Biserica Baptistă din Târgu Lăpuș (MM)

On April 24, 2012 By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Eveniment, Incurajare, Natura Umana2 Comments

George Danciu

„Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Evanghelia MATEI, 18.20

„…lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”

Evanghelia IOAN, 20.31

ISUS HRISTOS ESTE ACELAȘI IERI, AZI ȘI ÎN VECI!

Orașul Târgu Lăpuș

Este cunoscut în regiune și sub numele vechi, Lăpușu Unguresc, (în maghiară Magyarlápos, în germană Laposch) este un oraș din județul Maramureș, Transilvania Continue reading “Biserica Baptistă din Târgu Lăpuș (MM)” →

TIMPUL DEZAMAGIRII SI VREMEA FALSELOR CONSPIRATII DE ALCOV…

On July 5, 2011 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Magalena ALBU

[pullquote]“Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin (…)?” Nicolae Steinhardt[/pullquote]

Traiesc un timp personal al dezamagirii. De multi, de toate, dar si de mine însami. Un timp din care încerc sa ma ridic cu greu si care ma absoarbe, parca, cu o aviditate nestavilita înlauntrul sau plin de echivoc exact ca într-o grota umpluta pâna la refuz cu întuneric si cu moarte. Un timp placid care ma roade pe interior, destructurându-mi violent sensurile fundamentale ale propriei mele fiinte, un timp în care zadarnicia îsi arata coltii ascutiti din toate partile, o vreme a insecuritatii ce macina cu dusmanie întretinuta orice urma de suflet omenesc. Si, daca e sa ne aruncam curajos în bratele unei viziuni psihopanteiste, am putea spune ca sunt distruse, cu aceeasi nevroza curenta, si toate celelalte urme existente în natura de suflet vegetal, animal sau al obiectelor ce traiesc pasnic dimpreuna cu noi. Un timp al haosului construit constient – de cei care câstiga de pe urma lui, evident -, unde minciuna este rege, iar dominatia raului si a despuierii Omului de sinele lui personal îsi fac simtite prezenta la tot pasul în jur. Un timp pe care îl simt cum se pravaleste zilnic cu toata greutatea-i insuportabila peste mine, taindu-mi de atâtea ori respiratia si accesul la speranta.

Vad si mai abitir acum chipuri de monstri vii (si marturisesc cu sinceritate faptul ca îmi este din ce în ce mai greu a le privi licarul colorat al ochiului lor pervers si duplicitar) – masti hidoase ale întotdeauna Celuilalt, faciesuri demonice plesnind în mii de bucati orice bucata de oglinda, ce le-ar gazdui pentru o secunda pamânteana geometria carnii neînsfacate înca de viermii putrefactiei nemiloase -, care mi-au traversat în lung si în lat viata, si ma întreb, retoric desigur, daca rostul lor în economia unei existente umane, este unul de suprafata sau unul de profunzime, profetic chiar. Îmi trec prin fata ochilor o multitudine de contururi umane inestetice, goale de continut si îmi dau seama câta prapastie a putut sa caste în mentalul lumesc paradigma sigmundfreudiana, care a transformat Omul-fiinta în omul-animal – o ireversibilitate sufocanta si ancorata vadit în mrejele unei continuitati completamente nefiresti de asta data, care ma determina sa îmi doresc cu din ce în ce mai mare ardoare nasterea momentului când animalul din esenta actuala a omenirii îsi va rage definitiv obstescul sfârsit pentru a iesi, astfel, la Lumina, dintr-un prizonierat absurd si tragic, de sorginte satanica, particula divina OM – Omul real, Omul pur, neatins în fibra sa launtrica de ramasitele ideologice nesemnificative ale unor sisteme de gândire putrede ce au traversat în timp spatiul ratiunii greu încercate a umanitatii creatoare.

