Prof. dr. Nicoleta MILEA: O PROVOCARE

theodor-rapanO PROVOCARE

Bucuria lecturii sonetelor lui Theodor Răpan din PAS ÎN DOI. De trei ori 33 + 1 Iconosonete, cu opere grafice de Damian Petrescu (Editura Semne” – 2014) nu poate fi deplină fără cunoaşterea prealabilă a metaforei sale! Continue reading “Prof. dr. Nicoleta MILEA: O PROVOCARE”

Advertisement

Nicoleta Milea – Cronică la cartea de sonete FIIND 365 + 1 Iconosonete

FIIND-–-365-+1-Iconosonete-300x225VIZIUNE, INSPIRAŢIE, REVELAŢIE
în

„SONETARUL” lui THEODOR RĂPAN

by Nicoleta Milea

Descătuşarea de sine, aceasta este simţirea  pe care o transmite citirea ultimei cărţi (a 17-a), a poetului Theodor RĂPAN, căci, catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, liric şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar putea să le mai provoace.

Oricât am încerca, nu-l putem „înregimenta” în nicio castă, el este un solitar, rezervat de grupările literare, retras într-o singurătate pe care timpul trăirii în Cuvânt i-o cere. Continue reading “Nicoleta Milea – Cronică la cartea de sonete FIIND 365 + 1 Iconosonete”

LANSARE DE CARTE THEODOR RAPAN

 Theodor Rapan

.

Îmi face o deosebita placere sa va invit la lansarea cartii mele “Evanghelia tacerii – Solilocvii”, ce va avea loc joi, 29 martie 2012, orele 17.00, la Uniunea Scriitorilor din România – “Sala oglinzilor”, Calea Victoriei 115, Sect. 1, Bucuresti, potrivit AFISULUI si INVITATIEI.

Va astept cu inima în prag!

 .

.

NB Rog forwardati mailul de fata catre toti amicii Dvs. literari, iubitori de Poezie si Frumos… Nu vor regreta! La final, vom închina o cupa întru bucurie si împartasanie, neuitând ca pe 31 martie ar fi fost ziua de nastere a Îngerului Blond – Nichita Stanescu…

Theodor Rapan


„METAFORA TACERII” LA THEODOR RAPAN

ÎN CAUTAREA SINELUI

Eu am vazut glasulTacerii spargând linistea… (…) Carnea se vindeca,/ osul e fraged,/ scalpul vârstei ridic!/ Ma cuprinde tristetea:/ nu sunt lucrul final,/ ci un om care-nvata sa taca…”

                                                      (Theodor RAPAN )

Ascendenta spirituala a Poetului este Cuvântul care îngaduie organizarea unui univers de o severa eterogenitate, numai de el stiuta. Esentializarea poeticului cere har, concentrare, mestesug, disciplina, rigoare. Si nu numai!

Semnele distincte ale unei asemenea Cai le descifram în credinta marturisita, în puterea izbavitoare a unei frumuseti pure, nascuta din tensiunea si inflexiunile elementelor si simbolurilor fundamentale care alcatuiesc, în conceptia creatorului lor, Ciclul Evangheliilor lirice.

EVANGHELIA TACERII – Solilocvii este a paisprezecea carte a poetului Theodor RAPAN si a treia înscrisa în ciclul Evangheliilor lirice, dupa EVANGHELIA INIMII – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010) si EVANGHELIA CERULUI – Zodii de poet (2011), ambele tiparite la Editura „Semne” din Bucuresti, de care îl leaga o veche si constanta colaborare.

Expresie a eului profund, viata si arta conflueaza în creatia lui Theodor Rapan, dar într-un sens cu totul diferit de cel cultivat, pâna la el, de poetii tuturor timpurilor.

Lirica sau epica, opera lui modeleaza realitatea prin imagini literar-artistice, cultivând proprietati ale limbajului, prin care ajunge la magia rostirii, cu profunde reverberatii între suflet si lumea devenita obiect al reflectarii, pe drumul Golgotei.

Evangheliile lui Theodor Rapan marcheaza a treia etapa distincta în activitatea sa literara, care sta sub misterul intuirii sensului simbolic al cuvântului ceresc.

Paradoxal, nu avem de-a face cu parabola biblica, cum ar putea gândi cititorul neavizat, ci cu poemul-metafora, purtatorul scânteii divine, care aprinde focul sacru al Poeziei.

Despre Tacere au scris poetii lumii din toate timpurile, pentru ca „Tacerea… nu tace niciodata!”

Dincolo de conceptul cercetat gnoseologic, criminalistic, psihiatric, epistemic, analitic, etic, palierul estetic, prin diversele conotatii ale Tacerii, a construit o întreaga literatura, de la modele celebre, gânditorii: Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Feodor Mihailovici Dostoievski, Nikolai Berdiaev, León Chestov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Lawrence Durrell, John Irving, Emil Cioran, Constantin Noica, pâna la personalitatile culturale si lirice: Paul Valéry, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Gabriel García Márquez, Rainer Maria Rilke, José Saramago, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stanescu, etc.

Diversitatea stilistica a Tacerii este sora cu nemarginirea, daca avem în vedere Tacerea-subiect, predicatul Tacerii, atributele Tacerii, „Tacerea ca atribut”, tropii Tacerii, muzica Tacerii, pictura Tacerii, netacerea Tacerii, Tacerea între sacru si profan, pantomima Tacerii, statuile Tacerii, Tacerea ca parola sau codul de acces, etno-Tacerea, solitudinea, Tacerea absoluta, ultima metafora, etc. În acest areal se încadreaza, cu certitudine, volumul despre care scriem.

Tacerea de dupa creatie, devenita un stil de raportare la terestru sau cosmic, naste un „limbaj” radical, pe care nu oricine îl poate „dresa”, dupa cum aflam: ,,Un mare strigat de Tacere-i versul, doar inima Poetului are aripile frânte de dor, pasii, tulburati de Cântec sângereaza zapada urcusului, niciodata dorinta de a trai nemurirea. Si totusi, îmblânzitor neînfricat, Poetul traieste chemarea ei precum dorinta nestavilita a ploii de a uda pamântul manos al Tacerii – emotie unica, apasatoare, tandra. Se va face un alt tarmla capat de lume, nestiind de unde va aparea aceasta sirena. Nimic nu e întâmplator, într-o dimineata oarecare, bolnava de prabusire si alean…

Numai pe zarea din zare se asaza de-acum rugina sarutului, fruct necunoscut, ispititor si ciudat, fascinatia lacrimei furisându-se într-o scoica venita de departe, pe când ochii în noi au plâns…

Ah, cununi ale dragostei rapuse, tot mai mare îti este neîntelesul. O pace a sufletului ce nu mai cunoaste maluri. La capat de lume, stindarde aprinse si melci fosnitori…”

Carte unica, de o rara coerenta compozitionala,EvangheliaTacerii – Solilocvii are o constructie armonioasa, inseparabila între continutul poetic, dens si forma adecvata, materialul lingvistic fiind ordonat dupa o logica interioara.

Partile se organizeaza într-un tot unitar, ca produs al intuitiei artistice, dar si ca realizare deliberata de creatorul ei. Vitalitatea cuvântului o dovedeste originalitatea, atât în planul creatiei, cât si în cel al meditatiei asupra poeziei: „ Cuvântule, dezbraca-te încet! Descalta potcoava puterii si spune-mi: pe ce carare mi-am ratacit întelesul, pe ce usa a zilei sa-mi luminez înflorirea, cui sa sarut mâna uscata de dor?”

Tacerea, opusa vorbirii, are capacitatea de a schimba fata realitatii, de a influenta devenirea individului.

În structura de suprafata volumul este „un chenar liric” în care universul Tacerii se contureaza între realitate si fictiune, modelând sensibilitatea cititorului, facându-l sa întrevada o lume ascunsa ochiului: ,,Asa e! Poetul e un mincinos cu adevarurile inimii în razvratire, fructele sale sunt mortale, în patul sau splendoarea are chip!

Poetul e un clovn al naturii în sine, grandoarea sa întrece nefiindul!

Poetul crede ne-ntelesul din prima ochire, El stie ca-n fundatura inimii va fi pe loc executat, El nu recunoaste noaptea de zi, nici moartea de viata, nici macar atunci când trandafirii plâng în bezna!

Poetul strabate oceanul de îngândurare cu teama, descult pe valuri, si nici nu-i pasa de sfârsitul acestui Cântec infinit despre Tacere…

Învins de umbra secundei, cu fagurii tristetii pe gura, neratacita pasare, cataclismele mortii El vindeca: «Voi lasa-n aceasta carte/ tot sufletul meu…»”

Pe traseul întregii carti, Theodor Rapan este atent preocupat atât de echilibrul spatial, cât si de sansele oferite cititorului – confesional vorbind, de a-i descifra intentiile, gândurile, trairile, de la prima pâna la ultima secventa a operei.

Compozitia exterioara se dezvolta în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de initiere, „Alfabetul Tacerii”, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numarului semnelor alfabetului). Poemele sunt organizate atât în structuri succesive liniare („Ast poet, nu-i poet, e un înger”, „Cerul inimii în doua se desface”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Râd pentru altul”, „Unde e scris numele meu nu stiu”, „Zapezile îmi cer sa te învat dragostea”), cât si în structuri simultane, ce prezinta alternativ trairi lirice diferite („Binecuvânt Alfabetul Tacerii”, „În pridvorul oglinzii Tacerea toarce lâna”, „?iuie Tacerea si ma doare”, „Xantipa, desfereca-mi Tacerea”, „Tuna si fulgera în inima Tacerii”).

O geometrie perfecta domina restul capitolelor, structurate si ele, în câte 12 poeme fiecare, reprezentând secvente importante în textura întregului.

Ca o prima remarca, arhitectura rotundului este evidenta la toate nivelurile: carte, capitole, poeme.

Locul initial, „aici” devine topos literar unde se „desfasoara” în ordine, „Ceremonialul Tacerii”, revelator pentru lirismul esentializat. Atitudinea ferma a poetului este sustinuta de verbe cu forma de prezent, ca timp liric: „Sunt preotul Tacerii, nu ecoul”, „Patria mea e Tacerea ascunsa de tine”, „În noapte se ascunde Tacerea”, „Numele tau Tacerea îl cununa”, „Cersetor de Tacere, Cuvântul vorbeste”, „Tu esti Tacerea din gândul lui Dumnezeu.”

Simfonia Tacerii” naste un univers al fictiunii, dominat de gravitatea antinomiilor socante: „Preasfânta ura, da-mi Tacerea mie”, „Supremul vers Tacerea îl sugruma”, „Sa fii, sa fii Tacere, cu sufletul si trupul”, „Alibi întru Tacerea ploii”, „Femeie, Tacerea urla-n mine…”

În inima Tacerii” este capitolul undeidentificam o varietate de stari: tristete, neliniste, emotie, spaima: „Tacerea mortilor identitate are”, „O, Sfântul Duh Tacerea învrajbeste…”, „Oglinzile îsi plâng Tacerea-n somn”, „Pitagora, Tacerea ta ma doare”, „Din exil Tacerea se rascoala”, „Cadril în pasi de Tacere”, „Patria mea e tacuta si blânda.”

Prin labirintul Tacerii” îi da posibilitatea cititorului – calator în spatii fictive – sa cunoasca „Bruscul portret al Tacerii”, „Tacerea, ca o femeie muta”, „Rugaciune în Tacerea inimii”, „Destin în Tacere, destin în mirare”, „Un mare strigat de Tacere-i versul.”

Imnele Tacerii” aduc în prim-plan structuri complexe în care apar atât substantive cât si verbe metaforizate: „O, Tacere albastra cu nume de mare”, „Când în Tacere cade drept Cuvântul”, „Urubu în Tacere sunt”, „Munca norilor în Tacere se tese”, „Miriapodic Tacerea suspina”.

Taceri la vedere” este capitolul de mijloc al cartii, care situeaza metafora în sfera sugestiei: „Tacerea sigileaza gura mortii”, „Nu, nu visez, Tacerea-nvinge Raiul”, „O, câta luna plina Tacerea-n somn îndura”, „Tacerea e un drum fara de cale”, „Perfectiunea poemului tacut.”

Taceri amânate” sunt cuvinte-cheie pe care le identificam în fiecare din cele 12 poeme ale capitolului al optulea. Observam frecventa si functia lor de semnificare în structura textului poetic: „Amâna-ma-n Tacere, tineretea respira”, „Sa amânam sa bem tacut Tacerea”, „Sângele îsi amâna Tacerea mereu”, „Ochii promit Tacerea sa amâne” (ochii-simboluri ale constiintei umane reflexive).

