Tag: Nicolae Balasa

PORTRET DE SCRIITOR: DOINA DRAGUT

On By nelursIn literatureLeave a comment

Georgeta NEDELCU

 

 

Nascuta într-o zi minunata de toamna, Doina Dragut a fost asteptata cu drag de catre parinti si rude. Toti s-au bucurat când au aflat ca va veni pe lume o fetita. Perioada copilariei în care timpul trecea încet, pare mai departe ca niciodata. În cazul meu, ca si în cazul scriitoarei Doina Dragut, copilaria pe care ne-am petrecut-o la tara, la bunici, nu poate fi comparata cu cea din timpurile actuale. Doina Dragut a facut clasele elementare în satul Silistea Crucii – Dolj, iar liceul la Craiova, unde a avut parte de profesori deosebiti. Nu i-a scapat nicio carte din biblioteca comunala, pe care sa n-o citeasca.

 O asemenea persoana nu se putea sa nu termine si o facultate si dupa terminarea ei a devenit o buna matematiciana. De-a lungul vietii ei, matematica a concurat cu literatura. A debutat cu un volum de poezii „Ceasuri de îndoieli” publicat de editura Spirit Românesc din Craiova, în 1994, caruia i-au urmat alte trei volume de versuri: „Detasare într-un spatiu dens”, aparut la editura Spirit Românesc din Craiova, în 1995; „Spatiul din nelinisti”, aparut la Slatina, în 1998, publicat de editura Scribul; „Ochiul de lumina”, editat de Fundatia Scrisul Românesc, Craiova, în 2000, urmate de experientele eseului „Arabescuri”, la editura Spirit Românesc, Craiova, în 1995. A urmat romanul „Suferintele unui redactor”, aparut la editura Alma din Craiova, în 2006.

 Doina Dragut trece de la functiile matematicii la functiile estetice ale rostirii, dedicându-se jurnalismului, informându-si cititorii prin stirile de ziar, facându-si meseria cu aceeasi dezinvoltura, indiferent daca este vorba despre o cronica plastica, literara sau chiar eseuri.

 „Nelinisti prin timp”

 Cartea „Nelinisti prin timp” este împartita în patru parti, în care sunt cuprinse: articole si eseuri (partea I), prefete (partea a II-a), recenzii si cronici (partea a III-a) si cronici plastice (partea a IV-a).

 În prima parte a cartii, Doina Dragut îmbina evenimentele artistice, literare, istorice si religioase, având ca subiect personalitati de seama ale culturii si spiritualitatii românesti, ca: Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, George Calinescu, Constantin Brâncusi, Marin Preda, Mircea Eliade, Patriarhul Teoctist, Marin Sorescu, dar si personalitati ale culturii universale: Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges, sau Denis de Rougemont.

 În partea a II-a a cartii „Nelinisti în timp”, Doina Dragut scoate la suprafata elementele de valoare ale unor carti scrise de autori debutanti sau autori consacrati, ca de exemplu: Daniela Luca, general N. Portocala si Nicolae Maroga Enceanu.

 În partea a III-a a acestei carti, scriitoarea Doina Dragut ne prezinta recenziile a unor carti de proza, lucrari stiintifice sau poezie ale Nicoletei Maroga Enceanu, Florentinei Smarandache, Janet Nica, ?tefan Marinescu, Al. Florin Tene, N. Portocala, Alexandru Dobos, acad. Radu P. Voinea, Ion Zamfirescu, Eugen Caraghiaur, Alexie Al. Buzera, Ion Toba, Nicolae Balasa, George Geafir, Dan Rotru, Mihai Dutescu, Mircea Andras, Zenovie Cârlugea, Alex Gregora, Virgil Dumitrescu, Nicolae Truta, Ion Zbârcot si altii.

 Impartiala în criticile ei, dar documentata, scriitoarea se dovedeste a fi meticuloasa si datorita disciplinei impuse de intelectul ei ca matematician. În expunerile ei, autoarea foloseste fraze scurte, dar exacte.

 Îar în ultima parte a acestei carti, autoarea prezinta impresii asupra operelor artistilor nostri plastici: Marcel Chinoaga, George Vlaescu, Claudia Mandu, Paula Tudor. Dar este la fel de meticuloasa si sensibila si în prezentarea operelor artistilor straini, ca de de exemplu – danezul Soren Skov si Michael Lodberg Olsen.

 Parcurgând aceasta carte, descopar la Doina Dragut, preocupari complexe ale unei intelectuale de anvergura. Aprecierile critice ale autoarei sunt simple, inteligibile, sensibile, incitante chiar.

 Citind aceasta carte din scoarta-n scoarta, am descoperit între paginile acestei cartii o neliniste profund umana si bineînteles, am realizat ca autoarea da dovada de o profunda cultura generala, argumentând ca tot ce a scris pâna acum, a scris cu seriozitatea si meticulozitatea unui talentat scriitor.

 Cartea „Nelinisti prin timp” scrisa de Doina Dragut, este o carte reusita si o aparitie editoriala necesara în spatiul literar actual si de ce nu, pe piata craioveana.

 Craiova

21 iulie 2011

Comunicarea, de la omul nou, la intelectualul analfabet

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Nicolae Balasa


În unul din articolele noastre anterioare, ,,Discursul, stiinta în a comunica sau forma de a bate câmpii”, selectam câteva idei sugerate de specialistii din domeniu tocmai din dorinta de a mai clarifica lucrurile, dar mai ales de a arata ca, noi, românii, ruginitii timpurilor, alaturi de tinerii lucizi ai acestui popor, nu suntem nici prostii momentului si nici ai omenirii, ce pot fi luati oricând, de oricine, peste picior. La cele spuse atunci despre discurs, repetam, în primul rând pentru o mai mare limpezime, dar si pentru a ne dezice de ,,intelectualii” prezentului, adaugam, în materie de comunicare, câteva notiuni absolut necesare. Înainte de orice, trebuie însa amintit ca, în forma sa cea mai simpla, comunicarea umana este conceputa ca un transfer ordonat de semnificatie. În al doilea rând, trebuie spus ca principalele elemente implicate într-un act comunicational sunt: un comunicator sau un transmitator, un mesaj, un limbaj sau un cod, un mijloc de transmitere, un receptor capabil sa ,,citeasca” sau sa ,,decodifice” mesajul. Pe de alta parte, orice act de comunicare presupune o succesiune de evenimente a carui forma de baza cuprinde: decizia de a transmite o semnificatie, formularea mesajului intentionat într-un limbaj sau cod, actul de transmitere si receptarea. Pâna aici, nimic nou. Orice începator în domeniu întelege sau cel putin intuieste mecanismul. Din acest motiv, si noi mentionam faptul ca aceasta perspectiva asupra comunicarii este doar un cadru de pornire pentru discutarea altor elemente constitutive. În realitate, majoritatea evenimentelor comunicative sunt mult mai complexe daca se are, cel putin, în vedere:

– existenta unei rationalitati si intentionalitati privind comunicarea, urmarirea unor anumite scopuri si de aici relevanta unui criteriu de eficienta rationala;

– faptul ca, în general, comunicarea nu are un caracter linear, cum ne este sugerat de model:

– posibilitatea (probabila) conform careia comunicarea nu începe tot timpul cu transmitatorul a carui intentie defineste semnificatia evenimentului comunicational.

– importanta aparte, pe care o are în procesul de comunicare codificarea, transpunerea ideilor în forma unui mesaj adecvat. La acest ultim punct de vedere, amintim ideea lui Morris, idee conform careia un limbaj sau un cod ,,înseamna o pluralitate de semne care au o semnificatie comuna pentru un numar de interpreti si care pot fi produse de acestia. Semnificatia semnelor limbajului trebuie sa ramâna relativ constanta în diferite situatii, iar semnele trebuie sa se constituie într-un sistem în care sa se interconecteze si sa se poata combina în anumite moduri si nu în altele, pentru a genera o varietate de procese-semn” (D. McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iasi, 1999, p. 31).

,,Bine zici, numai ca si nea Ion ,,comunica” – vor sari ,,specialistii”, iar eu, obiectiv si sincer, am sa le dau partial dreptate. Si asta fie si numai din câteva motive:

1). Nea Ion este si el om!

2). Nea Ion vorbeste si, evident, în vorbirea obisnuita, el transpune gândurile în cuvinte fara prea multa atentie, dar atunci când urmareste un scop, chiar si el are grija sa formuleze (dupa puterile sale), expresiile astfel încât sa transmita o anumita interpretare sau sa obtina efectul dorit.

3). Lasând gluma, (intentiile noastre tind spre o analiza pertinenta a actului comunicational) cu usurinta putem observa ca unei codificari îi urmeaza o decodificare ce presupune interpretare si, în sensul hermeneuticii clasice, întelegere. Descifrarea mesajelor, a textelor, si, în general, a oricaror materiale, presupune interpretarea lor, iar de aici, întreaga strategie a hermeneuticii de a stabili criterii precise în acest sens. De altfel, nu de putine ori (mai ales când bâjbâim prin toate), confundam definitia hermeneuticii, teoretic si practic, cu definitia interpretarii. Pentru rigoare, amintim faptul ca gânditorul francez, Paul Ricoeur, distinge între interpretarea ,,obiectiva” si ,,subiectiva” si ,,situarea interpretului în însusi sensul de interpretare indicat de text” P. Ricœur, De la text la actiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 128-132.

Pe acelasi fir al gândirii cu autorul precizat anterior este si Mircea Eliade, filosoful român, care considera conditie principala, ,,situarea permanenta în planul de referinta al textului interpretat, considerarea sa în orizontul sau specific, cu excluderea oricaror alte perspective, puncte de vedere”. Altfel spus, ,,nici un text nu poate fi interpretat dintr-o alta perspectiva decât cea originara si originala” (A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 34).

O alta conditie spre limpezire si claritate ar consta în ,,concilierea validitatii si pluralitatii interpretarilor, luarea unei decizii legitime în cazul divergentei, fixarea criteriului de arbitraj în cazul divergentelor” (Ibidem, p. 34). Pentru aceasta chestiune, o metoda clasica ar consta în încadrarea noii interpretari într-unul din tipurile sale traditionale pe deplin cristalizate, înca din Evul Mediu: literala, alegorica, morala sau analogica.

