATI TRANSFORMAT ROMÂNIA ÎN AUSCHWITZ SI ÎN SAHARA…PÂNA NU VA IAU OAMENII VALAHI (ADICA, “CEI SFINTI”, “FIII LUI DUMNEZEU”!), CU COASE SI TOPOARE!

…CA VOI SUNTETI DIAVOLI, IAR NU OAMENI! Voi ati fost trimisi de dracii masonici, de la Washington si Moscova, ca sa ne luati si trupurile, si sufletele…dar noi suntem, mai, orbilor, FIII ORTODOXIEI, ADICA AI SINGUREI CAI DREPTE CATRE RAIUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII…- si, oricât ar zice unii si altii (…chiar si eu, pacatosul de mine, când obosesc prea tare…!), ca ne-am mancurtizat si înnegrit, cu totii, ireversibil… – NU! – când ne revenim din oboseala Duhului, stim si vedem (LAUNTRIC!!!), foarte clar, ca, în Gradina Maicii Domnului, nu lasa (întru ADEVARUL SUPRAISTORIEI!) Hristos sa intre javrele si furii si toti sifiliticii si criminalii…!!!

Deci, nici “mengelii” si “stalinii” democrato-liberali!!!

…Când am vazut gestul martiric al lui ADRIAN SOBARU (precedat de cel al CRITINEI ANGHEL!), când am vazut gestul de suprema devotiune al dlui GEORGE BRAILOIU, când, mai ales, am vazut mii si mii de copii de valahi sarmani, dar sanatosi, donând ultimul lor ban, pentru sinistratii din Moldova…si pe copilasii din satele cele mai sarace ale Moldovei, cântând dumnezeieste (drumul în strainatate stipendiat fiindu-le de catre români cu Inima Mare, IAR NU DE STATUL ROMÂN!), pe scenele cele mai vestite ale Terrei, întru Gloria României… – am înteles ca am gresit groaznic fata de Dumnezeu! El nu-si lasa Fiii!!! NICIODATA!!! ÎN VECII VECILOR, AMIN!!!

…Asa ca, voi, aia care voiti sa mutati în Apus ceea ce este/exista în Rasaritul Luminii (Rosia Montana, Agricultura, Petrolul etc. etc.etc.) si sa aneantizati ce voi NU PUTETI avea în veci de veci, CULTURA SI CIVILIZATIA NOASTRA MULTIMILENARA!!! – carati-va, pâna nu începe sa fiarba sângele în noi! Caci, chiar daca o facem atât de rar, o data la veac, poate si mai rar…când ne razvratim, pentru Dreptatea si pentru Sufletul nostru, nu o facem cum ne-au dictat, în 1989, CIA si KGB: o facem de nu ramâne, din diavol, nici…amintirea!!! Caci noi, valahii adevarati, nu mahalagiii (e drept, ploditi si cocolositi si oplositi cam…suspect de multi!), noi nu aparam MIZERIA, ci SARACIA-CEA-LUMINOASA, a “Fachirilor”, a Sarmanului Dionis eminescian: “sa fim saraci întru ale carnii si bogati, nesfârsit de bogati si înalti, întru toate cele ale Duhului”!

“…Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;/Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa/Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamînt si apa —/Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,/Cum venira, se facura toti o apa si-un pamânt”.

…Si tot cu stihul SFÂNTULUI EMINESCU – îi AVERTIZAM pe “baiazizii” adusi de vânturile pustiei (aici, în pamântul Sfânt al Thracilor/Frumosilor/Îngerilor!), NU-I AMENINTAM, ca, dupa aia, sa vina ei cu “jalba-n bat”, si sa ne pârasca (EI pe noi!!! – pai, daca asa-zisele “institutii” sunt croite dupa “chipul si asemanarea” criminalilor “mengelisti” [4], dupa masuri straine de Duhul Valah…!) pe la institutiile vândute criminalilor de profesie, într-un “ceva” care numai “stat” (si, mai cu seama, “stat de Drept”!) nu este:

“Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,/Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;/N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!”