Idolatrie oarba construita pentru pseudozeitati de moment inventate cu ajutorul instrumentului diabolic numit imagine, prostitutie îndracita ridicata la rang de religie mondiala, credinte sfarâmate în bucati de sarje si sarje de precepte subrede încarcate pâna la sufocare cu seva actului pragmatic generat cu intentie de detasamentele umane ale manipularii în masa, temple satanice unde se cumpara si se vinde în cantitati uriase patologica vanitate a fiintei umane (si ma refer aici, evident, doar la fiinta umana, caci restul entitatilor create de Dumnezeu nu cunosc un astfel de sentiment bolnav, care nu naste nimic altceva decât moartea de sine a individului, aducându-l în starea de a nu se mai trai pe el însusi cu adevarat si ramânând înfipt în chingile unei „aureole” de falsa superioritate, ce îl domina total pâna la ultimul atom al materiei sale), asa-zise „crize” decretate la nivelul întregii umanitati de catre anumiti presedinti si analisti ai groazei, ce nu fac altceva decât sa lungeasca si sa lateasca si mai mult conceptul de saracie a lumii spre a o înmormânta definitiv (în numele sporirii galopante a numarului de locuitori terestri si al noii ordini mondiale) – iata portretul extrem de sumar, dar cumplit de sinistru si exact a ceea ce se poate numi azi, la începutul celui de-al treilea mileniu postcristic, realitatea deformata, contrafacuta sau hiperrealitatea plasmuita în laborator de catre sclavii anticristici ai banului erijati în autointitulate „elite conducatoare” ale frâielor planetare.

Alcatuind cu maiestrie sirul de axiome teoretice ale comunicarii într-o lume împinsa catre robotizare si îndepartata de la a se mai comunica sincer pe sine însasi în mediul sau actional, teoreticienii dibaci ai manipulatiilor de tot felul genereaza cu insistenta un construct eteroclit, la fundamentul caruia sta Cuvântul ca purtator de act pragmatic nimicitor. „Cuvântul vizeaza persuasiunea”, ne spun Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu, el fiind aidoma unei entitati fixe, ce „nu se deplaseaza”, ci „face corp comun cu locurile, timpurile si institutiile”. Si ne sunt cunoscute îndeajuns de bine coordonatele discutabile ale timpului actual, locatia terestra care ne îngaduie existential de atâta amar de vreme între granitele ei limitate si nenumaratele institutii de o „sobrietate” aparenta doar, mimata foarte bine, în spatele usilor carora se ascund însa „misterele elitistilor” de carton trilateral (înveliti în mirosul teancurilor proaspete sau nu de bancnote cu valoare, dar si în propria-le micime sufleteasca si autosuficienta, ca sa nu spun prostie), încarcate de pretentia absurda, de altfel, de a trasa linia destinica a acestei umanitati.

Mereu s-a întâmplat asa. Falsele conspiratii de alcov au dat frisoane multora dintre locuitorii planetei Pamânt în lungul drum al istoriei omenirii catre clipa de fata, toate acestea având drept temelie ideea ca matca sui-generis a lumii a fost vazuta întotdeauna ca un soi de sat global imens (Marshall McLuhan), care trebuie sa aiba neaparat în frunte o „multime cu scoarta obrazului fina” de asa-zisi stapâni autointitulati, o adunatura de insi, de fapt, cu un mai mult decât evident rol de calai psihopati, care nu au stiut sa faca decât un singur lucru: sa-si impuna la nivel global un set de reguli personale absurde (bazate doar pe interese pecuniare si-atât), din ecuatia carora Dumnezeu – încadrat la categoria concepte – lipseste, bineînteles, cu desavârsire, macelarind nejustificat si fara discernamânt tot ceea ce le sta în cale cu o mentalitate dominata de o singura tinta, anume aceea de a câstiga suprematia economica si politica asupra celorlalti – „barbari” sau moderni – si de a constitui o entitate extrem de fragila, suprastatala, numita simplu imperiu (sfarâmate, de altfel, toate aceste entitati neomogene, una dupa alta, ca niste castele firave de nisip, la scurta vreme de la întemeierea lor, pe întreg parcursul istoric, din motive mult prea lesne de înteles). Le-as propune spre meditatie acestor pseudoratiuni umane vulgare, subtiri, îmbâcsite de ura si de neomenesc un scurt pasaj scris de parintele Nicolae Steinhardt în ianuarie 1960, un patrunzator portret de interior al fiecarui trecator prin spatiul acesta teluric, dar încarcat pâna la refuz cu iz contemporan diavolesc, si anume: „Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdarii, printer caldicei, haznaua asta odihnitoare a renuntarii si supunerii, a confirmarii adevarului adevarat nu-i ea capatul logic al unor lungi purulente?”

