Tag: Nicolae Ceausescu

PRIVIND CU NOSTALGIE, TINERETEA, COMUNISMUL…

On By nelursIn literatureLeave a comment

(ESEU UMORISTIC IMAGINAR)

Gabriela CENUSA

Paris,Hôtel de la Paix Tour Eiffel, camera 173, locul în care îmi astern acum memoriile. Tânara jurnalista de succes, cunoscuta în toata lumea, un nume notoriu, o viata perfecta. Asa suna un titlu banal dintr-o revista glossy, înaintea interviului acordat de mine, unei jurnaliste cu totul fastidioase. Desi buletinul îmi arata onorabila vârsta de 48 de ani, cred ca existenta mea încetase sa mai înainteze dupa prabusirea regimului comunist din România. Ramasesem blocata în acea perioada atât de noroasa a vietii mele. Am venerat comunismul, am fost dependenta de el, am trai cu el zi de zi, în casa, în redactie, pe platoul de filmare… Era ca o a doua natura a mea. Cum exista sute, mii, milioane de clinici pentru dezintoxicarea dependentilor de droguri, alcool si altele, asa ar trebui sa existe si pentru cei dependenti de comunism, cei care nu îsi imagineaza evolutia într-un regim ce se vrea a fi democrat.

Bine, recunosc, tânjesc dupa acele vremuri, sunt o dependenta, o comunista, închideti-ma! Îmi spuneam toate acestea într-un zâmbet ce parea a nu se mai termina. Am aruncat valorosul stilou primit cadou de la nimeni altul decât prim-ministrul Frantei, Dominique de Villepin, sau pe numele întreg, si pe care sunt mândra ca am reusit sa îl retin… Dominique Marie François René Galouzeau de Villepin! Mi-am aprins o tigara, iar primul meu gând a fost… întrebare. Oare tatal domnului prim-ministru a avut ceva în comun cu tatal lui Nicolae Ceausescu. Eram chiar cinica, îmi aminteam de acea povestioara absolut savuroasa, în care se relata cum tatal marelui conducator se prezentase în perfecta stare de ebrietate la legitimarea fiului. Pasiunea pentru numele românesti, îmbinata cu fericirea momentului. l-au facut pe tatal dictatorului sa uite ca acasa mai vietuieste un copil Nicolae!

Zâmbetul meu devenea din ce în ce mai persiflant, iar legatura pe care am reusit sa o stabilesc este de-a dreptul impresionanta. Mi-am spus în gând ca tatal domnului prim-ministru nu s-a putut opri asupra unui singur nume, sau a unui singur copil, l-a numit pe acesta si pentru viitorii nenascuti. În fine, îmi ocupam memoria degeaba. Poate pare impresionanta prezenta mea la Paris, fiind o maniaca a regimurilor totalitare, dar nu. Ma aflam aici pentru o importanta gala de decernare a celor mai buni jurnalisti si oameni de televiziune ai epocii comuniste. Speram sa îmi revina acel mare premiu, îl meritam din plin. Am fost un sprijin al regimului, un adevarat om de nadejde. Nu exista în mintea mea la vremea aceea ideea de tradare. De ce as fi tradat regimul?! Când tot ceea ce îmi oferea era în favoarea mea, a familiei mele, a cunostintelor, a tot ceea ce ma înconjura. L-am adorat pe tovarasul Ceausescu pentru tot ce mi-a oferit, dar l-am si urât în multe momente pentru ce mi-a luat. Mi-a luat inocenta vârstei fragede în care am început sa lucrez în favoarea regimului, si marea mea dragoste.

28 februarie 1987. An nebisect! Bucuresti. Ziua ce urma sa devina cea mai importanta din viata mea. Noaptea de dinainte îmi paruse cea mai lunga din toata existenta mea, nu izbutisem sa închid un ochi, eram plina de emotii. Reusisem sa primesc un post în TVR. Era o imensa realizare în acele vremuri. În special pentru o tânara de douazeci si patru de ani, proaspat iesita de pe bancile facultatii si fara un minim de experienta. Desi cu mintea de acum, adica la dublul vârstei de atunci, pot sa realizez alegerea lor si de ce au pus atât de multa baza pe mine… Atunci credeam înca în norocul începatorului! Toata familia era contra alegerii mele, nimeni nu ma întelegea nici pe mine, nici alegerea în sine. Ai mei erau frapati de spiritul meu atât de conservator,de viziunea mea comunista. Am uitat sa mentionez ca familia mea era liberala, desi eram foarte saraci, ai mei au încercat sa ma creasca într-un alt fel de spirit. Facând parte din clasa muncitoare, fiind plini de lipsuri, nu reprezentam un pericol pentru sistem, si sa nu uitam ca pe cei asemeni mie îi dorea regimul în fata. Deh! Asa zisa origine sanatoasa! La universitate nu îmi amintesc sa fi excelat într-un anumit domeniu, eram însa o împatimita a literaturii proletcultiste, elogiam comunismul la fiecare pas, cântam doar cântece dedicate marilor dictatori, si eram prototipul perfect pentru a fi o mâna dreapta în sistem. Am sa mentionez cel mai important aspect si cel care a determinat alegerea celor mari din TVR. Eram un bun denuntatot! Poate printre cei mai buni! Spiritul meu de observatie era excelent, tot ceea ce îmi parea mie ca ar iesi din dogmele comunismului, ajungea în scurt timp pe mâna securitatii. Aveam aproape o placere malefica în a face aceste lucruri, atât de placute mie. Toti cei din jurul meu care se încumetau în a-l jigni pe „marele tovaras” sau pe sotia sa, ma înfuriau teribil si nu aveam nevoie de foarte multe minute pentru a-i anunta pe militieni, care în timp ma doreau a fi o sageata a lor, a securitatii. Spiritul meu totalitar a fost rapid remarcat de anumiti profesori, care îmi citeau lucrarile proletcultiste si le trimiteau apoi mai departe la diferite redactii. Toate acestea pâna într-o zi, când am stârnit interesul producatorilor postului national. Nu detineam un CV, dar detineam lucruri mult mai importante, ca de exemplu o buna recomandare din partea „baietilor cu ochi albastri”, frapati si ei de caracterul meu impasibil, de cinismul cu care reuseam sa denunt pe toata lumea, de la vecini, prieteni, pâna la rude.

Le-am câstigat simpatia întrutotul, când mi-am denuntat verisoara pentru vorbe jignitoare aduse tovarasei Elena Ceausescu. Sunt convinsa ca acel denunt a fost cheia care mi-a deschis apoi toate usile. Aveam ceea ce ei cautau, si anume mult sânge rece, nu tineam cont de familie de prieteni, în prim plan era ceea ce stabilea regimul, apoi restul. Obtinerea acelui scurt interviu cu producatorii a fost doar o problema de timp. Eram convinsa ca voi avea o ascensiune de succes, eram constienta de armele pe care le detineam pentru a-mi obtine viitorul mult visat. Nu îmi doream altceva decât un nume notoriu si sa îmi pot scoate parintii din saracia în care am copilarit.

Stiam foarte bine ce mi-ar fi oferit un post de crainic TV. O locuinta frumoasa, scutirea statului zeci de ore la cozi interminabile, deschiderea multor usi… fara ca macar sa apas pe clanta si multe altele. Tocmai de aceea, desi aveam multe emotii în acea dimineata, am reusit sa le canalizez într-un scop cu totul constructiv. Mi-am deschis larg fereastra, mi-am savurat cafeaua si trei tigari poloneze procurate cu mare greutate, apoi am îmbracat rochia împrumutata de la o vecina ce facea munca de cercetare în Germania. Mi-am permis chiar pentru prima data sa ma si fardez cu câteva cosmetice aduse tot de vecina mea, care îmi repeta sâcâitor ca voi ajunge sus, atât de sus, poate chiar o umbra a lui Ceausescu.

Recunosc ca îmbratisam aceasta posibilitate cu mare drag, ba mai mult decât atât,am transformat-o într-un scop. Dupa doua ore eram gata, nu exista În mintea mea posibilitatea de a auzi un refuz. Stiam, aveam certitudinea faptului ca voi primi postul fara niciun efort. Nu aveam ce sa fortez, totul era în mine, în natura mea. Când mi-am parasit locuinta, în poarta ma astepta mama cu ochii în lacrimi, dar cu o binecuvântare pe buze. I-am raspuns ca nu am nevoie de binecuvântare, ca ma am pe mine… iar asta mi-e suficient! Îmi amintesc chiar ca am avut timp si de o scurta teorie, i-am impuns sa scoata icoanele ascunse prin casa si sa le arda cât mai repede, iar mersul la biserica pe furis sa îi ramâna în vise. Nu îmi doream sa îmi stea ceva în calea ascensiunii mele, i-am impus de asemenea sa nu îndrazneasca sa scoata un cuvânt jignitor la adresa regimului, pentru ca de altfel voi uita de faptul ca îmi este mama si va plati ca toti ceilalti cu detentia. Am sarutat-o pe frunte dupa care, pasind apasat spre masina ce urma sa ma duca la redactie, am auzit-o tipând ca nu mai sunt copilul sau si ca nu a crescut un urmas ci o… monstruozitate! Reactia sa mi s-a parut inutila. Ma lasa la fel de rece. Am si uitat-o într-o fractiune de secunda. Eram mult prea ocupata în a ma gândi ce voi spune la redactie, îmi faceam un plan cu ceea ce stiam deja ca vor sa auda. Totul era perfect, eram la un pas de îndeplinirea visului meu, a unuia dintre ele. Urmatorul ar fi fost sa intru în familia Ceausescu cu orice pret.

Eram captiva în visele mele, atât de captiva încât nu l-am auzit pe sofer când mi-a adresat o întrebare cu totul denigratoare pentru sistem. Ma întrebase cu o detasare completa, cum o femeie atât de frumoasa poate sa îsi doreasca sa ajunga sa ia parte la acel bal grotesc care ne vroia pe toti sclavi. Enervata de întrebarea lui si hotarâta sa ma folosesc de toate resursele pe care le aveam pentru a-l trimite undeva „la racoare”, sub motivul devierii de la drumul impus de comunism, i-am oferit un raspuns pe masura întrebarii. I-am spus ca cele mai frumoase lucruri în viata sunt si cele mai înselatoare, ca suntem singurii care hotarâm daca vrem o viata anosta în sclavie si ca scopul scuza întotdeauna mijloacele. Cred ca l-am dezgustat atât de tare încât nu a mai pastrat nici o ramasita din remarca facuta initial. Acest lucru nu putea decât sa ma încânte teribil, desi cu siguranta, avea în posesie mai multi bani decât aveam eu în poseta crosetata de mama. Aveam orgoliul de a nu reprezenta idealul de frumusete al unui sofer, sau al unui fost sofer, îmi spuneam în gând, zâmbind ironic, pentru ca urma sa îl trimit la o scurta sezatoare cu cei de la „secu”.

