Tag: Noua Zeelanda

101 ani de viata!

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Florica Nicolescu, specialist în domeniul psihopedagogiei copilului

 

Articol scris de:  Profesor Dr. Ileana Costea (CSU, Northridge, SUA) si

                        Doina Tetcu, Diplomat în Fizica (Bucuresti, România)

Foto: Doina Tetcu si Ileana Costea

 

La Râmnicu Vâlcea, pe 7 octombrie 2011, Florica Nicolescu (nascuta Stafiescu), prietena de o viata si colaboratoarea Dr. Florica Bagdasar în domeniul psihologiei copilului cu dizabilitati, împlinieste 101 ani.

Ca si anul trecut, ziua ei de nastere va fi sarbatorita într-un mod specific secolului 21, prin video si internet, pe Skype (La Vâlcea rude apropiate, printre care si nepoata ei, Doina Tetcu, biografa ei principala. De departe, fiul Floricai, Radu Nicolescu, doctor in matematica si profesor universitar de informatica la Auckland, Noua Zeelanda, cu sotia lui, Letitia, si Ileana Costea, din Los Angeles, California, co-autoare a articolului.)

Multi dintre cei care lucreaza în domeniul psihologiei copilului îi poarta admiratie si recunostinta doamnei Florica Nicolescu, desi nu a fost cunoscuta public.

Motivul: doi ani de închisoare fara mandat de arestare, fara judecata, fara condamnare si 10 ani de interzicere de a-si practica profesia.

Doamna Nicolescu si-a sustinut diploma în Litere si Filozofie, cu specializare în psihopedagogie. În 1939 este detasata la Inspectoratul Scolar al Capitalei. În 1940 cunoaste familia Dr. Florica si Dr. Dimitrie Bagdasar, care tocmai se întorsese în tara dupa niste ani de desavârsirea studiilor în America, desi ar fi putut ramâne acolo. Erau apreciati în lumea medicala. Doctorul Bagdasar este cunoscut azi ca fondatorul scolii romanesti de neurochirugie. In 1946 Dr. Florica Bagdasar devine Ministrul Sanatatii dupa moartea sotului ei si înfiinteaza Centrul de Igiena Mintala. In 1941 Dr. Florica Bagdasar publicase în Analele de Psihologie, volumul VIII, Bucuresti, articolul intitulat “Problema scolara a copiilor anormali ca inteligenta si comportament” în care se analizeaza metodele celorlalti mari cercetatori din domeniul educatiei si igienei mintale ale copilului.

“Un examen complet al copilului cu probleme nu se poate face decât în cadrul unei organizatii, o clinica scolara medico-pedagogica.”

Florica Bagdasar îsi cauta colaboratori, persoane cu experienta care sa cunoasca copilul, care sa fi lucrat efectiv în scoala si ii propune o colaborare Floricai Nicolescu care pe atunci avea sapte ani de munca la scoala primara si la gradinita. Colaborarea intre cele doua Florici incepe in mai 1942 si va dura ani de zile. Impreuna cu Alexandrina Demetrescu, profesoara la Scoala de Educatoare “Pia Bratianu”, care vizitase scolile din occident si initiase o experienta la gradinta cu metodele noi (Decroly, Montesori) cele doua Florici aplica teste colective neverbale si, pentru cazurile necesre, Scara metrica a lui Binet-Simon în adaptarea lui Stefanescu-Goanga, împreuna cu specialisti veniti la Bucuresti din Cluj. Ideea Floricai Bagdasar era ca trebuie stimulat interesul copiilor care nu au tragere de inima pentru învatatura, si ca învatatul scrisului si cititului trebuie facut în asa fel ca pentru copil sa fie ca un joc.

Florica Bagdasar si Florica Nicolescu elaboreaza un Abecedar si o Aritmetica bazate pe o intensa documentare, cercetînd abecedarele românesti si straine, vizitand multe clase. Abecedarul era usor de urmarit, intuitiv, scrierea era conforma noii metode de scriere elaborata tot de cele doua autoare – scrierea verticala simplificata, iar Aritmetica folosea “metoda grupata” adica concretizarea numerelor prin desene. Când Abecedarul a ajuns în mâna copilului si a început a fi apreciat de catre învatatori dând rezultate uimitoare la copii, celor de la conducere nu le-a fost pe plac: “Nu corespunde noii ideologii comuniste!”