Spuneam la început ca ma aflu într-un timp personal al dezamagirii. As vrea sa nuantez putin si sa spun ca vad cu claritate cum, în miezul sau launtric – acoperit din plin prin manevre obscure cu perdele de iluzii colorate, care discrediteaza si îngroapa totdeodata fiinta umana îndelung tulburata azi -, anotimp dupa anotimp si generatie dupa generatie se pravalesc neputincioase (fara sa aiba libertatea deplina de a dezvolta vreun protest neregizat si necontrolat totalmente) într-un timp al demonilor dezlantuiti, un ghem de draci aflati într-o înlantuire sistemica, ce înghit hulpavi orice si oricât (fiindca, dupa cum îl cita Nicolae Steinhardt pe Denis de Rougemont în „Jurnalul fericirii” sale, spre exemplu, „Daca sexualitatea ar putea ramâne pura, adica pur animalica, întocmai ca celelalte functiuni ale corpului”, niciodata „dracul nu s-ar preocupa de ea”). Un timp în care secundele impalpabile fizic se rostogolesc într-o dinamica cruda si terifianta, anuntând un sfârsit iminent…

În afara de Dumnezeu, nimeni, din pacate, nu mai poate salva Omenirea acum, caci „Dumnezeu fiind infinit, caile prin care ne apropiem de El sunt asemeni infinite, si deosebirea lor nu-i cu putinta fiindca tine de insolubila problema a relatiilor dintre n corpuri.”, scria acelasi monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt, în toamna anului 1965. Cu Dumnezeu lipsind din cadrul nostru ontologic comun, „gratie” lucrarii machiavelice a timpului actual, Omul a devenit, iata, un simplu actor social usor de manevrat prin varii mijloace persuasive, traind cu stigmatul resemnarii stantat pe chipu-i spelb într-o lume unde minciuna, în toata goliciunea ei hidoasa si atotprezenta, tabloidizata, este, din pacate, repet, regele încoronat al noii ordini mondiale contemporane – o alta carcera, putem spune, a sufletului acestei lumi a Pamântului si a Creatorului ei, un alt experiment cumplit al diavolului slut cu chip de fiinta umana inferioara (de tip elitisto-trilateral), asa precum au fost nenumarate altele asemenea lui în trecut, peste care viforul violentei din retorta interioara a monstrilor mecanici ai zilei de azi nu va împrastia nimic altceva decât moarte.

DOI FRATI…ÎMPARATI!

On June 3, 2011 By nelursIn Art, CultureLeave a comment

de prof. dr. Adrian BOTEZ

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA”!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

“(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

“Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa… “

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>”.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOS–Cuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

“De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!

Piatra de aducere aminte: sa fiu alaturi de cel marginalizat si aflat in nevoi. Interviu cu Vasile BEL -pastor la Biserica crestina baptista din Targu Lapus, judetul Maramures

On September 16, 2009 By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Eveniment, Familia, Incurajare2 Comments

Odata un pastor a predicat din textul 1 Corinteni 15:1-5 punand predicii sale titlul:”Evanghelia lui Cristos intr-o coaja de nuca”. Aceste cinci versete biblice cuprind adevaruri esentiale ale Sfintei Scripturi. Merita cu prisosinta a fi citite de fiecare dintre noi.

La fel, pastorul Vasile BEL, reuseste performanta de-a-si prezenta viata si drumul pe care a ajuns la credinta in Domnul Isus, folosind cuvinte putine, raspunsuri simple si sincere. Nu i-a fost prea greu sa ne spuna care sunt pietrele de aducere aminte. Dumnealui a avut o viata de loc usoara. Dimpotriva. Si, foarte pe scurt, a prezentat-o asa cum a fost ea. Cu lumini si umbre. Chiar daca tatal sau a decedat foarte curand, Tatal Ceresc nu a intarziat sa-i calauzeasca pasii pe drumul Fiului Sau.

– Prezentati o scurta autobiografie incluzand si primii ani de scoala si cateva amintiri care in timp v-au format personalitatea.

M-am nascut in 06 octombrie1956 in localitatea Tg. Lapus. Cand am venit cu mama de la spital, nou nascut, tatal meu era ingropat de 2 luni, dar am fost primit de fratele meu de 2 ani , bunicii din partea lui tata si un strabunic. Rand pe rand acesti bunici au inceput sa plece in vesnicie, iar in 1962 am ramas in familie mama cu cei doi copii, Ion si Vasile.
In anul 1963 am inceput scoala in sat si era de mers pana la scoala cca 2 km dus si alti doi la intoarcere. In vara anului 1966 situatia financiara a familiei a devenit tot mai grea si mama a hotarat sa fiu dat la Casa Copilului si sa urmez 8 clase apoi scoala profesionala.
In acea vreme, tot timpul am simtit mult lipsa tatalui si ma gandeam cat de bine era daca m-as fi nascut intr-o familie cu amandoi parintii! Asa se face ca am perceput cumva lumea ca ostila. Insa, in mintea mea, se contura o idee si o dorinta de care sunt condus si azi: “sa fiu alaturi de cel care este marginalizat”.