Taceri în doi” refac simbolica unitate primordiala: „Într -un flux despletit Tacerea ma prinde”, „Patruns-au zorii, Tacerea e întreaga”, „Esti azi Tacerea daruita mie”, „Arar Tacerea stie Cuvântul sa mângâie”, „Taceri în doi, Taceri fara simbrie”.

Taceri din Turnul lui Nimrod”, urmasul lui Noe, al carui turn a fost cladit din cuvinte, echivaleaza cu asumarea existentei în formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a martirajului: „Aer! Tacerea vrea sa moara!”, „Taceri fata în fata îmi spinteca prezentul”, „Tacerea tace, strigatul suspina”, „Nimrod, Tacerea clatina hazardul”.

Tacerea din Cuvinte” concentreaza lirismul în poeme de stare: „În inima Tacerea te viseaza”, „Un madrigal de vara Tacerea inventeaza”, „Ma striga Tacerea cu nume de dor”, „Câmpia mea, Tacerea-mi stie vorba”, „Tacerea din cuvinte sfârsitul prevesteste”.

Tacerile lui Dumnezeu” sunt un mijloc de cunoastere si de marturisire: „Doamne, Tacerea scrie-n mine patimi”, „Dumnezeu ma scrie, Poezia ma tace”, „Asasin al Tacerii, Dumnezeu ma iarta”, „Doamne, ce lunga e Tacerea lânga mine”, „Postfata la Tacere”.

Spargerea Tacerii” este o sursa de emotie, dar si de gând prin expresie si substanta artistica: „Tot ce am daruiesc Tacerii”, „Se sparge oastea, pânda e-n Tacere”, „Melanholia în Tacere crede”, „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul”, „Final în Tacere”.

Tehnica „amânarii” devine ireversibila, „drama” Tacerii se produce. Eul poetic intuieste legile devenirii. Ideea de „început” a Cuvântului îl trimite pe cititor cu gândul la Logosul divin, care dobândeste virtuti creatoare.

În structura de adâncimeEvanghelia Tacerii este o carte de cunoastere, de redescoperire, treptata si fascinanta, a puterii nebanuite de întrupare a gândului, a universului uman. În lirismul de profunzime cuvintele devin simboluri, învestite cu mai mult mister, pentru a dubla mesajul pamântean cu ecouri cosmice.

Tacerea este sublimata pâna unde îngaduie arta literara. Poemele sunt alcatuite din versuri libere (cu metrica variabila si cu masura inegala), al caror ritm interior transmit fluxul ideilor si profunzimea sentimentelor.

Compozitia interioara trimite la motivul central, care se afla în deplina consonanta cu elementele compozitiei exterioare („Azi, acum, aici”, „E îngerul îndurerat, vezi bine”, „Si din aproape în aproape, tac”, „Quasimodo, da-mi Tacerea mie”, „Vai, cum lumineaza azi Tacerea toata).

În structura generala, distingem un sistem de relatii care uneste forma si continutul, ideea si materialul artistic într-o sinteza compozitionala superioara, sub semnul valorii estetice.

Detasat si sublim, pasional si frenetic, simplu si complex, riguros si sugestiv, apolinic si dionisiac, enigmatic si câte multe altele mai sunt, iata, „înscrisurile” Tacerilor prin care magia limbajului ne poarta înca de la marturisirea initiala: „Azi, acum, aici scot la iveala Alfabetul Tacerii!(…)De-acum, limba Poetului voi desface din toate oasele ei. Si masinariile simtirii, rând pe rând, vi le voi arata. Veti vedea bolile sufletului meu. Am sa va las sa patrundeti în toate maruntaile inimii mele, cea fara de minte si fara de crez. Va voi face partasi neînchipuitelor sentimente. Va veti cutremura si veti fi martori întru neodihna simtirii. La nasterea si renasterea silabelor veti asista. Nu si la moartea sfiirii. Tacute fi-vor toate si juruite sub imn de nescris!”

Ce urmeaza sa însemne Evanghelia Tacerii pentru cititor, suntem încredintati: O imensa gradina va fi Evanghelia Tacerii. Si slovele- închisoriale gândului nerostit! Etern detinut al Melanholiei ma asez sa tac! Biserica din stele ma rabda!”

Simbolul central al poemelor este, evident, Tacerea, metafora a descoperirii trairii, a sentimentelor, a particularului, a detaliului de viata si, nu în ultimul rând, a sinelui.

Exeget al Tacerii, nu refuza nici experientele altora, dar se pune pe el însusi în situatii dilematice de a dobândi altele, noi, inedite, parcurgând un traseu autentic, de la „savoir” (a sti) la „faire” (a face). Starea „de atunci” si cea „de acum” reuneste cele doua niveluri ale poemelor printr-o tehnica speciala, de integrare într-o arhitectura a rotundului. Practic, primul cuvânt, devine ultimul cuvânt al rostirii liricii. Este un tip de constructie sferica, ce va fi cultivata cu obstinatie pe toata durata cartii.

Elementele-simbol din primele versuri stau la baza creatiei ulterioare si, prin ele, poetul reda poeziei statutul sau primordial si puritatea originara.

Incipitul cartii îl marcheaza semnul „A”, în tripla ipostaza („Azi, acum, aici”).Traim fiorul sub imperiul aleph-ului, care este, de fapt, prima litera din alfabetul limbii sacre. Prezenta acesteia nu este întâmplatoare, ea reprezinta divinitatea „pura si nemarginita”, ce-si va fi pus amprenta asupra întregii creatii.

Nu ne este straina nici cunoastereaacesteia ca forma a omului care priveste cerul si pamântul, pentru a întelege ca lumea de jos este „harta celei de sus”, nici existenta în adâncul pietrei pe care, asemeni unei fictiuni, am vazut-o si am uitat-o, chiar daca vesnic ramâne acolo.

De aici si pâna la finalul cartii, Tacerea îsi poarta „magia limbajului”, între o poetica a absentei rostirii, a abstractiunii si o poetica a prezentei, prin bogatia de metafore inedite: ,,Neînvatând sa tac Tacerea, imn întru gloria ei,acum, înalt! Cu un crin în mâna, întru desertaciunea „Clipei cea repede”, tot cerul inimii mele, azi!”

Complex si polifonic, Poetul îsi raporteaza Tacerile, în mod deosebit, la el însusi, aducând în prim plan, prin mottourile fiecarui poem, nuclee lirice fertile, din cei peste patruzeci de ani traiti în altarul Poeziei.

În fapt, Evanghelia Tacerii – Solilocvii este si o antologie de autor, pentru ca mottourile dedicate exclusiv „Tacerii” îi apartin în totalitate lui Theodor Rapan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate pâna acum, succesiv, si exprima devenirea cea întru „fiinta” a poeticii autoreflectarii.

Asadar, Cel de atunci – în mottouri si Cel de acum – în autoreflex, fata în fata, pe aceeasi pagina!

Calea spre o noua paradigma literara a fost deschisa de acesta înca din Evanghelia Cerului – Zodii de poet, aducând în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care l-am numit, la momentuL respectiv, reflintext (reflex literar intertextual). Întâlnirea cu cei 144 de „alesi” ai lumii sale lirice a rodit 144 de poeme „în oglinda.”

Spre deosebire de volumul anterior, în Evanghelia Tacerii- Solilocvii, poetul vine cu un alt tip de discurs. De la starile de spirit de altadata, traite si nemurite în versurile, devenite aici mottouri, trece la poemele de acum, autoreflexe, caci asa am numit compozitiile care ne-au ajutat sa gasim raspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tacerea Poeziei sau Poezia Tacerii, în cautarea sinelui?

Un autentic labirint al Tacerii este parcursul în care vibratia lirica o simtim egala cu viata, cu iubirea, cu nemurirea!

Densa, dar confortabila la citit, de la prima pâna la ultima fila, cartea de fata contine, în ansamblul ei, 175 de poeme!

Titlurile lor sunt metafore cu un distinct parfum liric, ele însele autentice micropoeme: „Departele se-ndeparta de mine”, „Fulguire e totul, oistea noptii e rupta!”, „Goneste timpul, armasar divin”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Litanie pentru Alfabetul Tacerii”, „Macelul din privirea ta” etc.

Theodor Rapan sparge tiparele topice si stilistice, dezarticuleaza sintaxa si creeaza un nou limbaj liric. Fantezia metaforica, asocierile semantice inedite confera forta de transfigurare a realitatii. Cultiva, cu precadere, epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoaca o contaminare de lucruri obiectiv si logic incompatibile”: „Izgonit în lumina m-am simtit Inorogfara stea, arsa pe rug esti, Abisinie, Poezie a mea…”

Patrunderea în miezul „Poeziei Tacerii” este posibila numai prin intuirea plurivalentei simbolurilor si decriptarea acestora, în contextul în care apar.

Limbajul specific, de cele mai multe ori este direct, adresat unui/unei „tu” implicat/a afectiv: „În noapte se ascunde Tacerea, mai solitara si mai mutadecât ai fi tu, cu cât îndragesc mai mult iconostasul vorbirii, rana carnala afosnetului îmi da randevu…” sau ,,La Cina detaina ia lampa cu tine, chipul tristetii nu-l arata, cine vorbeste, cine te-asculta e demult în Lumina si în inima mea.”

Tu, tu, tu, amânata ramâie Tacerea” constituie o poetica a existentei si a cunoasterii. Ea depaseste cadrul unui text programatic, deoarece iubirea si creatia apartin, în egala masura, planului existential si planului cunoasterii. Retorismul poemului sugereaza o alta conceptie despre arta decât a înaintasilor. Chiar daca elementele constructiei sunt cunoscute, le plaseaza în contexte noi si le confera sensuri neasteptate. Pentru poet, iubirea si creatia sunt îngemanate, tot astfel cum el însusi apartine, simultan, planului existentei (conditia umana) si planului cunoasterii (conditia de creator): „Tu, tu,tu, amânata ramâie Tacerea, visul Poetului s-a spulberat, tu, îmbracata ca o mireasa în oglinzi de zapada mi te-ai destramat…”

Celor trei niveluri ale textului poetic, pe care le-am identificat, le corespund trei modalitati ale limbajului si am în vedere: întelegerea rationala, („Cum sa te uit, Tacere…”), nivelul simbolic , („Vârsta a poeziei, cu toate ierbile din sufletul meu îti descântec trecutul…”), nivelul intuitiei poetice („Pe o miriste muta somnul adoarme, prin arbori vântul scheauna-ncet, pustie si trista ziua desfide letopisetul acestui Poet…”). Cele trei modalitati ale limbajului, fireste, nu apar în stare pura, ci cu întrepatrunderi inerente si evidente.

În evolutia liricii , ipostazele creatorului reflecta raportul dintre sine si eul exterior (problematizant), se asociaza cu o anumita traiectorie spirituala (imaginar poetic) si se transpun în limbajul aplecat asupra tainelor omului si universului (opera).

Selectiv, ne vom opri la câteva simboluri, evidentiind exemple din cele trei regnuri: mineral, vegetal si animal, vom avea în vedere si cele patru elemente fundamentale: apa, aer, pamânt, foc, dar si aspecte care tin de microcosmos si macrocosmos, în interdependenta cu Tacerea.

Un element, aparent banal – piatra, are o strânsa legatura cu sufletul. Ea desacralizeaza lucrarea divina si simbolizeaza actiunea umana ce se substituie energiei creatoare, prilej de înaltare: „Cu fata-ntoarsa spre Tacere, obosit deatâta viata netraita, las capul pe piatra si-ndur, recrut fidel al pierderii, sfielnic, inima mea nevinovata, comite sperjur…” sau „Cersetor de Tacere, Cuvântulvorbeste, pe struna sa eu pasare ma fac, tarmuri de jasp inima-ndura, viata ma-mpinge din prepeleac…” Alteori, proprietatile chimice ale substantei devin conotatii specifice ale aceluiasi termen care dobândeste valente lirice: „De aceea va conjur prieteni, îngropati-ma între sprâncenele Câmpiei si cumpana de somn a tristetii, cu axa Pamântului în brate precum un crucifix de flori si pasari nemaivazute, cu subteranele stele pe umeri, cu sarea iubirii la vedere. Alte dispozitii finale nu am…”

Un statut special dobândeste piatra ca simbol spiritual: „Piatra afilozofilor, ce trist sunt fara toga, ah, iscoada!”

Elementul fara de care omul nu poate trai este sarea. Nu întâmplator, Apostolii au fost numiti „sarea pamântului”, având în vedere misiunea lor. În Evanghelia Tacerii sarea dobândeste conotatii stilistice: „Â se uita la mine piezis, inima sa dorulîntoarna. E o litera far’ de care nu te pot iubi, sarea pamântului e-o dulce rana!