În cele din urma am ajuns la redactie. Ma astepta o întreaga echipa acolo! Nici macar nu am mai fost supusa scurtului interviu pe care îl asteptam atât de nerabdatoare si la care ma gândisem cu atâtea zile înainte, din cauza caruia nu dormisem atâtea nopti. Am dat mâna cu producatorul jurnalului. M-a complimentat pentru munca prestata în folosul regimului, dar a dat dovada de lipsa de profesionalism printr-o remarca adusa fizicului meu, cu un usor caracter cuceritor. Faptul ma multumea nespus! Îl vedeam ca pe o treapta în ascensiunea mea… Auzisem de relatia sa strânsa cu familia Ceausescu, asa ca nu avea de ce sa ma surprinda un compliment neoriginal. Am fost asezata pe un scaun incomod si am simtit pe pielea mea rezultatul unei cantitati semnificative de pudra pe fata. Mi-au fost conturate buzele într-o nuanta de maro-roscat, iar ochii reliefati perfect de un dermatograf negru. Mi s-a pus în mâna microfonul alaturi de texte, mi s-a dat jumatate de ora sa le învat si mi s-a spus ca este proba eliminatorie. Stiau foarte bine ca acea proba nu reprezenta nimic pentru mine. Erau constienti ca voi face fata fara un minim efort. Am memorat rapid textele. Erau banale! Aceleasi subiecte se repetau pâna la saturatie. Ce era putin mai obositor, era atunci când eram silita sa învat pe de rost numele celor ce ajungeau la militie pentru denigrarea familiei Ceausescu, pentru jignirea sistemului, pentru ponegrirea celor cu functii înalte. Mi se pareau atât de stupizi acesti oameni, stiau consecintele vorbelor lor si cu toate astea riscau pâna în ultima clipa… Nu reuseam sa îi înteleg. Oare nu auzisera de vorba: „Pune-te bine cu necuratul pâna treci puntea”? Sau poate vroiau sa arate cât de curajosi sunt! Oricum acest curaj se pierdea dupa primele zile de detentie. Din temerarii care intrau acolo se transformau în cei mai mari sclavi ai sistemului.

Rupsesem legatura cu familia mea, ai mei nevrând sa beneficieze de câstigul meu. Am încercat în nenumarate rânduri sa le trimit bani, sa îi scot din infernul în care traiau, sa încerc sa îi aduc în oras alaturi de mine, dar mereu îmi primeam banii înapoi fara raspuns. De fapt primisem un ultim bilet în care îmi transmiteau ca nu au nevoie de bani patati, murdari, din partea unei sageti a comunismului. Ma conformasem relativ usor cu ideea de a fi orfana si stiam ca trairile mele nu trebuiau sa se reflecte in fata sticlei, de aceea le lasam cu succes la machiaj.

Profesional,eram fericita, împlinita. Faceam ceea ce îmi placea, asistam la o serie de reuniuni, evenimente, aveam o viata la care putini aveau acces. Elogiam comunismul, iar pentru asta eram rasplatita!

Toate acestea le scriu privind din balconul hotelului, ce îmi ofera o panorama superba asupra turnului Eiffel. Îmi pare grandios. Mi-ar fi placut sa stiu toate dedesubturile acelei constructii, dar nu îl puteam compara cu creatia lui Ceausescu, cu „Casa noastra a poporului”,si îi spun creatie ceausista pentru ca asta a fost. Acea arhitecta tânara ce câstigase proiectul era acolo doar cu numele. Ce construia ea într-o zi darâma Ceausescu a doua zi. Acea perioada m-a marcat profund prin faptul ca puterea cuvântului era mai mare decât orice altceva. Nu aveau nevoie de mari dovezi, simple cuvinte aruncate la suparare, la nervi, te înfundau în detentie, sau în cazurile fericite erai anuntat de un om cu suflet mai mare sa parasesti tara cât mai poti. Eram profund impresionata de puterea de manipulare pe care o aveam si eu. Ceea ce transmiteam din spatele micului ecran era subiect national, lege nescrisa, stabilita doar prin vorbe, prin cuvinte.

Nu as fi crezut vreodata ca toate acestea aveau sa se sfârseasca, tot din cauza unor cuvinte, a unui moment de neatentie, de slabiciune. Eram tânara aveam o cariera de succes, reprezentam un model pentru multe tinere aspirante la postul de crainic TV. Toate acestea pâna în ziua în care m-am îndragostit de un membru al familiei Ceausescu, iar într-un moment inconstient i-am marturisit acest lucru unei colege de redactie. A doua zi vuia tot institutul! De la poarta am fost dusa de militie la director, pentru a da o scurta declaratie si pentru a ma forta sa îmi prezint demisia. As fi putut dezminti acuzatia cu succes, dar nu am facut-o! Deja îmi provoca repulsie ceea ce faceam! Consientizasem ca minteam oamenii cu stiri jenante, ca îmi pierdusem familia… Nu vroiam sa îmi pierd cu totul constiinta. Am recunoscut ceea ce vuia în toate birourile. Am fost data afara si sfatuita sa parasesc tara!

Asta am si facut! M-am mutat în Franta, unde am continuat sa scriu cu succes, pe multi bani, articole din cealalta parte a „cortinei de fier”. Am reluat legaturile cu familia, care de aceasta data era mândra de realizarile mele. În 1996, în timp ce ma aflam în Café Atelier Montmartre, am aflat de moartea lui Nicu Ceausescu, subiect care m-a bulversat multe zile, saptamâni si luni întregi. Multe episoade de dinaintea plecarii mele din tara vor ramâne un mister al sufletului meu. Ceea ce ar fi vrut sa fie… ceea ce ar fi trebuit sa fie… ceea ce ar fi putut sa fie!

Gabriela CENUSA

Vaslui

28 mai 2011

CRIZA DE SEMNIFICATIE

On By nelursIn Credinta, Educatie, Incurajare, Natura UmanaLeave a comment

Cristina Verona – un caz cutremurator


Politia a descoperit in 5 IULIE 2011 intr-o casa din Cartierul Primaverii din  BUCURESTI, decesul a doua femei, Cristina Verona de 44 ani, impreuna cu mama sa. Exista supozitia ca tânara si-a sufocat mecanic mama, probabil cu o perna, iar ea s-a spânzurat de caloriferul din baie.

Cristina Verona vorbea fluent engleza, franceza, sârba, italiana si slovena. A lucrat pentru agentia Associated Press (1990-1993), a fost redactor-sef la publicatiile „The Reader’s Digest” si „Sale e Pepe”.

Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu.

In vechiul regim eram asaltati de limbajul de lemn. Toate lucrurile materiale si spirituale, mici sau mari ale societatii comuniste, se aflau inregimentate in tiparul materialismului dialectic din care cu greu evada cineva.

Lichelismul i-a prins pe multi care aveau râvna pentru societatea comunista si stereotipul limbajului de lemn care faurea societatea socialista si istoria insasi.

Sa dau un exemplu din acele vremuri pe care le-as dori apuse, de care multi isi vor aminti cu nostalgie.

Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu.

Deci, din vorba in vorba a ajuns peste tot, cica o hotarâre a tovarasilor de sus, cum ca restaurantele sa nu mai aiba perdele la ferestre! Sa se vada de afara ce este inauntru! Continue reading “CRIZA DE SEMNIFICATIE” →

Cazul Cristinei Verona

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

CRIZA DE SEMNIFICATIE

Politia a descoperit in 5 IULIE 2011 intr-o casa din Cartierul Primaverii din  BUCURESTI, decesul a doua femei, Cristina Verona de 44 ani, impreuna cu mama sa. Exista supozitia ca tânara si-a sufocat mecanic mama, probabil cu o perna, iar ea s-a spânzurat de caloriferul din baie.

Cristina Verona vorbea fluent engleza, franceza, sârba, italiana si slovena. A lucrat pentru agentia Associated Press (1990-1993), a fost redactor-sef la publicatiile „The Reader’s Digest” si „Sale e Pepe”.

 

[pullquote] Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu. [/pullquote]

In vechiul regim eram asaltati de limbajul de lemn. Toate lucrurile materiale si spirituale, mici sau mari ale societatii comuniste, se aflau inregimentate in tiparul materialismului dialectic din care cu greu evada cineva.

Lichelismul i-a prins pe multi care aveau râvna pentru societatea comunista si stereotipul limbajului de lemn care faurea societatea socialista si istoria insasi.

Sa dau un exemplu din acele vremuri pe care le-as dori apuse, de care multi isi vor aminti cu nostalgie.

Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu.

Deci, din vorba in vorba a ajuns peste tot, cica o hotarâre a tovarasilor de sus, cum ca restaurantele sa nu mai aiba perdele la ferestre! Sa se vada de afara ce este inauntru!

In zilele obisnuite si la nuntile oamenilor de rând se vedea totul de afara inauntru si invers, deoarece perdelele erau date jos. Insa, atunci când era o nunta sau o intâlnire a activistilor de partid, perdelele erau puse la locul lor! Asa cum e si acum, legile sunt pentru cei multi, nu si pentru privilegiatii tarii.

Oamenilor de rând nu le erau ingaduite multe. Cei din vârf aveau un alt statut, aveau multe avantaje de tot felul. Aveau cantinile lor, si chiar magazinele lor alimentare, in incinta primariilor sau sediului PCR-local, la preturi joase, cu produse alimentare de calitate si indestulatoare, insa lipsindu-le acut celor multi, taranilor si muncitorilor si intelectualilor, care nu gaseau necesarul nici pe cartela.

Lichelele au facut si atunci, cum si azi fac la fel,pline de zel, indepinind planul diabolic de asuprire. Executantii fideli, beneficiaza pentru o vreme de mari privilegii si se infrupta fara nerusinare din saracaciosul PIB-ului strâns de putinele „albine”, remunerate in batjocura, profitand acum de avantaje si drepturi ilegale si imorale, privileagiatii.

Societatea româneasca ofera sanse foarte bune si lesne de urmat, unora, pentru imbogatire si urcarea pe scara sociala, pe din dos si peste noapte…

Adesea, atunci când aceste lucruri dobândite pe nedrept si cu mare usurinta se prabusesc, se prabusesc si ei insisi cu totul.

[pullquote]

„Tot mai departe sovai pe drum –

si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa

o gura învinsa,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna sa taca,

sa taca.” – IN MAREA TRECERE, Lucian Blaga-1924

[/pullquote]

 

Din marturiile celor care au cunoscut-o bine pe Cristina Verona, reiese ca aceasta era o jurnalista foarte competenta si eficienta, cunoscatoarea a 6 limbi straine. Putea sa recite la orice ora opera lui Shakespeare in limba engleza!

A progresat mult si repede pe scara sociala, casatorindu-se cu fiul unui mare arhitect. Se plimba in masini de lux, avea o casa in Primaverii. Usile vietii mondene le avea deschise, ducea o viata oarecum usoara si prospera.

Dar, treptat, dupa o ascensiune rapida si fulminanta, a venit criza in viata ei: divortul nu a intarziat mult sa apara (nu avusese copii), starea materiala coboara si ea, pâna acolo ca a ramas fara serviciu de prin 2008. Prietenii ei, putini la numar, se pare ca i-a avut pe linie profesionala, ori, din 2008, ramasa fara serviciu, se pare ca ramasese si cam singura, doar cu mama ei, izolata de societate si lume, unde-si desfasurase munca in anii prosperi.

Ajunge sa priveasca spre cei carora viata le mergea bine. Cauta o slujba conform CV-ului ei, impresionant, dar nu primeste de lucru, nu doar ca e criza, dar angajatorii vor oameni competenti, platiti cât mai putin. Iar ea avea un statut inalt.

Ca si cum necazul ei nu era deja insuportabil, se aude ca in acele zile Cristina traia si o mare deceptie sentimentala provocata de fostul ei iubit, turcul Bora Bahadir Cokyapici, patronul restaurantului Osho, situat pe strada unde locuia si ea. Turcul cica ar fi gonit-o brutal din restaurantul lui, iar Cristina ar fi incercat in mai multe rânduri sa-si induplece amorezul plictisit, insa acesta nu mai voia sa auda de ea! Mai mult, individul ar fi dat-o afara din local de fata cu mai multe persoane si chiar ar fi strigat la ea sa nu se mai intoarca. Umilita peste puterile ei, Cristina decide sa schimbe ceva, sa-si modifice coafura. Insa, la coafor a facut un atac de panica sub casca care-i usca parul si a intrat in depresie. A sunat-o pe mama ei, care locuia intr-un apartament din Drumul Taberei, si a chemat-o in ajutor. Mama ei- Elena Parvulescu, inainte sa plece i-a povestit despre incidentul de la coafor vecinei sale….