-Cum v-ati dat seama ca sunteti un tanar pacatos, un om care are nevoie de iertarea si bunavointa lui Dumnzeu? Care a fost momentul in care v-ati predat viata in mana Domnului?

Cand am terminat scoala nu credeam ca exista Dumnezeu si am trait ca atare, desi duminica mergeam la Manastirea Rohia si participam la slujba. Nu suportam pocaitii de loc. Fratele meu s-a pocait mai intai. De la el stiam ceva de pocaiti. Am trecut prin cinci incercari diferite si la fiecare ziceam:”de scap de aici ma pocaiesc si eu”.Doar la a cincea m-am hotarat. Hotararea am luat-o intr-o duminica, cand s-a citit la Cina Domnului din cartea Isaia, cap. 53. Atunci am zis: ” daca Domnul a suferit pentru mine de ce sa fiu impotriva Lui”?

Care sunt bornele sau pietrele de aducere aminte ridicate in timp pana in momentul in care s-a conturat tot mai clar chemarea la credinta in Dumnezeu?

(1) Eram cu vaca familiei la pascut cu alti tineri si am pierdut-o intro zi si
mi-am zis “Daca o gasesc seara, cand sa merg la serviciu, ma pocaiesc!” Am cautat-o cu totii peste tot si cand s-a inserat am pornit cu toti spre casa. Vaca mergea pe drum inaintea noastra.
(2) Eram in caroseria unui camion inalt, incarcat cu lemne. Camionul s-a balansat puternic cand a trecut peste un parau. Pe mine, de sus de la inaltime, m-a aruncat jos si nu mi s-a intamplat nimic!
(3) Intr-o vara, la Baia Mare au venit niste tineri din Turda. Mi-am pus o dorinta catre Dumnezeu si am zis: “Daca voi fi si eu printre cei ce merg impreuna cu acesti tineri la lac, atunci ma pocaiesc.” Si Domnul a deschis si acest drum pentru mine, care a fost decisiv pentru hotararea care trebuia s-o iau.

– In ce moment al vietii ati primit chemarea Domnului de a-L sluji ca pastor? Cum s-a intamplat?

Dorinta de a deveni preot o nutream de copil. Stiam ca preotul este mai aproape de om si poate sa-l ajute. Dupa ce am primit pe Domnul in inima, tinerii din Biserica m-au luat cu ei si ma puneau sa vorbesc, sa predic si mi s-a aprins dorinta de a fi pastor de-acuma, nu preot cum gandeam, dar nu vedeam cum. Eram casatorit si nu vedeam nici o sansa. Insa Domnul m-a indemnat prin fratii din biserica. Asa se face ca in 1987 fratele Vasile Talpos a inceput un curs cu tinerii si nu jumai. Se numea “Curs pentru ajutor de pastor”. Curs intensiv, de scurta durata, care a tinut pina in 1990. (Vasile Talpos este rectorul Institutului Teologic Crestin Baptist din Bucuresti)

– Ce trebuie sau e bine sa stie cel care doreste sa ia decizia de a sluji ca pastor?

1.) Sa aiba aceasta chemare.
2.) Sa fie constient ca nu toti oamenii-i vor fi apropiati.
3.) Sa poata suporta cand este infruntat si sa aiba puterea de a nu raspunde cu aceeasi moneda.
4.) Sa stie ca el slujeste, nu altii il slujesc pe el.
5.) Sa nu se lege de unele realizari; sa fie in stare sa plece in alta localitate de va fi oportun sa se desprinda de un loc in care si-a consolidat viata si pozitia.

– Odata intrat in slujba de pastor, ce s-a schimbat in viata dvs. de zi cu zi?

Citirea zilnica a Bibliei, citirea altor carti si mult studiu.

– Vorbiti-ne de familia D-voastra. Aratati-ne unde ati slujit pentru inceput? Care au fost primele impresii, greutatile, dar si binecuvantarile Domnului?