O constructie oximoronica, prin care se exprima un proces initiatic îi releva cititorului noi sensuri: „Gustul amar al fericirii ma-nvinge! Sarea sarutuluidoare!”

Savoarea interogatiei este cu atât mai placuta, cu cât asocierea termenilor este mai neasteptata: „În aceasta supunere a sufletului ma mai vrei sarepresarata pe rana foamei de tine?”

Trecând la elemente si simboluri din regnul vegetal, vom fi impresionati de paleta bogata pe care ne-o ofera lectura poemelor, de la firul de iarba la trandafirul albastru, de la chiparos la crinul imperial, de la spini la palamida, de la firul de papadie la floarea-soarelui, de la nufar la floarea de colt, de la muscata la crucifixul de flori, etc.: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba, cât demult, cât de mult am crescut…”; „Ave ! Rasare iarba din cuvinte !”; „Inima mea a uitat Adevarul tot asa cum trupul îsi uita sufletul într-o veche iubire, desenata în somn, de mâna unui fir de iarba.”

Semn al regalitatii, al potirului, al soarelui spiritual – crinul, în acelasi timp, sugereaza viata pura, ca o fagaduinta de nemurire si de mântuire: „Aceasta femeie îmi tine spada în mâna, inima ei e pazita de crini, am ajuns un copil de iarba si sete a carui Tacere în somn o îngâni!”;Ma vezi, nu-i asa, rezemat deun crin!”; „Prieteni, când voi muri, pe mine asezati-ma în lotca nevazuta a Cântecului! Nu ma îngropati nici în Isla Negra, nici în fata marii, nici între crinii amintirilor!”

Desavârsirea fara cusur, perfectiunea, sufletul, inima, cupa vietii, iubirea sunt atributele trandafirului. În iconografia crestina, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele Mântuitorului, fie o transfigurare a picaturilor de sânge, fie semnul ranilor lui Hristos.

Trandafirul simbolizeaza, aici, pasiunea, puritatea, întelepciunea divina, iubirea. Trandafirului rosu sau alb îi alatura trandafirul albastru, semn al imposibilului devenit posibil: „De acum, plâng si ma rogpentru istovul trandafirului albastru, de acum nu mai sunt eroul propriei mele vieti, ci doar sculptorul umbrei cea orbita de glorie, de acum încep sa învat sa tac si sa plâng în Limba Româna!”;Cuvintele – trandafiri nevazuti!”;O pasaretrece podul de trandafiri!”, „Am tacut la îndemnul trandafirului albastru!”;Am nevoie sa îti simt umbra în fiecare clipa, culcata gales în sângele meu, tropotind, tropotind extazul trandafirilor!”; „Quasimodo, da-miTacerea mie, a murit de foame trandafirul!”; „Nu am oprelisti la chivernisire, traiesc periculos si-mi sunt de-ajuns, sub zodia Tacerilor, Divinul arunca-n urma cetii trandafirul!”

Pasarile, mesajul cerului, leaga terestrul de înaltimi, sugereaza eliberarea de greutatea pamânteasca, zborul sufletului, spontaneitatea, prietenia, cântecul, creatia, nemurirea sufletului, dar si hazardul, neprevazutul, necazul, moartea: „Nu mai stiu de am stele în plete, copacii inimii sunt plini de pasari-colibri, buzele sângelui meu ridica din umeri, fâlfâie noaptea pe ceruri pustii!”; „Mi-s mâinile pline de trupuri atinse de pasari si lanuri ce azi nu mai sunt, din zodii de apa rasare un nufar, nu uita ca mi-e frica, nu mai pot sa te-nfrunt!”; „La Gura Portitei pasari de jad îsi culeg aripile cu gesturi obosite de zbor. În chilia mea, disperat, matur în graba cuvintele de pe covor. Si apuc sa tac!”; „Si eu voi auzi din groapa cântul, cel gângurit de pasari si culoare, tipatul bufnitei mâna-mpietreste, rana din sânge, ah, cum ma doare!

Si în Evanghelia Tacerii, ca, de fapt, în toate volumele poetului, sunt prezente animalele ca simboluri ale principiilor si fortelor cosmice, materiale sau spirituale, având legatura cu nivelurile Universului: pamânt, vazduh, cer. Termenul generic si-l asuma pâna la exprimarea dorintei de a ramâne în el: „Un tânar animal as fi vrut sa ramân, sa tin isonul Tacerii în mâna, soarele inimii latra-a pustiu, trecatoare sunt toate, doar cerneala ma-ngâna!”; „Veniti, odata, în Piata Balcoanelor sa-l vedeti pe Poet, animal pur-sânge, arcus lingusitor, mângâind cu floare de vultur petala unei viori!”

Ca un animal de prada se afla în fata a doua stari „cruciale” în propria-i viata – dragostea si nemurirea: „Dragostea pentru tine ma supune. Biet animal de prada. Vocea inimii amuteste. Este vocea Tacerii!”; „Gol-golut, stau în fata ta, nemurire; ca un animal de prada. Nu-mi este frica!”

Sarpele si porumbelul sunt simbolurile fundamentale ale pamântului si ale cerului. Purtatorii lumii sunt, uneori, elefanti, tauri, testoase, crocodili, dar toate acestea nu sunt decât substitute sau întregiri teriomorfe ale lui Kundalini, în functia sa dintâi. El este spiritul tuturor apelor, de sub pamânt, de pe fata pamântului sau de deasupra. Sub atractia cerului, se poate înalta, ca în episodul «sarpelui de arama» ridicat de Moise în pustiu.

Asa a dobândit imagine pozitiva, tinut pe cruce ca simbol al lui Iisus, rastignit, contrar relatiei cu Eva: „Marul Tacerii doar Eva îl stie, sarpele demult l-a uitat, febra ta, Poezie, învie, fruct ofilit în bazalt !”; „Totul începe aici, în Tacere: ulita doldora de fulgi si imperii bizantine, noroiul pasilor desculti prin otava copilariei, sarpele primei iubiri…”

Între lumina si umbra, între suflet si spirit, între tot ce ar putea sa însemne lumea contrariilor, sarpele pare a fi salvatorul: „Un sarpe alb pe pod acumrasare, pamântul sub lumine da ocol, hieratica doar luna fuge-n vale, sa-si lantuie Tacerea-n prostovol…”

Legat de izvoarele vietii si ale imaginatiei, în poezie, el dobândeste valente noi: „Sarpele musca buricul Tacerii!”; „Ofteaza sângele, cobor la mal, un sarpe ma petrece, îl tin de piept încolacit, trecuta-i vremea de iubit, ninge în portul cu pescari, peste-nfloriri aztece!’’ sau „Binecuvânt Alfabetul Tacerii! Binecuvânt soapta si urma mistretilor, dragostea mea sfâsiata de-a pururi, tremuratoarea cumpana a gândului, Magul-Poet, descântecul sarpelui…”

Reprezentarea abstractiilor în forma concreta are ca efect plasmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit: „Cum sa musc dinacest latrat decâine ce vesnic scânceste în inima ta?”; „Mut ca un peste în apapacatului sunt, flamând ca un câine a carui credinta descreste…”,„Si vaca, simagarul, si cotofana, si câinele, si cormoranul, cu totii vor veni la festinul dinnoi!”; „Nu ma învrajbiti nici cu soarele, nici cu luna! Nici cu alba hermina,nici cu hipopotamul cel credincios si rabdator…”

Poetul are puteri demiurgice, atâta vreme cât poate schimba fata lumii. Ca un flamingo, este initiatorul luminii: „Sub nimb de lacrimi berze susotesc, sacaliportocalii din toba suna, antilopele din Dobrotesti, pasarea Flamingo o cununa!”; „Si voi slavi eternitatea cu gura toata si voi merge-n rugaciune-n urma ta, de ma voi schimba într-un peste imens tu sa stii ca-n abisul fiintei ratacesc, uite-asa…”

Cele patru elemente de baza ale cosmogoniei traditionale, apa, aerul, pamântul si focul sunt reprezentate în relatie cu valoarea notionala, transpusa la nivel metaforic.

Semnificatiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante-origine a vietii, mijloc de purificare, centru de regenerescenta: „Mareata esteuimirea, vibratia izvorului în cadere spre tine, inima, nevazut si necercetat Babilon al triunghiului sfânt!”;Pamântul din Tacere s-a nascut! Conacele inimii ard unul dupa altul!; „Respiratia ta, Moarte, cu ochii scufundati în apa de Boboteaza, a acestui vers ne-nteles!”; „Numai de dorul miresmei tale ma schimb într-o floare cu aripi de aer de parca-n poieni apa Cuvântului si-ar fi potcovit glasul cu vocabula Tacerii…”

Apa, ca de fapt toate simbolurile, poate fi considerata din doua puncte diametral opuse, la toate nivelurile, apa generatoare de viata si generatoare de moarte, creatoare si distrugatoare: „Si apa zacuta latrând din care beau cu nesatpe furis acum când scriu acest tratat despre morti, despre vii, despre sete!”; „Fântâna o-nconjur în somn de trei ori, sturzilor le dau de mâncare, deasupra dunelor nenorocului o coliba îmi fac, apa sfintita ma doare…”

Aerul semnifica lumea subtila, asezata între cer si pamânt, este simbolul sensibil al lumii nevazute, un factor de miscare universal si purificator. Ca si focul, aerul este un element activ si masculin, în vreme ce pamântul si apa sunt considerate elemente pasive si feminine.

În poeme, sensul profund conotativ sporeste lirismul, provoaca meditatia, creeaza imaginea literar-artistica: „O, aer fara pata, sublimul Mort m-asteapta, rosteasca-se înbriza tot necuprinsul mintii, faptura mea cea trista o-nvaluie fiinta, panterelordin sânge sa nu le creasca dintii!”;Respir! Tacerea-n piept ma doare, aerul mavinde ne-ncetat, de întristare si melanholie, râioasa, bucuria m-a tradat…”

Perspectiva singulara si personala este necesara în masura în care trairile si sinuozitatile spiritului sunt irepetabile: „Perfectiunea Poemului tacut e-n mine, sigiliul vrajba gurii a sporit, falnic aerulnoptii dezvaluie tot ce mutenia într-un glas a scornit!;Merg pe apa si plâng.Sunt mersul aerului. Chiar umbra lui…”

Pamântul, ca element al cosmogoniei traditionale, este prima forma de materie, despartita de ape.

În Evanghelia Tacerii, citim o frumoasa si concentrata compozitie lirica despre geneza si extinctie: „Pamântul din Tacere s-a nascut! Siîn tacere se va duce în pamânt!

Convins de apriorismul kantian al formelor intuitiei sensibile, de subiectivismul timpului si al spatiului, poetul se întreaba: „Gol e pamântul siacum fara tine. Ce cauti, marite, în gradina mea?”

Regenerarea spirituala se produce ori de câte ori se reîntoarce (fie si numai cu gândul) la pamântul natal : „Pamânt al meu, uitarea ma cununa, eu nu-ti mai sunt nici mire, nici cocon, mirodenii sadesc în brazda plugarii, danseaza Tacerea pe un vechi gramofon!” ; „Tacerea! Tacerea vizibila o vreau! Când sunt cu mine îmi mai ramân de-ndeplinit doar poruncile tineretii. Mai am de trait copilaria, toata adolescenta petuniilor, vietile cailor din Padurea Nebuna, rodul pamântului, cele 1001 de masti ale trecutului tau, coroana de spini a nenorocului, lungile boli clandestine ale trupului, frigurile Ecuatorului si limba melcilor din casta lombarda a graurilor…”

Cel de-al patrulea element al cosmogoniei traditionale – focul – este prezent cu toate valentele lui purificatoare, mistuitoare, izbavitoare, ucigatoare, etc.