…Sa nu ziceti ca nu v-am zis…si sa nu mai faceti greseala de a considera ca faceti voi “sfinti”, dupa voia si nevoia voastra: pe EMINESCU al nostru, îl apara Dumnezeu-Hristos – si nici macar Satana n-are chef sa-l înlocuiasca cu Mihail Galatanu…ca prea duhneste cumplit, veceul ala ambulanto-galatean (ambulant pe la “cârnii” cu nasul taiat… – ca la tradatorii de Mosie si Neam, deh… – …pe la aia: Manolescu, Gârbea, Alex. Stefanescu…!).

…“À bon entendeur, salut!”

prof. dr. Adrian Botez

NOTE
1 – „Nazismul sau national-socialismul (german) a fost o ideologie si o politica a statului german totalitara nationalista, rasista, antisemita si anticomunista, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în Germania între 1933 si 1945. Cuvântul “nazism” provine de la prescurtarea numelui national-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemteste Nazi, rostit ‘na-ti). (…)Nazismul a evidentiat in permanenta primatul actiunii asupra gândirii. (…)Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o conceptie rasista. El considera ca omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezinta nimic altceva decât supravietuirea celor adaptabili. Credea ca „darwinismul social” are nevoie de lupta între rase, întocmai cum animalele se lupta pentru hrana si pentru mentinerea puritatii rasei, astfel încat cei puternici de sângele celor slabi. „Poporul de stapâni” („Herrenvolk”) era de “rasa ariana”, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariana” si îi revenea sarcina de a mentine puritatea rasei si de a subordona rasele inferioare. (…) La baza piramidei rasiale Hitler îi plaseaza pe: negri, slavi, tigani si evrei (…). În Mein Kampf, Hitler afirma:
<> – cf. wikipedia. Si pleava, nu-i asa, de obicei, se arunca …“pe pustii”…!!!

2- “Stalinismul este o ramura a teoriei politice si un sistem politic si economic introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietica. (…)Transformând si folosindu-se de mostenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietica pe durata durata anilor douazeci si treizeci. O serie de doua planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietica. Au aparut cresteri în multe sectoare, în mod special în productia de carbune si de otel. Societatea sovietica a fost adusa de la o situatie de înapoiere de zeci de ani fata de occident, la una de egalitate si asta în numai treizeci de ani, (cel putin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciaza azi ca a fost cea mai rapida crestere economica atinsa vreodata” – cf. wikipedia.
…Supect de blânda tratare a subiectului…aproape as zice ca este vorba de o …APOLOGETICA, atât a bestialului “om”-Stalin, cât si a sistemului sau – ca MASINA CRIMINALA!!! – …distrugând/sfarâmând nu doar alte destine de popoare, ci si destinul poporului rus!!! De ce, oare, atâta “întelegere” blânda, pentru Stalin… spre deosebire de Hitler (doi indivizi patibulari, EGAL!) – …oare pentru ca a “batut palma” cu Churchill si Roosevelt…si erau, toti, “din familie”, de-un neam si-o religie?!
…Pai nici “batrânul” Schiklgruber nu “statea” mai prejos…
3-“Dintre toate tarile de obedienta sovietica, România este cea care a cunoscut cea mai îngrozitoare experienta de <>, prin închisorile de la Suceava, Pitesti, Gherla si faimosul canal Dunare — Marea Neagra, unde zeci de mii de fiinte umane au suferit pro­cesul de dezumanizare prin mijloace nemaifolosite pâna atunci undeva. închisoarea de la Pitesti este locul în care pretinsa reedu­care a atins culorile cruzimii dementiale. Din pacate putine lucruri vorbesc despre ea. Lui D. Bacuîi datoram primul document despre Pitesti, aparut în româneste la Madrid, în 1963, si anume: <> în 1978, G. Dumitrescu a publicat la München, tot în româneste, marturia, Demascarea”.
Dar iata ca, în sfârsit, a aparut de curând la editura Hachette, tradusa din româneste, cartea Câinii mortii, de Paul Goma, autor, între altele, a doua lucrari — Gherla si Cutremurul oame­nilor — care denunta universul carceral si uneltirile perverse ale politiei secrete din România. Desi sub forma de roman, Câinii mortii, reînvie aproape aceleasi personaje, victime ale calailor politiei secrete, dezvaluiti de confesiunile culese de catre D. Bacu, la care se adauga marturiile pe care si autorul le auzise când statuse în închisoare:
<>” – cf. http://www.procesulcomunismului.com
4– Nu stiu cum se face, dar EXACT calaul Josef Mengele le-a scapat „mossadistilor”, vestiti ca fiind cei mai buni din lume, în materie de spionaj si „vânat de nazisti”…Poate ca…”cine se-aseamana s-aduna”, dupa o veche si tragica vorba a mosilor notri thraco-valaho-crestini…” Potrivit lui Rafi Eitan, Mossadul l-a descoperit pe Josef Mengele în timp ce îl urmarea pe Adolf Eichmann, unul dintre autorii „Solutiei finale”, rapit în mai 1960, apoi judecat si executat în Israel prin spânzurare, la 31 mai 1962. Acesta se ascundea dupa razboi în America latina sub un nume fals. Cu câteva zile înainte de capturarea lui Eichmann si rapirea sa secreta, seful Mossadului din acea vreme, Issar Harel, a elaborat rapid un plan vizând de asemenea rapirea lui Mengele, a adaugat Rafi Eitan”. Dar, nu stiu cum naiba s-a facut, ca, la un moment dat, “mossadistilor”…nu le-a mai pasat de Mengele! Ceea ce arata ca tradarea musteste si în sânul…”poporului ales”!…ca le pasa de coreligionarii lor saraci (dati pe mâna lui Hitler, EXACT DE CATRE PLUTOCRATIA EVREIASCA, DE ORIENTARE… NAZISTO-SIONISTA!): “Alta dezvaluire socanta a actualului ministru al pensionarilor este însa aceea ca Mengele a mai fost identificat în Brazilia, la Sao Paolo, doi ani mai târziu. Mossadul a decis însa ca existau „alte prioritati operationale“ si Mengele a scapat din nou. Eitan a refuzat însa sa dezvaluie presei care erau aceste prioritati operationale.

