Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL”

BOTEZ-Liliana-X-wbExilul românesc la mijloc de secol XX – Paşoptişti romani în Franţa, Canada şi Statele Unite (carte scrisă de Octavian D. Curpas) reprezintă surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atât la nivel de comunitate umană, cât mai ales la nivel de individ, şi anume – exilul, ca formă de evadare dintr-o Românie în care “protagoniştii” nu se mai regăseau.

Cartea este atât o prezentare desăvârşită a fenomenului de „emigrare”, cu tot ce implică el, mai ales la nivel sufletesc, cât şi o sinteză a unor întâmplări, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezrădăcina, de a lua drumul străinătăţii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fără de care nu ar fi existat savoarea acestei cărţi – ne invită, prin intermediul scriitorului, să îi cunoaştem colegii şi prietenii de-o viaţă, părtaşi la exil.

Români din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi şi altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrând în ţări precum Franţa, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde îşi iau viaţa de la capăt. Continue reading “Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL””

Sfânta zi de Duminica

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: Si el e nepotul meu!

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011