Toate bune si la locul lor, numai ca, vorba lui nea Ion (tot l-am pomenit), ,,una e socoteala de acasa si alta e cea din târg”. Din acest motiv, trebuie mentionat si faptul ca:

– Interpretarea si întelegerea sunt date, într-un anume sens, chiar de la început. Probabil de aici si defintia data de Talcott Parsons: ,,un fapt descris, devine un fapt dat”. Aceasta înseamna ca într-un text, eveniment petrecut si povestit într-o actiune contextual desfasurata, ,,gasesti, descifrezi , interpretezi de fapt doar ceea ce doresti, ceea ce cauti. Scopul interpretarii nu este în realitate decât regasirea, reîntâlnirea punctului de plecare, însa ca sa descifrezi, sa decodifici un mit, un simbol etc., trebuie mai întâi sa stii ce este un mit, un simbol, apoi care este structura mitului, a simbolului respectiv. Cu alte cuvinte, sa operezi cu o serie de preconcepte incluse în schema solutiei esentiale a problemei” (Ibidem, p.35). De altfel, fara acest element prealabil dat, procesul de interpretare-comunicare nu poate nici sa înceapa, nici sa rezulte. Orice întrebare sau interpretare presupune o preîntelegere. Hans-Georg Gadamer vorbeste si el de ,,prejudecati legitime”, care nu au nimic de a face cu prejudecatile negative ce împiedica întelegerea. În consecinta, trecerea de la comunicare la întelegere, în contextul interpretarii, se face prin intermediul preîntelegerii, al întelegerii predeterminate, preorientata sau anticipata. Preîntelegerea este însa strict legata de o experienta anterioara, de o pregatire specializata si organizata. Pentru a avea loc acest proces de comunicare-întelegere, trebuie sa existe un ,,cadru” comun, un spatiu social, fizic si temporal, în limitele caruia sunt localizati pacientii. Esenta acestui spatiu este experienta împartasita a universului referential. Mesajele au sens, în consecinta ele sunt interpretate si întelese, numai daca privesc probleme care apartin atât experientei transmitatorului, cât si celei a receptorului, adica unei cunoasteri comune. Noi întelegem, de obicei, ,,mai ales ce suntem predestinati sa întelegem prin propria noastra vocatie, orientare culturala sau a momentului istoric caruia-i apartinem” (Ibidem, p.108)

– Indiferent cât am sintetiza si concentra ideile, nu ne putem opri, în demersul nostru, doar la cele afirmate anterior, deoarece, în procesul de comunicare, decodificatorul (în special) nu poate întelege un fenomen decât dupa ce l-a comparat îndeajuns cu alte fenomene asemanatoare, ,,dupa ce l-a situat în cadrul lor”, în cadrul care ,,l-a nascut’’ si alimentat, altfel spus, în contextul de actine si semnificare.

– Procesul de comparare este urmat de procesul de omologare, metoda ce se bazeaza pe ,,stabilirea unor echivalente si concordante morfologico-structurale, pe relatii si corespondente în interiorul unor ansambluri omogene, pe un sistem de echivalente si asimilari în cadrul unui vast efort de unificare si sinteza. Omologarea nu este posibila fara recunoasterea unor experiente existentiale, metafizice, religioase sau estetice comune, a unei baze comune accesibile constiintei hermeneutice actuale” – ne spune, în aceeasi lucrare, Adian Marino. Într-o exprimare mai simpla, prin compararea, extrapolarea si generalizarea unor elemente comune, omologarea devine posibila, iar odata cu ea, si întelegerea (în masura în care exista si minte).

– Daca ne respectam, alaturi celor doua concepte, interpretare si întelegere, vom strecura si un al treilea, explicatia (cu toate nuantele sale, de la cea practica la cea teoretica sau invers), tocmai pentru a plia totul (ca si Max Weber), pe actiunea sociala, actiune ca proces specific uman, ce este, dupa autorul amintit, un comportament caruia individul care actioneaza îi ataseaza o semnificatie subiectiva. În acest sens, actiunea (semnificativa) se deosebeste de comportamentul (reactiv). Din acest motiv, al evidentierii si atribuirii de semnificatie prin intermediul interpretarii, întelegerea poate fi sau o calitate rationala (logica si matematica), sau o calitate emotional empatica, ori artistic apreciativa. În toate stiintele privitoare la actiunea umana, spune Weber, procesele si fenomenele care n-au semnificatie subiectiva trebuie considerate drept stimuli, rezultate, conditii care favorizeaza sau împiedica actiunea umana.

,,Astfel, pentru o stiinta a semnificatiei subiective a actiunii, «explicatia» cere o prindere a contextului semnificatiei al unei actiuni direct inteligibila conform cu semnificatia sa subiectiva. În toate cazurile de acest fel, ca si în procesul afectiv, semnificatia subiectiva a actiunii si contextul sau de semnificatie se vor numi «semnificatie intentionata»” (M. Weber, ,,Definition of Sociology”, în Wolf Heydebrand (ed.), Max Weber, Sociological Writings, Continuum, New York, 1994).

Cei din jurul vârstei mele, tinerii bine instruiti de acum ( ce-i drept, din ce în ce mai rari), cei de bun simt stiu sau intuiesc, la nivel logico-gramatical, ca am dreptate. Teoretic, chiar si practic, am dreptate. Si pentru ca am, macar de la aceste idei ar trebui sa plece orice abordare analitica a unui act comunicational, adica orice analiza a unui proces în care se face vorbire despre ceva, adica se comunica. În realitate, „specialistii prezentului” procama cu totul altceva. Susoteli! Ca o fi, ca o pati… Pe alocuri, balacareli doar pentru a iesi ca paduchele în frunte etc. Mai pe româneste, doar pentru faptul ca singurul produs autentic al societatii românesti de dupa 89, „intelectualul analfabet” îsi doreste redirectionarea trecutului (supus judecatii, vesnic si dupa bunul plac), prin prezentul (gata doar sa sfâsie, aproape, orice), spre un viitor al lor, ce se vede, deocamdata, din pacate, cameleonic, de parada si chiar de prada. „Ce haita trebuie sa fie acea haita care sa nu cada prada altei haite?”- întreaba si se întreaba William Shakespeare. Ar face-o si „intelectualul” daca n-ar fi orbete, adica… (nu de oftamologie e vorba!), adica nu ar avea probleme crase de morala.

Ca sa si argumentam cele spuse, reluam ideea de mai sus, idee conform careia interpretarea si întelegerea sunt date (stiintific vorbind), într-un anume sens, de la început si spunem ca, daca avem de a face cei rau intentionati (de exemplu, cu orbeti, ca tot i-am trecut la ,,cele sfinte” cu fosta militie sau fosta securitate politica), sau chiar pentru cei ce umbla cu usurica (acum sau oricând) prin viata, periculoasa chestiune! Mai ales când cercetarea se rezuma doar la aceasta idede. Am vazut-o înainte de1989. Cei care au trait atunci au si simtit totul pe propria lor piele. În al doilea rând, trebuie reamintite tendintele omului (dincolo de omul, fiinta sociala supus contractului social), macar din ultimele doua secole: omul, expresie „a lumii ca vointa si reprezentare” – Arthur Schopenhauer, Supraomul, rezultat al „vointei de putere” – Friedrich Wilhelm Nietzsche, si în sfârsit, „Omul nou”, concept al societii totalitare de tip comunist. E, tocmai acesta, ultimul, „Omul nou”, acum, dupa 20 de ani de democratie (mai mult sau mai mult originala), a ajuns, cum era si firesc (conform legilor specifice evolutiei) intelectualul analfabet, intelectualul ce are în dotare licente, diplome care mai de care, are atestate, pe ici pe colo, chiar si doctorate… Are! Numai ca el, intelectualul analfabet, nu prea stie carte. Prostia, de când lumea se plateste! – o sa spuneti dumneavoastra si în parte va dau dreptate. Daca însa nu luam în calcul banii (truda si sudoare a celor necajiti si prostiti de te miri cine), bani ce au îngrosat pungile militienilor, securistilor, politrucilor ferchezuiti si reîncadrati dupa 89 la… (prietenii stiu si unde si de ce), ca daca îi luam, atunci mintea oricarui om normal la cap se tulbura.

Când vezi ,,intelectualul” despre care spuneam, la catedra, în universitate (unde mai si da, din când în când, în cabinetul cutare, la un whisky, la babaroase, când ai francu` îl pui si-n mamaliga), când îl vezi la tribuna sau în nu mai stiu care functie ce presupune stiinta de carte, cu siguranta o iei razna.

Când însa ,,intelectualul” te mai si combate cu stiinta lui ce se rezuma la „n-ai, ba, dreptate! Comunicarea e-n pantaloni, e… câta vreme e tatuca la butuoane, la licente si la doctorate”, aproape ca îti vine sa te repezi la el, sa-l sfâsii si sa-l manânci. Nu de alta, dar vorba lui Cioran, placerea vine abia dupa ce-l vomiti în closetul din fundul curtii!

19 iunie 2011 Bulzesti

Teza, antiteza si sinteza în poezia cu iz preputian

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Desi nu suntem niste fani declarati ai internetului, totusi trebuie sa-i recunoastem utilitatea. Cu un calculator în fata, cât am bate din palme, tastam ceva si aflam… Uneori chiar si ce nu ne trebuie. Pe de alta parte, în ziua de astazi, niciunde si nicicând nu am putea fi atât de repede, ca text, imagine si sunet, pentru oricine, oriunde pe fata pâmântului. În consecinta, din câte se pare, Internetul, este cea mai rapida modalitate de a ne face cunoscuti, ce-i drept, uneori oameni în lume, alteori, un fel de râs al ei. Ultima varianta, categoric, nu tine de tehnologie, ci de propria noastra structura, (în care colcaie, de cele mai multe ori, tuicile îngurgitate, iar din ele, evident, nebunia si nesimtirea ce iese pe obraz si în frunte, ca paduchele, tocmai când ne este lumea mai draga). Cu alte cuvinte, a fi de râsul lumii tine de gramul de minte, dupa caz, lipsa, sau, în plus, minte ce-si are radacinile în structura genetica, de cele mai multe ori, contextual, alterata la bodega din colt, singurul loc unde ne luceste genialitatea. Spunem si subliniem aceasta chestiune, fie si numai pentru a nu-l mai amesteca pe Dumnezeu în orice fel de lipsa, sau a-L face vinovat pentru toate tâmpeniile noastre.