De dragul tau las flacara sa arda parul însângerat al noptii de sabat, neîmpacat, neîmpacat, neîmpacat vâlvoreste în triluri focul furat…”

Atitudinea armonizarii visului cu fapta reala este asimilata în versuri ce amplifica dramatismul trairii : „Asa visez sa fiu corsar si plaur, asa-mi doresc saard sub vreasc de foc, fildesul noptii, mântuie-l, femeie, vesmântul tau de lacrimi în mine n-are loc…

Spatiul poetic al focului este „expresia încarcata de suflet dinauntru”: „Binecuvânt Alfabetul Tacerii ! Binecuvânt padurea în care m-afund pe-nserate, zdrobirile-n teascuri de foc, amurgul violet al Clipei, jocul argintat al apei din Delta, buricele însângerate ale degetelor, scalda triumfatoare a salciilor, culmea trupului în împreunare, arborii prabusiti în lumina verii, poteca nedeslusita când vrei s-o apuci spre crestele muntilor, primavara…

Starea interioara a eului presupune combustia, pasiunea trairii transpusa într-un câmp semantic profund metaforizat: „Se sparge Tacerea, departe e visul, porunca fântânii e-ndeplinita, sabii de foc se vântura-n aer, pajistea toata-i de somn cotropita…”

Geografia spirituala a Evangheliei Tacerii are ca forme de relief distincte – câmpia, semn al nesfârsitului terestru, si muntele, simbolul transcendentului, al punctului de întâlnire dintre cer si pamânt, capat al ascensiunii Omului: „Tacerea, ca o femeie muta sta la pânda! În templul ei paunii rostesc ultima rugaciune a inimii. Prin fata ei, cohorte de barbati defileaza într-una! Ca un nor în deriva, coapsele ei rascoleau asternutul privirii! Sânii curajului, atâtare si neteda piele, ca o amazoana în mijlocul Câmpiei Eterne e ea!”

Muntele, semnul verticalitatii, al fermitatii, al neschimbarii, al înaltului, este, de fapt, axis mundi: „Inima oceanului se va preface în munte, luna Câmpiava-mbujora, pe ritmul de ploi si de lacrimi, numai tu, numai tu vei cânta…”

Centru al vietii spirituale – inima, simbol al chintesentei divine, este locul intuitiei, al cunoasterii contemplative: „Inima mea a uitat Adevarul, de aceea, acum sporesc prin Tacere, frigul si cataclismul asteptarilor, pun pe masa pâinea nenorocului, cutitul sta în închinaciune si, dintr-o data sufletul meu vorbeste padurilor: departati-va de acest mincinos poet, tainele sale sunt furate din dansul bacantelor, sovaielile sale stau tolanite pe cearsafuri cernite, nu stapâneste nimic din Alfabetul Tacerii, greselile lui sunt greselile gresitilor nostri. Amin!”

Întreitul simbol al vietii, Omul (trup, suflet, spirit) încununeaza creatia, prin Cuvânt si Lumina: „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul, gazelul nescrisîndura si tace, sângele tot l-am pierdut în razboaie în care iubirea în vers se preface…”

Si daca lumea a fost creata prin Cuvânt, ca „replica” a Tacerii absolute si Cuvântul divin a fost întrupat, atunci este de necontestat valoarea acestor poeme: „O, Glorie celor ce stiu sa taca, fericiti cei ce stiu bezna inimii bete, sub povara nuntirii, iata-ma-s, ca un martir fara cer, fara sete…”

Borna importanta în creatia lui Theodor Rapan, Evanghelia Tacerii – Solilocvii, trece prin toate volumele de pâna acum (13) ale autorului, pâna la cristalizarea si la esentializarea expresiei lirice.

Poetul se detaseaza de propriul model din mottouri, reflectând asupra temelor marcante – natura, dragostea, destinul, geniul, patriotismul – asociate cu motive literare vegetale, acvatice, cosmice, muzicale, visul, jertfa, carpe diem, fortuna labilis, etc.

În aceste, denumite de mine, autoreflexe, se suprapun doua planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea detasata, rece, a Universului: „În Câmpie,pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toti guzganii. Numai catargeleinimii – anii – se-aduna-ntre aripi mereu…” si altul, al trairii pasionale, al arderii vitaliste: „Visul tarânii Tacere ramâna, sunet pur între abscisele uitarii, jugul tandru al desperecherii cum sa-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fara sa vreau vorbele-mi rasar la fereastra, de pe buzele necuprinsului, iata, ma zboara o pasare-albastra…”

Lingvistic, remarcam frecventa cuvintelor polisemantice si a sensurilor conotative, recurenta unor cuvinte/sintagme-cheie (laitmotivul, reluarea, titlul care sugereaza tema, dominanta afectiva), enunturi eliptice, prezenta unor elemente paratextuale si metatextuale, etc.

Armonia vizeaza acordul perfect al unitatilor compozitionale care alcatuiesc poemele si se realizeaza prin echilibrul partilor/secventelor, prin fluenta discursiva, prin coerenta stilistica.

Marcile textuale care apar cel mai adesea sunt: principiul simetriei în structurarea textului (paralelism sintactic, circularitate, laitmotiv etc.), prezenta unor constructii sintactice recurente, a unor toposuri, dar si cadenta, ritmul, rima.

Stilistic, observam prezenta simbolurilor multisemnificative, a imaginilor artistice neconventionale. Figurile de stil sunt cele mai importante mijloace de expresie, dar finalitatile estetice sunt realizate si prin procedee artistice de constructie si de semnificatie, prin elemente ale viziunii artistice.

Cu tonul uneori sobru, detasat, poetul cauta însingurarea, tristetea, alteori, patetic, se daruie total!

Dionisiacul este sublimat în apolinic, seninatatea si înaltul însotesc aspiratia spre liniste, spre Tacere, ca stare de voluptate a descoperirii sinelui.

Tacerile” Poetului sunt însotite în drumul lor catre cititor de 175 de desene, semnate de Damian Petrescu, genial grafist si pictor român, traitor de multa vreme în Franta. Cale de sase carti, inimile celor doi au batut la unison: „Inima mea în inima lui se oglindeste, sufletul lui, în sufletul meu tinereste. De atunci eu nu ma mai grabesc, asfixia luminii sufletul mi-apasa, ca un fluture în Marsilia Tacerea ma tradeaza, catranul bucuriei pe pagini se lasa…”

În totala consonanta cu poemele aparute pâna acum, a realizat, cu o rara maiestrie, copertele si ilustratiile însotitoare – adevarate opere grafice – peste 550, la numar!

Frumosul din Arta este, în fapt, Frumosul din Omul Damian Petrescu, nemurit în creatia Poetului de fata! Si invers!

Evangheliilelirice, concluzionez, alcatuiesc un ciclu unitar prin tematica, atitudine poetica si modalitati artistice. Ele au ca tema conditia creatorului surprins în diferite ipostaze si sunt construite pe principiul opozitiei dintre real si ideal.

Evanghelia Tacerii – Solilocvii este o carte rara în literatura româna si universala, despre trairea intensa a sentimentului „rostirii nerostitului.”

Aici aflam marile teme ale creatiei (din cele 13 volume editate pâna în prezent), nu ca o suma a universului rapanian, ci ca o suprapunere si simultaneitate a unui ritm circular, a relatiei Poetului cu opera sa.

Limbajul metaforic, sintaxa poetica novatoare, intelectualismul expresiei, specificul prozodic, mentionat înca din titluri, confera poemelor o sonoritate aparte, de incantatie magica.

Din aceste motive, fie si numai pe baza argumentelor consemnate mai sus, Theodor Rapan este, în egala masura si în acelasi timp, un creator distinct al Poeziei Tacerii si al inovatiei stilistice, prin conferirea caracterului sacru Limbii Române!

În final, citându-l pe Poet, ma-ncumet: „Si tu, suflet al meu,/ cum de staitolanit la soare într-un balansoar de-ntuneric,/ cu cearcanele priviriiîntoarse din noapte!/ Ah, mâinile orbului nu stiu sa culeaga Tacerea!/ Aflati-ma!”

Cartea ne asteapta, Cititorule, sa ne purificam în universul ei de Logos si prin Tacerea-catharsis, caci poemele sale sunt un adevarat „purgatoriu spiritual” al Clipei! Al trecerii si retrecerii noastre!

Sa ascultam, asadar, glasul Tacerii, caci numai asa vom sti cât pretuieste!

 Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

IARNA în HAIKU

Nicoleta Milea

 

IARNA

Soare zgribulit-
Ferestre înghetate,
Ninsoare în prag.

 

INIMA NINSA

Întroienire-
Pasari mirate la geam
Alb sfredelitor.

 

ALTA IARNA

Foc în ninsoare-
Vinovata iubire
Sclava pe cruce…

 

RUBIN

Alb în feresatra-
La gura sobei dorul
Prima iubire.

 

ÎNDURARE

Smochin fulguit-
Recviem în troiene
Suspina cerul.

 

NOAPTE DE IARNA

Înzapezire-
Intunericul urca
La primul popas.

 

INIMA

Heliopolis-
Infidela zapada
Râde groparul.

 

ANCORA

Atingeri albe-
Cavaler trandafirul
Sângeriu dorul.

TRIPTIC LIRIC

MIHAI RADOI – „LUCEFERI CU BUZE ROSII” (Editura „Semne” – 2011)

        Prof.dr.Nicoleta Milea

Providenta a asezat în mine dorinta de a ma darui cuvintelor. Învat, înca învat din mers, cum se face aceasta. De aceea scriu din nou despre o carte, cu gândul ca bunul cititor sa vada dincolo de poemele ce pot sa-l încarce cu lumina, cu bucurie, cu iubire.

Mihai Radoi, caci despre poezia Domniei Sale scriem astazi, un om cu totul special, îmbina perfect activitatea de „bancher cu acte în regula” la Londra, cu cea de poet.

A debutat în 1995 cu A JUICIER WAY – Romanian poems, Forest Books, Londra.

A mai publicat: IMPOSIBILA ÎNTOARCERE (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2002), DUPA MASA DE SEARA (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc” Craiova ( 2003), PAGINI DIN ISTORIA BANILOR LUMII – (culegere de articole si traduceri), 2 volume, Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2005), AL OPTULEA PACAT (versuri), Editura „Sitech”, Craiova (2009).

Cartea de acum, LUCEFERI CU BUZE ROSII (versuri), aparuta la Editura „Semne”, Bucuresti (2011), este prefatata cu acribia creatorului care înnobileaza metafora, poetul Theodor Rapan, care marturiseste: „Mi-e drag sa-l stiu pe Mihai Radoi poet al suferintei înaripate, bancher care vorbeste cu sine prin carti, pe ploi si pe stele… […] Insensibil la reactia „galeriei” literare (si bine face, caci el nu scrie din vanitate, ci pur si simplu pentru bucuria de a-si ferici inima proprie si prietenii apropiati), Mihai Radoi îsi filigraneaza „jurnalul liric” într-un chip miraculous, cu gingasia bijutierului elvetian, cu talent si rafinament, cu ochiul lacom nutrit de calatorii si lecturi profunde, mult fermecatoare, cu trimiteri izvodind cert din ancestralitate, din adâncul trairii, deci, ca un ecou al vietii sufletesti.

Desi suntem diferiti, îi apreciez curajul abordarii poeziei dintr-un alt unghi, cu viscerele Cuvântului „la vedere!” Grea cruce de purtat! Ce va ramâne în urma sa, vom vedea ca mâine! Are nevoie de aceasta sansa, caci fiecare carte de poezie ascunde eternitatea „Clipei cea repede!” Eu, unul, cred în religia inimii lui si îi dau urmare!”

Ilustratiile îi apartin Lilianei Nastas Bratescu, o graficiana si pictorita talentata, din Iasi.

Din partea autorului aflam cui se adreseaza: „Si cum nu se obisnuieste de obicei, am sa dedic cuvintele din aceasta carte celor ce au uitat sa fie curiosi, celor ce nu stiu ca nu stiu, celor care nu vor cu îndaratnicie sa vada invizibilul, celor prigoniti si nevinovati în fata gloantelor cinice ale societatii de consum, condamnatilor la moarte nevinovati si fara avocati, batrânilor morti demult, înca de când erau copii, copiilor îmbatrâniti de drogurile globalizarii, oamenilor de rând pacaliti de conspiratia aerului pe care-l respira, crezând ca e datator de viata, celor care ma iubesc si celor care au uitat ca îi iubesc de fapt…”

LUCEFERI CU BUZE ROSII, (titlu asumat simbolistic, dominat de sintagma confesionala cu putere de ordine) este aventura lirica într-un topos ce depaseste inhibitia, prin trairi, vise, întrebari, este o confesiune a cautarii de sine, un jurnal al spiritului însetat de eros, de sublimul cuvântului, de mister, de istorie, de nastere si moarte, de fericire si durere, de clipa si eternitate, de pasiune si slabiciune, de tot ceea ce este omenesc.

Structurata pe trei parti, cartea se ofera cititorului în conditii grafice deosebite: Partea I-a – CENTAUR (33 de poeme), Partea a II-a – AL OPTULEA PACAT (92 de poeme) si Partea a III-a – LUCEFERI CU BUZE ROSII (43 de poeme), care da si titlul volumului despre care scriem.

Citindu-i poemele lui Mihai Radoi si întelegând foarte limpede ca îsi cauta desavârsirea, mi-a venit în minte întrebarea ce se desprinde retoric, din studiul lui Denis de Rougemont, IUBIREA SI OCCIDENTUL„ce s-ar face literatura fara iubire?” Poetul îi lasa cititorului sansa de a-si alege, dupa dorinta, iubirea –provocare, iubirea – pasiune, iubirea – devorare, iubirea – senzualitate, iubirea – platonica (sugerata), iubirea – iluzie etc.