Intr-un final, Cristina Verona a ajuns sa-si inchipuie ca i s-a furat identitatea.

De ani buni, pe facebook vine amagirea multora. La inceput toti isi doresc socializarea si afirmarea personala, ca sa nu zic o terfelire publica. Pentru ca apoi sa apara dezgustul, un straniu gol sufletesc si apasator care zdruncina sufletele sensibile. Nici ea nu-si mai poate reveni, nu poate sterge acele pagini citite si recitite de catre oricine. Identitatea-i fusese furata. Intra tot mai mult in panica.

Ea insasi si-a blocat toate iesirile din depresia care a inceput sa puna stapanire pe intreaga-i fiinta. Nici nu mai prea avea acces la socializare, in mass-media sau afirmarea spirituala. Dimpotriva. Perspectiva prosperitatii materiale era si ea in declin. Orizontu-i devine tot mai sumbru, pana se intuneca de tot. Se blocheaza fizic si mental. Usile apartamentului din Primaverii sunt incuiate, dupa cum si Cerul pare inchis de tot pentru ea…

Aparatele de radio si TV sunt demult oprite. Nu se aude decât glasul stins-dojenitor al mamei. E insa prea mult pentru chinul ei tot mai insingurat …

… si inchide cu mâna ei gingasa– acum insa inclestata cu brutalitate si ura a tot ce e viata –, gura care i-a surâs si a invatat-o si a indrumat-o sa urce treptele afirmarii…

 

…inchide gura care a sarutat-o si a mângâiat-o in toti acesti ani …

 

„… închide cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna sa taca, sa taca.”

 

[pullquote]  Psalmul 23  – “Domnul este Pastorul meu”

„Domnul este pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic.

El ma paste în pasuni verzi si ma duce la ape de odihna; îmi învioreaza sufletul si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau. Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mângâie. Tu îmi întinzi masa în fata potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, si paharul meu este plin de da peste el. Da, fericirea si îndurarea ma vor însoti în toate zilele vietii mele, si voi locui în Casa Domnului pâna la sfârsitul zilelor mele.”

[/pullquote]

Ca o ironie a sortii – pentru cei care nu imbratiseaza adevarata viata, ISUS HRISTOS –, Cristina Verona isi frânge scurta-i viata la 44 de ani, fiind atrasa-respinsa si amagita, de-o iubire si-o filosofie care nu-i aduc decât un deznodamânt fulgerator. Si tragic.

 

(Filosofia Osho a amagit si perturbat drumul fericirii multor tineri din România, care au ajuns de s-au adapat la acest izvor otravit si atât de perfid.)

Doamne, fii Tu invatatorul si prietenul meu!

 

Ajuta-ma sa ma incred pe deplin in Tine, sa Te aud si sa-Ti recunosc glasul!

 

ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


 

Andreea MAXIM – Liceul Teoretic “Emil Racovita” Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)


ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

 

 

E greu de spus ceva despre România atâta timp când nu iesi din tara, cât nu ai termeni de comparatie. Odata iesit de 2-3 ori începi sa privesti altfel lucrurile, vezi partile bune, vezi partile rele, ti se schimba modul în care gândesti si apreciezi lucrurile. Spun acest lucru deoarece am fost plecata în strainatate si mi-am dat seama cât de mult sunt evoluate tarile din Occident, în comparatie cu România.

Ca imagine de ansamblu, România este o tara ce merita a fi apreciata. Natura ne-a înzestrat cu locuri absolut superbe, muntii, marea, lacurile-locuri apreciate în întreaga lume. România privita din exterior este o tara demna de invidiat pentru aceste locuri frumoase, variate… un loc superb pentru „o vacanta” sau pentru un „tur” prin cele mai interesante locuri din fiecare regiune. România îmi da ocazia de a ma putea bucura de peisajele ei minunate, de atmosfera placuta. Îmi place tara în care locuiesc pentru ca îmi ofera mereu noi experiente. Este mereu surprinzatoare, mereu te lasa sa îi mai descoperi o taina sau o frumusete. ?i când crezi ca nu mai ai nimic de vazut, hop apare misterul unei noi descoperiri. Pot spune ca îmi iubesc poporul doar pentru oamenii pe care i-a creat, oameni care ne-au facut cunoscuti în lume prin perfomantele lor: Ilie Nastase, Nadia Comaneci, Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin si altii… Dracula, este renumit peste tot, la fel si Nicolae Ceausescu sau alte personalitati marcante ale istoriei romanesti. Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi.

Eu îmi iubesc tara, dar din iubirea mea face parte si disperarea mea de a vedea ce traim si cum traim. Este totusi tara mea, tara în care m-am nascut, locul în care am crescut, locul în care ma formez ca om… Nu pot sa aduc injurii la adresa ei, însa nu sunt nici foarte multe aspecte pe care sa le pot lauda în afara de ce am amintit mai sus. Sentimentele mele pentru aceasta patrie sunt contradictorii, si de ura si de iubire.

Urasc tot ce se întâmpla rau în tara asta. De ce mi-as iubi tara în care m-am nascut, dar care nu ma sprijina în ceea ce vreau sa fac si ma motiveaza tot mai mult sa o parasesc în viitor pentru alte meleaguri mai bune? Tara la care tot mai multi tineri renunta si pleaca în strainatate pentru a le fi apreciate cunostintele la adevarata lor valoare, pentru a se integra într-o comunitate studenteasca adevarata.

 

De ce mi-as iubi tara în care valorile culturale sunt marginalizate si în locul lor sunt promovate vedetele de carton care nu fac altceva decât sa contribuie la imbecilizarea romanilor? Tara în care mediocritatea si incultura sunt promovate de catre televiziuni ca standarde si manipularea a ajuns la cote alarmante.

De ce mi-as iubi tara înzestrata cu relief, locuri si peisaje dintre cele mai diverse, pe care însa nu le stim pune în valoare si le distrugem pe zi ce trece tot mai mult fara a tine seama de consecintele pe care le pot avea faptele noastre? Este un semnal de alarma pentru oamenii cu suflet adevarat care fac diferente si din pacate realizeaza ca suntem cu veacuri în urma altora.

Pacat ca locurile în care ne-am nascut si am crescut, încetul cu încetul devin-datorita mentalitatilor grobiene – zone detestate si, încerci cu disperare sa visezi macar daca nu, chiar, sa pleci în alta tara. Când constati ca bunul simt este un defect major, mai poti dori sa ramâi în tara? Când la tot pasul vezi câini vagabonzi, mizerie si agresivitate, te mai poti gândi la patriotism? Poate altii sunt în stare sa o faca, eu una nu. Istoria este acum o poveste, interpretata, adaptata, înflorita de înaltii demnitari. Iar în baza acestei istorii sarbatorim „diverse”. Mai mult, România este îngrozitor de grozava de ziua ei. Ca atunci când moare un om si, de abia dupa aceea, este cel mai tare, cel mai talentat, cel mai bun din tot Universul, însa trebuie sa moara sa fie ridicat la acest grad.

Nu ma mândresc ca sunt românca. Nu cânt imnul national. Nu duc mâna la inima sa arat ca îmi iubesc tara, doar de ziua ei. Nu ma înflacarez cu stegulete, pe care nu le flutur. Nu explic ce înseamna 1 Decembrie pentru mine. Nu pot iubi în fals. Nu iubesc România în cântece, în tancuri si în parade militare. Poate pentru ca sunt sunt de etnie rroma, si doar pe jumatate românca. Nu îmi este rusine sa recunosc adevarata mea identitate. Chiar ma mândresc, desi etnia mea nu este bine vazuta în aceasta tara. Acesta este un alt motiv pentru care îi acord României o bila neagra!

As iubi mai mult România daca nu m-as lovi la orice pas de nesimtirea si prostia unora, de comportamentul specific al romanilor. Ma enerveaza coruptia si cum se musamalizeaza totul. Ma irita ca nimic nu merge cum trebuie si aliantele politice de peste noapte din politica. Stânga se ia de mâna cu dreapta si se ard dosare dupa placul inimii. Poate ca nu e asa, dar faptul ca în România se poate orice tinde sa devina un adevar.

Am ajuns sa traim în tara lui Papura-Voda si degeaba exista o mâna de oameni de valoare, care se straduiesc sa schimbe imaginea României, în special peste hotare, unde suntem atât de prost vazuti, când pe de alta parte sunt mult mai multi care au ajuns sa faca de rusine numele de român, în sensul ca atunci când spunem „român” deja îl asociem cu anumite caracteristici ale acestui neam (ca de exemplu smechereala, mica învârteala, mica ciupeala, sau „timpul trece, leafa merge”… parerea gresita ca romanii sunt mult mai destepti comparativ cu cei din alte tari! Exista altii mult mai buni decât noi!

Ce e mai rau e ca aproape în orice problema suntem toti bagati în aceeasi oala, mai ales din punctul de vedere al strainilor. Orice tara are probleme, dar diferenta dintre România si alte tari e ca noi aratam orice prostie si orice e în neregula si… ramânem cu aratatul. Tarile dezvoltate nu arata tot ce se petrece la ei, însa în schimb cauta sa rezolve cât mai repede problemele negative care apar.

 

Am obosit de tara care ma transforma în victima sau complice. În victima, fiindca oricât de multe rele s-ar  întâmpla în tara asta, oricât de multa coruptie ne-ar taia rasuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionarimea, judecatorii, guvernul, parlamentul par cu toate ca exista într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care arunca, din când în când, o ocheada catre noi, sa ne supravegheze.

Urasc foarte multe aspecte negative din aceasta tara: saracia, lipsa interesului acordat de stat si guvern oamenilor, circulatia rutiera de cosmar care face extraordinar de multe victime, sistemul sanitar depasit, educatia din scoli si licee… toate acestea plecând de la lipsa alocarii fondurilor acolo unde e nevoie. Se investesc miliarde de euro în campanii electorale pentru a se putea fura înmiit dupa ce se vor fi ales. Pentru asta si pentru multe altele pot spune ca urasc viata din România. Pentru ca ne batem pur si simplu joc de ce avem: poluam marea, distrugem parcurile nationale… Nu numai ca nu valorificam bogatiile cu care am fost înzestrati: ape minerale, namoluri sapropelice, etc. Dar le distrugem constiincios, zi de zi. Pentru ca taiem paduri doar pentru ca e mai usor sa tai lemne decât sa ai rabdare sa astepti sa creasca ce ai plantat. Pentru ca exploatam pâna la ruina orice lucru facut de altii, fie ca e vorba de statiuni, hoteluri, drumuri, etc însa nici nu ne gândim sa le reparam, întretinem, sau doamne fereste sa le modernizam.

Urasc tara asta pentru ca nu mi-a dat niciodata mai nimic. N-am avut niciodata tot ce mi-am dorit, si asta nu pentru ca parintii mei nu erau suficient de muncitori; ci pentru ca meseriile de la buget nu erau prea bine platite.

Urasc România pentru sistemul penibil de învatamânt. Urasc faptul ca elevii nu sunt îndrumati înca de pe bancile scolii în directii potrivite pentru abilitatile fiecaruia. Asa am ajuns ca în ziua de azi oricine sa poata termina o facultate, iar când cei cu adevarat talentati îsi cauta un loc de munca în domeniu, n-au loc de uscaturile care, întâmplator, au si ele o diploma.

România a fost o tara frumoasa si probabil înca mai are potential sa fie o tara frumoasa, dar pe drumul pe care l-a apucat nu prea vad motive pentru care sa zic „iubesc efectiv România, pentru ca e România!”. România are o istorie frumoasa, dar asta apatine trecutului, pacat ca viitorul este sumbru si murdareste si trecutul. M-am nascut aici si probabil îmi va fi greu sa plec.