M-am casatorit in anul 1980 cu Aurelia. Avem doua fete, Claudia si Cristina, care acuma sunt casatorite, la casele lor.”

Am lucrat in bisericile de la tara, in satele din jurul orasului Baia Mare, si, din 1990, am intrat in lucrare ca pastor in localitatea Chiuiesti. Nu am fost luat prin surprindere, deoarece stiam ce ma asteapta si eram foarte hotarat. Am stiut sa am o oarecare retinere cand cineva ma prea aprecia sau cand cineva ma prea critica. Chiar mergeam cu fratii la lucrul campului. Un crestin ortodox m-a oprit odata si mi-a zis:”Dumneata mergi si ajuti pe enoriasi, iar noi mergem si lucram la parintele nostru!” Atunci m-am bucurat ca am putut fi model pentru cei din jur.

– O perioada foarte important ati slujit in Chiuiesti- judetul Cluj. Ati traversat doua epoci separate de revolutia din 22 decembrie 1989. Povestiti cateva episoade, din framantarile si trairile fiecarei perioade.

Framitari mari au fost in anul 1990 si dupa aceea, din cauza ca s-a retrocedat pamantul. Fratii se dadeau in judecata pentru pamant si erau mari nemultumiri, resentimente si ura. Domnul ne-a ajutat si am depasit cu bine perioada si nu a cazut nimeni de la credinta, ba dimpotriva, chiar s-au intors oameni la Domnul.

– Din anul 2000 slujiti biserica din Tg Lapus si locuiti in casa parinteasca din Rohia, aflata la cca 7 km de oras. Locurile in care traiti sunt remarcabile ca peisaj, apoi sunt imbibate puternic de istoriei traditii ortodoxe. Manastirea Rohia este de notorietate in Ardeal, dar si in Romania. Acolo a trait ani buni Nicolae Steinhardt, intre 1978-1989, dar si poetul Ioan Alexandru. Cum ati imbinat in viata de zi cu zi, slujirea crestin baptista in mediul pregnant ortodox si atat de aproape de o manastire renumita?

Desi am copilarit in apropierea manastirii si am cunoscut cele doua personalitati amintite, nu am adus in slujirea mea ca pastor nimic din directia acestora, pentru ca nu se potrivesc invataturii biblice. Ca pastor baptist ma port la fel ca un om de rand, vorbind cu toti oamenii si cautand sa fiu o lumina.

– Cum ati aborda un crestin ortodox, ce i-ati spune ca pastor baptist? Daca sunteti implicat in viata comunei Rohia. Ce subiecte ati abordat si cu ce rezultate?

Discut cu ei. Vorbesc cu oamenii si le spun ca Biblia este singura Carte care trebuie respectata si dupa care trebuie sa ne ghidam viata.
Apoi, traditia si toate regulile ei nu sunt biblice si ii aduc in situatia in care le explic ce zice traditia si ce spune Biblia despre icoane, post, rugaciunile la sfinti si altele.

– Care ar fi o definitie pentru un crestin autentic?

Crestinul autentic e persoana care il iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele, demonstrand in fapta, adica fiind ascultator de Dumnezeu.

– Ce proiecte sau planuri de viitor aveti?
Dorinta mea este ca in aceasta zona sa fie in fiecare sat o Biserica baptista.

– Ce recomandare ati face tinerilor care doresc sa aleaga cariera de slujire ca pastor?

Sa nu se gandeasca la asa ceva daca stiu ca nu vor putea fi un exemplu de slujire.

– Ce hobby-uri aveti? Ce faceti in timpul liber?
Gradinaritul, altoirea pomilor, lucrul in natura, cititul.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?

Sa nu se teama de profetiile care prevad dezastre si catastrofe, de nici o veste rea. Dumnezeu este pe tron si conduce universul. El are puterea sa ne ajute sa ajungem in siguranta la El.

INTERVIU CU VASILE BEL – pastor al Bisericii Baptiste din Târgu Lapus (MM)

On September 16, 2009 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Interview, Ministry, Romania2 Comments

SA FIU ALATURI DE CEL MARGINALIZAT!

Odata un pastor a predicat din textul 1 Corinteni 15:1-5 punand predicii sale titlul:”Evanghelia lui Cristos intr-o coaja de nuca“. Aceste cinci versete biblice cuprind adevaruri esentiale ale Sfintei Scripturi. Merita cu prisosinta a fi citite de fiecare dintre noi.