Ca o invitatie la lectura va citez, cu bucurie, versurile din poemul MICA MOARTE: Pacea serilor de mai/ ma înfasoara în lacrimi caldute,/ zeul tap cânta din nai prelung…/ Fetele se ascund dupa gâtul iubitilor;/ pe bancile cele mai ascunse din parcuri/ iubitele mai coapte asteapta Feti-Frumosi/ cu chip de Florin Piersic,/ vreun profesor de dragoste/ sau vreun Luceafar vesnic Lucifer,/ jumatate om, jumatate spuma de mare,/ care sa le învete ce înseamna „mica moarte”,/ extazul sufletului,/ lesinul coapselor fierbinti,/ durerea muschilor stomacali,/ transpiratia discreta a sânilor/ si privirea vulgara a dansului de 10 centi…”

Iubirea, ca dimensiune complexa, se defineste prin relatia dintre individ si un „eu” al cunoasterii si al întelegerii resorturilor umane: „Faceam amor în epocile faste/ când Magellan zbura spre Filipine,/ când peste flori mai coborau albine,/ când dispareau imperii arse-n foc/ de migratoare revolutii vaste…// Vedeam un soare plictisit antarct,/ uscând noroiul de pe râtul zilei/ si pe Arghezi-n filigranul filei/ strigându-si patima despre agate/ în efemere piese într-un act…// Si iarasi revenim în pat asim/ sub patura cazona ce ne frige,/ zbatându-ne ca pestii în cârlige,/ sperând ca poate dincolo de apa/ un solz de fericire sa gasim…”

Dragostea este starea totala a poeziei, rafinata, spirituala, erudita: „În loc sa-si tina ugerele la caldura,/ pline sau goale,/ cu lapte confiscat de iarba uda/ îsi pun sânii de silicon cu iaurt…// Se sperie de ursi hamesiti/ si de tunete, la timp de furtuna mare/ racesc repede daca vine toamna brusc/ si nu supara pe nimeni de altfel…// Te privesc din camioanele grele/ care le duc suierând la abator/ si nu vad coltul de metal/ care le crapa capul…// Nu-l vad pentru ca vine de sus,/ de undeva, din aerul curat de deasupra,/ de undeva din lumea trasnetului,/ din lumea lui Eliade unde taurii/ se împerecheaza cu femei gigant/ si apele sfinte de la Varanasi sunt pline de mâl…”

Iubirea se asociaza întotdeauna suferintei, nehotarârii, zborului, visului, dezamagirii, ea poate proiecta individul de la extazul împlinirii, la cea mai crunta disperare, fiind „cea mai înalta culme a fericirii care se poate transforma în cel mai cumplit vârtej al nefericirii” (Platon) : „Ce trista e padurea sura,/ când se topeste-n noi lumina,/ întelepciunii lui Ibn-Sina/ si sângelui venit pe gura…// Ce cauta în noi padurea/ când se coseste proaspat fânul/ si guri flamânde cata fânul,/ mamelor lumii de aiurea…// Padurile la singular/ îsi joaca fosnetu-n zadar…”

Viata se constituie, astfel, într-o permanenta si chinuitoare cautare a jumatatii pierdute, dragostea devenind, în acest sens, un act de reparatie ontologica: ,, Încep sa devin invizibil,/ lumea pe strada se uita prin mine,/ nu ma mai vede/ si nu ma mai recunoaste nimeni…/ Oricum, nimeni tânar sau relativ tânar,/ poate vreun batrân sau vreo femeie singura/ sa se mai uite cu scârba la mine…”

Poetul Mihai Radoi stie ca la toate întrebarile si cautarile omului raspunsurile se afla, de fapt, în el însusi: „Când plec la drum lung/ pe drum desertic,/ cu gânduri goale si obsesii,/ cu respiratii si transpiratii fara egal,/ cu crime de iubire în piept/ ma închin pe malul opus/ si fac matanii la spartura din scoarta copacilor/ unde seva si lumina sunt mai aproape…”

Enuntând nuantele iubirii, Jose Ortega y Gasset, în Nota despre iubirea curteneasca, marturiseste: „În iubire colaboreaza fantezia, entuziasmul, senzualitatea, duiosia si multe alte substante simple ale chimiei intime. Doza în care intra fiecare si rangul ocupat în perspectiva totala decid aspectul pe care-l va înfatisa sentimentul amoros”. Citind cartea poetului Mihai Radoi, singuri veti descoperi în poezia sa spargerea prejudecatilor epocii dogmatice, un spirit al sentimentului iubirii deasupra legilor teologale si multe alte taine labirintice lirice!

Dintr-o alta perspectiva, poezia îi prilejuieste creatorului statutul din ineriorul caruia îi poate aduce în fata pe altii, permitându-si plasmuirea propriului model exterior: Murakami (romancierul), Gagarin (iubitor de stele), Panait (e vorba de scriitorul român de limba franceza si româna, Panait Istrati, nascut Gherasim Istrati), Ghiberti, Van Mander, Walpole, Dali, Vertov, Menoke Kart, Florin Piersic, Arghezi, Don Quijote, Goethe, Orfeu, Grigorescu, Kant, Socrate, Iov, Nichita Stanescu, Rilke, Longfellow, Churchill, Stefan cel Mare, Hitler, Darwin, Titulescu, Marquez, Voltaire, Dostoievski, Raj Kapoor, Angelina Jolie, Elvis, Berlusconi, Maradona, Becali, Eltân, Maica Tereza, Ghandi, Andy Warhol, Emma, Eminescu, Mandela, Iisus, Buddha, Tiberiu, Magdalena Popa, Elga, Baudelaire, Nixon, Ilie Nastase, Ceausescu, Beckenbauer si multe, multe alte nume ale unor personalitati ce ofera elemente de model sau antimodel, depinde, fiecare ce vrem sa alegem, ce vrem sa fim, pentru ca, în orice timp si în orice loc, a fost si este nevoie de modele.

Daca aflarea de sine este idealul, calea acestei cautari da masura valorii pe care mesajul poeziei îl transmite: „L-am visat iar noaptea pe Nichita,/ încerca din nou sa-mi ia iubita/ si s-o duca sus pe dupa stele,/ sa o curete de duhuri rele…// Am plâns greu când mi-a plecat iubita/ cu nebunul-geniu de Nichita,/ am lasat-o neglijent sa zboare/ cu dorinte pe mâini si pe picioare…// Dar va scrie despre ea Nichita/ poezii pe care ea, iubita,/ le va tine sfinte între gene/ poate si cu lacrimile mele…”

În spiritul consonant al liricii lui Mihai Radoi, va ofer spre lectura LIMBA ENGLEZA: ,,Pâna si Stefan cel Mare (si Sfânt )/ a auzit de Quentin Tarrantino…// Mi s-a spus ca Maica Tereza/ plângea în hohote înainte sa moara/ fiindca nu mai avea ocazia/ sa dea mâna cu Madonna si cu David Beckham…// E grea limba engleza,/ prea usoara aparent si prea comoda/ sa nu fie vorbita prost…// Poti trai perfect fara gramatica/ si fara Mozart,/ doar cu pâine si apa/ sau hamburgeri si Pepsi-Cola, dar nu fara mantia nenorocului pe umeri…”

Nu întâmplator m-am oprit la acest poem, din care vine spre noi un iz ironic de o rara finete lingvistica si care ne ajuta sa întelegem, în acelasi timp, de ce multe titluri, fragmente de poeme sau chiar poeme întregi apar într-o alta limba decât limba româna: „Give me a pair of scissors,/ toc ut my paper scoul in the smallest of pieces,/ and fiind the final revelation.”

Calatoriile în spatiile reale si imaginare, fertilizarea propriului univers cu al celor care i-au îmbogatit cunoasterea, prelungirea patriei cuvintelor si într-un alt areal decât cel românesc, întâmplarile vietii dincolo de marile unui adevarat Don Quijote, iata, numai cateva dintre caile spre lumea artei prin care se rosteste poetul Mihai Radoi: ,,Spatiul dintre geniu si nebun, /e atât de-ngust si de perfid,/ uneori te scoli din somn lucid,/ alte dati adormi carne de tun…// Doar de soare si oglinzi ti-e frica/ sa nu-ti spuna-n fata Adevarul,/ simbolul întelepciunii – marul,/ chiar si el de mucegai se strica…// Don Quijote doarme-n mine calm,/ îl trezeste doar femeia-fata,/ târfa angela si nepatata,/ murmure eterice de psalm…”

Remarcam în poezia lui Mihai Radoi existenta unei diversitati de tendinte din punct de vedere structural si compozitional, care evidentiaza o sensibilitate artistica aparte, care transcende granitele reale, geografice si culturale, eliberând creatia de categoriile eticului si etnicului.

Exponent al valorilor autentice, un tip de atitudine si sensibilitate, care se hraneste din toate timpurile si spatiile culturale dar, care, spiritual, traieste numai în prezent, creatorul volumului LUCEFERI CU BUZE ROSII stapâneste, deopotriva, fondul si forma compozitiei, prin evidentierea dintre idee si mijloacele artistice (de exemplu, cele trei strofe ale poemului DON QUIJOTE AL NEBUNILOR sustin motive lirice asupra imposibilitatii atingerii idealului, respectiv, asupra efemeritatii sentimentelor si a conditiei umane, antiteza între categoriile sacrului si profanului, ale aproapelui si departelui, paralelismul sintactic, limbajul metaforic, versificatia).

Spirit înalt, de care tot iubitorul de poezie se bucura, Mihai Radoi se remarca prin gravitatea expresiei, prin ideea si talentul re-formularii rostului si resortului liric. Cu îndrazneala, talent si simt artistic e convins ca nimic nu e mai presus decât Poezia.

Ne alaturam prefatatorului cartii, distinsul poet Theodor Rapan, si va spunem: „Mult noroc, deci, în Parnasul Visului, Mihai Radoi, si nu uita ca sfintenia lacrimei trece obligatoriu prin Poezie, pentru ca deasupra Poeziei nu mai e nimic!”

CÂND SCRIU…

Nicoleta MILEA

Când scriu
Simt o prezenta discreta,
Fascinanta, cuceritoare…

Si nu-nteleg
Cine si-a uitat sufletul
În salbatica miere a dorului…

Un copil îsi mâna agale
Cuvintele spre casa
Lasând în urma
Lumina primului rasarit…

Tot ascultând
Tacerile profunde,
Ma trezesc cuvânt
În locul unde
Soarele-a apus!

PRIN LABIRINTUL POEZIEI

Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot

spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,

priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei

întelege ca un poet nu poate spune nimic despre

poezie. Sa lasam asta criticilor si profesorilor. Nici

tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este

aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg

si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el

fara literatura. Înteleg toate artele poetice; as putea

sa vorbesc despre ele daca nu mi-as schimba

parerea din cinci în cinci minute…”  – FEDERICO GARCÍA LORCA


Mi-a venit în minte aceasta definitie surprinzatoare a poeziei, printre multe altele, citind cartile poetului Theodor Rapan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), pâna la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oara, se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate  de el pâna acum .

[pullquote] Cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii volumelor scrise si publicate. [/pullquote]

Cine este si de unde vine în peisajul literar?

Theodor Rapan vine în literatura din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcata, azimutal, de atractia catre fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii sai, sa-si exprime la modul sublim trairile afective, profundul inimii si gratia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinta: „Poetul însusi paseste cu teama pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrajitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotriva: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si cacanarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufuta, si primarul cel falcos si fara maniere, toti cei ce au acces la bratul de turba al vietii…”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tarâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singuratate si insensibil la „galerie”… „cuvinte de ramânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotriva de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgica a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tacere.

Theodor Rapan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cartile aparute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea dupa 1989, cu o cadenta dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne sa descifram astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pamânt?”, premonitoriu, poetul ne raspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Rapan ne releva, astfel, o ipostaza inedita a limbii române, inventând o noua si originala gramatica a poeziei.

Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugereaza în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Înca dintru început luam contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inima, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încruciseaza bataia cu semnul meu dinadins,/ nu uita ca mi-e frica si pune diseara sa cânte/ samsarul cuvintelor tale învins…”

Vârsta juvenila pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maica a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în roua/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin…”

Forma rafinata a poeziei de mai târziu, într-o continua revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare ca, adânco,lumina ma boteaza/ într-o rapire muta în vin si în pocale,/ caci uite trandafirul în sânge cum bureaza/ fara sa muste, lacom vestindu-ma-n petale…”

Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, marturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.