Dupa ce a fugit timp de 34 de ani, Mengele s-a înecat în Brazilia în 1979, iar expertii i-au identificat cadavrul, cu certitudine, dupa… SASE ANI” – cf. cotidianul.ro international, din 9 aprilie 2011, ora 19: 09 (actualizat din 22 mai 2010, ora 11: 35).
…Ciudat, cumplit, amar…. – când vezi ca “PRIORITATILE OPERATIONALE” (ba chiar…NATIONALE!), în toata lumea, NICI VORBA SA TINA CONT DE MOARTEA CELOR SARACI SI AMARÂTI…!!!

BALADA SI RUGACIUNEA LUI JOAN SALA I FERRER SERRALLONGA

partea corecta câstiga din ce în ce mai rar – aproape
niciodata

nu exista alt iad decât cel
de pe pamânt:
iadul facut de cei
bogati – celor
saraci

trebuie sa se schimbe ceva  – din temelii – în
lume: sa-i trimitem în
iad – pe ucigasii cei bogati – sa-i trimitem în
iad – pe slugoii celor bogati – ucigasi de
saraci

raiul – astfel – se va
aerisi si deplin
lumina

cei saraci sa aiba demnitatea de a
purta arme – contra
bogatiei: bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci

Hristos îi va ierta pe cei
saraci – si-i va
ajuta – sa scape de bogatia
bogatilor – deci si de
bogati: pentru ca Hristos este
lumina luxului orbitor al
saraciei – care a zguduit din temelii
palatele – a daruit Mireasma de Smirna si Înaltat
Trandafir – tuturor sfintelor
colibe

nu poti uita – nici
ierta – pe autorii „en vogue” ai
milioanelor de cadavre umile: cei
ucisi de aroganta
bogatiei

ei s-au mântuit – dar nu mai
învie – cu glas de aprig vazduh sa-si slaveasca
frate Hristosul: si nimeni  – cu adevarat – nu-L stie
pe Hrist – fara de ei – Printii
Saraciei

nu poti ierta nici
uita – sângele
saracilor – care se scurge
nevinovat – în pamânt – si nu mai vrea
niciodata – sa se-ntoarca-n artere de
saraci vii

tradatorii de Hristos trebuie sa moara – la
picioarele saracilor: diavoli
învinsi sunt
bogatii – iar saracii
arhangheli
***

suntem doar oameni  – înfratiti în lumina cu
Hristos: bogatii si
tradatorii – doar
diavoli