Cu toate ca relatia mea cu România este una cu suisuri si coborâsuri, simt ca am ceva pastrat în inima mea si pentru aceasta tara. „Traim în România si asta ne ocupa tot timpul!” Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat… si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi…

 

Andreea MAXIM

iunie 2011


E TIMPUL CA ROMÂNIA SA RUPA TACEREA

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, Media, Romania1 Comment

by Ion Mihai PACEPA

Curând se vor împlini douazeci de ani de la dramaticele evenimente din decembrie 1989, când revolta populatiei l-a alungat din palatele sale pe Nicolae Ceausescu, omul care a terorizat România 24 de ani. Aceste evenimente sunt etichetate si azi în România drept „revolutie”, desi în fiecare zi ies la lumina noi fapte ce atesta ca revolta populara a fost furata de o mâna de comunisti educati la Moscova. Acestia au fost nevoiti sa deschida frontierele si sa restaureze dreptul la libera exprimare, dar au facut tot ce le-a stat în puteri ca sa pastreze servicile secrete de tip comunist cu ajutorul carora sa se mentina la putere.

În 1978, cand am „tradat” comunismul, România avea doua servicii secrete majore: Securitatea si Directia de Informatii a Armatei (DIA), încadrate cu cca 16.000 ofiteri operativi. Acum România are sase servicii secrete majore: SRI, SIE, UM 0962, STS, SPP si DGIA, care au absorbit o buna parte a ofiterilor fostei Securitati si a fostei DIA, precum si conceptul lor operational importat din Uniunea Sovietica. Potrivit datelor din presa româna, aceste 6 fantome comuniste sunt acum încadrate cu 30.000 de ofiteri operativi(1), ce consuma o buna parte din bugetul tarii. SRI-ul (contrainformatii interne), care acopera o populatie de 22 milioane, are 12.000 ofiteri. Echivalentul sau francez, DST (Direction de la Surveillance du Territoire) care acopera o populatie de trei ori mai mare, are 6.000 ofiteri operativi. Iar echivalentul german al SRI, Bundesamt für Verfassungsschutz (BfV), care deserveste o populatie de 82 milioane, are doar 2.448 ofiteri(2). Daca Statele Unite ale Americii ar folosi acelasi raport pe cap de locuitor, FBI ar trebui sa aiba 190.000 agenti, nu 12.156 cât are astazi.

Si ce daca, mi-au spus sceptici din România. Într-o tara cu presa libera serviciile secrete nu-si mai pot face de cap. Oare? În Rusia, care are de asemenea presa libera, serviciile secrete domina întreaga viata economica, sociala si politica. Presedintele Rusiei si peste 50% din membrii guvernului federal sunt fosti KGB-isti. Potrivit datelor revistei Novaya Gazeta (republicate în SUA de Center for the Future of Russia), peste 6.000 de lideri ai administratiei centrale si locale, identificati nominal, provin de asemenea din KGB. În anii comunismului, KGB-istii erau un stat în stat. Acum ei sunt statul.

Avalansa de servicii secrete din România de azi face o serioasa gaura în bugetul ei. Aceste servicii secrete continua sa aiba finantare secreta, ca si în anii când eram la conducerea lor, si sa consume în secret cantitati semnificative de bani ce pot fi folositi pentru îmbunatatirea asistentei medicale a populatiei, cresterea pensiilor si alte scopuri sociale. De ce România a ramas stat politist dupa 20 de ani de la caderea comunismului?

În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Presedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceza Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul sa organizeze o lovitura de stat în România menita sa-l înlocuiasca pe Ceausescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al carui tata fusese atât de devotat lui Lenin încât si-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat aceasta afirmatie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate speciala a Departamentului de Informatii Externe (DIE) ce era însarcinata cu activitatea contrainformativa împotriva URSS, aceasta a depistat si înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propaganda si agitatie, le-a avut cu un membru al unei delegatii „ideologice” sovietice în vizita la Bucuresti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarasul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea ca românii îl urau pe Ceausescu atât de înversunat încât l-ar fi putut izgoni fara interventia Moscovei, si ca ura împotriva lui Ceausescu va degenera în ura împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România sa ceara retragerea din Pactul de la Varsovia. Kremlinul se temea de asemenea si ca o eventuala relaxare politica în România ar fi putut exacerba dorinta populatiei din Republica Moldoveneasca de a se uni cu Patria Mama, creând astfel un val de fervoare nationalista în alte republici sovietice.

Ceausescu, care stia de la U.M. 0920/A ca sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România sa recruteze aderenti pentru o lovitura de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce continea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînteles, nu i-o raportase. La scurt timp dupa aceasta Ceausescu l-a îndepartat pe Iliescu din anturajul sau apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judetean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceausescu l-a pastrat însa membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A sa-l tina pe Iliescu în continua supraveghere. (Dupa ce am parasit România, U.M. 0920/A si-a schimbat indicativul în U.M. 0110 si a fost condusa de generalul Victor Neculicioiu.)

Un proverb spune ca pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. La 22 decembrie 1989, dupa ce Ceausescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat presedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Nationala creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anuntat ca Ceausescu a fost arestat, si un purtator de cuvânt al sau a asigurat România ca tiranul va fi judecat public. În ziua de Craciun televiziunea româna a informat însa ca Nicolae si Elena Ceausescu fusesera condamnati la moarte si executati. Primele indicatii ca revolta populara din decembrie 1989 a fost furata de comunisti educati la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a aparut la sfârsitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris. A urmat apoi o carte despre evenimentele din decembrie 1989, primita cu viu interes în Occident, scrisa de francezul Radu Portocala(3) care în mai 1990 a venit în România împreuna cu jurnalistul Olivier Weber pentru a studia „revolutia” româna. Potrivit acestei carti, generalii Victor Stanculescu si Mihai Chitac, care au avut un rol crucial în evenimentele din decembrie 1989, ar fi actionat pe baza indicatiilor primite de la Moscova prin GRU (serviciul sovietic de informatii militare), care i-ar fi contactat cu câteva luni înainte la Budapesta(4).

În cartea Mostenirea Kremlinului (Bucuresti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 si planul sovietic Dnestr(5) pentru înlocuirea lui Ceausescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declansat în august 1969 când Ceausescu a invitat în România, fara acordul Moscovei, pe viitorul presedinte american Richard Nixon, care deocamdata pierduse alegerile si era ostracizat de Kremlin. Lansarea operatiei Dnestr a fost precedata de anularea de catre Moscova a vizitei pe care Brejnev si Kosâghin urmau sa o faca în România în 1969, vizita ce fusese larg popularizata în presa celor doua tari. Redau pe scurt aceste similaritati, deoarece marturii ulterioare ale unui înalt ofiter de Securitate prezinta alte asemanari, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al carui continut l-am cunoscut pâna în iulie 1978, a avut cinci prevederi de baza: (1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un înalt ofiter român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura si în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia si Spania; (3) atragerea simpatiei internationale prin lansarea zvonului ca zeci de mii de oameni au fost ucisi de teroristi straini veniti în ajutorul lui Ceausescu; (4) informarea permanenta a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; si (5) solicitarea interventiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi si evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore dupa fuga lui Ceausescu, generalul în rezerva Nicolae Militaru, a carui recrutare de catre sovietici (înregistrata magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentata în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Rosii(6), s-a autoproclamat sef al fortelor armate si a pus imediat Securitatea sub controlul sau. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale carui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvarii Nationale si s-a autoproclamat presedintele sau.

Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anuntat imediat ca Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca sa fie si mai convingator, a spus ca obtinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o facuse la Moscova în urma cu câteva saptamâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmatiile lui Brucan. El si-a înghitit însa propriile vorbe a doua zi, când Eduard Sevardnadze, un ofiter KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.

În prima sedinta a Frontului Salvarii Nationale, care a avut loc în aceeasi noapte la sediul CC al PCR, Iliescu a chemat la telefon pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov spre a-i „raporta stadiul evenimentelor.(7)” Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire. El a descris-o pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului Lumea Libera din New York.

Regretatul ambasador Aurel Dragos Munteanu, care a fost de asemenea dizident politic în anii lui Ceausescu si unul din liderii rascoalei din decembrie 1989, dupa care a cerut azil politic în SUA, mi-a confirmat ca aceasta convorbire telefonica a avut într-adevar loc. Ambasadorul Munteanu, care a fost si el martor la convorbirea telefonica dintre Iliescu si Gorbaciov, nu a avut însa impresia ca acestia s-ar fi aflat în relatii apropiate.

De îndata ce Ion Iliescu si generalul Militaru s-au instalat la cârma tarii, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform careia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucuresti si Timisoara. Lansarea de stiri false menite sa incite populatia contra lui Ceausescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietica s-a grabit sa confirme cifrele, si sa toarne benzina pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucuresti a admis ca de fapt totalul victimelor rascoalei pe întreaga tara a fost de numai 1.030, din care 889 au murit dupa executarea lui Ceausescu. La orele 2 în dupa-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat ca Frontul Salvarii Nationale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „teroristi neidentificati” erau pe cale sa-l reinstaureze pe Ceausescu. Aceasta era o alta prevedere a planului Dnestr: gasirea unui pretext pentru o interventie militara sovietica, ce trebuia sa aiba loc daca succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietica din Bucuresti a intrat prompt în joc, declarând presei ca personalul ei era în pericol din cauza teroristilor. În aceeasi seara programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” ca Ceausescu era sprijinit de „mercenari straini” si a anuntat ca Gorbaciov a informat deja pe „tovarasul Iliescu” ca Uniunea Sovietica i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia sa opreasca continuarea „genocidului”, a anuntat public ca Washingtonul priveste cu simpatie o interventie militara sovietica în România. Kremlinul a evitat însa implicatiile politice ale unei astfel de interventii deoarece, în ziua de Craciun, Ceausescu a fost împuscat.

Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a facut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut pâna în iulie 1978, când am facut ruptura cu Ceausescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat formarea unui guvern provizoriu, si similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, dupa succesul loviturii de stat, sa preia imediat conducerea celor trei „forte vitale” cu ajutorul carora Kremlinul si-a consolidat întotdeauna controlul politic al tarilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele si Internele.

Merita reamintit ca dupa ce Armata Rosie a „eliberat” România, Kremlinul a instalat pe ofiterul NKVD Emelian Bodnarenko, românizat ca Emil Bodnaras, în fruntea Armatei, pe cominternista Ana Pauker la Externe, si pe agentul NKVD Teohari Georgescu la Interne. În primul guvern al regimului Iliescu ministrul Apararii a fost, bineînteles, generalul Nicolae Militaru. Ministrul de Externe a fost Sergiu Celac, fost adjunct sef de sectie la CC al PCR si translator personal al lui Ceausescu, care în 1978 a fost contactat secret de organele sovietice pentru a fi atras în planul Dnestr.

În Mostenirea Kremlinului am descris întâlnirea secreta (înregistrata magnetic) pe care Sergiu Celac a avut-o în vara lui 1978 cu un reprezentat al organelor de informatii sovietice trimis la Bucuresti cu misiunea de a-l atrage pe demnitarul român în operatia Dnestr sub promisiunea ca i se vor acorda înalte raspunderi în guvernul ce va fi constituit de Moscova(8). Faptul ca Celac nu a raportat despre aceste contacte l-a convins pe Ceausescu ca intentiona sa lucreze pentru sovietici, din care cauza l-a îndepartat din functie cu câteva saptamâni înainte ca eu sa cer azil politic. Iar ministru de Interne a fost generalul Mihai Chitac, despre care Radu Portocala a afirmat ca era de asemenea în contact cu organele sovietice(9).