Desi poezia începuturilor sta sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne da sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Rapan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe buna dreptate de Cezar Ivanescu. Daca în 1983, acesta remarca faptul ca„Theodor Rapan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revista, „Luceafarul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Rapan poezia româneasca nu va scapa!” Ceea ce, o sa vedeti, s-a si întâmplat…

Urmarindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.

O prima etapa este cea în care a publicat urmatoarele sase carti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fata (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, aparut la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafica aparte, semnata de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Initial, volumul se numea Vestindu-ma-n petale, însa, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fara a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cartii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearca sa te-apropii de-un singur fir de iarba!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcam în acest moment prospetimea poeziei, la baza careia se afla o lectura bogata din creatia „veche”, dar si din poezia contemporana, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofica.

Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinanta, plina de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzar/ Patria este mai calda!”

Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declama cu toata frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasare pe somnul ce ma doare./ Sa nu ma confundati cu visul:/ lumina e furata din ninsoare…”

Pe coperta a patra a cartii, poetul Nichita Stanescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânar poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipica a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extrema si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»

Daca credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stanescu, va atrag în mod respectuos atentia ca sunt iritat, ca trebuie din nou si n-am ce face, caci acesta este adevarul, sa cred în poeziile semnate de tânarul meu confrate, Theodor Rapan. Nu trebuie niciodata sa ne descurajam adevaratii nostri poeti, chiar daca în mentalitatea noastra nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, daca as avea curajul si talentul sa i-l fac vreodata, nu înainte de a-i fi sarutat Miorita pe inima, ar fi acela ca, din grabire, însusi bardul a scris ca: «românul s-a nascut poet!» Citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic: «poetul s-a nascut român!»

Urmatorul volum, aparut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprima autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiaza/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scaparatoare vioara,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace voua cuvintelor…”

Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Rapan este într-o continua însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sarutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarba, cântecul, amagirea, singuratatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fata sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima cuvântatoare. Ea sa duca greul, în timp ce eu tac desavârsirea lunecarii…”

Descatusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece rapanian prin „alfabetul tacerii”, încoltind în oul cosmic.

De la primul pâna la ultimul volum, poetul exprima credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e sa va reamintesc ca traiesc dimpreuna/ fiecare litera,/ sa va citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si sa va invit,/ odata cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbura melancolia pietrei…”

Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Rapan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si starile în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le gaseste corespondente directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiaza un aer liric proaspat, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directa, în stilul optzecistilor: „Umbra a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e ca sunt plop desfrunzit,/ ora grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iata-ma,/ sunt gloria Clipei: Tacerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iata, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ sa-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât…/ Neaflat…” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tainuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtita-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fara de moarte…”

Pe coperta a patra a cartii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, pe care gasesc de cuviinta sa le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnatura lui Theodor Rapan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literara: „Acestei carti pe care o si vad mergând de una singura în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentiala în pasul nou facut de noua generatie spre adevarul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprima adevarul?», remarc cu târzia mea vedere un adevar ce exprima Poezia.” (Nichita Stanescu)

Si, alaturi de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Rapan, pe care i l-am dus de mâna lui Nichita Stanescu, zicându-i despre poeziile lui precum ca… si Acela, Nichita, nu numai ca a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, laudându-i metafora mirabila, fluenta «discursului» si frumoasa sanatate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Rapan, structurata în patru parti (Riscul tacerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stapân pe alchimia cuvintelor, capabil sa modeleze în creuzetul spiritului darnicia unei existente ale carei ferestre au stat totdeauna deschise.

Un poet, pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta frumosului. Profund lirica prin natura sa, riguroasa prin formatie si cultura, poezia lui Theodor Rapan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cartii, o autentica sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o arunca efemerului covârsit de meschinaria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizeaza vocea poetului Theodor Rapan, dezvaluita în nesfârsite sensuri: „Nu ma vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ sa simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o sa va vina a crede ca-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezista trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumina./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea buna/ într-o fântâna de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare noua lectura înseamna o alta descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflecta realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimba cuvintele nu este altceva decât geometria pura a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explica/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleapta bautura/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!

Ca în Marea Poezie, Theodor Rapan ne ofera gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine ma voi naste,/ ma închid în tine,/ nemuritor alfabet al tacerii…” […] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” […] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” […] „Ce crima perfecta sunt toti trandafirii!”

Schimbarea la fata (2001) este volumul care marcheaza încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumita decantare poetica”, dupa cum el însusi marturiseste în textul de deschidere. În structura compozitionala a cartii distingem urmatoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tacerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încarcatura lirica evidentiaza o constructie temeinic elaborata, esentializata, minutios cizelata, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tacerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtator de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbata „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poetilor Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Rapan, în felul sau, cauta Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinata/ a scrierii./ Cu mâna-nmanusata în patima si speranta./ În vis nevisat./ Cutezând sa trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei…”

Traieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! Dupa trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit sa tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, sa las sa curga-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singura dilema: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi macar unul!”

Cea de-a doua etapa distincta a creatiei lui Theodor Rapan cuprinde patru carti inedite, în care experimenteaza noi formule literare: Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tacere – Jurnal de poet (2009). Toate, tiparite la aceeasi editura – „Semne”!

Potentarea trairii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatura, arta, mitologie, cultura, releva nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cartilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la

a doua etapa a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zona mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociaza, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.

Este o „carte de învatatura”, în care temele fundamentale corespund starilor divine: credinta, Dumnezeu, adevarul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Rapan nu face nimic altceva decât se marturiseste… pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învata frumosul curat, simplu, caci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie traita”, la înaltimea sensibilitatii creatorului ei: „Daca vrei sa ma vezi, nu trebuie sa ma privesti. Daca vrei sa ma întelegi, nu trebuie sa ma cunosti. În rest, e dreptul meu la tacere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevarati „provocatori” de meditatii lirice.

De la T.S. Eliot selecteaza un citat despre cunoasterea limbilor straine de catre omul de arta: „Poezia este o arta care cere multa munca si asiduitate. Un poet care ignora poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tari. Un poet trebuie sa fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecarui termen folosit. El trebuie sa cunoasca, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi straine, ceea ce-l va ajuta, între altele, sa-si înteleaga mai bine propria-i limba”.

E o maiestrie sa transmiti informatia, dupa ce ai selectat-o, sa-i însotesti drumul cu propriul crezamânt! Iar Theodor Rapan o face cu vocatia omului de cultura: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învatat cu multa placere limba germana de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusa de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latina, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiara, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc sa fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiinta, sfânta ignoranta… Sunt batrân!…”

Taurul lui Falaris, marturiseste autorul, „este o carte traita. Duruta. E o parte din viata mea!”

Cu Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004) intram propriu-zis în a doua etapa a creatiei lui Theodor Rapan, „o carte stranie, marturisitoare si alegorica, tiparita în numele credintei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe sa-si poarte lira orfeica sub forma „poemului în proza”, de o aparte frumusete lirica.

Despre aceasta carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Rapan legendele, miturile, Biblia si alte carti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intra în substanta si simbolistica profunda a lucrarii sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-si seama ca nu are sanse majore ca prin poezie sa evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Rapan se decide sa experimenteze o noua formula literara care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregatita sa recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienta interioara inedita, având ca reper aventura lirica a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindari îsi fura timpul sa regaseasca «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogatitoare a unor strigate de bucurie la zarirea tarmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douazeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natura moarta cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apa, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprima forma de traire înalta a unui „poet pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri si taceri îsi dau întâlnire în acest topos presarat cu îngândurari, incertitudini, bucurii, ispite, amagiri, ispasiri, penitente, melanholii, imagerii.

Poemele poarta încarcatura afectiva pe care numai Theodor Rapan o particularizeaza în felul sau prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca sa cioplesc un singur Cuvânt… Câte splendori ucise ca sa nu devina Cuvinte… Ca sa patrunzi în tacere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de pastravi este un „epistolar al însingurarii”, o carte în care metafora îsi sacralizeaza drumul spre desavârsire: „Pe sub chiparosii deznadejdii, viata, spune-mi, în piept ce m-apasa?”

Aflam din Istoria adevarata, dupa Lucian din Samosata, ca „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupeaza în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fara de sfârsit a timpului, sa aminteasca oamenilor, cu stralucirea lor, de adevarata bucurie a firii.”

În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confeseaza: „Sunt drumul catre Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astazi ma simt de departare, duc solia mortii si strig, cât înca-s viu pe zarea ce ma doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea ma absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gura!”

Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Arta imaginara, ilustreaza

Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret.

În urmatoarea carte, Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Rapan continua tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirica, toate formele trairii, de la înfrângeri si sovaieli, asteptari si îndurerari, sperante, pâna la biruintele frumosului etern, caci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai ramas!…”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o forma speciala de corespondenta cu „însotitorul” sau din aceasta carte: „Draga Damian! Viata? Apocalipsa a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioara, doar moartea zideste! Pasarile tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe strazile de purpura cruda, calus haituit noaptea în somn. Deliormanul? Sa suspine! La Courneuve? Nu ma stie!”

Postalionul de seara este o carte a întrebarilor si a mirarilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumina, ai curaj sa-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Sa raspunzi provocarii cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în raspar rasucesc fuioare de triluri neauzite…”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si rasaritul soarelui se face ca necheaza! De-atâta vis, nici visul nu crede ca ma voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate sa ramâna eterna lumina…”

Marturisirile poetului sunt ca un mir vindecator pe meterezele unui razboi oniric: „Liniste! Sunt poetul cazut într-un razboi dintre o rostopasca si o papadie, fara a sti vreodata cine-i învinsul si cine-i strigoiul…”

Dincolo de tacere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” rapanian. Este o carte de maturitate, „scrisa cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima vorbitoare.”

Cele 55 de poeme, cu leganare si structura de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântarilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcata în secvente învaluite în cele mai transparente valuri de imagini si cuvinte. Lumea din afara cade în interiorul eului, se presara ca o zapada de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.

Poemul rapanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmura, se învolbureaza în teama ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)

Lirismul ingenuu se reflecta în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnica si neînteleasa, fraged sub chiparosul rostirii, iata-ma într-o noua si nesperata ipostaza a inimii, temator si îndumnezeit ateu…”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporeaza în esenta omeneasca: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasa a neavutului dor, cu genunchii inimii rasuciti ca o salcie batrâna, fara de seaman, cu patima ochiului strafulgerata, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarba si lacrima de codobatura azi, ti-l închin, desfatare, în pântecul mintii mele ascuns, mar neaflat.”

Fiecare vocabula vibreaza de o armonie interioara izvorâta din preaplinul poeziei: „Fiica a mirarii, Poezia ma învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapara în noapte.” […] „La tarmul din mine, Poezia renaste!”

Timpul, viata, tacerea, iata trei coordonate printre multe altele din substanta acestei carti care-si schimba mereu pozitia si sensul: timpul devine viata, viata devine tacere, tacerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasa devorat de umbra propriei taceri.

O carte speciala, o carte surpriza, care înseamna altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Rapan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o noua încercare a firii de Poet”, dupa cum marturiseste autorul, întru împacare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnava de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), daruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toata, „strecurata sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefacatoriu!”

Si aici, poezia sa „emana, deopotriva, si forta, si gingasie, si subtila întelepciune, dublate de maiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migala si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Rapan construieste un univers capabil sa germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecata lumina.” […] „Chenarul poeziei sale vibreaza de o armonie interioara, izvorâta firesc, fara efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determina o pastrare laolalta a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o proba: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor sa-mbrace nadirul clipei în lumina-adânca, sub cetina de foc rostesc porunca, sa fie acest cântec rugaciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va strabate, sa nu ramâna-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare muta în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul si dublul lui, iata o posibila interpretare a subtextului cartii – motiv care depaseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezida în inventica „basmului în dublet”, vazând prin acesta o forma de nostalgie imanenta a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucura de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza rapaniana o cultiva,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atragator decât sa fii stapân pe gândurile oamenilor?”

Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cartii, îmbogatind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapa a creatiei lui Theodor Rapan este marcata de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fata, urmând ca în viitor, Poetul-Mag sa smulga din „bezna inimii” sale Evanghelia tacerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din aceasta serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofranda adusa credintei sale, nu întâmplator asezata pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absoluta: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplatoare, ci împlinirea fireasca a unei încercari întemeiate pe descifrarea minutios cautata a unui cod ce are la baza filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrila aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îsi imagineaza trecerea prin cele patru anotimpuri: Primavara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecarei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedica un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)

Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul sa acceada numai cel ce reuseste sa fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Rapan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.