Revenind la internet si avantajele lui, îl marturisim si noi, citând astazi, 25 04 2011, adresa:

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

pe ,,Ion de la gara”. Da, Ion de la gara, despre care se stie „sigur” (conform aceleiasi surse), ca scria (si, probabil, înca mai scrie) poezii. Pâna aici, totul ladabil. Regretam însa faptul ca, în aleasa noastra democratie, nu s-a pastrat obiceiul vremurilor trecute, vremuri în care culturnicii neamului promovau, cu îndârjire, în pagini cu renume, când poetul taran, când taranul poet. Pentru a nu da liber interpretarilor jegoase, va avertizam ca nu despre el, Taranul român, este vorba în expresia de mai sus. În fata lui, noi, cei care punem pe hârtie rândurile, stam în pozitia de drepti si-i prezentam onorul.

Odata cu aceasta precizare, ne exprimam iarasi regretul pentru faptul ca aceeasi culturnici nu au militat pentru permanetizarea Cântarii României, manifestare („culturala”, nu gluma!), demna de cel putin un Nobel, daca nu mai multe, având în vedere generoasa adunatura de creatori. Cântarea României, ce vremuri! Unii se pare însa ca au uitat-o, altii, nu! Generatia mai tânara nici macar nu-i stie gustul! Din acest motiv, pentru toti, va propunem un exercitiu, desigur, la nivel mental. În consecinta, imaginati-va o actuala finala a Cântarii României pe marele stadion (la vremurile de atunci, 23August), unde, la tribuna oficiala, musai, ,,conducatorul iubit”, guvernul, iar pe gazon, în fata lor, creatorul recitând:

,,Cât despre sex (sexul lui Ion de la gara), ce sa mai vorbim?!/ Si-l arata el domnisoarelor/Dar numai asa ca sa le sperie cu marimea lui colosala/Nu-i trecea prin cap sa si-l puna în versuri/ Si, probabil, nici în practica/Ion de la gara a fost poet adevarat…/ (…) Nu e asa, doamnelor si domnisoarelor, care i-ati vazut sexul din greseala si v-ati speriat/Vai de mine e cât o pisica!/…” „Ptiu! Om bâtrân, si o asa narozie, mai rar!… Muica, sfârsitul lumii!…– a zis si baba Floarea, tragând cu urechea si coada ochiului la adresa

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

deschisa de nepotul sau, copil ce repeta, în soapta, versurile (de mai sus), versuri pe care urmeaza sa le recite, pe scena, la serbarea acestui sfârsit de an.

Mda! Reflectam asupra „versurilor”, presupuselor aplauze de la tribuna, asupra reverentei creatorului si, mai conservatori din fire, ne facem cruce, apoi scuipam. Scuipam si în sân, nu de alta, dar la vemuri noi, tot ei, cu re-creatii noi!

Fara a fi istorici sau critici literari în domeniu, totusi, fie si numai din motivul de a ne baga singuri în vorba (nu de alta, dar nu ne mai rabda gura!), ne dam si noi cu parerea si întrebam:

1. cam pe unde ar fi versurile, apoi ideea în însiruirea de cuvinte: „Melcul e un tanc mai mic cu doua mitraliere/tancul e un melc mai mare/mult mai periculos/Si unul si altul înainteaza spre o viata mai buna/…” poemul ,,Melcul si alte idei” – aceeasi adresa

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

– Zilele scriitorilor români 13-16 decembrie 2010. Lasând la o parte faptul ca înaintarea tancului spre o viata mai buna poate fi interpretata, asa cum e spusa aici, si ca o incitare la violenta (incitare pe care noi, „cei saraci cu duhul”, o detestam), recomandam creatorului, pentru început, cel putin, teoria cunoasterii la Platon, locul în care lumea ideilor este si lumea formelor pure, lume din care, zice-se ca am veni spre întrupare si din care am învata, prin reamintire (anamnesis, în graca veche).

2. în ce masura notiunile de „Fiinta”, „Lucru” chiar si cea de „Infinit” îi sunt clare „versificatorului” în rândurile: „Am tot încercat sa perfectionez frunza/Sa storc marea din bobul de nisip/Sa fac din fiinta mea o zburatoare cu chip (…) /Degeaba vrei sa perfectionezi lucrurile si chiar pe tine/…” (poemul ,,La infinit” –

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

Despre „Fiinta”, oricum ai da-o, fie stiintific, fie metafizic, fie filosofic, în general (chiar si în abordarea materialist-dialectica), greu de vorbit! În istoria gândirii omenirii, doar doi întelepti s-au încumetat sa rosteasca, nu întâmplator, cuvântul si sa spuna câte ceva despre el. Primul, Parmenide nascut la Elea, la începutul secolului V î.Hr.:

,,Vreau sa-ti vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevarul:/Unul, ca este Fiinta si nici va putea sa nu fie;/Asta e drumul crezarii (si lui îi urmeaz-adevarul);/Celalalt – ca nu e Fiinta, ca trebuie nici sa nu fie./Calea aceasta (ti-o spun) cercetata nu poate sa fie,/Caci Nefiinta nu poti s-o cunosti (sa încerci e zadarnic)/Nici sa vorbesti despre ea.”

(Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de St. Bezdechi în Introducerea sa la Parmenide, editia 1943, p. 9)

Într-o reformulare a noastra, celebra fraza a gânditorului eleat ar suna astfel: Fiinta este si nu poate sa nu fie!. Nu vom aduce argumente pro sau contra ei, a aexpresiei, si nici a lui Parmenide, nici din logica, conform careia negarea negatiei ar fi însusi adevarul, nici din alt domeniu, însa nimeni nu ne opreste sa atribuim expresiei atât profunzimea, cât si universalitatea kantiana picurata de autor, de Kant, în Imperativul absolut.

Al doilea mare gânditor care a cutezat sa redeschida, dupa aproape 2000 de ani, problema ,,Fiintei”, cu tendinte chiar de conceptualizare (în ontologic) a fot Martin Heidegger (nascut 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden – decedat 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau). Martin Heidegger, în celebra lucrare ,,Sein und Zeit” ,,Fiinta si timp”, 1927! Ce sa facem, vrem sau nu, neamtul, tot neamt!

Dar pentru ca, indirect, cu câteva rânduri mai sus, am pomenit numele lui Kant, reamintim tuturor (mai mult sau mai putin destepti, mai mult sau mai putin instruiti), ca ,,Lucrul’’ din perspectiva kantiana (si nu numai a sa, aproape toata filosofia continentala moderna pune sub semnul întrebarii cuvântul ,,lucru’’), are si o alta conotatie total diferita de utilizarea lui întâmplatoare de catre un fistecine, ca la începutul alfabetizarii.

Cât despre ,,Infinit’’, dupa stiinta noastra, oricum initiata si în ale matematicii, omenirea, pâna în prezent, înca nu i-a gasit subtilitatea nici în micro si nici în macro-cosmos. Din acest motiv, dar si pentru a nu fi ridicoli sau taxati drept babe ce îsi dau cu parerea despre orice pe marginea santului, ne abtinem.

Ca sa mai destindem putin atmosfera, într-un anume fel, parca prea didactica, trebuie sa recunoastem, sincer, frumusetea expresiei ,,…Sa storc marea din bobul de nisip”, expresie care însa ne-a amintit de un comentariu pe blog, comentariu aparut la publicarea pamfletului Cinzeaca ,,Omul de cultura” si noua ordine universala:

,,Domnilor, stau aci, aproape de casuta asta in care a fost conceputa ani de zile revista „X”. Mi-a fost dat sa vad oameni de cultura si ,,oameni de cultura”. Astia, ultimii, mi-au oferit ani de zile un spectacol gratis. (…) Pai, cum altfel, câta vreme daca cineva i-ar baga la un teasc si i-ar stoarce, s-ar inunda Valea Vlaicii cu alcool 100%.”. Asta apropo de stors!

Nu putem încheia cu parerile noastre înainte de a mai cita poemul ,,Adam si Eva”, poem aflat la aceeasi adresa http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

,,Nu credeam ca batalia dintre creationisti si evolutionisti va ajunge intacta pâna la noi/ (…) Sunt un evulutionist/Ma trag din doua maimute/Adam si Eva”

Asta da „poezie”! Numai ca, Doamne, iarta-ne, Adam si Eva (fara gram de misticism!), sunt personaje biblice! Sunt Dumnezeul întruchipat, pus în capul mesei (ca sa-l amintim pe Tutea), sunt Dumnezeul barbat si femeie ce vine sa explice nu evolutia omenirii, ci sensul ei. …Si nu numai atât! Greu însa de înteles! Si mai ales greu, de catre cei care, ani si ani au servit cu pocalul doar dialectica marxist-leninista la bodegile totalitarismului de tip comunist.

Ce sa mai spunem? Dupa atâta poezie, ne simtim si noi o idee mai instruiti, si, de ce nu, o alta, mai nobili. Ca doar asta e menirea artei si a poeziei cu iz preputian, în special! De aici, din desteptaciune si noblete, parca vad întreg poporul român pus la patru ace, cu papion si frac, oricând si oriunde zâmbind! De! Bine ar fi! Cum însa staruie în noi Toma Necredinciosul, solicitam, din nou, public, Parlamentului României, reintroducerea aricolului 400, cel care interzicea, pe vremuri, înainte de `89, consumul de alcool mai devreme de orele 10 si în timpul programului. La început, (pentru a nu fi acuzati de masuri radicale si antisociale), macar în institutiile de cultura, unde vrei, nu vrei, productia de falusuri, dupa cum se vede, pe toate gardurile! În caz contrar, averizam Ministerul Sanatatii, chiar si Guvernul României sa mareasca numarul de paturi în spitalele de profil.