Noul prim-ministru, chipesul Petre Roman, a scos si mai mult în evidenta mâna Moscovei. El fusese urmarit zi si noapte de generalul Nicolae Plesita, primul adjunct al ministrului de Interne, deoarece devenise amantul Zoiei Ceausescu. Aceasta a fost ultima picatura din paharul lui Ceausescu: daca s-a îndoit vreodata ca Moscova îi voia scalpul, acum nu mai avea dubii. Valter Roman, tatal noului iubit al Zoiei, a fost ofiter sovietic, sub numele Ernst Neuländer, în una din Brigazile Rosii Internationale constituite pentru Razboiul Civil din Spania, si s-a reîntors la Moscova dupa terminarea lui. În 1943-1944 Valter Roman a urmat cursul special al Cominternului pentru viitorii conducatori ai partidelor comuniste straine, si a fost trimis sa lucreze la emisiunile pentru România ale postului de radio Moscova. Acolo a colaborat cu Ana Pauker, Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu si alti „înalti” comunisti ce primisera azil politic în Uniunea Sovietica. Un an mai târziu a fost trimis în România ca ofiter politic al Diviziei Horia, Closca si Crisan. La 27 iunie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem l-a decorat pe Valter Roman cu ordinul „Steaua Rosie” pentru activitatea sa la „radiodifuziunea speciala.”(10) Curând dupa aceea Kremlinul l-a impus pe Valter Roman în CC al PCR. În 1946 el a devenit sef al Marelui Stat Major al Armatei României comuniste, si apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor. Zece ani mai târziu, Valter Roman a fost implicat de KGB în rapirea liderului maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslava de la Budapesta, unde s-a refugiat în urma invaziei militare sovietice a Ungariei. În Orizonturi Rosii (pp. 357-359), publicata în 1987, am descris modul cum a fost adus Imre Nagy în România, si ce s-a întâmplat cu el cât timp a fost tinut sub arest în Bucuresti.

În 1988, Orizonturi Rosii a fost publicata ilegal la Budapesta, sub forma unei editii de buzunar (samizdat) în doua volume, si în 2000 a facut obiectul unei emisiuni speciale la Duna TV, produsa de ziaristul maghiar Imre Szabo cu sprijinul subsemnatului. Emisiunea despre Orizonturi Rosii a prezentat noi documente din arhivele maghiare legate de rapirea lui Imre Nagy din Budapesta. Printre ele se afla si o telegrama cifrata din 23 noiembrie 1956 catre Hrusciov, trimisa din Budapesta de Malenkov, Suslov si Aristov, membri ai Biroului Politic al PCUS(11). Redau textul acestei telegrame: „Catre Comitetul Central al PCUS Imre Nagy si grupul sau au parasit ambasada iugoslava si în prezent se afla sub paza de încredere. În momentul plecarii, Nagy si ai sai s-au îmbratisat si s-au sarutat cu colaboratorii ambasadei. La un moment dat, dupa îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a încercat sa revina în cladirea ambasadei, dar niste unguri si colaboratorii nostri l-au împiedicat. Tovarasul Walter Roman (*), sosit la Budapesta împreuna cu tovarasul Dej, ieri, 22 noiembrie, s-a întretinut cu Nagy, pe care-l cunoaste înca din perioada activitatii desfasurate în Komintern. A reiesit ca Nagy refuza categoric sa paraseasca tara sau sa dea vreo declaratie favorabila actualului guvern maghiar, invocând faptul ca este lipsit de libertate. Precum se vede, iugoslavii l-au instructat temeinic pe Imre Nagy… Tovarasul Kádár si tovarasii români sunt fermi si considera ca Nagy si grupul sau trebuie porniti, fara zabava, la drum. În baza întelegerii dintre tovarasii unguri si români, Nagy si grupul lui vor porni azi spre România, unde, conform celor declarate noua de tovarasul Dej, li se va asigura sederea (sub paza adecvata). Tovarasul Kádár si tovarasii români [discutau] când, cum si ce fel de comunicat sa dea publicitatii, în acord cu guvernul român, despre trimiterea în România a lui Imre Nagy si a grupului sau. Malenkov, Suslov, Aristov, 23 noiembrie 1956
(*) Walter Roman, membru al CC al PCR”

În 1990, fragila presa de opozitie care se înfiripa în România a dezgropat cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revolutii, scrisa de tatal premierului PetreRoman. „Cine va veni dupa noi?” cugeta profetic Valter Roman în cartea sa. „Dupa noi vor veni cei care vor trebui sa vina, caci nu exista post-comunism,” îsi raspunde singur. „Noi nu scriem istoria; noi o cream,” a conchis Valter Roman. Acesta era, cuvânt cu cuvânt, motto-ul KGB înscris cu litere capitale pe prima pagina a cursului sau pentru pregatirea cadrelor de conducere ale DIE. Câtiva ani mai târziu, Comisia Senatoriala pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 a descoperit alte asemanari, cel putin tot atât de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Este semnificativ ca regimul Iliescu a încercat sa pastreze secret marturiile respective. În 1996, acestea au fost publicate însa sub forma unei carti de vicepresedintele acestei comisii, senatorul Serban Sandulescu(12). Din marturii rezulta ca în noiembrie 1989 Ceausescu a ordonat conducerii Securitatii sa prelucreze cu cadrele superioare o varianta actualizata a planului Dnestr, recent descoperita de organele Securitatii. Generalul Iulian Vlad si ceilalalti fosti conducatori ai Departamentului Securitatii Statului audiati de comisie au refuzat „sa vorbeasca despre pregatirile puciste facute de o structura autohtona din care faceau parte numerosi agenti KGB si GRU, civili si militari.”(13) Unii din subalternii lor au fost însa mai putin fanatici. Potrivit declaratiilor lt. colonelului Dumitru Rasina, seful Securitatii judetene Arad(14), noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toti sefii judeteni de Securitate, convocati simultan în trei centre: Bucuresti (sefii din Muntenia, Oltenia), Brasov (Transilvania, Timisoara, Gorj, Caras-Severin) si Iasi (Moldova si Dobrogea). Prelucrarea a avut un caracter extrem de secret si un ritual neobisnuit. La ora 11 fix generalii Iulian Vlad în Bucuresti, Constantin Stamatoiu în Brasov si Victor Neculicioiu în Iasi au desfacut un plic sigilat care „continea sase foi si jumatate scrise la o masina cu caractere mari” [n.a.: în anii 1970, am comandat masini electrice de scris cu caractere mari de la IBM pentru rapoartele speciale ale DIE si UM 0920/A destinate lui Ceausescu, si am dat câteva din aceste masini IMB la cabinetul sau.] Documentul a fost intitulat „Nota” si purta „antetul Cancelariei CC-ului.” În materialul prelucrat s-a aratat ca „din datele si informatiile primite din exterior” precum si din „lucrarea informativa de catre aparatul de informatii interne a unor persoane adverse presedintelui Ceausescu” rezulta „neîndoielnic” ca Moscova pregateste o lovitura de stat în România menita sa-l schimbe pe Ceausescu de la conducerea ei. Potrivit documentului: „În urmatoarele trei luni se vor întâmpla unul din urmatoarele evenimente: a) lichidarea lui Ceausescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova, ca invitat la o plenara de partid sau consfatuire; b) schimbarea sa din functia de secretar general si sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucuresti într-un loc secret, unde va fi demis; c) aparitia unor manifestari de strada de tip Brasov sau Valea Jiului, la care vor participa elemente declasate si fosti detinuti de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate sediul [CC al PCR] si [Ceausescu] va fi obligat sa fuga sau va fi prins si judecat.”(15)

Alte semnale ce sugereaza implicarea Moscovei în evenimentele din decembrie 1989 sunt cuprinse în stenograma asa-zisului „proces Ceausescu” extrasa de pe pelicula filmului procesului. Stenograma a fost publicata în cea de a doua editie a cartii Orizonturi Rosii, aparuta în februarie 1990, deoarece atesta ca majoritatea acuzatiilor aduse Ceausestilor în proces au fost preluate din aceasta carte. Era normal sa fie asa. În acele zile, România era atât de izolata de restul lumii încât Congresul XIV al PCR, deschis la 20 noiembrie 1989, dupa ce Zidul Berlinului fusese deja demolat, l-a zeificat pe tiran si l-a reales lider pentru alti cinci ani. Atunci doar cei ce aveau curajul sa asculte
Europa Libera cunosteau câte ceva despre adevarata fata a lui Ceausescu din serializarea cartii Orizonturi Rosii, care a început la 1 ianuarie 1988, si a fost reluata în 1989.

În 1996, stenograma procesului a fost publicata si în România, într-o carte intitulata Procesul Ceausescu: Stenograma Integrala si Necenzurata a Procesului de la Târgoviste.(16) Din stenograma se desprinde clar faptul ca tiranul a fost omorât în graba deoarece era hotarât sa expuna public rolul Moscovei în evenimentele din decembrie 1989. Potrivit stenogramei, Ceausescu a declarat la deschiderea procesului ca noii conducatori ai României servesc „o putere straina” cu ajutorul careia s-au instalat la cârma tarii. „Nu recunosc aceasta banda de tradatori de tara care sunt în legatura cu strainatatea!” a adaugat Ceausescu. „Nu raspund celor ce au chemat armatele straine în tara,” a spus el de mai multe ori. „Raspund în fata Marii Adunari Nationale si a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor straine.”(17)

La mai putin de o ora dupa începerea „dezbaterilor,” presedintele asazisului tribunal si-a citit sentinta: acuzatii au fost condamnati „la pedeapsa capitala si confiscarea totala a averii, pentru savârsirea infractiunilor de genocid prevazute de art. 357 aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevazuta de art. 162 Cod Penal; act de diversiune, prevazut de art. 163 Cod Penal si subminarea economiei nationale prevazuta de art. 165, aliniatul 2 Cod Penal.” (p. 51) „Nu recunosc nici un tribunal!” a raspuns Ceausescu. Aceasta a declansat lovitura de teatru. „Avocatul apararii,” Nicolae Teodorescu, a cerut cuvântul si a declarat solemn: „Nerecunoscând tribunalul, nu exercita nicio cale de atac. Va rog sa constatati ca hotarârea este definitiva în conditiile acestea.” La sfârsitul acestei parodii judiciare, ale carei detalii se tin si azi secrete, Ceausescu si sotia au fost „executati” în conditii cel putin bizare, care nu au fost înca total elucidate.

Reprezentantii la proces ai noii conduceri a României, Virgil Magureanu, profesor pentru ofiterii de securitate la Academia de Partid Stefan Gheorghiu, Gelu Voiculescu-Voican, pretins expert în stiinte oculte, si generalul Stanculescu, un fel de omolog al meu la MFA, au organizat însa aceasta lichidare în stilul KGB si al Securitatii, care s-au ferit întotdeauna sa-si puna victimele în fata plutonului de executie de teama ca ele vor demasca înscenarea juridica în fata celor care urmau sa-i execute.