In 1946 Ministerul Educatiei le atrage atentia autoatrelor ca în Abecedar exista o rugaciune si ca în el apare o poezie despre Mos Craciun (nu Mos Gerila!). Autoarele au scos rugaciunea. Totusi la a treia editare, Abecedarul a fost interzis. In ordinul de interzicere a Abecedarului nu se pomeneste nimic despre Centrul de Igiena Mintala, asa ca Abecedarul continua sa fie utilizat la Centru, unde se desfasoara o activitate deosebit de sustinuta între anii 1948-1951. Centrul se reorganizeaza, angajeaza noi specialisti, fara ca acestora sa li se pretinda sa fie membri de partid, pedagogi care întelegeu ce este debilul mintal si importanta diagnosticului care, stabilit într-o singura sedinta ar constitui o mare eroare. Fiecare copil lua parte la activitate frontal, dar se bucura si de activitate individuala. Dupa multe sedinte, dupa tratament psiho-pedagogic se obtineau surprize placute, unii copii putând fi recuperati.  Pedagogii de la Centru nu se ocupau numai de debilii mintali: veneau din capitala si din provincie, copii care ramasesera în urma la scoala, si care erau ajutati sa se încadreze în clasa. Abecedarul era “O carte pentru toti copiii.”

La 8 septembrie 1951 Florica Nicolescu este arestata. La 10 octombrie 1953 este eliberata. La cererea ei de încadrare în învatamânt i se raspunde : “Nu avem posturi pentru dumneavoastra”. Interdictia de a lucra în scoli a durat aproape 10 ani … Abia în martie 1960 este în fine încadrata. Era însa mereu controlata “cum examineaza copiii”. A fost tinuta de comunistii de la putere departe de scoala în anii cei mai buni pentru activitate, între 1951-1960, când avea 40-50 ani. Întrebata ce îsi doreste cel mai mult la cei 101 de ani, Doamna  Florica Nicolescu raspunde: “Sa înteleg de ce am fost arestata. De ce dupa ce am fost eliberata mi s-a interzis sa îmi practic profesia  pe care o stapâneam atât de bine. ”

Florica Nicolescu ramâne în mintea si sufletul celor care au cunoscut-o ca un deosebit dascal care a stiut sa lucreze cu copiii. Impresionant este faptul ca acei copii de care s-a ocupat, pas cu pas, si pe care i-a învatat sa se poarte cu normalitate în viata de zi cu zi, recunosc ca ea i-a facut „om”. 

Cateva marturisiri ale Floricai Nicolescu

“Comunistii nu mi-au taiat capul, dar m-au aruncat in puscarie pentru doi ani fara mandat de arestare si fara judecata si fara condamnare si m-au împiedicat 10 ani sa-mi practic profesia.”

 

„Activitatea la materialul educativ si munca cu copilul în colaborare cu Dr. Florica Bagdasar dureaza pâna la 6 septembrie 1951 când sunt arestata. Arestarea s-a facut fara ordin de arestare. Eram cu fiul meu, copil mic în brate, când trei barbati au venit dupa mine în casa si m-au luat cu ei. Cei de la puscarie nu au vrut sa ma primeasca. I-am auzit spunând ca nu au ordin de arestare. O noapte si o zi m-au tinut pe o banca într-un hol, ca pe o borfasa prinsa asupra faptului. A doua zi a început ancheta. Nici anchetatorul nu era lamurit asupra motivului arestarii. Am fost dusa într-o celula întunecoasa si friguroasa. Ancheta a durat un an si jumatate. Florica Bagdasar face interventiile necesare, dar nu primeste nici un raspuns.  Aproape în fiecare zi eram mutata dintr-o celula în alta. De ce? Eram împinsa, îmbrâncita. Mi se puneau ochelari negri la ochi. Nu-mi permiteau sa stau pe scaun prea mult, nici sa ma asez în pat ziua. Umilinte, insulte au urmat în tot timpul închisorii. La prânz mi se aducea mâncare. Mi-o împingeau cu piciorul prin usa întredeschisa, o scuipau, trageau o înjuratura, limbajul obisnuit. Nu eram lasata sa stau pe pat, eram singura în întuneric si frig; nu aveam sapun, nici prosop. Abia dupa 8 luni mi s-a permis sa primesc un pachet de îmbracaminte de acasa.