Nu poetul Theodor Rapan, ci omul din el, se întreaba: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasma cocotata pe turle de biserici”, are „inima pacatoasa” si vocea i-a „ragusit de-ntristare.” Toate aceste stari ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac sa empatizam cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.

Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebarilor sensibile, vitaliste si al raspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Caci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!

Cartea sondeaza abisul omenescului, devenirea pasilor încaruntiti, asteptarile, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Marturisirile cartii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijina cuvintele, fiindca ele pot raspunde oricarei provocari cu sinceritatea si puritatea de a fi fost traite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi daruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea nascuta din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizica…

Abandonând orice forma de cenzura sentimentala, poetul Theodor Rapan sintetizeaza o adevarata biografie umana: „În viata mea înspaimântare a fost totul! Mort nu mi-a placut niciodata! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevazut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de roua, alteori m-am lasat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teama si-acum. De vesnicia ei, niciodata! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cartii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reala între sentiment si reprezentarea sa fizica.

Dependent de starile relevate de vocea nuantata a poemelor, ilustratiile se înfatiseaza grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai daca sunt privite asa cum se cuvine.

Orice am face, orice am spune, între Theodor Rapan si Damian Petrescu exista o chimie magica inexplicabila, benefica Artei lor!

Chiar daca de vârste diferite, chiar daca traiesc unul departe de altul, exista un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar parasit si de unul si de altul, neuitata, Padurea Nebuna scormone si vântura în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marcheaza expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica speciala a cartii evidentiaza, prin forta cuvântului si prin sugestia grafica, structura euritmica a creatorului ei.

Între dorul trairii si puterea lui de ardere, de realitate imediata ce se desavârseste sub semnul iubirii, cautatorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confeseaza cititorului când sfielnic, când tunator: „Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte! Ah, dulce si ultima primavara! Prima îndoiala a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipaita diata a iubirii, nescrisa evanghelie a inimii, a întâmplarii ca sunt, a splendorii ca esti! Iata-ma!”

Poetul Theodor Rapan îsi manifesta, ca o constanta, intensitatea placerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primavara scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndragostit. Neîmplinit! Dezdurerare divina! Am vârsta poetului la tinerete si în fata numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisata pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împacata precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de pacate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pana a vietii!” De aici, singura dragoste continua a vocii lirice regasite în carte, singura pasiune neîntinata ramâne Poezia.

Ceea ce izbeste din prima clipa la contactul cu aceasta noua carte este stilul unic, de o rara bogatie lexicala, cu frazarea ampla, retorica si colorata, alternanta de simplitate, rafinament si pretiozitate, fara îndoiala o contributie de seama la intelectualizarea limbii române, stapâna pe nebanuite nuante si capabila de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijoratoare de argotizare, vulgarizare naturalista si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuala.” (Tudor Opris)

Citind Evanghelia inimii, simtim ca multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost daruite si noua, dar, pe de alta parte, avem certitudinea ca, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regasi si pe noi, prin taria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.

Astazi, aici, poetul Theodor Rapan vine în fata Mariei Sale, Cititorul, cu o noua carte, a treisprezecea, creatie a maturitatii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevarata radiografie a spiritului uman, o calatorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndeparteaza înca din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul ca sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele doua carti se realizeaza, totusi, gradat, ca o scara spre însiruirea de emotii ce stau la baza crearii lor si prin autenticitatea conferita de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndraznim sa le abordam.

Chiar si motto-urile cartii, bine selectate de poet, demonstreaza ca, daca s-ar îndrazni, daca s-ar ridica mâna si s-ar ciocani usor în cerul noptii, daca s-ar sapa putin mai adânc, s-ar gasi „alt cer” […] „alte stele” […] „si acolo, între ele, alt pamânt…” (Nichita Stanescu)

Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturarii si receptarii mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru ca am în fata poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversarii unei perioade de informare si cautare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o alta perspectiva, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistica a lui Theodor Rapan, dar si pentru dezvoltarea personala, acestea doua mergând mâna în mâna.

Subtitlul cartii aminteste înca o data de planul Înaltului. Desi nu exista informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera ca, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea ca aceasta mobilitate se datoreaza unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupa pe cer.

Raportând legenda la arhitectura cartii, se poate ajunge la concluzia ca lumea poetica este, de fapt, un macrocosmos de relatari succesive de poeme, poetii grupându-se dupa anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifica. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rima sau metafora este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinator îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporeaza semne despre trecutul si viitorul lui artistic.

Se poate spune ca, în esenta, fiecare opera a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcatuiesc un sistem care se misca deloc conventional fata de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pamânt. Traiectoria lor este dependenta de sensibilitatea si empatia fiecaruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecarui anotimp i se asociaza o anumita etapa din viata cu trairile, starile si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de lira din perspectiva zodiacala.

Începând cu primavara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Rapan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând ca simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cartii, pentru ca aici întâlnim parca niste priviri complice pe care autorul le împartaseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între parinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului sau.

Structura cartii este una atent realizata, inedita, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazeaza. În paginile ei, îsi gasesc locul poeti de la Shakespeare, pâna la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofa. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, ca fiecare poet îsi are însemnatate de sine statatoare, care nu poate fi masurata, ci poate fi doar simtita si traita. Nu este vorba de o organizare cronologica sau dupa un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstreaza, astfel, ca poezia exista si respira frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pura libertate, patrundere în noi însine si depasire a imediatului.

Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citeaza textul ce îl declanseaza, apoi, se da raspunsul. De cele mai multe ori, se remarca vocativele care creeaza reuniunea dintre opere, interactiunea lor.

Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stari. Pâna la urma, la baza ei sta capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirica, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, sa o poata exprima printr-un filtru propriu, adaugând memoriei si afectiune.

Pâna la un punct, se poate considera ca volumul de fata este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fata de poetii inclusi: „Vino, Fauritorule de gheata si foc, credinciosule mut! Întru maretia ta, fictiunile mele se-apleaca! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tau, «Poemul darurilor» rostesc!

Vocea lirica a creatorului depaseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebatorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frica sa ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frica sa urc scara Supremei Judecati. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineata e o rufa rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers salbatic. El ma priveste cu îndurare si asteapta sa-l agat în streangul singuratatii lui. Vai, lumea aplauda! Scâncetul i-l aud din departare, cu silabele atârnându-i pe gura ca niste lampadare vorbitoare.” (Replica lirica la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresarii: „În sfârsit, Bukowsky, iata-ne fata în fata. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o sa-ti sara pe pat», eu, fugarit de-o fantoma în somn.”

Ceea ce este surprinzator la Evanghelia cerului este usurinta cu care opereaza insertiile, stabilind o reala conexiune ce este resimtita atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocarile unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultiva în acest volum poetul Theodor Rapan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.

Harul si cultura literara i-au permis poetului Theodor Rapan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor catre Poet si de la Poet catre cititor.

Universul tematic, modalitatile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum releva din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Rapan. De aceea recunoastem în aceasta ipostaza inedita gândirea aforistica a sa: „Toata viata e o calatorie prin cartile altora!”

Acest adevar sta, de fapt, la baza lucrarii de fata: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici vazut, si nici cuantificat! Cum sa cântaresti emotia, sufletul?…

O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirica unica pentru care poetul s-a pregatit mai mult de 40 de ani pentru aceasta „calatorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!

Cine stie sa pretuiasca, primeste!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmpla în cartea de fata!

O remarca de bun-simt trebuie sa fac însa! Theodor Rapan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru ca fiecare cuvânt poate avea forta lui numai daca e pus lânga un altul în logodna fericita, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, sa nu se stârneasca vreun curent strâmb.

Fiecare traire e speciala în felul poetului zodiei si filtrata în spirit propriu. Cine stie sa vada, cine stie sa se apropie, cine cu cine rezoneaza, cine stie sa le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.

Autorul se lasa pe sine deoparte, acum poarta în suflet patimile tuturora, le retraieste viata afectiva mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte calcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trai viata tuturora.

Mai mult decât patima este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale vazduhului. Numai în acele creuzete înalte simte ca se plamadeste adevarata Poezie. Nu întâmplator i-a ales pe acestia.

Ar mai fi putut selecta si dupa alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul catre urmatoarea.

Se simtea dorul de o asa calatorie, o calatorie initiatica, în care înaltarea înseamna purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred ca trebuie privit „Cerul” sau!

Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie sa-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzatoare cuvintelor-cheie: calatorie initiatica, cer, stele, frumos, credinta, religiozitate si multe altele…

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se refera la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunta planul si scopul sau pentru omenire, figura centrala a întregii geneze fiind Iisus.

Cerul este „o manifestare directa a transcendentei, a perenitatii, a sacralitatii, ceea ce nicio fiinta de pe pamânt nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevarata Biblie a Poeziei!

Asa întelegem mai usor ca nici oamenii nu privesc toti si nu prea des catre cer: doar când le e frica si atunci când iubesc, aceste doua ipostaze îi mai cutremura…

Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.

Fiecare poet are cararile lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Rapan chiar are curajul sa îmbrace camasa fiecaruia în parte, sa îl cânte si, mai ales, sa îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcam viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.

De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stanescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au calauzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei carti de poeme, parcurgând împreuna spatii lirice si temporale, în stil propriu, rapanian.

Niciodata un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoara nici pozitionarea fata de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectura si echilibrat liric. Rapan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat pâna la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, ca Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Rapan e, inconfundabil, Rapan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistica, o anume conotatie mitologica, dar si o candoare si gingasie dezarmante, totul fiind tras catre Divin.

Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalitati literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!

Iata, bunaoara, pentru Apollinaire, gaseste o formula-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirica, dar totul este îmbracat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.

Theodor Rapan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai ca poetul teleormanean asaza poemul sau în cheie onirica si, în chip surprinzator, folosind slova limbajului stravechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur ca e socant, dar poetul a vrut sa dea o pata de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.

Nu trebuie sa întelegi nimic, trebuie doar sa simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamna fiecare cuvânt în parte, dar daca te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul sta în ansamblul liric si în presararea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu masura lui.

Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Rapan traieste înaltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevarata revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, ca poezia nu e lumina, e flacara, caci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos daruit de Dumnezeu a fost platit cu o jertfa. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurinta cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!

Împacarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate ramâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etica, de morala, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, daca nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici pâna la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie dupa legile sufletului sau!

Dumnezeu îti da si alte încercari, te pune la probe daca ramâi în curtea Poeziei si nu te razgândesti sau nu tradezi. ?inta e aceeasi. Desi este atât de nevazuta, nepipaita, inefabila! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a vazut-o la fata!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistica si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade ramâne la un anume stadiu, la Theodor Rapan „strigatul liric” taie respiratia cititorului.

Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicata, alteori tumultuoasa, acuratetea lirica etc. sunt puncte forte ale poemului rapanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realitati într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplina consonanta cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cânta iubirea! Nu întâmplator A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat sa faca ceva asemanator si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.

La Theodor Rapan e diferit, totul e vazut prin pasiunea calatoriei, e o mare aventura a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Rapan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proza) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multa acuitate, dupa gustul sau, si i-a raspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.

Neîndoielnic, Rapan este atent la toate detaliile, constient fiind ca el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar pâna la o adevarata litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de carti de poezie ale celor 144 de autori, citite, talmacite, rastalmacite. E o provocare inteligenta, originala, sensibila, delicata, la lectura, pe care nimeni nu a mai facut-o pâna acum la noi, asa cum o face Theodor Rapan.

La fiecare poet identificam unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosfera, nu de idee sau de maiestrie artistica.

Deosebit de complexa este Povestea magului calator în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cartii, mai modernizata la Theodor Rapan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisa sa-si cearna,/ frunza sub trunchiul prefacându-si-l scut.”

Nu e usor sa dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat înca, infinita lista!

Bunaoara, îl putea arata lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, dupa starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur…

Dar Evanghelia cerului îi arata în felul trairii Poetului-Mag! Aici intervine harul sau, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitatii.

Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inima lui Theodor Rapan. Pleaca din ei, dar ajunge tot la el. În el urla Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizeaza!

Prin „poetii zodiilor” se arata pe sine si invers, prin sine îi arata pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El da un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirica ce îngândureaza prin fascinatie cititorul si-l face sa ajunga unde niciodata n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte carti.

Theodor Rapan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentista la expresia clasicista, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le

prin propria-i simtire.

El cultiva un stil al paradoxului verbal, al bogatiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirica se unicizeaza.

Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbala alterneaza cu aceea a întruparii celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a ma repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulara de lectura si compozitie, conceputa într-o maniera inconfundabila de poetul Theodor Rapan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care îl numim „reflintext”, o forma de introspectie a sinelui, în care privirea în oglinda, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plasmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.