Dupa omorârea Ceausestilor, Magureanu a devenit sef al „noii” Securitati, care a fost românizata ca Serviciul de Informatii Român. Voiculescu-Voican si gen. Victor Stanculescu au devenit vice-premieri. Colonelul Gica Popa, care a prezidat aceasta parodie judiciara, a fost avansat la gradul de general de justitie. La 1 martie 1990 un comunicat al guvernului a anuntat însa ca el s-a „sinucis în biroul sau.” Autoritatile nu au
aprobat cererea de autopsie facuta de sotia generalului Popa si au refuzat sa elibereze cadavrul familiei. Potrivit relatarilor sotiei sale, care a vazut cadavrul generalului Popa doar cu ocazia înmormântarii, acesta ar fi avut vânatai la încheieturile mâinilor. Ea a mai spus ca sotul ei a avut mustrari de constiinta si ca a intentionat sa contacteze ambasada SUA pentru a o informa despre ceea ce s-a petrecut în mod real la procesul Ceausestilor.(18)

Potrivit relatarilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Libera din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gica Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceausestilor. El i-a repetat de multe ori fratelui sau ca a dat sentinta de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceausestii sa fie pâna la urma condamnati pe viata si sa „traiasca într-o camera cum am trait si noi, cu doua felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus ca fratele sau nu a îmbracat noua uniforma de general decât o singura data, si ca a refuzat o propunere ulterioara de a deveni ministrul Justitiei deoarece nu vroia sa fie recompensat pentru ceea ce a facut. Cinci alti generali implicati în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurari la fel de suspecte, înca neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apararii, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost sef al DIE, care cunostea legaturile secrete ale presedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” si îngropat fara ca familia sa poata vedea cadavrul; gen. Emil Macri, seful directiei II a Securitatii si gen. Constantin Nuta, sef al Militiei, care au co-organizat represiunea de la Timisoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucisi numerosi revolutionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevarul despre modul cum revolta populara a fost furata de comunisti, si-au gasit sfârsitul în conditii bizare.(19)

Cinismul înscenarii juridice menite sa închida gura Ceausestilor a fost scos si mai mult în evidenta în Occident în 1996, când s-au împlinit 50 de ani de la procesul din Nürenberg. Procesul criminalilor de razboi nazisti s-a judecat în fata întregii lumi si a durat 403 sesiuni. „Procesul Ceausescu” s-a desfasurat în secret si a durat 55 de minute. Procesul de la Nürenberg s-a bazat pe 300.000 de documente si marturii. „Procesul Ceausescu” a avut la baza un singur petic de hârtie pe care procurorul militar, maiorul Dan Voinea (avansat si el general dupa terminarea procesului), si-a mâzgalit acuzatiile. La sfârsitul procesului de la Nürenberg zece acuzati au fost executati în prezenta a numerosi martori reprezentând puterile coalitiei anti-hitleriste. Ceausestii au fost omorâti „la negru” la doar câteva minute dupa terminarea „procesului.”

La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro ca daca Ceausescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvaluiri cu privire la fostii sai tovarasi care au devenit gorbaciovisti si troneaza astazi în Consiliul Frontului Salvarii Nationale. De aceea era urgent sa i se închida gura, era urgent sa fie omorât.” Într-un alt articol, aparut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeasi concluzie. Guvernul din Bucuresti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceausescu,” a încercat sa-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietica a crearii de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotarârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta la judecarea faptelor comise de CEAUSESCU NICOLAE si CEAUSESCU ELENA.” Aceasta Hotarâre, publicata la mult timp dupa „proces,” este semnata: „Presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale ION ILIESCU. România, Bucuresti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însa ca Ion Iliescu a devenit presedinte al Consiliul Frontului Salvarii Nationale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)

Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata” a Ceausestilor. Acest document este semnat de „maior de justitie Voinea Dan,” care a aflat însa despre procesul Ceausescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poarta aprobarea unui „colonel de justitie” al carui nume este indescifrabil si arata ca ar fi fost înregistrat la Directia Procuraturilor Militare sub numarul „1 – S.P. / 1989.”(20)

De îndata ce Ion Ilici Iliescu s-a autoinstalat la cârma României, presa din Occident s-a grabit sa dezgroape o stire publicata anterior potrivit careia el ar fi fost coleg cu Mihail Gorbaciov în timpul studentiei la Moscova, unde ambii ar fi fost secretari de partid – Iliescu pentru studentii straini si Gorbaciov pentru cei sovietici. Presa occidentala si-a reamintit, de asemenea, un articol în care Iliescu pleda pentru o politica de „restructurare” (echivalent românesc al perestroika-ei) în România. Articolul respectiv fusese publicat în 1987 în gazeta România literara si fusese reluat în acelasi an de revista vest-germana Der Spiegel (9 noiembrie, 1987, p. 186). Presa occidentala si-a reamintit si faptul ca Ceausescu l-a scos pe Iliescu din Comitetul Politic Executiv dupa ce Gorbaciov a devenit conducator al Uniunii Sovietice, si ca acelasi Ceausescu l-a tinut pe Iliescu în afara Bucurestiului în timpul vizitei pe care Gorbaciov a facut-o în România.

Ritualul succesiunii de la Ceausescu la Iliescu a produs alte dovezi ca noii conducatori de la Bucuresti urmau, pas cu pas, regulile Kremlinului. Una din legile nescrise ale succesiunii comuniste a fost ca noul lider sa puna toate nejunsurile generate de comunism pe seama exceselor predecesorului sau. Aceasta necrofagie politica a fost urmata cu sfintenie de toti liderii din Kremlin. Lenin a acuzat tarii rusi de mizeria economica, politica si sociala creata de revolutia sovietica. Stalin l-a acuzat pe Trotky de foametea care a omorât milioane în noua Uniune Sovietica, iar Hrusciov l-a acuzat pe Stalin de odioasele crime comise de politia politica sovietica. Trei zile dupa ce Brejnev a venit la putere, el a pus pe umerii lui Hrusciov toate calamitatile tarii, de la ruina ei economica pâna la conflictul dintre Moscova si Pekin. La rândul sau, Gorbaciov l-a acuzat pe Brejnev ca a muls tara pentru profit personal, si a ordonat arestarea unora din rudele sale pentru a convinge lumea ca fenomenul coruptiei care devasta Uniunea Sovietica se datora unor indivizi, nu sistemului comunist. La rândul sau, Dej l-a acuzat pe Regele Mihai de foametea ce bântuia România dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, iar Ceausescu a justificat starea economica precara a României prin nepotismele si abuzurile lui Gheorghiu-Dej. Noul conducator al României, Ion Ilici Iliescu, a pus întregul dezastru al României pe spatele predecesorului sau. Iliescu a expus garderobele lui Ceausescu si blanurile Elenei si a informat ca 21 de palate, 41 de vile prezidentiale si 20 de cabane de vânatoare care apartinusera lui Ceausescu au fost
confiscate. Toate acestea au fost salutare. Este însa semnificativ, si tipic sovietic, ca Iliescu nu a repudiat sistemul care l-a adus la putere pe Ceausescu si i-a permis sa devasteze tara cu impunitate. Sub presiunea maselor populare, Iliescu a trecut partidul comunist în afara legii, dar a doua zi s-a razgândit si a anuntat ca soarta partidului va fi decisa într-un referendum popular care, din fericire, nu a mai avut loc. Când partidul comunist s-a autodizolvat, Frontul Salvarii Nationale s-a intitulat el însusi partid politic si a absorbit pe cei mai importanti membri ai defunctului partid comunist. Conducerea Frontului a decis, în acelasi timp, ca membrii nomenclaturii lui Ceausescu care au dovedit „competenta profesionala” în trecut sa fie mentinuti în functii.

De la bun început Iliescu si guvernul Roman nu au facut niciun secret din faptul ca privesc capitalismul ca inamic si Occidentul ca anatema. „Nu vrem privatizare” si „Nu ne trebuiesc splendorile Occidentului” au devenit lozincile lor cotidiene din acele zile, iar numeroasele ziare din România care le-au publicat constituie marturie pentru posteritate. Spre deosebire de guvernele cehoslovac, polonez si maghiar, care au atras emigratia din Occident în efortul de democratizare a tarii, noul guvern român a tratat cu ostilitate pe emigrantii care voiau sa-l ajute: „Cei ce vor sa ne fericeasca cu experienta Apusului se pot întoarce de unde au venit” era o alta lozinca a noilor conducatori din Bucuresti publicata frecvent în ziarele vremii din România.

Spre deosebire de guvernele celorlalte tari din Europa rasariteana, care s-au distantat de Uniunea Sovietica de la bun început, noul guvernul din Bucuresti a devenit si mai apropriat de Moscova decât guvernul lui Ceausescu. Faptul ca primul demnitar strain care a vizitat România – la doar câteva zile dupa impuscarea lui Ceausescu – a fost ministrul de Externe sovietic, Eduard Sevardnadze, este concludent. Nimic nu a fost însa mai definitoriu decât Pactul semnat de Iliescu si Gorbaciov la 5 aprilie 1990. Pactul prevede ca România si Uniunea Sovietica recunosc granitele prezente ale celor doua tari, si ca România nu va adera la nicio alianta militara „detrimentala Uniunii Sovietice.” Moscova a încercat sa atraga celelalte tari ale Europei rasaritene la semnarea unor acorduri similare, menite sa le interzica viitoare cooperari cu NATO, dar a fost respinsa cu indignare si demascata public.

La sfârsitul anului 1996 cancelarul german Helmuth Kohl a publicat cartea Vreau Unitatea Germaniei în care a relatat ca în 1989 „KGB si Stasi au încercat sa organizeze o lovitura de stat [în RDG] si sa creeze pretexte pentru a solicita interventia militara sovietica.” Moscova avea, evident, un plan Dnestr pentru Republica Democrata Germana tot asa cum avea si pentru celelalte tari ale fostului bloc sovietic. Din fericire, planurile Moscovei care vizau aceste tari nu au avut sorti de izbânda. Avalansele de oameni din Germania de Est ce au luat drumul Occidentului dupa caderea Zidului Berlinului au amenintat sa lase în urma o tara depopulata. Asta l-a convins pe Gorbaciov ca e mai avantajos sa vânda RDG pentru cele 34 miliarde de dolari cash oferiti de guvernul de la Bonn. Cehoslovacia si Polonia au reusit sa-si salveze de la macelul comunist doi remarcabili militanti politici ce urau comunismul cu toate fibrele fiintei: Václav Havel si Lech Walesa, care au reusit sa dejoace planurile Moscovei. Noii conducatori ai Ungariei le-au urmat exemplul. Populatia celor trei tari a încetat sa mai vada în perestroika o mana cereasca, si a început sa se îndrepte cu pasi vigurosi catre democratia occidentala si economia de piata care le-a adus pâna la urma mult râvnita libertate politica, prosperitate economica si securitate teritoriala.

Faptul ca România nu a avut frontiere cu Occidentul si ca a fost complet izolata de restul lumii datorita blocadei informationale impuse de Ceausescu si de Securitatea lui a facut populatia mai accesibila planurilor Moscovei. Ceausescu a completat dezastrul eliminând majoritatea liderilor politici ce ar fi putut conduce procesul de reinstaurare a democratiei în România. În sfârsit, sarcina Moscovei a fost usurata si de mizeria economica din România, care a facut ca pâna si Uniunea Sovietica sa fie de invidiat prin comparatie.

* *
România si Rusia sunt singurele tari în care trecerea de la comunism la democratie s-a facut cu varsare de sânge. Celebrul istoriograf american John Lukacs, acum în cea de a noua decada a vietii, explica aceasta prin izolarea geografica a celor doua tari. Pentru el, Rusia si România nu apartin Europei. „Barocul, Renasterea, Iluminismul, toate aceste epoci care au civilizat Europa, nu au existat în Rusia, România, Moldova, Oltenia, Wallachia, Basarabia.”

Faptul ca zeci de mii de luptatori împotriva comunismului continuau sa fie nereabilitati în Rusia si România dupa 17 ani de la colapsul acestei erezii a fost un alt motiv ce l-a determinat pe Lukacs sa traseze frontiera politica a Europei la granita de Vest a României. Ma numar printre admiratorii lui Lukacs, unul din cei mai en vogue istorici contemporani a carui expertiza se extinde de la radicalismul neo-Whiggish pâna la istoria psihologica contemporana, dar nu-i împartasesc aceasta teza.