Ca Ministru al Sanatatii, Florica Bagdasar a avut o activitate prodigioasa de eradicarea malariei, de ajutorarea celor înfometati în Moldova, a adus multe ajutoare din strainatate … si rezultatul: comunistii au îndepartat-o. Au obligat-o sa demisioneze de la Minister si au acuzat-o de a fi reactionara, vânduta vestului. Comunistii au înlaturat-o tocmai pentru ca nu vroiau astfel de caractere pozitive. In perioada în care lucram cu Florica Bagdasar am fost solicitata sa colaborez cu Aslan, Chisinevschi, Ana Pauker. Nu am raspuns acestor invitatii. Nu mi-am dat seama atunci ca adevaratul motiv era de a ma face sa ma despart de Florica Bagdasar. S-a ales atunci alt mijloc: arestarea mea, dar nu se gasea un motiv pentru arestare, si abia dupa câtva timp s-a scris în documentele mele “omisiune de denunt”. Complet fals. Nu este ceea ce apare în documentul de eliberare. 

În ziarul “Scânteia” din 18 ianuarie 1953 apare un articol intitulat “Pentru lichidarea deformarilor antistiintifice în domeniul pedagogiei.” Centrul de Igiena Mintala se desfiinteaza. Se tin sedinte la scoli, se citeste articolul din ziar, dupa care se fac comentarii: „Centrul este condus de tradatori, dusmani ai clasei muncitoare”.

Articolul din Scânteia este reprodus în întregime în toate ziarele de specialitate din capitala si din tara. Articolul este prelucrat si discutat în toate scolile si în spitale. Aceasta campanie furibunda dureaza aproape 10 ani. Dupa aparitia articolului din Scânteia, în închisoare fiind, am fost trecuta la munca de la fermele de lânga Bucuresti: Bragadiru, Domnesti. Acolo a fost mai bine. Eram macar în aer liber. Mai puteam mânca un morcov, o ceapa. De la Domnesti am fost eliberata la 8 octombrie 1953. In biletul de eliberare nu s-a stabilit nici o culpa. Abecedarul nu era o dovada legala. Parintii mei batrâni si bolnavi au fost nevoiti sa arda toate cartile din casa. Se zvonise în sat ca am fost arestata din cauza cartilor”.  

Nota: Articolul este bazat pe mateirale publicate de Doina Tetcu si Ileana Costea în revista on line Omnigraphies:

http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=708 si in Revista 22 din 21 decembrie 2010 , editie scrisa si online: http://www.revista22.ro/secretul-longevit259355ii-9588.html si http://www.revista22.ro/articol-9589.html si http://www.revista22.ro/articol-9589.html .

Un reportaj despre Florica Nicolescu a fost publicat si de de Petre Badica, în Romania Libera din 26 noiembrie 2010, editie scrisa si online, pe baza materialelor primite de la Doina Tetcu si a interviului luat Doamnei Florica Nicolescu: http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/inchisa-de-comunisti-pentru-un-abecedar-capitalist-207388.html

DESCHIDEREA SCOLII ROMÂNESTI LA PAROHIA ORTODOXA SFÂNTUL IOAN BOTEZATORUL DIN SYDNEY

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

VASILE PRUNDUS – Preot Paroh


ANUNTA COMUNITATEA DE ROMÂNI

Duminica 31 Iulie 2011, cu începere de la ora 13:00, la Parohia Ortodoxa Româna “Sfântul Ioan Botezatorul” din Sydney,  va avea loc festivitatea de deschidere oficiala a Scolii de limba si cultura româneasca din Sydney.

 [pullquote]

„Învata pe copil calea pe care trebuie sa o urmeze, si când va îmbatrâni, nu se va abate de la ea”

BIBLIA, Proverbe 22:6

[/pullquote]

  Colectivul didactic este format din profesori cu pregatire de specialitate în România si are experienta necesara pentru a lucra cu copiii începând de la vârsta de 3 ani.  