Nicolae Balasa–

Craiova, 25 04 2011

 

 

Intrebari si mirari la masa trecutului

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Desi,  vesnic, ocupat peste masura, ce-i drept, uneori, si cu chestiuni de trei parale, deschid, intamplator, o adresa de internet (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html), trimisa de catre un amic, nu dau nume, insa persoana importanta, vorba Maiestrului, si vad scris: ,,Prelipcenii si Hodorodnicenii”, „Local de intalnire al celor ce se cheama Prelipcean”. Titlul, ce sa zic, nevoie mare! Mintea mi-a zburat undeva, in antichitate, la Platon (427- 347 iHr., perioada  inca suporta, si astazi, dupa atatea cercetari, aproximarile), la cel care a pus, pentru prima data, bazele invatamantului superior  in lumea occidentala, la cel fara de care  chiar si Kant nu ar fi fost filosoful  pe care il stim noi astazi, mai ales cel din Critica ratiunii pure (o spune,  insusi autorul in Prolegomene: …,,fara Platon si empirismul lui John Locke, apriorismul meu,…”). Desi nu cred ca e cazul, amintesc, totusi, despre Academia din Atena  ca despre o institutie si idee, functionale, in acelasi timp,  chiar si pe vremea cand, pentru o noua carte, trebuia sa treci marea, pana in Egipt, sau sa te lasi prajit de arsita soarelului, pana departe, pe drumuri pustiite, spre scolile zidite in indepartata Ionie. Asta e! Nimic, de cand lumea, nu a cerut un mai mare sacrificiu decat setea de cunoastere, de cultura, de civilizatie! Ma intreb insa (fireste, avand in vedere relationarile anterioare), daca Platon, filosoful, ar fi avut posibilitatea, prin absurd, ca la vremurile de atunci, sa  fii avut acces la internet, si-ar fi creat oare o pagina,  pe care sa o fi numit ,,Platonicienii si Hodorodplatonicienii”, „Locul de intalnire al celor ce se cheama Platoncean”?  Suna usor ridicol, insa tocmai de aci, din ridicol, si intrebarea! Cand vad insa ca pagiana (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html) se reduce la vaicarelile specifice unei babe frustrate, sau injuraturile unui tractorist, abia iesit de pe brazda, cand vad ca la capitolul comentarii (adica intalniri), sta, la loc de cinste, cifra 0 (zero), cand mai vad  si ca Ablog.ro (adica  domeniul de internet cu pricina) este, la data scrierii acestor randuri, 25 03 2011, de vanzare,  desi ma dumiresc nitel, cand insa vad scris: ,,13. (sic). Noi, cei care am avut marele noroc de a nu face puscarie la comunisti, am fost, totusi, inchisi intre zidurile unei culturi imbecile, am fost opriti de la lectura marilor carti, pe care le vedem astazi si ne gandim unde, cine am fi fost, daca le-am fi citit la timpul potrivit”,  n-am ce face si tot intreb:  Sadovenu, Labis, Nichita, Sorescu, Preda, ca sa nu mai zic de Blaga etc., unde, Doamne iarta-ma, or fi invatat carte incat au fost in stare sa scrie „Carte” pentru noi si generatiile viitoare.  Un fel de raspuns (cel putin in privinta lui Sorescu, valabil  chiar si pentru ceilati), mi l-am dat in  „Viata ca Iluzie si clipa ca destin”, p.p 137-138, cand  personajul principal masculin, Nick, se opreste deasupra Gurii Racului, locul din care se vede usor Valea Bulzestiului (acolo a vazut poetul lumina zilei), si ii spune Olesyei (o ucraineanca): 
,, – Pe aici, prin vagauna asta, s-a plimbat, intr-o zi, Cel de Sus.
– Ca sa vezi !
– Nu glumesc ! …Cu cercul, de-a lungul drumului ! Vasti, la deal, vasti, la vale ! Dadea lumii de veste ! Asta, candva, de mult !
– Ma, uite, de-aia imi vine sa te mananc ! Ca stii sa spui povesti !
– Asculta-ma ! La plecare, s-a infipt spre cer copac. Il vezi ? Acolo, departe… Sta rotit, ca un pasa ! Tot semn ! Cum ar putea sa stea, altfel, Dumnezeu ?”
Mda! Abia acum imi dau seama si va spun si voua ca, pe unde s-a plimbat Dumnezeu si s-a  mai lasat si semn, pentru  cei de acum si cei ce vor fi, poti sa te pui de-a curmezisul cu neamul, cu intreg arsenalul  nuclear al omenirii, ca tot degeaba!
In  pagina urmatoare (139), din aceeasi carte, impins, ce stiu eu de cine, scriu si mai si afisez la vedere, pe ultima coperta (nu de alta, dar desteptii prezentului doar atat citesc, apoi se bat cu pumnii in piept ca au inteles totul!),:
,,Peste tot, in jur, alaturi noua, linistea, simfonie a zarilor si a aducerilor aminte. Alaturi ei, viata, oricand gata, parca, sa tradeze. La tarmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, cand Dumnezeu, cand diavolul ! Totusi, ultimul, mai rar. Intre unul si celalalt, urcusul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetata, punere pe ganduri ! …Apoi, moartea, cortina a zadarniciei ! Domnule, daca ai putea sa mori in picioare, semn ?! Sa ramai, asa, stana de piatra si sa te ingropi singur, perpendicular pe axa vremurilor ! Sa fii un fel de antena, prin care, musai sa treaca si timpurile, si cuvantul ! In realitate, noi, tot una cu pamantul, un fel de umbre stinse in amurgurile disperarii. Te zbati sa fii si… Una, doua, ti se incurca itele ! Pacat de oasele frante si de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e sa vrei si alta e sa fii!”, tot un fel de raspuns! (Va asigur, nu e plagiat, cum s-ar fi exprimat un nu mai stiu care!). Un raspuns insa a carui luciditate ,,Una e sa vrei si alta e sa fii!” te duce la dementa (mai ales cand, cu varsta, ,,ti se incurca itele”, adica, mai pe romaneste, ti se mai imputineaza mintile, in conditiile, in care, candva, le-ai mai si avut!).
 Pana aici, mai nimic deosebit! Inca nu am puterea de a absolutiza banalul! Trebuie sa fii omul dracu, sau sa-ti dea Dumnezeu si minte si talent, cu carul, sa faci, in forma geniala, o chestiune de genul asta. Nu se stie insa niciodata cand se crapa de ziua!
 In problema ridicolului, nu stiu de ce, dar parca am facut-o in romanul „Pe apa sambetei”, cand un pesonaj, Cercelaru, primar in timpul colectivizarii, isi inscrie un consatean mort, punandu-i degetul pe o hartie, in momentul in care s-a dus cu lumanare la el. (Pe apa Sambetei, Ed. Horion, pp.178 – 79). Oricum, scena e unica in literatura romana si este scrisa inainte de `89,  pe vremea cand unii regizau spectacole si inchinau ode iubitilor conducatori, iar acum  intr-un picior, si ala de lemn, tin lectii despre cum trebuie sa fie  scriitorimea romana.
,,Stan si Bacanu au apucat sa fuga. Florea, Boade si ceilalti au ingrosat insa randurile celor dintai. Cateva ceasuri, Cioaca a ramas singur. Lumanarile puse intr-un sfesnic s-au stins. Norocul lui avea sa i fie cu Cercelaru care abia venea prin mijlocul satului, de unul singur, cu o lumanare in mana. Din dosul ulucilor, il priveau cu ochi speriati, femeile.
– Doamne, asta nu e om sa-l lasi sa puna in mana lumanarea mortului ! – isi ziceau toti, fara a indrazni sa-i iese in cale.
Cercelaru a intrat. S-a uitat in jur. A scos repede hartia lui Cioaca de inscriere in colectiv, i-a inmuiat degetul in cerneala, apoi i l-a apasat pe ea. A aprins dupa aceea lumanarile in sfesnic. S-a mai uitat cu frica intr-o parte si-n alta, de parca s-ar fi luat mortul dupa el, apoi a plecat.
– Credeai ca scapi ? Ei, uite ca nu poti !
In vreme ce primarul isi indeplinise sarcina, Tingirica si ceilalti, luati de jandarmi, isi dadusera aproape tot ce agonisisera, dupa ce mancasera bataie ca hotii de cai. Pe Stan si Bacanu, fiindca nu i putuse prinde, le luasera jandarmii tot, fara sa mai intrebe daca vor sau nu colectivizare. La poarta, au ramas Anica si Bacanica cu mainile impleticite de durere si cu lacrimi pe obraji.
Vremea ca Cioaca sa intre in mormant sosise.
Boderica si Boade au pus cosciugul pe loitrele carului. Crucea au asezat-o langa el. Popa si gornistul au luat-o inaintea boilor. Langa mort, bocea femeia lui Varzaru. Din mers, in urma lor, se adunasera si altii.
– Uite, asa ne ducem unul cate unul, daca nu ne ingroapa astia de vii !”
Ridicolul supunerii, slugarnicia vremurilor de atunci si parca, la noi, din toate timpurile, este, in aceste randuri, o absolutizare a absurdului, daca cuvantul absurd suporta absolutizarea. 
Pana una, alta, ca sa ne mai si descretim fruntile, si pentru ca anul acesta mi-am propus un serial al destainuirilor, am sa va povestesc mai intai, cum eu si sotia mea, Beatrice Silvia Sorescu, am asezat in jurul unei mese de bucatarie, intr-o sufragerie de bloc, din apartamentul in care locuiesc si astazi, apartament din Craiova, strada Nicolae Iorga, nr. 134, bl. A32, sc1, ap 13, tocmai la etajul 4, pe Eugen Simion, D.R. Popescu, Maya Simionescu, regretatul Grigore Vieru, Catalin Tirlea, Ioana Dragan, Tudor Nedelcea, Tudor Gheorghe, George Sorescu…
Se implinea un an de cand murise Marin Sorescu. Sa va mai amintesc faptul ca unii au savurat momentul incetarii lui din viata?! Nu e, cel putin acum, cazul! Probabil am sa revin,  am sa nuantez, am sa ma intorc undeva, in timp, inainte de 89 si, imediat, dupa aceea… Cand insa ma gandesc ca cei ce isi lingeau degetele atunci cand Sorescu era pe catafalc, ei erau deja, cadavre ambulante, ca erau morti de dinainte (paradoxal, un fel de morti mergatori!),  parca imi vine sa o las balta! Voi vedea eu cum si in ce fel voi face! Subiectul e incarcat de mizerii umane  pana  dincolo de limite. Repet, voi vedea!
Revenind, la un an dupa moartea scriitorului, Primaria Craiova, Consiliul Local  impreuna cu Teatrul National, ce astazi ii poarta numele, au organizat prima manifestare sub genericul „Zilele Sorescu”. S-a dat si un  premiu, pe care l-a primit dramaturgul D.R. Popescu. Seara, dupa spectacol, domnul Emil Boroghina, la vremea aceea, directorul teatrului, din toata saracia, a pus pe masa, in sala bibliotecii,  de la etajul 1, cateva castronele cu fasoale batuta, paine, niste suc, apa… Si cam atat! Saracie mare la noi, si atunci, ca si acum! Vorba lui Creanga! Nu o mai amintesc pentru ca abia am terminat cu injuraturile pe ziua de astazi. Parca vad momentul: niste actori mai tineri, chemati de la Bucuresti sa recite din opera poetului, au inghitit in sec. In acel context, stiind ca acasa am o oala cu sarmale, fasole pregatita de nevasta-mea (Dinescu, in privinta asta, ar trebui sa ia lectii de la ea), precum si carne si carnati ramasi de la Craciun, i-am invitat la mine. Nu, n-am uitat: vinul, cei ce mi-au trecut pragul casei, il stiu. Si alb, si rosu, o minune!  Astazi, dupa atatia ani, ar trebui sa-i mai cer scuze domnului Academician, Eugen Simion, pentru faptul ca mai mult de ½ dintr-o sticla, deja spumata peste masura, la deschidere, i-am turnat-o pe sacou. E, asta e!  In ultima instanta, si intamplarea  cu pricina a facut parte din spectacolul prelungit al serii. Varful distractiei s-a conturat in jurul momentului in care toti cei prezenti, infometati, asteptau sa ii asez, cumva, la masa in jurul careia nu puteau sta mai mult de patru persoane. Acum, cand scriu, si mi-i aduc sub priviri, imi dau seama cata disperare, lipsa mesei!   Fortat de imprejurari, pe la miezul noptii, am scos o usa din balamale, si, in sfarsit, am improvizat o masa  de cel putin 12 persoane.  Seara (pentru exactitate), noaptea s-a sfarsit cum trebuia. S-a mancat si s-a baut bine! Si bine ca a fost asa, pentru, ca a doua zi, in post, invitati la masa, (Eugen Simon, D.R. Popescu, Grigore Vieru, Tudor Nedelcea si eu, Nicolae Balasa), la Mitropolie de catre I.P.S.,Nestor Vornicescu, am fost serviti cu nu mai stiu cate feluri de mancaruri de urzici.  Domnilor, credeti-ma, atunci,  nu am putut sa o spunem, dar parca pana si vinul ni s-a oprit in gat.  
 Ca sa inchei: un an de la moartea lui Sorescu, Eugen Simion stropit de viu cu vin, la mine acasa, in jurul unei mese improvizate, personalitatile neamului (de aici si de dincolo de Prut), Platon, Kant, pagina de internet si ,,Prelipcenii si Hodorodnicenii”, „Local de intalnire al celor ce se cheama Prelipcean”! Suna ca prost!  Numai ca asta e, cu siguranta, felul de a bate cu gratie campii (in termeni literari de acum, se cheama eseu).  Mai diplomat spus, intrebari si mirari la masa trecutului, cata vreme viitorul inca iti mai curge din podul palmei, pe linia vietii, prin varful degetelor.
      24 03 2011               