Parcurgând etapele creatiei autorului de fata, remarcam „zestrea” universului sau literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tiparite), temeritatea deschizatorului de drumuri noi, inovatia

limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru…

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirica proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!

Laudabil este, totodata, si atasamentul Editurii „Semne” fata de poetul Theodor Rapan, care, iata, îi tipareste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!

 

Imagisme

de Nicoleta MILEA

 

Imagisme

 

La raspântia stelelor

serpii musca

octave senine.

 

Castelul lui Kafka

în parabole deschise

curge verde.

 

Endecasilabii

nebuni alearga

prin ploaie.

 

În plin tsunami

discobolul

saruta luna plina.

 

xxx

 

Pe strada frunzelor

la numarul sapte

locuieste

ultima taina a noptii,

pas lânga pas,

armura pentru verde –

trec doruri

pe sub ceata oglinzilor,

cuvânt lânga cuvânt,

ardere pâna-n zori…

Cine spune

ca-mi joc nenorocul

pe o potcoava de fum?…

 


Nicoleta MILEA

Cântec de noi

 

Cu talpile goale

colind

prin seminte de mac

strigându-te…

 

Soapta muta,

descânta-mi

sângele ierbii

în potirul cerului!

 

Strânge-mi sufletul

cu bratele tale

de dor sihastrit

în pântecul noptii…

 

Flamânde metafore

nemuresc în

flacari albastre

cântec de noi!

 

Poetul Theodor Rapan

DINCOLO DE TACERE – METAFORA
EVANGHELIA INIMII, DE THEODOR RAPAN

 

de Prof. dr. Nicoleta Milea


<<Îti multumesc, Juan Ramon, pentru ca m-ai învatat sa merg prin viata: nici grabit, caci ,,timpul va zbura înaintea mea precum un fluture”, nici încet, caci ,,timpul va veni în spatele meu, ca un bou blând.” Asa stând lucrurile, am ales Calea mea!>>


THEODOR RAPAN

Adevarat este ca ,,aflam despre cineva ceva pentru prima data si atât. De cunoscut, însa, avem prilejul sa-l cunoastem daca o situatie identica se repeta a doua oara, a treia oara, când capacitatii noastre de cunoastere i se ofera sansa.”


Marturisirea cunoasterii este absolut valabila acum pentru diplomatul-poet, Theodor RAPAN, pe care l-am aflat adolescentul de acum mai bine de 40 de ani, în prima duminica de septembrie a anului 1970, la o întâlnire a cenaclului literar pe care îl organiza, lunar, ziarul ,,Teleormanul”. Se citea literatura buna, se prezentau creatii originale, se interpretau, se comentau.


Fac aceasta marturisire cel putin din doua considerente.
1. Pentru a reaminti ceea ce stiu de-o viata, ca ,,dintre numeroasele instrumente ale fiintei omenesti, cel mai uluitor este, fara putinta de tagada, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Cartea e altceva, cartea e o prelungire a memoriei, a imaginarului, a fiintei cosmice.”
2. Pe lânga ziarul ,,Teleormanul” functiona un Cenaclu Literar în care nu vârstele îi apropiau pe cenaclisti, ci trairea alesilor în fiorul cuvântului scris. De atunci am rams cu acest cult al cartii si al creatiei. O spun într-un mod care poate sa para patetic si nu as vrea sa
îl simtiti asa. Receptati-l ca pe o marturisire de credinta a unuia care cel mai mult dintre noi toti de atunci s-a calauzit pâna la uitarea de sine în cuvântul scris.
Ca profesor de literatura, le-am spus elevilor mei, cu fiecare prilej ivit ca
,,o forma de fericire e lectura, o alta forma e creatia, în general, si creatia poetica, in special”. Într-o societate în care tehnicizarea îsi pune tot mai mult amprenta pe modul de existenta al omului si se vorbeste chiar despre disparitia cartii în format traditional, eu nu cred ca va fi posibil, atâta vreme cât creatorul autentic face arta nu numai din întruparea ideii în cuvânt, ci face arta si din fiintarea grafica a textului în carte. Chiar mai mult decât atât, creatorul îsi invita cititorul în modul cel mai elegant, asa ca împreuna sa strabata universul cartii întemeiat pe corespondenta viata-literatura, întelegând esentialul:,, creatia este o scriitura tainica, o criptografie pe care trebuie sa o descifram. Toate lucrurile sunt cu adevarat cuvinte, în afara de lucrurile pe care nu le putem întelege si pe care le luam cum sunt”.
Poetul Theodor Rapan ne invita într-un mod cu totul special la mântuirea prin exercitiul lecturii:
,,- Vino, cititorule, vino, si ia-ma de mâna! Nu te înfricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linistete-te si vino sa ne asezam în iarba cea deasa de umbra, în pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!”…Nu mai ramâne decât sa ne eliberam gândul de angoasa existentiala si sa ne umplem sufletul cu bucuria lecturii.

Nu este o surpriza a 12-a carte a poetului Theodor Rapan. Dupa ce, la începuturi, cunoscându-l, poetul Nichita Stanescu marturisea:,,atentie, aici este uraniu”…sau ,,citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic- poetul s-a nascut român!”, Theodor Rapan ne-a obisnuit cu o anume periodicitate a aparitiei cartilor sale. Între cele peste 3000 de pagini publicate, ,,Evanghelia inimii”(Editura SemnE ,Bucuresti, 2010) este o creatie speciala, în alcatuirea careia nu putem intra pâna a nu întelege ca titlul îi este cheie, cifru si, în consecinta, cititorul , amator sau exeget, în demersul interpretativ ajunge la el. Si ce altceva, mai presus de religia iubirii în care a trait si traieste poetul,poate însemna ,,Evanghelia inimii”? Crezului poetic al spaniolului Juan Ramon Jimenez, pe care îl adora si pe care îl ia partener alaturi de graficianul Damian Petrescu, traitor la Paris, i se alatura poetul Theodor Rapan care întelege ca ,,omul, înainte de a deveni Cuvânt, prin actul divin al creatiei sale este Constiinta”. ,,Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinta!”
Ideea cartii, dupa ce a fost sugerata în titlu, strabate întregul univers ideatic si liric, actionând ca un fir al Ariadnei, subtextual.Cele patru parti ale cartii sunt structurate corespunzator celor patru anotimpuri. Fiecare anotimp este introdus în compozitia cartii printr-o selectie sugestiva din lirica lui Juan Ramon Jimenez.


I.
Primavara: Floralia
,,
Rataceste prin ploaie sufletul florilor”.


II.Vara: Iubitor
,,Iubire, daca pleci, ramân ruina.”


III.Toamna: Melanholia
,,Pe un drum de aur se duc mierle. Incotro?
Pe un drum de aur se duc trandafirii: Incotro?
Pe un drum de aur ma duc si eu. Încotro, toamna? Încotro pasari si flori?”


IV.Iarna:Ultima Thule
,,Nu-ti arunca, moarte, piatra în oglinda mea”.

Poetul nu are numai cultul cuvintelor, ci si cultul cifrelor. Viata este una, trece fara întoarcere prin cele patru anotimpuri, care nu sunt altceva decât vârstele iubirii ( cifra 4 corespunde zilei ivirii pruncului-poet în lume si în lumina), fiecare anotimp are 33 de poeme (cifra 33 corespunde vârstei hristice). Dincolo de calea destinului care impune rolurile jucate, poetul ramâne sufletul pur si etern, de o candoare inefabila.
Rotundul cartii este evident. Incipitul exprima spiritul creatorului pregatit de jertfa
:,,Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte!”. E gata oricând sa raspunda solicitarilor circumstantei sau CLIPEI, cu o replica uneori efemera ( martori infideli ai clipei), alteori, menita sa sfideze timpul cu o desavârsire intransigenta (,,Din supunere oarba, sfinteasca-mi-se Cilpa!”).Câta emotie înfiorata fulgera interogatiile care primesc si raspuns din nevoia de aflare a cunoasterii!,,Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silaba din ultimul sopot? Nu stiu!Moarte, acordeaza clavirul tacerii din mine si, ajuta- ma, Doamne, sa trec!”
Rostirea harica dar si mestesugita aduce în prim plan bogate încarcaturi emotionale
,,Poetul este mut, s-a dus tarotul! Sa vina primavara din- nainte! Îti sarut dreapta. Viata: Sunt Mortul din Cuvinte”. La primul impuls, exegetul- carturar este tentat sa caute asocieri ale poetului cu cele mai proeminente personalitati lirice.


Pregatiti cu argumentele pe care ni le pune la dispozitie chiar ,,Evanghelia inimii”, suntem gata sa contrazicem si sa rostim cu fermitate ca poetului Theodor Rapan i se pot alatura truditorii cu har întru credinta poeziei.Estetica speciala a cartii se sincronizeaza cu vocea lirica a poetului. Cuvântul, silaba, clipa, melanholia, tacerea, profunzimea, metafora, nelinistea, profunzimea,  metafizica, dorul, cerul, flacarile Gheenei, umbra, norii, oglinda, pasarile, apa, aerul, licornul, firul de iarba, focul, tacerea- sunt elemente specifice universului poetic rapanian. Pe tot parcursul cartii descoperim lirismul profund, rafinat al poetului Theodor Rapan care intelectualizeaza expresia poetica în limba româna.
Sa nu credeti ca ajungeti asa usor la întelegerea textului daca nu stapâniti cunostinte ce tin de identificarea unicitatii stilului poetului prin bogatia lexicala, prin intuirea celor mai subtile asociatii contrastante, prin frazarea ampla, uneori interogativa, alteori exclamativa, prin elemente ce tin de cultura tuturor timpurilor si popoarelor, si toate trecute prin inima reginei- POEZIA! Poetul crede cu toata fiinta în CUVÂNT, îl simte cum simti o fiinta cu toate ale vietii, crede în forta lui demiurgica, de aceea îsi asuma cu toata sinceritatea trairii esentialul, micile si marile sensuri ale existentei.,
,La echinoctiu smirna se preface în mucenita Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slavesc ghindarul, din muritor sunt raspopit Cuvânt! Nu am murit! Nu am murit?”. Versetele freamata de fiorul spunerii, ca si cum ar fi ultimul timp al ofrandei.

Numai lectura ,,Evangheliei inimii” va poate convinge de un fapt cert: implinirea nevoii de reper si model literar prin opera Poetului Theodor Rapan.


 

NICOLETA MILEA – Ecou

POETA Nicoleta MILEA A OBTINUT PREMIUL  I

pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Concursului de Creatie

,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor

din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“,

editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

FELICITARI SI INSPIRATIE DIVINA !

Ecou este pentru ziua de azi prilejul reintalnirii cu poezia sa !

[pullquote]

Te privesc în oglinzile cerului cu disperare”

[/pullquote]

Ecou

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Stari mai importante decât iubirea,

dar talpile n-au mai luat nicio forma, nicio culoare,

pamântul nu le-a mai descântat.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Dureri mult mai clintite decât iubirea,

dar gleznele mele, în larma bataliei,

au banuit taisul spadei de argint.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

nelinisti mai pustiite decât visul,

dar coapsele cerului– dinastii înserate,

mocneau desarte rataciri în luna plina.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

inimi mult mai neînduplecate decât iubirea,

dar maruntaiele zarii murirea îmi urla,

nesatula de ratacirea fara sfârsit.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Învrajbiri martirizate mai mult decât iubirea,

dar perechi de valuri izbesc fara crutare

oglinzile cerului durut în rugaciune.

As fi vrut sa-si spun ca sunt pe lume

înjunghieri mult mai închipuite

decât temnita fericirii poetului însingurat-

monstru zamislit în pântecul cerului.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

întâmplari mult mai importante

decât oul de prepelita nins în iulie,

amurg sovaielnic licornul sângelui vegheaza…

As fi vrut sa-ti spun…

Numai iubirea poate fagadui…

NICOLETA MILEA – Armura

Poeta Nicoleta MILEA a obtinut Premiul I pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Cocursului de Creatie ,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor“, din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“, editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

Cinci zile de poezie cu Nicoleta Milea. Una in fiecare zi.

Armura” este pentru ziua de azi prilejul intalnirii cu poezia sa !

[pullquote]Motto: „Te privesc în oglinzile cerului cu disperare [/pullquote]

Armura

Pe strada frunzelor,

La numarul sapte,

Locuieste

Ultima taina a noptii…

Pas lânga pas,

Armura pentru verde-

Trec doruri

Pe sub ceata oglinzilor…

Cuvânt lânga cuvânt,

Ardere pâna-n zori…

Cine spune

Ca-mi joc nenorocul

Pe o potcoava de fum…