 Parintii si copiii sunt invitati sa discute cu cadrele didactice despre modul de desfasurare a cursurilor si despre beneficiile pe care aceast proiect îl are pentru copiii dumneavoastra. Dupa deschiderea oficiala, sunteti invitati sa luati parte la masa festiva organizata de Parohia Sfântul Ioan Botezatorul împreuna cu Asociatia Consiliul Româno-Australian.  Evenimentul va fi marcat de cuvântul Prea Sfintitului Episcop Mihail, Episcopul Australiei si Noii Zeelande si de prezenta domnului Consul General al Romaniei la Sydney, domnul Floricel Mocanu, care va face parte din stafful pedagogic al acestui proiect.

 Acest proiect este menit sa perpetueze valorile românesti dincolo de granitele tarii. Contactul stabilit cu aceasta ocazie va continua sa se dezvolte, ca un arc peste timp si peste Ocean. Cu toate ca suntem la început de drum, as dori sa priviti aceasta initiativa ca o adevarata sarbatoare a spiritului românesc, la care copiii si, de asemenea adultii sunt asteptati cu emotie si bucurie. Coordonatorii si colectivul de profesori sunt deschisi la opinii si idei, deoarece se doreste cristalizarea unui program care sa raspunda cât mai bine unor nevoi reale.  Pentru început cursurile se vor desfasura  în ultima Duminica a fiecarei luni cu începere de la ora 12:00 dupa terminarea Sfintei Liturghii în sala Centrului Cultural al parohiei noastre. Pe parcursul cursurilor, parintii sunt invitati la  o agapa frateasca.

 Alaturi de educatia pe care o primesc copiii în familie, Parohia Ortodoxa Sfântul Ioan Botezatorul, prin Departamentul de Scoala Duminicala, ofera copiilor un cadru în care, asemenea lutului, se modeleaza caracterul acestora, iar mai apoi, unii copii fac deja primii pasi pe calea credintei, se hotarasc a-l urma pe Hristos si primesc viziune pentru a deveni lucratorii de mâine.

 Scoala va fi împartita în doua grupe, prima grupa va fi a copiilor între 3 si sase ani, iar cea de-a doua a copiilor peste 6 ani.  Structura programului de Scoala Duminicala în general cuprinde: rugaciunea de început, cursuri de limba si literatura româna, Istoria Românilor, Geografia României si Religie. Pe parcursul acestor activitati echipa implicata în Departamentul de Scoala duminicala îsi fixeaza anumite obiective si scopuri în ceea ce priveste educarea .

 Pentru  înscrieri si relatii suplimentare va rugam sa-l contactati pe:

Preotul Paroh Vasile Prundus

la telefon 0434405064

sau în fiecare duminica la sediul bisericii între orele 10:00 si 13:00.

Adresa Scolii Duminicale:

20 Doonside Rd, Doonside, NSW

Sydney, Australia

———————————

Va asteptam cu drag,

 Preot Paroh,

Vasile PRUNDUS

28 iulie 2011

CASTELUL PELES, RESEDINTA REGILOR ROMÂNIEI

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

de Carmen MARIN

România, se poate mândri cu unul dintre cele mai frumoase castele din Europa. Constructia sa s-a facut în vremea regelui Carol I, între anii 1873 si 1914. Considerat ca unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, se evidentiaza prin caracterul sau de unicat si este prin valoarea sa artistica si istorica si unul, din cele mai importante monumente din Europa.

 

Dupa alegerea sa ca domn al României, 1866, principele Carol I, viziteaza Sinaia fiind fascinat de frumusetea locurilor. Domnitorul hotaraste sa se zideasca castelul, într-un loc pitoresc, cumparând terenul (1000 de pogoane). Arhitectii Johannes Schultz si Karel Liman, fac din acest edificiu un „sediu’’ al noii dinastii. Au lucrat la constructia lui, circa 300 de muncitori, fiind supravegheati de aproape, de chiar domnitorul Carol. Acesti muncitori erau de toate neamurile: români salahori si carutasi, italieni zidari, albanezi si greci sapatori în stânca, germani arhitecti, maghiari dulgheri, turci arzând caramida, polonezi sapatori în piatra, cehi fierari, francezi gradinari. Nu au existat ziduri, domnitorul considerând ca acest castel este al tuturor, singura poarta fiind aceea a cetatii Vidin, în razboiul independentei (1877-1878).