Nicolae Balasa

Marin Sorescu si gandirea Samkhya

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

In urma cu ceva timp, publicam articolul ,,Obiectiv – subiectiv, relatie duala in cadrul intelegerii, sau forma speculativa  de ametit omenirea?!”, o mai veche framantare ce nu mi-a dat si inca nu-mi da pace. Nu ma lasa sa vegetez sau, altfel spus, sa trec si eu cu capul intre umeri prin lume si, evident, sa-mi mearga, asemenea celor care o fac, bine. Motivul? In primul rand, obsesia conform careia ceva (idei false – premisele irelevante, superstitii, prejudecati, speculatii, teorii, tot felul de ,,invataturi” de la ,,desteptii” prezentului, sau de la cei de cand lumea, sfatuitori de profesie, la care musai trebuie adaugati specialistii in manipulare), mi-au intunecat mai intai mintea, intelegerea si, evident, capacitatea de a povesti si a ma lasa povestit, pentru ca acolo, in poveste, staruie sa incolteasca samburele de adevar. In al doilea rand,  motivul are caracter contextual,  chiar daca isi trage seva din stereotipia cu care vad descris (redescris), un fenomen despre cum ,,se intampla’’ (daca se intampla?!) ceva.  Trebuie sa va reamintesc ca: ,,Lumea este tot ce se intampla. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”- Tractatus Logico-Philosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este  tot ce facem, astfel incat materializarea sa, a facerii, sa ramana semn, imanenta pe panzele vremurilor. Asta, daca vrem sa fim!
Citesc si, sincer, mai ca imi dau lacrimile cand vad ca in exprimarea multora, a noastra, in general (ca sa fiu delicat!), inca mai staruie limba de lemn specifica sedintelor de partid de dinainte de `89. Blestemati daca am fi fost si tot am fi sarit din tipare vremurilor de atunci, dupa atata amar de ani! Dar fara carte nu se poate! Am si spus-o, am si scris pe tema asta, insa nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru, (zicem si ne mai si credem desteptii lumii!), cu Internetul! Tastez ceva si „informatia” imi este pusa pe tava. Apoi, doar doua functii ale calculatorului  ,,copy” si ,,paste”, la prima vedere, m-au si facut genial”. Machea?! Fals! Cum nu se poate mai fals, dar se poarta! Nu neg utilitatea acestor  mari inventii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), insa fara eruditie, fara autoreflectie, fara filologie, fara a intoarce cuvantul, in lumea cuvintelor, pe toate partile, tot la un fel de a bate campii ramanem! Adevarul e ca, in lumea lui neica nimeni, lume productiva si consumabila  de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia rasare, zice un proverb romanesc, iar de aici spusa cu: „nimic nu pui, nimic rasare”, ni se potriveste  manusa, chiar daca, paradoxal, povestea cu nimicul are structura si poate fi formulata filosofic, insa pentru  o chestiune dintr-asta iti trebuie minte, nu gluma!
Cum nu mi-am propus o lectie de morala si pentru ca mi-am amintit  si cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din multimea de vorbe” (Biblia, Bucuresti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2, ) ma intorc la oile mele si ma intreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 75 de ani de la nastere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, sa apara scris sau rostit, pe ici, pe colo: ,,…marele scriitor s-a nascut la … a scris,  a publicat in… bla, bla…?” Adica, mai pe intelesul tuturor, sa apara scris sau rostit ce se gaseste publicat in cele doua, trei pagini de internet?  Daca ii facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot proverbul romanului  ne limpezeste la cap: ,,daca taceai, filosof ramaneai!” Pe aia cu datul in petec, nu are rost sa v-o mai reamintesc! ,,Adevarul e” – o sa sara unii – „ca nici nu sti cum sa o mai dai! Daca nu zici nimic, de ce nu zici?! Daca zici, de ce zici?” Din nou, fals! Si iar vin si ma intreb: e normal ca un astfel de  moment sa se reduca la publicarea unui singure carti ,,Marin Sorescu  in documente si scrisori inedite”, George Sorescu, Ed. Autograf, mjm,   si la cateva manifestari culturale, unele chiar mediocre?
In urma cu cativa ani, trei, patru, daca nu ma insel, in cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de catre Primaria si Consiliul Localal al Municipiului Craiova, cu ocazia ,,Zilelor Marin Sorescu”, Academicianul Eugen Simion isi propunea reflexiv: „trebuie sa stabilim si lui Sorescu un loc in literatura, romaneasca si nu numai.”  Nu cred ca v-a trecut prin cap ideea conform careia distinsul Academician i-ar cunoaste si nu prea opera lui Marin Sorescu si, de aici, ezitarea. Nu! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel putin alte doua conotatii, altele  decat cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima: il vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde in literatura romana (chiar si universala), si a doua: indemna oamenii de cultura, criticii si istoricii literari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-asezarea sa in Marele Panteon Cultural. Re-asezarea lui Sorescu si a altora asemenea lui inseamna asezarea noastra, ca popor, in lume.
De atunci si pana acum, mai nimic. Pe de alta parte, chiar daca exista din cei care incearca sa mai spuna ceva, nu sunt luati in seama. La noi, la romani, monopolul incarcat megalomanic, transcris la nivelul expresiei: ,,eu stiu, eu sunt” functioneaza ca la carte. Si ca sa nu mai bat campii, doar ati vazut, biblic nu e bine, am sa reiau cateva pagini din „Acvariul cu fate”, Ed. NEWEST, Targu Jiu, 2010, 309 p. :
„…Toti spun ca e demential jucata de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singura, nu se cade sa ma duc ! Si vreau sa o vad ! Hai, vii ? Te asteapta si te saruta dulce, dulce, puiul tau mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisa, probabil, intr-o pauza dintre ore. (…)”
,,– Ti-a placut ? Cum ti s-a parut ? – m-a intrebat Elena la sfarsitul spectacolului.
– Totul, un fel de incrancenare a omului cu lumea si cu el insusi ! Pentru cunoastere si nimic mai mult ! Iar, de aici, drama !
– Am citit si eu cateva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate si aici, in caie¬tul program… Majoritatea incep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesa de inspiratie biblica… La fel ca in manualul de liceu !
– Aiurea ! Piesa este o capodopera. Ca sa o intelegi, iti trebuie mai mult decat un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, inghitit de un chit, adica de o balena. Dar, dupa aceea… ca sa iasa la lumina, din haul in care a cazut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers in genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigatul lui spre lume si spre el e semnul fiecarui pas. Din pacate, pe poteca asta, de ape, din care a tasnit, candva, viata, te mai poti odihni doar pe o banca pusa in mijlocul oceanului… Daca ai construit-o la timp ! Cunoastere si sacrificiu !
– Dar finalul ? – m-a intrebat ea vizibil marcata.
– Finalul ?! Asa cum e si scrisa si jucata, nu are nimic in comun cu ideile crestine ! Daca asta vrei sa intrebi !
– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Stii din Lumea ca vointa si reprezentare ? Platim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, in general, primeste. Toata viata primeste cunoastere !
– …Daca are urechile palnie si e deschis la cap, altfel tot infundat ramane ! – am glumit eu. Ma pui in incurcatura ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca sa plateasca nici macar un gram din cunoasterea ce i-a fost data ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absoluta si recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, in crestinism, e caderea in pacat ! Finalul piesei il gasesc, mai degraba, in cultura Samkhya, din gandirea indiana. Cam cu sapte sute de ani inainte de Hristos !
–    Mda ! Nu stiam ! Omul cat traieste invata ! La fel si eu !” (Acvariul cu fate, Nicolae Balasa,, 2010,  pp 292-294.
Ca am sau nu dreptate, ramane de vazut! Deocamdata nimeni nu m-a luat in seama. Nici cei care se bat cu pumnul in piept si nici cei care fac parada cu Sorescu. Pacat!
Pentru adevar si binele nostru, al tuturor, uneori incurcati in itele nevazute, trebuie sa spun ca Marin Sorescu, a cunoscut-o, aici, in Romania, pe indianca, Amita Bhose, fosta doctoranda a Doamnei Joe Dumitrescu Busulenga. Presupun ca discutiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, depre scoala Samkhya, scoala ce admite, chiar conceptualizeaza sinuciderea ca forma suprema de cunoastere, l-au indemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona. Daca am dreptate, toate analizele, toate comentariile, conform carora, piesa de treatru Iona, a lui Marin Sorescu este de inspiratie biblica (personajul Iona find personaj biblic), devin nule. E, ce aveti de zis? Punem de un pariu?