România în care m-am nascut a fost un epicentru al culturii europene, si capitala ei era supranumita Le Petit Paris. Gheorghe Sincai, care a înfiintat peste 300 de scoli în limba româna, ocupa loc de cinste în panteonul iluministilor europeni, alaturi de Voltaire, Diderot, Herder. Nicolae Balcescu, sufletul Revolutiei din 1948, s-a format la scoala Revolutiei Franceze. Iar George Enescu, Constantin Brâncusi si Traian Vuia, titani ai muzicii, artei si respectiv stiintei europene, s-au nascut si format în România. În 1945, aceasta Românie a fost însa cotropita de un gigant feudal care a transformat-o într-o samoderjavie, traditionalul totalitarism rusesc în care un dictator conduce tara cu ajutorul politiei sale politice.

În anii 1970 l-am însotit pe Ion Gheorghe Maurer la o audienta la Papa Paul VI, care l-a întrebat, în gluma, daca a venit la Vatican cu vreo dorinta speciala. „Da,” i-a raspuns premierul. „Schimbati-ne pozitia geografica a tarii.” România a fost singura tara din fosta Europa estica care nu a avut frontiere cu Occidentul. Si România este acum singura tara din fosta Europa de est care, ca si Rusia, a ramas un stat politist.

În ultimii 20 de ani românii au darâmat zidurile cu care securistii au izolat tara de restul lumii precum si barierele pe care le-au ridicat între cetatenii ei, si o noua generatie se straduieste sa dea tarii o noua identitate nationala. Din pacate însa securistii au devenit un fel de fac totum în viata politica, economica si sociala a tarii, tot asa cum KGB-stii sunt în Rusia. Ion Ilici Iliescu, care cunostea doar sistemul sovietic de guvernare cu ajutorul politiei politice, a salvat Securitatea si serviciul ei de spionaj rebotezându-le cu nume noi, si pretinzând ca sunt organizatii democratice.

În 1996 am primit de la Virgil Magureanu, directorul SRI, Cartea Alba a Securitatii, o monumentala opera de dezinformare în patru volume continând 1.947 pagini care acrediteaza ideea ca dupa „îndepartarea NKVD-istilor” si „evreilor” din Securitate aceasta „a servit interesul national,” si ca deci securistii ar fi patrioti care trebuie mentinuti în serviciile secrete de azi. Occidentul, care a catalogat de mult Securitatea drept una din cele mai criminale politii politice ale fostului bloc sovietic, a zâmbit compatimitor. Regretatul senator Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, a condamnat însa zguduitor aceasta deformare a istoriei: „Vorbesc rareori despre anii mei de temnita si patimiri, si aproape deloc despre cosmarele care mi-au sfârtecat somnul dupa eliberare.” Potrivit senatorului, aceste cosmare nu au fost determinate de „cei 14-15 ani de temnita, lagare de exterminare, de domiciliu obligatoriu sau viata de haituit”, ci de faptul ca «acesti calai» care m-au haituit, nu erau sovietici, ci erau fratii mei români îmbracati în uniforme de securisti, de militieni si nu în ultimul rând de magistrati.”

Din pacate însa, Magureanu si securistii lui au învins. În 1996, „afacerea Bucur” a dovedit ca SRI-ul era, ca si Securitatea, un instrument personal al presedintelui României cu care acesta supraveghea în secret opozitia politica. În acel an capitanul SRI Constantin Bucur a prezentat presei numeroase benzi de magnetofon marcate cu emblema SRI, ce fusesera înregistrate ilegal de serviciul de interceptari al SRI. Aceste benzi contineau discutii telefonice ale unor conducatori ai partidelor de opozitie cum ar fi Corneliu Coposu si Alexandru Paleologu, precum si ai principalelor ziare de opozitie. Capitanul Bucur a relatat ca s-a speriat de amploarea pe care a luat-o interceptarea ilegala a telefoanelor în SRI, si a vrut sa se puna la adapost pentru ziua când „va veni o revolutie adevarata.” Potrivit relatarilor capitanului Bucur, larg publicate în presa vremii, „numai în cabina mea se faceau 1600 interceptari pe an; în unitatea SRI în care am lucrat sunt 3 asemenea cabine, deci totalul ar fi de 4.800.” Capitanul Bucur nu cunostea numarul total al telefoanelor ascultate ilegal de SRI, dar a estimat ca daca s-ar pune cap la cap toate interceptarile facute de toate cabinele SRI din Bucuresti si din judetele tarii s-ar ajunge la o „cifra înspaimântatoare ce contrazice flagrant comunicatul SRI care vorbeste doar de 840 de mandate de interceptare” date SRI-ului în mod legal de catre parchet.

Aceasta a constituit o încalcare grosolana a Constitutiei României, care garanteaza inviolabilitatea telefoanelor. Din relatarile ofiterului a rezultat ca SRI încalca tot atât de grosolan si dispozitiile legale ce reglementau interceptarea telefoanelor. Ordinele de interceptare, de exemplu, se dadeau verbal de catre diferiti sefi ierarhici din SRI si nu în scris de catre organele juridice însarcinate sa aprobe aceste masuri exceptionale. Pentru a ascunde acest abuz, SRI nu tinea o evidenta reala a numelor persoanelor ascultate, în majoritatea cazurilor folosind identitati fictive. Tot pentru a evita depistarea acestor ilegalitati, numerele de telefon interceptate erau scrise în creion si sterse din registrul unitatii dupa terminarea urmaririi. Nici macar Securitatea lui Ceausescu nu a comis asemenea ilegalitati. Din 1972 pâna în 1978 am coordonat o unitate speciala de ascultare (U.M. 0920/AT) si stiu cu certitudine ca aprobarile pentru fiecare cerere de interceptare se dadeau numai în scris, si ca exista o evidenta reala, nemasluita, a tuturor persoanelor care faceau obiectul interceptarilor si ascultarilor.

Cum s-a încheiat aceasta „afacere”? Capitanul Bucur a fost trimis în justitie pentru „divulgarea secretului de stat,” si nimeni nu a mai îndraznit sa scoata o vorba despre interceptarea ilegala a telefoanelor de catre SRI. În SUA, presedintele Richard Nixon a fost fortat sa demisioneze pentru ca a aprobat doar trei interceptari ilegale, si a scapat de închisoare doar pentru ca a fost gratiat de presedintele Ford, care l-a succedat. Colaboratorii apropiati ai presedintelui Nixon care au fost implicati în aceste interceptari, printre care si ministrul de Justitie al SUA, George Mitchell, au petrecut însa ani grei în închisoare.

De ce practicile Securitatii continuã sã fie si azi la moda în România, care este membru NATO si al Comunitãtii Europene? Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informati experþi în problemele românesti, care preda un curs de evolutie a statelor post-comuniste la Universitatea Bradford din Anglia, a conchis cã „în ultimii 25 de ani România s-a transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de fosti comunisti,” care „au adâncit prapastia dintre un guvern parazitar si o societate demoralizatã.” Acesta este si subiectul cartii sale Romania since Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide ca „o Românie sub controlul acestor comunisti corupti ameninta sa devina o forta destructivã ce poate genera instabilitate regionala.” În traducere libera: dupa 20 de ani de la caderea comunismului stim cum o
democratie poate fi schimbata în tiranie, dar continuam sa învatam cum sa inversam acel dezastru.

———————————————————————————-

1 Laszlo Kallai, „Comoara Serviciilor Secrete.” ZIUA (Bucuresti, România), 8 mai 2007, p.1
2 Laszlo Kallai, „Servicii Secrete de Lux,” ZIUA, Mai 11, 2007, p. 1.
3 Radu Portocala, Autopsie du coup d’État roumain: Au pays du mensonge triomphant
(Paris: Calmann-Lévy, 1990).
4 Ibidem, p. 35.
5 Planul Dnestr a fost descris pe larg în Mostenirea Kremlinului, pp. 289-312.
6 Red Horizons (Washington: Regnery Gateway, 1987), pp. 116, 193-197, 201-203.
7 Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire, pe care a descris-o apoi pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului „Lumea Libera“ din New York, p. 9.
8 Pacepa, Mostenirea Kremlinului, pp. 309-310.
9 Radu Portocala, op. cit, p. 35.
10 Noiembrie 1945, Nr. 791/bs. Ambasadorului URSS în România, tov. S.I. Kavtaradze: „Va trimitem împuternicirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pentru înmânarea decoratiei si ordinului „Steaua rosie“ – nr. 1651765 cu diploma însotitoare – nr. 283631 privind decorarea lucratorului de la radiodifuziunea speciala, Walter Roman, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 27 iunie 1945. La înmânarea decoratiei este necesar sa se întocmeasca un protocol si sa se transmita prin NKID la Sectia pentru decoratii a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Loctiitorul Sectiei tarilor balcanice, A. Lavniscev.”
11 Document receptionat pe linia K. Colectia Zenith, Arhiva fostului CC al PCUS.
12 Senator Serban Sandulescu, Decembrie 1989. Lovitura de stat a confiscat revolutia
româna; Agenti ai GRU si KGB au avut un rol determinat (Bucuresti, Omega Press, 1996).
13 Sandulescu, op. cit. p. 35.
14 Ibidem, Anexa 9, „STENOGRAMA sedintei de audiere din ziua de 2 iunie 1994, pp. 246-282.
15 Ibidem, p. 255.
16 Tana Ardeleanu, Razvan Savaliuc, col. Ion Baiu, Procesul Ceausescu: Stenograma integrala si necenzurata a procesului de la Târgoviste (Bucuresti, Omega Press, 1996)
17 Ibidem, pp. 28-33.
18 Procesul Ceausescu, p. 150.
19 Bogdan Nicolai si Lica Manolache, „Blestemul lui Ceausescu”, România libera, 11
decembrie 2005, p. 1.
20 Procesul Ceausescu, pp. 62-64.

——————————————————————————————————————

Acest articol a fost comunicat la a IX-a editie a Simpozionului „Experimentul Pitesti –
reeducarea prin tortura” (2-4.10.2009, Pitesti)

TEATRUL CU PRESEDINTI LEADERUL ÎNTRE POLITICA SI TEATRU

On By nelursIn Media, RomaniaLeave a comment

by Ioana MOLDOVAN
10 ianuarie 2010
Bucuresti

Criticul de teatru ar fi cu siguranta cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe totii tiranii, pe toti acei barbati cu sceptru si coroana care de 2500 de ani îsi procura Puterea. Le-a ascultat discursurile publice si monoloagele secrete, revelatoare. I-a vazut ucigând cu sânge rece pentru ca apoi sa arate cu degetul spre zei strâmbi care au hotarât autocratic.

Richard III, asa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreste cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorintei erotice de putere, a raului absolut. Scopul sau e un scop personal. “Eu sunt Haosul“ spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturba toate ierarhiile, sacrifica toate aliantele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în masura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstreaza ca cel ce doreste puterea, cu orice pret, o obtine. El este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, împlinit în puterea politica.

În realitate, Richard III n-a fost nici tiran si nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de lupta, iar istoria Angliei a avut numai doi asemenea monarhi: Richard III (1452-1485) si Harold al II-lea (1022-1066).

Batalia de la Bosworth, unde Richard III moare înainte sa fi împlinit 33 de ani, marcheaza sfârsitul Evului Mediu Englez. El este singurul monarh englez al carui mormânt nu a fost gasit. Potrivit unor surse istorice, cadavrul lui Richard a fost dezbracat, tavalit prin noroi si asezat pe cal. Cu aceasta prada Henric VII va intra în Leicester, oras din centrul Angliei, si-l va expune astfel pe ultimului rege, pentru ca mai apoi sa-l înmormânteze fara ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreste aici. O data cu Henric VIII si politica sa de distrugere a locasurilor de cult, trupul lui Richard III este deshumat, oasele îi sunt aruncate în râul Soar, iar sarcofagul se pare ca a devenit jgheab pentru porci.