 

Asadar, castelul Peles a fost inaugurat în anul 1883, iar asezarea sa n-a fost întâmplatoare. Ridicat pe Valea Prahovei, se învecina cu Predealul, care pe vremea aceea era granita României, cu Austro-Ungaria. Dupa unirea Transilvaniei cu Vechiul regat, Pelesul se va gasi în inima tarii. La sfintirea castelului în anul 1883, regele a rostit urmatoarele cuvinte: „Am cladit acest castel, ca semn trainic ca sunt adânc înradacinat în aceasta frumoasa tara, îndeplinind o datorie sfânta si închinând zidirea cu vin românesc, în cinstea si fericirea României’’. Si tot atunci poetul Vasile Alecsandri a urat: „Din stramosi când un domn sau un boier mare, intra în casa noua poporul îi ureaza: sa ai atâtea cinstiri si atâtea biruinte câte grinzi si caramizi sunt în casa; atâta fericire câte graunte de nisip sunt în ziduri. Aceasta urare o facem astazi în numele poporului întreg’’. Între peretii acestui castel s-au luat hotarâri importante pentru tara, una dintre acestea fiind, neutralitatea României în primul razboi mondial. Cei care i-au trecut pragul au fost: regi, regine, scriitori, muzicieni. Însa, cea mai importanta vizita a fost aceea, a împaratului Franz Joseph, în 1896, care impresionat de grandoarea castelului si de frumusetea acestuia, a facut numeroase fotografii. Chiar daca a fost inaugurat în 1883, Pelesul se va extinde mereu, pâna în anul 1914, anul mortii regelui Carol I. La Peles s-a nascut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930-1940), iar în 1921, s-a nascut regele Mihai I, fiul regelui Carol al II-lea. Castelul Peles detine 160 de camere si mai multe intrari si scari interioare. În apropierea Pelesului se mai gaseste, alte doua constructii mai mici, Pelisorul si Foisorul. „Sala de teatru” din interiorul castelului, „Holul de onoare”, „Biblioteca regala”, „Salile de arme”, „Sala de muzica”, „Sala florentina”, „Sala maura”, „Sala de concerte”, „Apartamentul imperial”, „Sala de consilii”, „Cabinetul de lucru”, „Salonul turcesc” si „Dormitorul regal”, sunt cele mai importante sali de vizitat, din castel.

 

Frumusetea castelului, este aratata si de vitraliile, care au fost cumparate din Elvetia si Germania, piese datând din secolele XV si XVII. Cele sapte terase ale Pelesului, au fost decorate cu statui de piatra, fântâni si vase ornamentale din marmura de Carrara. Turisti din S.U.A, Australia, Japonia, Noua Zeelanda, au vizitat castelul, ramânând impresionati de acest monument, ce dateaza din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Pelesul va ramâne resedinta familiei regale pâna în 1948, când este confiscat de regimul comunist. Desi, castelul putea fi vizitat înca de pe vremea regelui Carol I, devine muzeu în 1953. Banii cheltuiti cu castelul Peles între 1875 si 1914, au fost de 16 milioane lei-aur. Nicolae Ceausescu a vizitat castelul regal, destul de rar. Dupa revolutia din 1989, Castelul Peles si Pelisorul au fost deschise vizitatorilor. Guvernul României, în anul 2006 retrocedeaza castelul fostului rege Mihai I. Fostul rege a decis sa pastreze în continuare, calitatea de muzeu a castelului.

 

10 Mai 2011

 


AL MIRODAN – UN MONUMENT

On By nelursIn Culture, MemoriesLeave a comment

In memoriam (1927-2010)

A trecut un an de la disparitia fizica a lui Al Mirodan. Cu putin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevazusem, am scris un articol despre el si revista sa. Desi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat si a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat ca nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simtea asta si-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut sa treaca sub tacere reactia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a multumit, iar eu i-am spus neconventional ca nu are pentru ce. Am scris doar adevarul.

… A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Disparut Fizic, rânduri care mi-au ramas dragi. IN MEMORIAM; caci ce altceva as putea face acum? Mirodan si revista „Minimum” au fost si sunt UN MONUMENT. Aici – în Israel, acolo – în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenti îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligentei artistice si gazetaresti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul sau EXISTA!