sa-i mântuiasca – daca vrea si chiar
trebuie – Dumnezeu: noi
nu putem mântui

noi vom lumina drumul pe care vine
Dreptatea – Mireasa de Taina a Lui
Hristos

noi vom muri – dar
nu vom sti ce-i închisoare: destul
ne-a fost viata – sora mai mare a
oricarei temnite

bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci

nu vom fi rai – noi cei
saraci – cu cei
bogati – dar vom fi
drepti si
neîndurati

toti vom muri – dar bogatii
ticalosi – trebuie sa ne-o ia
cu un pas înainte

asa e drept – si Hristos e
Dreptate

cei bogati au dulai: ucideti
dulaii urii lor lase – smintita întru
soioasa crima
cei bogati au bogatii: nu va atingeti de
ele: sunt spurcate de sângele din
noi – care ne-a
tradat – si-a iesit – fara veste – din noi – pe ei sa-i
întâmpine

dati-le foc
bogatilor: vom începe o lume mai
buna – cu mult mai curata: Saracia
Demna de Foc – Saracia
cu Fruntea Sus – pâna-l simtim pe Hristos
lacrimând pe fruntile noastre uscate: abia atunci
ne vom cai – si-i vom sopti cântecul vinii
noastre – numai Lui

ucideti – ucideti – ucideti nu va
opriti: Dumnezeu
va sti sa aleaga – întru
Împaratia Sa

nu crutati – caci
nu veti fi crutati – de
bogati: pe ei – diavolul i-a trimis – în locul
lui – sa nu crute – moartea  – pretutindeni – s-o
asmute

bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci
***

biserica lingailor – doar pentru bogati are
ochi – odoare  – tragere de inima si drag: doar Hristos
iubeste si iarta
saracii – fratii
Lui: de diavolul cel mai
aprig în trufie – de-al
bogatiei diavol – ei s-au lepadat
si pe care diavol – cu moarte l-au
mustrat

Hristos arata – într-una – spre
Sora Cerului de Foc
Mânastirea: acolo
sunt mormane de
aripi  de lumina – cu care sa
fulgeri spre cer – sa scapi de
bâzâitul exasperant al aripilor
diavolilor bogatiei

vulturii Lui Hristos
sunt cu noi – zboara doar spre
piscuri – în
muntii din inima noastra

nu ne vom umili în fata
bogatilor: decât în fata diavolului sa
te umilesti – sa te – las
lingusesti – mai bine – din leagan
sa te fi strâns de gât
Maica de Lacrimi – si
Dragoste Oarba

numai în fata Lui Hristos vom
veni – ca-n fata singurului
frate – sângele Lui ni l-a împrumutat – când
bogatii ni l-au
varsat

El nu ne va pedepsi pentru
Dreptate – nu ne va prigoni sufletul si
nu ne va ucide – pentru ca am
luminat lumea de
diavol – pentru ca am
nazuit sa facem  – dupa a Lui
porunca: „precum în cer asa si
pre pamânt” – ci ne va conduce si
gazdui – cu drag – în
casa Lui tupilata-n
vazduh – printre flori – pâna ranile
se vor închide

nu acceptam sa ni se scrie cartea: nu vrem sa
ni se scrie ca
„asa ne este scris”:  nu ne vor ucide
oameni – ci ne va lua  – în
grija si mila – din tot chinul pamântului
doar Tatal nostru – carele pre noi
ne-a închipuit – si
necioplit

Tatal ne-a dat Dreptatea Vulturului sa
zboare în cerul inimii
noastre

mai bine te omori – decât sa lasi
ei sa te omoare: n-au drept
n-avem fata de ei
vina

orice torturat e Hristos:  la fel
când – cu ultim geamat – sfârtecat de fiara cumplita-a
umilintei îngrasat-triumfatoare
moare

frate Hristoase – Tu doar ne întelegi – deci
iarta-ne
ajuta-ne
lumineaza-ne cu propria-ne
lumina – scapa-ne de
diavolul bogatiei – si de bogati – si de
tradatori (…de fapt – aici
e una si aceeasi
rugaciune…)

bestia gloatei linge cizmele
bogatilor: va umiliti în fata
lor – deci
uitati de Hristos – Împaratul Demnitatii
în Cer si pe
Pamânt