Craiova, 26 02 2011

Nicolae Balasa

Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Trebuie sa spun, de la inceput, ca pot numara pe degete oamenii despre care am scris, fie si numai contextual. Si asta nu din rautate, nu din egoism,  nu din egocentrism  si nici din nepricepere, ci din rezerva ce mi-a sugerat-o, mai tot timpul, stiinta contemporana, si, mai ales, filosofia (in termenii kantieni, tot stiinta!) despre om. Vreau sau nu, chiar si cand trec pe ulita satului si o vad pe baba Floarea, femeia care, in urma cu vreo 40 de ani, se lua cu joarda dupa mine ca sa nu rup crengile ciresului in care dadeam buzna de cum i se parguiau fructele, ma plec, imi scot palaria, salut respectuos, apoi, ametit, la prima vedere, de un fel de gol in timp, ma intreb: cine e ea?,  cine sunt eu?,   ce este lumea?  Cum nu pot indruga mai nimic, ma tot  framant daca celelalte intrebari puse de Kant: „ce pot sa stiu”, „ce pot sa sper?”, „ce pot sa fac?”, isi mai au rostul, cata vreme nu pot raspunde nici macar la prima ,,ce este omul?” Dumneavoastra, citind aceste randuri, o sa ziceti: „speculatie!”. De data asta, n-am sa va contrazic, desi, de aci, din a bate apa in piua (a se intelege a pisa cuvantul, intr-o vesnica  intoarcerea a fetelor, nu pierdere de vreme!), din despicarea firului in patru, din contradictii, s-a mai limpezit  omenirea la cap (daca s-o fi limpezit?!), dar nici n-am sa va las (macar pe cei apropiati, pe cei ce ne cunoastem), fara sa intreb:  cine esti tu? cine sunt eu? (despre mine puteti spune cate-n luna si-n stele tot am sa ma bucur!), dar mai ales, cine este Ion Maldarescu? Eee?! E altceva!  Intrebare cu subiect si predicat. Vedeti, nici macar eu nu ma mai pun de-a contra (doar de dragul unui anume Gica!) si las gandurile sa curga. Mda! Hai, ziceti! Aud!  ,,Pai, ca o fi, ca o patii…” „…si el ca ca si noi, ceilalti”, „…domnule, mare profesor! Carturar de vita veche!” ,, ma nene, asculta-ma pe mine: artist, nu gluma!” Altul: „…dumneata l-ai cunoscut?”  Personal, adica, fata in fata, nu! – ii raspund cu sfiala.  „Pacat! Dar mai ai vreme, altfel…”
Altfel? – m-am intrebat si m-am rusinat peste masura. – Altfel umblu si eu, ca multi altii, prin lume, fara sa vad Oamenii!  In graba, imi propun o intalnire, insa pana atunci, rasfoiesc reviste, carti, privesc in trecut, rascolesc prezentul,  caut cumva si-n viitorul nostru si, culmea, abia acolo il descopar ca intreg. Da!  Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume! Si nu e putin, ascultati-ma pe mine!

La multi ani, Maestre!
Nicolae Balasa

Obiectiv – subiectiv relatie duala in cadrul intelegerii sau forma speculativa de ametit omenirea?!

On By nelursIn EssaysLeave a comment

In viata de toate zilele ne punem, cel putin periodic, intrebari de genul: ,,Ce este real si ce este simpla aparenta?”, ,,Am fost obiectivi in tot ce am intreprins?” ,,In ce masura mintea noastra coloreaza sau chiar distorsioneaza lucrurile?”, sau ,,Poate mintea umana sa stie adevarul despre viata si cosmos? Puse sub acest aspect, intrebarile anterioare au caracter filosofic, insa, ele apar si in mod obisnuit in cadrul interactiunilor umane, acolo unde trebuie sa distingem faptele de fantezie. Problema perceptiei sau cum formeaza mintea noastra impresii si idei despre lumea naturala, a celorlalti si a sinelui, este foarte importanta pentru procesul intelegerii.
Pe tema perceptiei si mai ales despre nevoia constanta de dovezi observabile pentru idei, a scris mult mai ales Francis Bacon (Amintiti-va problema idolilor !). Dincolo de spusele sale, din studiile suficient de variate, se detaseaza ideile conform carora, ceea ce se poate observa este, sau nu este tot timpul,  exterior mintii umane. Dupa cum se stie, cele cinci simturi majore ne informeaza despre infatisarea „lumii exterioare” sau despre senzatiile, durerile si placerile corpului, dar ele nu ne dau acces la tot ce putem „observa” despre noi insine sau chiar despre realitate, in general. S-au intamplat cazuri cand chiar observatorii pregatiti pot fi victime ale perceptiilor sau observatiilor gresite. Mai mult, rezultatele fizicii si astronomiei de azi ar fi de ajuns pentru a distruge orice iluzie conform careia simturile noastre ne inseala atata timp cat ele nu descopera in anumite cazuri, mai nimic direct (este vorba despre natura realitatii la nivel microfizic, microbiologic sau macroastronomic).
Metodele empirice ale stiintelor naturale, toate variantele metodei deductive generale, permanent considera observatia senzoriala ca prim si ultim pas si criteriu de validitate. Aceasta, desigur, ajuta la testarea obiectivitatii unei ipoteze. Ideea stiintifica clasica a obiectivitatii este total neadecvata ca standard al adevarului, deoarece este fixata pe lumea obiectelor si, in aceasta ,,fixatie naiva”, pierde din vedere lumea subiectelor. Cel care vede este exclus in favoarea a ceea ce este vazut.
Problema clasica a cunoasterii este relatia dintre subiect si obiect, care poate fi considerata si ca dilema ,,receptie-proiectie”. Mintile umane pot fi comparate si cu un aparat receptor ca radioul sau camerele de filmat si in acelasi timp cu aparatele reproducatoare, precum casetele de playback sau proiectorul de filme. Dilema care se creeaza consta in intrebarea: mintea umana functioneaza sau poate functiona simultan ca ambele tipuri de aparate? Pe scurt, mintea percepe ceea ce proiecteaza ea insasi? La aceasta intrebare, pot fi formulate o multime de raspunsuri care au in general ceva in comun si anume:
1. Mintea, in conditii normale, percepe doar ce este ,,dat” obiectiv de la altceva, decat ea insasi. (Adesea numit naturalism sau ,,realism naiv”).
2. Mintea percepe ceea ce este dat obiectiv, dar mereu si numai cu ajutorul formelor ,,subiective” sau ,,proiectii” proprii, de cele mai multe ori ca interpretari personale si/sau sociale (numit uneori interactionism sau constructivism).
3. Mintea creeaza tot ceea ce percepe sau concepe unele reprezentari la nivelul conceptual-perceptual relativ constient, altele subconstient sau „supraconstient”. (numit uneori solipsism, uneori idealism ontologic, alteori ,,mentalism”).
5. Mintea selecteaza pe larg si respinge datele (fie constient, fie in mod obisnuit), in functie de un model mintal dobandit si/sau in functie de mediu (numit uneori  gestaltism, un fel de relativism perceptual).
6. Mintea percepe mereu si numai ,,fenomene”, acestea insemnand “orice reprezentari care ii apar constiintei”. Fenomenele sunt recunoscute ca fiind mai mult sau mai putin de origine subiectiva sau obiectiva (numit fenomenalism sau fenomenism).
Dincolo de toate aceste formulari, atata timp cat mintea individului exprima sensuri care nu sunt conforme cu realitatea, acele sensuri sunt subiective. Din cercetarile facute, s-a observat faptul ca, ,,cu cat este mai adevarata o abordare exprimata de minte, cu atat mai obiectiv, independent de mintea subiectiva, este sensul”. In consecinta, intelegerea ar trebui mereu sa inceapa de la fiecare din sferele noastre subiective de sensuri personale. Intelegerea este produsul unui continuu joc intre perceptii si conceptii. Ca atare, noi nu creem sensuri formand idei originale pe care sa le proiectam asupra lucrurilor sau evenimentelor, ci intelegem pe baza unor sensuri obiectiv formate care reprezinta perceptii reale si conceptii adevarate. Pe scurt, se poate spune ca mintea (subiectiva) ofera forma oricarei expresii de sens, in timp ce ceva, independent de minte sau ,,in afara” ei, ofera continutul (obiectiv)  R. C. Priddy, Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html . Cu alte cuvinte, putem vorbi despre ceva care devine inteligibil cand i se gasesesc corespondente cu experienta umana si cand are un anumit tip de utilizare sau scop.
Pe masura ce intelegerea progreseaza la o anumita persoana, formele dezvoltate in minte devin mai complicate si foarte extinse. Intelegerea noastra progreseaza prin ,,autodezvoltare, perspectivele pe care le cuprinde cresc si orizontul mintal este extins, descoperind astfel o parte mai mare din realitatea experimentata” ,  ne spune Robert C. Priddy. S-a observat ca in anumite situatii, desi dezinteresati, putem descoperi sensul unor lucruri intr-un mod mai obiectiv sau universal, chiar daca nu putem ajunge la o intelegere complet neutra sau obiectiva.
Lucrurile care raman nepatrunse definesc limita intelegerii creatiei sau cosmosului. De cele mai multe ori, mirarea (nu in sensul filosofic, dat de catre Descates) si ura apar din lipsa intelegerii, deci din limitele ei. Din acest motiv, a face o sinteza a faptelor, valorilor si ideilor ce duc la intelegere, necesita  o abordare ampla si din diferite sensuri. ,,Nu putem exclude din cadrul intelegerii nici explicatia cauzala, nici rationamentul logic, nici interpretarea teoretica si nici calitatile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compatimitoare sau aprecierea calitativa’’ (R. C. Priddy  – ibidem). Pe scurt, intelegerea autentica nu exclude niciodata astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personala, etica si respectul pentru ceilalti. Diversele forme de activitate mentala – gandire, memorie, analogie, interpretare, ratiune, intuitie, precum si alte operatii sau resurse nenumite – ne permit sa descoperim conexiuni si relatii intre posibilele obiecte ale intereselor noastre.
De asemenea, trebuie tinut cont de faptul ca intelegerea umana (in structura sa holistica) nu poate fi separata de calitati umane ideale, precum veridicitatea, simpatia si empatia, deoarece ele sunt chiar motivatia in cautarea intelegerii. Orice forma de gandire care neaga dreptatea sub forma unei mosteniri comune si a unui scop viitor al umanitatii se separa ea insasi de sensul cel mai profund si mai sincer al ,,intelegerii”, care este esential orientata spre indeplinirea scopurilor universale.
Intelegerea faptului de a fi obiectiv sau subiectiv sta la limita si analiza tuturor factorilor care determina activitatea mintii noastre indreptate spre indeplinirea celor mai inalte idealuri ale omenirii.
A ,,mintii noastre indreptate spre indeplinirea celor mai inalte idealuri ale omenirii” am spus anterior. Sunt oare obiectiv sau subiectiv in afirmatie? Voi ce spuneti?
CRAIOVA
Sambata 05 02 2011