CAFENEAUA DE LA NR. 88 – TEL AVIV,  STR.  DISENGOFF
Rânduri despre stralucita revista „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e facuta de el (si numai de el), cu sânge mirodanian. Si e facut de înca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si români si oameni de pretutindeni. Al lumii  în lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din România, de prin anul  46, la numai 17 ani.

De atunci si pâna azi  scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o apriga reactie împotriva a tot ce „violeaza si umileste individul”, dupa cum îsi recunoaste si singur alergia, într-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista româneasca „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane – contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era înfulecator de realitate, naiv si exacerbat în lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atât de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur…

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – „Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Seful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lasate în urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gândirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, în inima  si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. În Israel, unde se stabileste definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneste tot de la gazetarie. Începuse a scrie un fel de „Dictionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…

Publica cu regularitate pagini din acest „Dictionar” în ziarul de limba româna de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijând-o dupa un Nord al lui, altul decât cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „ulita româneasca”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „românesti” de aici.

Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramâneai fara pâine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. In esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârsitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”…  Dar Mirodan nu raspunde chemarii himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e în firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decât o REVISTA! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit cautata. În tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci si în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o razbunare. Împotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La întrebarea: „Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: „Teama de frica”.

(…) 33 de ani în Israel. Si îsi zideste sufletul, tânar si tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” si în care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârsit de saptamâna, lipseam de la cursuri si seminarii si, în Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam în a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu,  goala de lume la acele ore de dimineata, cu „Contemporanul” lui G. Ivascu, cu „Gazeta literara”, cu „Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa. Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma îmbatam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…

Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorât ziua si pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricând cu o primavara bucuresteana.  Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.

Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare închisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar câte doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar  si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din România. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, având deja a doua ceasca de cafea, si câteva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul în mâna, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e!  Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede în servieta; comand si eu „una turceasca”, mica.

Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gândesc- amintindu-mi ca în chenarul redactional de la „Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gândesc ca, de fapt, aici este, într-un fel, redactia. Aici Cerchez – Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atâtea „politiste” traduse de el în româneste, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darâma si cunstruieste. Face gazetarie „la catarama”! Acum, în zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si în urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTA! „Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de însusi domnul Mirodan. Pâna se ridica „cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, în asteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de aparitia unui nou numar. Scot „celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvânt, aceasta publicatie. Iata, tot în graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Bârfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. Incomoda. Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala.Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. Îndârjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Româneasaca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!

Bun! ?tiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gândeste astfel. Deci – pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez – Mirodan, la primul numar al lui „Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, când aceasta îl întreaba „Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata!”. Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvânt, i-as pune sub nas colectia revistei.

Se discuta acum – si-s destule luari de pozitie în contradictoriu –  rubricile „La închiderea editiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la „Lumea româneasca” si cele de la „E o lume”. Cât priveste continutul paginilor de „Dictionar  neconventional al scriitorilor evrei de limba româna” el este doar amintit. Nimeni nu comentreaza. La fel e si cu „Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei înca de la primul numar! ) îi arata între timp  boss-ului câteva  machete, mai adauga ici o caricatura, colo un „nasture” vitriolant.

?igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”… si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Câte unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai închegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. Înca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.

Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, încât sa se nimereasca a fi întâlnirea mea reala cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul alta directie – tocmai când sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atâtor condeie de clasa care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârsit.
– Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara  din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevar draguta, strângea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi împreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubita, de apreciata! Aici si în lume. Dati-mi voie sa va spun : „La multi ani!”.
– Ati spus ceva?
Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
———————————————————-

Roni CACIULARU
Aprilie 2011
Tel Aviv

Un cutremur cu magnitudinea de 6,3 pe scara Richter a ucis 65 de persoane in Noua Zeelanda

On By nelursIn WorldLeave a comment

Un cutremur cu magnitudinea de 6,3 pe scara Richter s-a produs marti, 22 februarie 2011, in orasul Christchurch din sudul Noii Zeelande.