Hristos se încrunta – si el – în uitare – cu
scârba: sa treaca spre moarte si-uitare – îi lasa pe
reptile slinoase – bogatii si
gloata imund târâtoare – (bogati-lasi-tradatori) – si-i
zugraveste – în vesnicie – Sfinti ai Zidurilor de
Mânastire a Focului – pe saracii care
mor cu arma sufletului
fulgerând între dinti

…”bogatul e bogat – pentru ca
a ucis si-a furat
pe toti cei saraci – care sunt
multi – si deci – mult mai
bogati decât bogatii – pe care-i fac
bogati – ei ramânând
saraci”
*** (Adrian BOTEZ)

Socialul vazut prin ochianul pamfletului poetic

Volumul de poezii “Cobai in Tara Dezamagirilor: poezii sociale “ semnat de poetul, compozitorul si interpretul Paul Polidor, aparut la Editura Fundatiei ”Paul Polidor, “Bucuresti, 2010 , cu o prefata de Traian T. Cosovei, reluata din volumul anterior ”Pe autostrada sociala. Utopie si critica  “, aparut in 2007, ne redescopera un artist cu o sensibilitate deosebita, al carui eu vibreaza acut la reverberatiile mediului in care traieste si compune.
Paul Polidor, autor a 18 carti cu tematici diferite, este un poet nelinistit fara skepticism, iar prezentul volum pune in dublu registru ( unul livresc , ironic, si unul grav, afectiv) conditia aristului in propria tara pe care o denumeste Tara Dezamagirilor. Poetul ca receptor creiaza poemul ca discurs vorace, vede lumea inconjuratoare prin ocheanul pamfletarului. Spiritul incitant si caustic fac din poeziile sale o provocare  histrionica. Sub forma gestului burlesc, in versuri de un clasicism maladiv, autorul induce, in fapt, o stare de complicitate, sugerand la tot pasul subintelesuri adanci, insinuand mereu o alta fata a adevarului: “Imi beau strugurii si via,/ Am numai tupeu in vine,/ pentru ca in Romania/ Pot sa cumpar pe oricine!“( Copilu` de bani-gata ).Replierea in fata grozaviilor e un mod de a persifla vanitatile prin exaltarea poemului. Descrierea fiind, deopotriva, o forma de posedare si de critica a obiectelor si fenomenelor sociale, tot astfel poezia poate fi o forma de magie si de obnibulare a realului. Descoperim an acest volum un criticism teatral si histrionic, o comedie a societatii exprimata prin poezie: “ Stam la coada vietii-n ploaie,/ Munca nu mai e la pret:/ Pensia romanului/ Moare-n stand-by de inghet.” ( Pensie de suparare ).
Paul Polidor consuma experienta in registru ironic, inaltand poemul la dificilul rol de personaj al discursului liric. Poetul regizeaza o veritbila comedie sartcastica a societatii romanesti, exultand siret la gandul spectacolului si dand o imagine fidela despre ingenuitatea , adevarul si libertatea pierdute:”Gradina casei, libertate, zburda/ Si-asteapta oaspeti in descatusari/ La care ea se face ca e surda,/ Instinct de conservare, blande stari. “( Bilet pentru libertate ).
Ca un actor dedublat in pamfletar si profet, poetul cultiva, asadar, cu buna stiinta, discursul direct, dar si cel ambiguu, vorbind adica in douza stiluri diferite: unul direct, afectat si amuzat, celalalt subtil, aluziv si instigator. Gestul gratuit are intotdeauna si  o functie alegorica. Unele poezii se incheie cu versuri purtatoare de valoare aforistica. Sentimental si cinic, politicos si virulent, seducator si imbufnat, poetul e, in ciuda comportamentului duplicitar-ironic, si o constiinta adevarata care-si pune cu seriozitate problema eficientei poeziei pamfletare, a posibilitatii ei de a schimba lumea romaneasca.
Caracterul acesta ambivalent, de spectacol si criticism, de premonitie si alegorie, de luciditate si pamfletism, inclusiv de vigilenta, da versurilor o nota puternica de avertizare fata de real. De altfel, scenariul ludic are, in versurile lui Paul Polidor, si un sens carnavalesc, insa unul trecut prin grila spiritului vigilent. Versurile au aerul unei superbii sarcastice frisonata de un dor de normalitate, in care recunoastem orgoliile poeziei pamfletare adevarate.
Al.Florin TENE