Nicolae Balasa

Iluzii si destin

On By nelursIn literatureLeave a comment

Discrete nostalgii pentru vechile structuri epice, pe-alocuri sporadice! Comportamentele vietii se schimba si, odata cu ele, si modul de percepere si transfigurare la nivel fictional. In actul creatiei, apar noi forme de limbaj, marcate inca de poetici normative sau, in acceptiune moderna, debarasate de ele. Cert este insa faptul ca intalnim putini prozatori novatori in plasmuirile lor epice. Romanul, privit ca ,,metafora a vietii’’, ramane insa o ispita pentru cei stapaniti de un daimon socratic, si nu numai in acceptia lui!
Nicolae Balasa, doctor in Filosofie, face parte  din putinii romancieri, detasati, fictional si conceptual, de canoanele epicii traditionale, unele crepusculare. In prezentarea unor teme, extrase din paienjenisul vietii cotidiene, el se dovedeste un subtil narator: intriga, reflectie filosofica, tipologie, logos incarcat de sensuri ce solicita prudenta si cumpaniri in zonele fiecarei meditatii. Nu este un debutant! A mai publicat: Blesteme, Editura „Spirit Romanesc“, 1995, Craiova, Pe apa Sambetei, Editura „Horion“, 1998, Craiova, Organizarea si functionarea mass-media in Oltenia, Editura „Spirit Romanesc“, 2000, Craiova, Comunicare si Intelegere, Editura Newest, Targu-Jiu, 2005, Puntea franta si caderea spre niciunde, Editura Newest, Targu-Jiu, 2007, Mataniile Alexandrei, Editura Newest, Targu-Jiu, 2008, Vamile apocalipsei, Editura Newest, Targu-Jiu, 2009, Acvariul cu fate, Editura Newest, Targu-Jiu, 2010, romane si lucrari cu evocari si deschideri in orizontul cunoasterii.
Actualul roman Viata ca iluzie si clipa ca destin are o viziune mai larga, chiar daca in restu filonlui epic staruie obsesiv povestea unei iubiri. O viziune neoromantica  eterna, indiferent de orientari si destine. Ea exista succesiv in culturi.
Eroii – Nick, tanar profesor de filosofie, Olesya, fosta studenta in Cernauti  si Kiev, romanca prin ascendenta paterna, Yanina, colega de studii din Odesa, cu filon slav, Igor, Boerica, Tudosie si Amer, intregesc personajul tipologic; provin din tari si zone geografice si configureaza mentalitati diferite. Este de altfel si intentia autorului de a inmanunchea trairi eterogene in derulari dincolo de doctrine si conjuncturi istorice.
Montpellier si Lyon, toposuri de intalnire temporara si intoarceri spre zonele de obarsie, cu itinerarii si popasuri in cateva tari cu vechi traditii de cultura. Popasuri in parcuri, hoteluri si catedrale – Complexul Brincusi din Tg. Jiu etc., toate dovedesc o reala capacitate  de cunoastere si cuprindere. Istoria se repeta pentru ca autorul, ,,ab imitio” (pp 2-3), schiteaza imagini ale unor vechi civilizatii. Deci, eroii nostri sunt, intr-un fel, argonauti moderni ai spiritului. Alte Colhide  cu iluzii, alte destine!…
Idila Nick – Olesya – odata cu plecarea din campusul universitar, din Montpellier –  cu excursii in cateva zone din tara noastra, evolueaza intr-un mariaj cu tonalitati mistice si cu recuperarea eroinei intr-un spital din Tg. Mures. (Este victima a unui grup agresiv). Ne aflam intr-o zona a tragicului intuit in momente de zbucuim si cautari. Un complex tragic, tutelat imprevizibil de un mitic destin. Tragicii greci il prezentau scenic in reprezentari nu lipsite de talc.
Prozatorul exceleaza in arta portretului, conturat prin dialoguri vii, cu subtilitati semantice si incarcaturi afective. Olesya – spiritul feminin – inteligenta, naivitate, puritate si trairi aparte, Nick, dimpotriva – orizont, putere  de deschidere, – osciland intre ispita erotica si concept. Este obsedat de  disjungeri – separa si judeca fiecare traire. Nu duplicitate in gest si in logos, si, dimpotriva, o voluptate a trairii sub semnul miticului eros.
Idila pare sa aminteasca scenarii din poezia ,,Floare – Albastra” a nemuritorului poet din Ipotesti (Eminescu) – poetul care, inca din tinerete, evocase, fascinand, spiritul si meleagurile de basm ale Bucovinei!.
Cuplul – Nick – Olesya  constituie insa un model de intuire a vietii intr-o perioada cand pasiunile varstei, inaripate, cauta noi contururi cu posibile realizari in arii ideatice. Nicolae Balasa, prin certa vocatie epica, ramane un autentic prozator.
George Sorescu

Poveste de pescuit vise

On By nelursIn ChildrenLeave a comment

Din nou, timpul, parca fara timp! Asteptam. Doar inceputul si sfarsitul povestilor pe care mi le citeau, cand unul, cand altul, ma faceau sa tresar si sa intreb:
– Si… dupa aceea, ce-au facut?
– Au trait fericiti pana la sfarsitul vietii, cum ti-am spus…
– Da? …Adica da, asta am inteles eu, dar dupa aceea…?
– Dupa aceea… dupa aceea, omul mai si moare! – imi raspundea Iba cam cu o jumatate de gura.
– Moare!?… Iar daca moare, moare?
– E, cum sa-ti spun…? Moare si nu prea …
– Adica … Te-am prins! Ma pacalesti!
– E, cum sa te pacalesc eu tocmai pe tine…?!
– Atunci, ori moare ori nu moare?
– De! Stiu eu ce sa zic?
– Daca tu nu stii!… Povestea ce zice?
– Povestea? Povestea spune ca…
– Pai, daca spune, inseamna ca asa e…
– Este si nu prea!…
– Nu? Aaa! Hai, ma, cum nu? Of, si eu care credeam ca oamenii mari stiu tot!
– Tot si nu prea!
– Adica? Ori stiu ori nu stiu?
– Cu tine n-o mai sfarseste omul! Stii cum e cu stiutul asta? E ca si cum te-ai duce la un pescuit de vise. Arunci navodul…
– Si?
– Astepti! Si iar astepti… Visele dau navala! …Dar ce folos?! Plevusca! Navodul tau vrea pe cel mare! Iar ala nu mai vine! Si iar astepti! Dupa o vreme… simti navodul greu! Gata, zici! De astazi am Universul la degetul mic! Tragi si iar tragi, vrei sa-ti pui visul in barca ta si sa pleci cu el, ehe, departe. …In lume! Iar visul… zbac! Uite-l, si nu e! Te trezesti, si navodul, gol!
– Si?
– Iar si?! Ei, daca mai apuci, arunci din nou navodul.
– Mda! Dar hai, mai povesteste-mi!
– Uite:
,,A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti“
– Sfinti?
,,Si luna intre stele“
– Ce sunt aceia sfinti?
– Aoleo! Ma omori! …Sfintii sunt niste… sa zicem, niste ingerasi ca tine!
– Da?! – m-am mirat, insa Iba, obosit, ador¬mise. L-am invelit si m-am culcat si eu.  Cand genele stateau gata, gata, sa-mi cada somnoroase, am aruncat navodul…