Este al doilea cutremur de mare intensitate produs in Noua Zeelanda in ultimele 6 luni, dupa cel cu magnitudinea 7,1 din septembrie 2010. Cel putin 65 de oameni, dintre cei 350.000 locuitori ai orasului, si-au pierdut viata marti seara la Christchurch. Cutremurul devastator, urmat de cel putin patru replici in tot atatea ore, a transformat orasul in ruine.

Adancimea foarte mica la care s-a produs seismul, de numai 4 kilometri, a alimentat gradul urias de distrugeri din Christchurch si localitatile invecinate. Noua cladiri s-au prabusit total, iar multe altele au suferit daune partiale. Asfaltul soselelor a crapat in  multe locuri, au izbucnit incendii, iar conductele rupte au provocat inundatii.

Mai mult de 100 de persoane, inclusiv o duzina de vizitatori, studenti japonezi, sunt prinsi intre ruinele orasului. Echipele de salvare cu caini dresati s-au raspandit in intregul oras in cautare de supravietuitori, dintre care unii au trimis mesaje text sau apeluri telefonice de sub daramaturi.

Curentul electric, apa si gazele au fost oprite in oras, aeroportul international a fost inchis, la fel si traficul feroviar. Potrivit politiei locale, pasagerii a doua autobuze, peste care s-au prabusit cladiri, si-au pierdut viata.

Autoritatea de transporturi din Noua Zeelanda a declarat pentru TVNZ ca nu a putut contacta angajatii din Christchurch si din tunelul Lyttleton, situat in apropiere de epicentru. Cutremurul a dizlocat chiar si o bucata masiva de gheata din cel mai mare ghetar din Noua Zeelanda, situat la 120 mile est fata de Christchurch.

Turla impunatoare din piatra a unei catedrale catolice s-a prabusit in centrul orasului, iar in vecinatatea ei zace o cladire cu patru nivele, daramata in intregime in cateva secunde, ca un castel de carti. O cladire cu  mai multe etaje, Pyne Gould Guinness, in care lucrau mai mult de 200 de muncitori, s-a prabusit si un numar necunoscut de oameni au fost prinsi in interior. Echipele de salvare au tarat oameni raniti grav din moloz, majoritatea lucratori care se aflau in birouri. Multi erau plini de sange. Tipetele celori inca prinsi sub daramaturi se auzeau de afara.

Ghetarul Tasman, situat in Alpii de Sud, a fost zguduit de cutremur si aproximativ 30 de milioane de tone de gheata s-au prabusit si au format iceberguri in lac. Gheata care a cazut in lac a provocat valuri de pana la 3,5 metri, care au maturat in sus si in jos lacul timp de 30 de minute.

“Este o scena de devastare totala”, a declarat prim-ministrul John Key la cateva ore dupa cutremur. El a confirmat ca numarul mortilor ar putea creste in urmatoarele zile si ca: “Am putea fi martorii zilei cele mai intunecate din Noua Zeelanda.”

Primarul Bob Parker a decretat stare de urgenta in regiune si a cerut oamenilor sa foloseasca telefoanele mobile numai pentru urgente. “Guvernul este dispus sa utilizeze tot ce se poate in scop de salvare”, a declarat viceprim-ministrul neozeelandez. Echipele de salvare continua sa scoata numerosi raniti de sub ruinele cladirilor daramate. Australia a trimis o echipa de salvare de 40 de persoane pentru a sustine eforturile de recuperare a sinistratilor.

Presa locala scrie ca distrugerile sunt mai puternice decat la seismul de 7,1 produs in aceeasi regiune in septembrie anul trecut. Cunoscut in Noua Zeelanda ca Orasul Gradina, Christchurch avea un patrimoniu din secolul al XIX-lea, mostenit de la fondatorii sai, vorbitori de limba engleza. Un rau de mica adancime, Avon, trece prin centrul orasului, traversat de linii de tramvai istorice si punctat cu arhitectura gotica, parcuri si cafenele.

Cutremurul care a produs cele mai multe daune in Noua Zeelanda a fost cel care a lovit nordul tarii in 1931, la Hawke’s Bay, North Island si care a ucis cel putin 256 de persoane.

Surse: Associated Press; CNN; Fox News; ABC News.
Surse foto: The Christian Science Monitor, New Zeeland; Reuters

Simona Botezan, Washington D.C.