Daca Shakespeare scria despre regi, dramaturgul contemporan ar trebui sa nu neglijeze presedintii si oamenii politici ca potentiali parteneri. Richard Nixon, Bobby Kennedy si Nicolae Ceausescu sunt, dincolo de istorie, un alt fel de motiv pentru cortina de teatru care se ridica la Los Angeles, New York sau Bucuresti.

Când am ales Ahmanson Theater din Los Angeles pentru spectacolul „Nixon / Frost“ de Peter Morgan, aflat în turneu pe Coasta de Vest, am facut-o din nevoia de a întelege teatrul american si limitele sale. Cu Nixon, lumea americana facuse un ocol de la principiile ce o asezasera ca natiune leader al lumii libere Occidentale, asa ca era interesant de vazut cum un presedinte poate fi transferat din Biroul Oval pe scena unui teatru.

„Nixon / Frost“ este prima piesa de teatru scrisa de scenaristul hollywoodian Peter Morgan, cunoscut pentru script-ul filmului „Regina“ (The Queen), care oferea o varianta de raspuns la întrebarea legata de atmosfera din sânul Familiei Regale Britanice la aflarea vestii decesului Dianei, fosta Printesa de Walles, în august 1997.

Rolul lui Nixon a fost interpretat de Stacy Keach, un foarte îndragit actor american, care are în palmares un Premiu Golden Globe si o nominalizare Emmy. Spectacolul începea cu ziua de 8 august 1974, când Presedintelui Nixon îsi anunta demisia de a doua zi, dupa un speach de adio adresat poporului american, transmis în direct din Biroul Oval si urmarit de 400 milioane de telespectatori. Spectacolul nu este o copie la indigo a acelui moment. Este însa o alta perspectiva a acelei bucati de istorie, atât de profund ramase în memoria colectiva a unei generatii. Nixon apare pregatindu-se pentru transmisie, fiind aranjat în cele mai mici detalii pentru acea poza dramatica a unui presedinte care vroia sa-si duca la bun sfârsit un al doilea mandat pentru care fusese ales, dar la care trebuia sa renunte pentru ca Congresul nu mai era dispus sa-i ofere majoritatea necesara. Spectatorul este uimit de personalitatea lui Nixon, un tip cinic cu umor dubios, hiperactiv si mereu pus pe câstig. Una din celebrele lui replici era: „Nu sunt un escroc; merit tot ce am dobândit.“

Lipsa de regrete a unui presedinte care a facut abuz de putere în cel mai meschin fel, prin afacerea Watergate, a tulburat societatea american. Dar era imposibila orice tragere la raspundere a învinuitului (în fond Nixon demisiona ca sa scape de judecata Congresului), iar omul Nixon nu era dispus sa se scuze public pentru faptele Presedintelui, pentru ca ceea ce un Presedinte face nu e niciodata ilegal. În acest context trebuie înteleasa reusita senzationala a jurnalistului britanic David Frost care, în mai 1977, realizeaza cu Nixon un interviu derulat pe parcursul a trei zile de filmare. Pentru a fi disponibil, Nixon primeste jumatate de milion de dolari si îsi construieste interventiile încercând sa legitimeze tot ceea ce autorizase, curatându-si imaginea pentru posteritate. De cealalta parte, trei jurnalisti se pozitioneaza ca o instanta reala, încercând sa obtina marturisirea, ca si cum întreaga democratie americana ar fi depins de profesionalismul lor. Spre finalul interviului, Nixon lacrimeaza – un fel de recunoastere si totodata scuza oficiala adresata americanilor, carora le tradase încrederea. Nixon fusese demascat!

Pentru spectatorul american, spectacolul avea numeroase trimiteri la istorie. În realitate, multe lucruri care se întâmpla pe scena sunt pura fictiune, dar tesatura dramatica este atât de bine îmbinata cu realitatea, încât spectatorii începeau sa se întrebe daca nu cumva se întâmplase asa.

Scena de teatru seamana mai degraba cu un studio tv. Sunt folosite camere de filmat vechi, iar peste tot ecranele redau în timp real secventele filmate. Spectacolul este astfel construit încât ai iluzia ca totul se întâmpla atunci si acolo, pentru prima data.
Dramaturgul nu si-a dorit sa faca din Nixon un „baiat rau“ al Americii. Si nici nu are cum sa fie de vreme ce Nixon îmbina discursului politic pareri personale foarte amuzante despre lucruri marunte precum pantofii italieni – prea efeminati dupa gustul sau, sau despre Viena un oras superb, „un fel de Paris dar fara francezi“.

Daca subiectul în sine este unul clasic pentru filmul american de fictiune sau documentar, conceperea scenariului înainte de toate pentru scena este un gest interesant de analiza culturala. Filmului implica nevoia definirii personajului negativ, a antieroului. Teatrul nu este interesat însa în a categorisi în alb si negru, nici în a crea suspansul sau a se adresa curiozitatii. Teatrul propune analize implicite. Alegerea unui eveniment politic pentru un spectacol de teatru înseamna a vorbi din mai multe perspective, ceea ce duce la largirea ariei de întelesuri.

„Bobby cel bun“ este o piesa biografica despre Robert F. Kennedy, care se joaca la Teatrul 59E59 din New York. Criticii au fost împartiti cu comentariile, lina generala fiind aceea ca este mai degraba un curs de istorie decât un spectacol de teatru. Scena de început îl prezinta pe Robert Kennedy facând parte din comisia senatoriala care se ocupa de anchetarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Acesta era momentul când tânarul Robert Kennedy ar fi putut sa se afirme la nivel national, sa-si creeze un nume, sa devina cineva. Din pacate însa trebuie sa renunte la comisia de ancheta pentru a-si ajuta fratele, pe John F. Kennedy, în campania electorala a carei miza este presedintia americana. Acest moment este unul din multele sacrificii pe care Bobby le va face de-a lungul vietii pentru familie, de fiecare data obligat de un tata-patriarh care hotarâse rolul si locul fiecaruia atât pentru prezent cât si pentru viitor. JFK ajunge presedinte, iar Bobby este numit procuror general. Toate evenimentele importante ale epocii sunt prezentate în câteva scene: miscarea pentru drepturi civile, criza rachetelor cubaneze, asasinarea Presedintelui Kenney. Cele 130 de minute ale spectacolului se termina cu un monolog neasteptat al protagonistului care se lamenteaza din cauza timiditatii sale exagerate, al unui coeficient de inteligenta scazut si a unei tinute nedemne, o alta imagine decât cea cu care publicul era familiarizat.

Scrisa de Brian Lee Franklin, actorul care si-a si asumat rolul principal într-o distributie cu noua personaje în regia lui Pierson Blaetz, spectacolul nu aduce nimic nou în lamurirea biografiei acestui charismatic om politic american, Bobby Kennedy. Poate daca s-ar fi insistat doar asupra câtorva episoade, spectacolul ar fi câstigat în profunzime. Dar pâna la urma chiar si în aceasta formula, spectacolul va reusi sa-si gaseasca public seara de seara. În fond “Kennedy“ este în continuare un subiect de interes, un nume care defineste o aristocratie politica a carei saga bate audientele si celei mai bune telenovele.

În urma cu 20 de ani, românii s-au simtit în siguranta în clipa în care a fost evidenta eliminarea fizica a sotilor Ceausescu. Au fost arse portrete, carti, demolate simboluri publice care faceau trimitere la existenta lor, într-o încercare de eliberare fara precedent în Estul Europei. Nimeni nu si-ar fi imaginat ca peste ani, Elena si Nicolae Ceausescu vor urca pe scena de teatru, ca personaje. În piesa „Sa epilam spre Vest“, dramaturgul Saviana Stanescu spune povestea unei românce, Daniela, care emigreaza în Statele Unite. Somnul ei este bântui de cuplul Ceausescu, prezentati în ipostaza de clowni însetati de sânge.

La începutul anului 2005, Teatrul Mic si-a pus pe afis un spectacol incomod: „O zi din viata lui Nicolae Ceausescu“ de Denis Dinulescu, cu Florin Calinescu si Coca Bloos în rolurile Nicolae si Elena Ceausescu. Spectacolul este o ilustrare a grotescului ororii si ororii grotescului la care se ajunsese, totul condimentat cu cinismul specific regizorului Alexandru Tocilescu si acompaniat de muzica lui Nicu Alifantis care da masura comunismului în versuri ascutite: „Comunismul te ajuta si apoi te executa“.

Totusi valorificarea cea mai profunda vine odata cu propunerea Teatrului Odeon: „Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este un spectacol de teatru-documentar realizat împreuna cu Institutul International pentru Crima Politica (IIPM) din Berlin. Regizorii spectacolului sunt Milo Rau, jurnalist si dramaturg, si Simone Eisenring, regizor de teatru, amândoi elvetieni. Imaginile procesului sotilor Ceausescu si executarea lor au lasat o profunda impresie celor doi care, la vremea respectiva, erau adolescenti. Pe lânga stenogramele si înregistrarea procesului, cei doi au intervievat suficient de multa lume, anonimi si oameni importanti, pentru a reusi sa creeze povestea de dincolo de detaliile notori cu care România a trait în ultmii 20 de ani. Spectacolul are doua parti: o parte multimedia si una dedicata reconstituirii procesului sotilor Ceausescu. Prima parte este ca un fel de calatorie în timp. Sase ecrane proiecteaza imagini cu oameni care, din prezent, încearca sa-si aduca aminte de zilelel acelea contradictorii. Anonimi sau persoane publice ca: Ana Blandiana, Victor Atanasie Stanculescu vorbesc simplu si direct despre ultimele zile ale lui decembrie 1989. Frecventa cu care imaginile se succed, felul în care discursul fiecaruia este întrerup si continuat cu o alta fraza a altui video-personaj, readuc haosul si nesiguranta acelor zile. Dintre toate personajele, cel mai reusit este Mircea Rusu care îl joaca pe Ion Caramitru, unul din piesele de prim-plan ale degringoladei revolutionare.

Partea a doua, foarte serioasa si grava, este o reconstituire minutioasa a procesului de la Târgoviste, din 25 decembrie 1989. Atentia care s-a acordat acuratetii detaliilor salii de proces provoaca fiori reci. Odata ce toata lumea îsi ia locul de drept pe tabla istoriei, partida de sah începe sa curga. Vizualizarea acelor zeci de minute în 3D, la 20 de ani distanta, este cutremuratoare. Tot ceea ce se spune, tonul, gestuile – sunt imagini în oglinda a ceea ce fiecare român a vazut deja. Totusi, coroborarea tuturor acelor lucruri pe care le-am vazut cu cele care au scapat aparatului de filmat dar care trebuiau cautate pentru conturarea fiecarui personaj, ofera o viziune sinistra asupra acelor zile – cu reminiscente atât de vizibile si în ziua de azi. Efortul actorilor principali Victoria Cocias (Elena Ceausescu) si Constantin Cojocaru (Nicolae Ceausescu) de a se limita numai la a copia adevarul, gest cu gest, depaseste ratiunea teatrului de a exista ca arta. Totusi, prin asumarea acestor figuri într-un spectacol de teatru-documentar, s-a deschis în Români perspectiva teatrului care propune dezbateri pe teme vitale acolo unde institutiile care ar trebui sa se implice, tac sau omit voit sa o faca.

„Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este prima masura adevarata a societatii românesti care e gata sa se confrunte cu ea însasi, proclamând scena ca teritoriu implicat în procesul de redresare sociala.