Noaptea nu-si doarme clipa niciodata,
Ea plânge cu vise peste sat,
O ancora din stele aruncata
În revarsarea timpului buclat.
Pamântul creste-n umbra selenara,
Norii trag obloanele pe deal,
La râul Doamnei cânta o vioara
Si clopotul cu sunet de cristal.
Potecile se-ascund în vagauna
Carunta cu flori de mar domnesc,
Luminile se-nchina câte una
Si obosite-n somn se prabusesc.
Tatiana Scurtu-Munteanu
„Intotdeauna ajungem in locul in care suntem asteptati.”
Ovidiu Mircean.
Seminte de poem, colaje, ecourile umbrelor …
E bigamie sa doresti si dar
sa nu rodesti.
Doamne cata splendoare,
dar nu pentru orbi !
In satul smulgerii mele din
mierla indoliase un
curcubeu.
Durerea estetizeaza pentru
ca ii suntem gemeni.
Popor al meu nu mai ai loc
pentru sfintii inchisorilor.
Ecoul umbrei mele aude
cum suspina Dumnezeu.
Goliciunea nu e perversa,
hainele da .
Nu mila e samanta iubirii,
ci dorinta.
Soarele e acolo si noaptea.
Stelele nu le vezi din cauza
luminii.
In micul ecran e groapa
metafizicii.
Preacurvia nu e a trupului, ci
a duhului coborat: a inalta.
Sunt batran, nu mai sunt
gelos pe ingerul cazut.
La originea zborului, au
fost smulgerea si saltul.
Limba clopotului e captiva
ca golul lui.
Nu de legea lustratiei avem
nevoie, ci de legea
frustratiei.
Omul are obsesia orfaniei
la proportii cosmice.
Venerand un Tata Ceresc,
de fapt acuzam un incest
planetar?
Omul este extraterestru:
Creatorul nu e
pamantean…
Nu esti rob, deci nu fii
robot.
Otice taras infricosat, este o
insulta a Creatorului.
Din cugetul tau se plasmuie
visul si ti se daruie.
Artele, ca si religiile, sunt
de genul feminin.
Omul uitat in lume este
inger salbaticit.
Partea ta de noapte cheama
sfericitatea textului.
Traim inversand timpul…
Murim zilnic, asta facem.
Din sangele meu striga
sevele primordiale.
Cine stie sa sfideze uratul,
are inca zeu intact in el.
Pe cat mori, pe atat te
reumpli de viata.
In orgasm, iti aud electronii
cum sar de pe orbitele
stinse.
Toate poemele de azi sunt
orgasme sub – cuantice.
Oricum murim: sa murim
melodios.
Un infern pierdut nu e
paradisul cautat.
In sus si in jos se perindau
tipenii. Le dadeam cu mila
binete.
Veriga lipsa nu este ingerul,
ci femeia.
Pe luciul apei, se tanguie
delirul abisului.
Vei auzi prin cetate ca as fi
murit. Sa nu-i crezi.
Prin aceea ca timpul-spatiul
sunt circulare, tot ce a fost
va fi.
Adevarul nu trebuie
muscat, ci gustat.
Semintele rodiei se numara
cu limba…
In seminte e hermeneutica
divinului.
In fiece sambure, rabda
arborele vietii.
Prea multe cimitire pentru o
singura moarte.
Prima scriere a fost urma
pasarii pe omat…deodata
pierind.
Acolo unde varful flacarii
intra in cer, iese un suflet.
Totul este ceea ce
semnifica.
Nimic nu este decat gandit.
Inteligenta ta e umbra
luminii.
Metafora e logos strapuns.
Orice contact este un viol.
Inocenta este prudenta
mortii.
Cele mai multe injuraturi
sunt de mama:
o reminiscenta de
razboi?…
Fiinta face obsesii, care
nasc zei ambigui…
Zeilor canibali le e placuta
osanza.
Celor psihedelici, narcozele
si orgasmul.
Gene- erogene,
endocrinologie a crinilor …
Cand nu voi mai fi, voi fi.
La inceput a fost
muscatura, apoi a sublimat
in sarut…
Eugen Evu
Lui Alice Iacobescu,
care crede in rolul
civilizator al claxonului…
Noaptea, ca obiectiv turistic, v-ati gandit vreodata la asta? Daca n-ati facut-o inca, nu-i vremea pierduta. Chiar acum, la doua dimineata, am prins o pana de curent, plecand de la birou pe jos. Strazile orasului sunt pierdute intr-o liniste atemporala, zagazuita de un intuneric rural. Poti vedea in fata ta doar atat cat te ajuta Luna. Ascunsa in haul haurilor, ea risipeste voioasa peste mine din picaturile de lumina cu care o improasca maretul Soare, ascuns acum in spatele Pamantului. Daca noaptea, de obicei, luminile strazilor si a cate unui noctambul de la un geam de bloc iti diminueaza singuratatea, de data aceasta misterul e deplin. Intuneric pretutindeni, coplesitor: in fata ta, sub arborii de pe margine, pe zidurile caselor si blocurilor. Doar Luna, pierduta deasupra, ca un opait…
Merg pe mijlocul strazii mari, pentru a da un plus de siguranta pasilor mei sovaitori. Linistea ireala imi racaie sufletul invaluit de apasarea singuratatii. Dar, nu! In urechea stanga iata ca imi sporavaie plin de viata un… canal. Prin gaurile capacului, o vijelie clipocitoare, vesela, se revarsa spre timpanele mele incordate, transformandu-se intr-un prieten de-o clipa. Vantul se trezeste si el, suierand prietenos peste capul meu gol, in semn de salut, pieptanand apoi usor frunzele.
O masina misterioasa apare departe, in fata. Inainteaza timid, spre mine, cu faruri tremuratoare. Umbre imense, inspaimantatoare, se isca in fata lor de la fiecare denivelare a carosabilului. Ma opresc dezarmat si astept ca monstrul sa dispara. In departare, printre blocuri, se zareste o strada luminata pe deplin, singuratica. Pare o alta lume; o pista pregatita pentru aterizarea unor vizitatori extraterestri…
Da, are si noaptea profunda, intunecata, farmecul ei. O emotie ce nu seamana cu nimic altceva! Si, ca din intamplare, imi rasuna in memorie versurile ce-au facut celebru macar un sezon de litoral: „Un meduz si o meduza/ Stau pe plaja buza-n buza“… Chiar asa! Unde e romantismul de altadata? N-ar merita sa impartasesti cu cineva gustul unei nopti misterioase, negre, cu fosnet infundat de frunze, ca-n Twin Peaks, in aceasta lume a imbulzelii, galagiei si agresivitatii?
Dar, iata ca ma apropii de blocul meu. Un maidanez ma latra precaut, din departare. Se opreste, linistit ca recunoaste un bastinas. Alt maidanez o ia insa dupa mine la trap, auzindu-i distinct ghearele care lovesc asfaltul. Pare un dinozaur care-si urmareste prada infricosata. Se ofera doar sa ma conduca pana la usa blocului. Il salut, cu caldura, la despartire. In hol e lumina; aici nu s-a luat curentul…
La revedere, noapte!
Doru SICOE
Revista ARMONIA - Saltmin Media 