La fel, pastorul Vasile BEL, reuseste performanta de-a-si prezenta viata si drumul pe care a ajuns la credinta in Domnul Isus, folosind cuvinte putine, raspunsuri simple si sincere. Nu i-a fost prea greu sa ne spuna care sunt pietrele de aducere aminte. Dumnealui a avut o viata de loc usoara. Dimpotriva. Si, foarte pe scurt, a prezentat-o asa cum a fost ea. Cu lumini si umbre. Chiar daca tatal sau a decedat foarte curand, Tatal Ceresc nu a intarziat sa-i calauzeasca pasii pe drumul Fiului Sau.

– Prezentati o scurta autobiografie incluzand si primii ani de scoala si cateva amintiri care in timp v-au format personalitatea.

M-am nascut in 06 octombrie1956 in localitatea Tg. Lapus. Când am venit cu mama de la spital, nou nascut, tatal meu era ingropat de 2 luni, dar am fost primit de fratele meu de 2 ani, bunicii din partea lui tata si un strabunic. Rând pe rând acesti bunici au inceput sa plece in vesnicie, iar in 1962 în familie, mama a ramas cu cei doi copii, Ion si Vasile.
In anul 1963 am început scoala în sat si era de mers pâna la scoala cca 2 km dus si alti doi la întoarcere. In vara anului 1966 situatia financiara a familiei a devenit tot mai grea si mama a hotarât sa fiu dat la Casa Copilului si sa urmez 8 clase, apoi scoala profesionala.
In acea vreme, tot timpul am simtit mult lipsa tatalui si ma gândeam cât de bine era daca m-as fi nascut intr-o familie cu amândoi parintii! Asa se face ca am perceput cumva lumea ca ostila. Insa, în mintea mea, se contura o idee si o dorinta de care sunt condus si azi: sa fiu alaturi de cel care este marginalizat.

–Cum v-ati dat seama ca sunteti un tanar pacatos, un om care are nevoie de iertarea si bunavointa lui Dumnzeu? Care a fost momentul in care v-ati predat viata in mana Domnului?

Cand am terminat scoala nu credeam ca exista Dumnezeu si am trait ca atare, desi duminica mergeam la Manastirea Rohia si participam la slujba. Nu suportam pocaitii de loc. Fratele meu s-a pocait mai intai. De la el stiam ceva de pocaiti. Am trecut prin cinci incercari diferite si la fiecare ziceam: “de scap de aici ma pocaiesc si eu“. Doar la a cincea incercare m-am hotarat. Hotararea am luat-o intr-o duminica, cand s-a citit la Cina Domnului din cartea Isaia, cap. 53. Atunci am zis: ” daca Domnul a suferit pentru mine de ce sa fiu impotriva Lui“?

– Care sunt bornele sau pietrele de aducere aminte ridicate in timp pana in momentul in care s-a conturat tot mai clar chemarea la credinta in Dumnezeu?

(1) Eram cu vaca familiei la pascut cu alti tineri si am pierdut-o intro zi si mi-am zis “Daca o gasesc seara, cand sa merg la serviciu, ma pocaiesc!” Am cautat-o cu totii peste tot si cand s-a inserat am pornit cu toti spre casa. Vaca mergea pe drum inaintea noastra.
(2) Eram in caroseria unui camion inalt, incarcat cu lemne. Camionul s-a balansat puternic cand a trecut peste un parau. Pe mine, de sus de la inaltime, m-a aruncat jos si nu mi s-a intamplat nimic!
(3) Intr-o vara, la Baia Mare au venit niste tineri din Turda. Mi-am pus o dorinta catre Dumnezeu si am zis: “Daca voi fi si eu printre cei ce merg impreuna cu acesti tineri la lac, atunci ma pocaiesc.” Si Domnul a deschis si acest drum pentru mine, care a fost decisiv pentru hotararea care trebuia s-o iau.

– In ce moment al vietii ati primit chemarea Domnului de a-L sluji ca pastor? Cum s-a intamplat?

Dorinta de a deveni preot o nutream de copil. Stiam ca preotul este mai aproape de om si poate sa-l ajute. Dupa ce am primit pe Domnul in inima, tinerii din Biserica m-au luat cu ei si ma puneau sa vorbesc, sa predic si mi s-a aprins dorinta de a fi pastor de-acuma, nu preot cum gandeam, dar nu vedeam cum. Eram casatorit si nu vedeam nici o sansa. Insa Domnul m-a indemnat prin fratii din biserica. Asa se face ca in 1987 fratele Vasile Talpos a inceput un curs cu tinerii si nu jumai. Se numea “Curs pentru ajutor de pastor“. Curs intensiv, de scurta durata, care a tinut pina in 1990. (Vasile Talpos este rectorul Institutului Teologic Crestin Baptist din Bucuresti)

– Ce trebuie sau e bine sa stie cel care doreste sa ia decizia de a sluji ca pastor?

– Odata intrat in slujba de pastor, ce s-a schimbat in viata dvs. de zi cu zi?

Citirea zilnica a Bibliei, citirea altor carti si mult studiu.

– Vorbiti-ne despre familia D-voastra. Aratati-ne unde ati slujit pentru inceput? Care au fost primele impresii, greutatile, dar si binecuvantarile Domnului?

M-am casatorit in anul 1980 cu Aurelia. Avem doua fete, Claudia si Cristina, care acuma sunt casatorite, la casele lor.”

Am lucrat in bisericile de la tara, in satele din jurul orasului Baia Mare, si, din 1990, am intrat in lucrare ca pastor in localitatea Chiuiesti. Nu am fost luat prin surprindere, deoarece stiam ce ma asteapta si eram foarte hotarat. Am stiut sa am o oarecare retinere cand cineva ma prea aprecia sau cand cineva ma prea critica. Chiar mergeam cu fratii la lucrul campului. Un crestin ortodox m-a oprit odata si mi-a zis: “Dumneata mergi si ajuti pe enoriasi, iar noi mergem si lucram la parintele nostru!” Atunci m-am bucurat ca am putut fi model pentru cei din jur.

Framântari mari au fost în anul 1990 si dupa aceea, din cauza ca s-a retrocedat pamântul. Fratii se dadeau în judecata pentru pamânt si erau mari nemultumiri, resentimente si ura. Domnul ne-a ajutat si am depasit cu bine perioada si nu a cazut nimeni de la credinta, ba dimpotriva, chiar s-au intors oameni la Domnul.

– Din anul 2000 slujiti biserica din Tg Lapus si locuiti in casa parinteasca din Rohia, aflata la cca 7 km de oras. Locurile in care traiti sunt remarcabile geografic, cu marete peisaje, apoi sunt imbibate puternic de istorie si traditii ortodoxe. Manastirea Rohia este de notorietate in Ardeal; dar si in Romania. Acolo a trait ani buni Nicolae Steinhardt, intre 1978-1989, dar si poetul Ioan Alexandru. Cum ati imbinat in viata de zi cu zi, slujirea crestin baptista in mediul pregnant ortodox si atat de aproape de o manastire renumita?

Desi am copilarit in apropierea manastirii si am cunoscut cele doua personalitati amintite, nu am adus în slujirea mea ca pastor nimic din directia acestora, pentru ca nu se potrivesc învataturii biblice. Ca pastor baptist ma port la fel ca un om de rand, vorbind cu toti oamenii si cautând sa fiu o lumina.

Vasile Bel – La ROHIA, în Gradina casei

– Cum ati aborda un crestin ortodox, ce i-ati spune ca pastor baptist? Daca sunteti implicat in viata comunei Rohia. Ce subiecte ati abordat si cu ce rezultate?

– Care ar fi o definitie pentru un crestin autentic?

Crestinul autentic e persoana care il iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele, demonstrand cu fapta, adica fiind ascultator de Dumnezeu.

– Ce proiecte sau planuri de viitor aveti?
Dorinta mea este ca in aceasta zona sa fie in fiecare sat o Biserica baptista.

– Ce recomandare ati face tinerilor care doresc sa aleaga cariera de slujire ca pastor?

Sa nu se gandeasca la asa ceva daca stiu ca nu vor putea fi un exemplu de slujire.

– Ce hobby-uri aveti? Ce faceti in timpul liber?

Gradinaritul, altoirea pomilor, lucrul in natura, cititul.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?

Sa nu se teama de profetiile care prevad dezastre si catastrofe, de nici o veste rea. Dumnezeu este pe tron si conduce universul. El are puterea sa ne ajute sa ajungem in siguranta la El.