Nicolae Balasa

Sedinta de partid si iesirea prin cer

On By nelursIn literatureLeave a comment

(fragment din romanul “Puntea franta si caderea spre niciunde”)
Sedinte prin anii `80: ,,cand partidul a zis: „to’arasul Sarbu, hai!” Eu, hai! Adica, eu hai cand cu nationalizarea, eu hai cand cu colectivizarea… Si-acum?! Pai, ca v-am spus trecutul meu… Si vin din familie cu origini sanatoase,… adica ma intelegeti”… Sedinte si acum! Rezultatul acelasi! Singura scapare la romani, iesirea prin cer Cititi!

Intamplarile ciudate, prin care trecuse Iftode, m-au impresionat, insa starea mea sufleteasca  ma ingenunchea. Vesnic  eram cu ochii pe ceas, si in cautarea unui telefon. Voiam sa aflu unde este Beatrice, ce au discutat, si mai ales, ce decizie au luat la nivel familial. Am sunat intruna pana dupa orele pranzului, fara nici un rezultat. Zbarnaitul in gol al telefonului ma dispera. Cand incercam sa mananc ceva, in timpul pauzei de masa, in biroul meu improvizat, a intrat Tomacu.
– Domnu` Enescu, astazi e sedinta de partid! Se alege noul secretar pe sectie!
– Bine! Dar eu… nu sunt membru!
– Stiu! Dar dumneata esti scolit, stii carte, si musai sa  vorbesti ceva frumos despre mine! Si o sa am si eu grija!
– Sa vorbesc, dar cum, daca…
– Participi ca invitat! O sa fie careva sa ma propuna secretar, de exemplu Branza sau Pasat. Dumneata spui ceva … ma rog, ce ai invatat de prin carti, o sa ma mai sustina unul, altul si …  Ca am auzit ca mai candideaza Sarbu.
– Care Sarbu?
– Aurica, ala de a fost fochist pe vapor! Se bate cu pumnii in piept ca el a dres, ca nu stiu ce… Vai de mama lui! Ai sa-l vezi!  Un…ala  al principesei!
– Si totusi, eu sunt nou venit!… Nu vreau sa deranjez pe nimeni!- am incercat eu sa ma eschivez.
 – Ma nea Stefane, ma, o sa ai nevoie de mine! Ma, o sa te vad in genunchi si in genunchi o sa ramai.
– Bine! La ce ora ziceai ca e sedinta?
– Pe la cinci dupa masa! Ai timp cat vrei sa te gandesti la un discurs! Domnule, sa spui ceva de care sa se minuneze prostimea! Uite, stai acolo, in birou, la umbra, si scrie-l! Apoi vii la tribuna si zici: ,,tovarasi, tovarasul Tomacu  e totul pentru santier si pentru propasirea Romaniei spre cele mai inalte culmi, cum spunea tovarasul Ceausescu, la Plenara cece,…  Mai bagi si cate o chestiune din asta, ca da bine!” O sa am eu grija sa fii aplaudat! Hai, tovarase, ce dracu, ca nu e mare lucru la cata carte ai facut!
– Bine, bine! – i-am raspuns, iritat, ca si cum l-as fi dat afara.
 ,,Tara arde in foc si  asta…! Numai de sedintele voastre nu-mi arde!” – mi-am zis, in gand, insa, dupa ceva timp, m-am  hotarat sa spun totusi ceva pentru a nu intra in conflict cu el.
 In jurul orelor saisprezece, Tomacu plesnea de nerabdare si facea mare agitatie prin curtea intreprinderii.
–  Gata, toata lumea la sedinta! La sedinta, tovarasi!
– Pastele mamei ei de sedinta! Cum dracu  a dat nemernicul asta peste mine?! Nu plecam eu acum linistit acasa?! – am injurat, printre dinti, insa am schitat un oarecare zambet si am raspuns inainte ca Tomacu sa-mi mai intre in birou
–  Gata, gata! Acum! – L-am asigurat eu, mimand strangerea unor hartii.
–  Gata si cuvantarea?
Am ezitat sa raspund.
– Aud?
– Gata, gata! – am raspuns, in doi peri.  “Lua-te-ar dracu cu cuvantarea ta cu tot!” am mai injurat eu in gand, dar tot nu m-am racorit.
Inainte de a intra in sala de sedinte, am incercat, din nou, sa sun la familia S. Nimeni! Parca pe toti ii inghitise pamantul.  M-am consolat cu gandul ca ar putea fi  la scoala, si m-am incorporat multimii.  M-am asezat mai in spatele salii, loc din care aveam  perspectiva unor capete  intepenite intre  niste  zdrente jegoase.  La prezidiu, o masa invelita intr-o carpa de culoare rosie, conducerea de partid! In primul rand, la un capat, Tomacu,  inconjurat de cativa din ai sai, iar la celalalt capat, Aurica Sarbu, un pirpiriu agitat, parca  de dus la nebuni.
– To’arasi, declar sedinta deschisa si va supun la vot ordinea de zi! Care este pentru?
Aproape  intreaga sala a ridicat mana.
– Toarasul, toarasul Constantinescu, sa vedem si noi care e aia? – l-a intrerupt Sarbu, in timp ce s-a intors spre  cei din spatele sau. Pai nu? – li s-a adresat acestora. Adica, ordinea?! Votam asa? Sa stim si noi, pai nu?
– Ordinea?  Mai, toarasul Aurica, ordinea este  ordine, adica aia care a fost si data trecuta si care, cum spunea to’arasul la Congresul  … ceceului, are sa fie! Toata lumea o stie, numai tu nu ai bagat la cap!
– Atunci, bine, bine!
– Inca o data, care este pentru? Se abtine cineva? E cineva impotriva?
In unanimitate de voturi, ordinea de zi a fost aprobata. – a dat verdictul Constantinescu,  pe un ton arogant, fara nici o  ezitare si fara a mai privi in sala.
– To’arasul Secretar, cu tot respectul pe care dumneata il stii, ca doar ne-am inteles ieri, oamenii, adica noi, clasa muncitoare,… asteptam darea de seama! Sa vedem cu ce vine fiecare, adica, vreau sa spun, sa vedem ce am facut pentru binele partidului! Pentru propasirea poporului!…  Adica cine merita! Cine e un om de nadejde! Cred eu!  Ca cine a dormit langa muiere, ar trebui sa mai stea! E! Pai nu?  – s-a adresat, din nou,  Sarbu celor din spatele sau, apoi, catre prezidiu.
– Asa e! Cam are dreptate! – Au mormait, cu capul in pamant, cativa.
To’arasul Secretar… general,  sa mergem mai departe! Aurica al nostru, ca noi il consideram de-al nostru, uita ca, acum cativa ani, noi l-am bagat in cazanul cu lesie, la despaducheat. Era jegul pe el ca pe porc! Ziceti, mai oameni buni, ca ati fost de fata! Daca nu o fi avut si raie! Si acum, i-auzi si dumneata dare de seama, ca cine sa fie numit aici, la sectie, secretar de partid! Nea Ion Vigaru si-a facut treaba, mai bine, mai rau…!  Acum, cine altul sa fie decat eu? Toata lumea ma cunoaste, si … Sa spuna to’arasul Enescu, care reprezinta generatia tanara, adica viitorul, ce am facut eu si ce fac pentru santierul asta si pentru propasirea.. si binele poporului, cum spunea si to’arasul Ceausescu… in cuvantarile publicate in organul …
   M-am ridicat in picioare, gata sa iau cuvantul.
 – Cine e asta, to’arasul Constantinescu? Vine un tasti-basti sa-mi vorbeasca mie de organul?!… Care organ, to’arasul? Pai, ce stie unul caruia nu i s-a uscat cerneala pe diploma?! I-auzi, organul! Pai organul e organul partidului, to’arasul! Sa mai puna mana pe carte! Adica noi, unul ca mine, care inca de pe vremea frontului …
 – Se incaiera cu  gastele pe dude! Hai, to’arasul secretar, sa fim seriosi, ca ne pierdem vremea! – l-a intrerupt Tomacu. To’arasul Aurica, oricat s-ar zice, bate campii! Se crede aici ca pe vremea cand era el cu babele la treierat in arie.
 – Va rog! Va rog!  – a intervenit Constantinescu.
 –  Eu, adica, vreau sa zic, ca tot timpul cand partidul a zis: „to’arasul Sarbu, hai!” Eu, hai! Adica, eu hai cand cu nationalizarea, eu hai cand cu colectivizarea… Si-acum?! Pai, ca v-am spus trecutul meu… Si vin din familie cu origini sanatoase,… adica ma intelegeti …
 – Vii din aia ma-ti! – ca nu stiu ce sa mai zic ca sa taci– si-a pierdut rabdarea Tomacu.
 – Va rog, va rog! – a incercat din nou Constantinescu sa linisteasca spiritele.
 – Ce sa mai ne rugati, to’arasul secretar? Eu zic sa vedem ce propuneri sunt, supunem la vot, si…
 – Sa supunem la vot! Da, in unanimitate! – a raspuns tot el, fara sa astepte nici macar o clipa – propunerea a fost aprobata! Ia sa vedem, cine!…
 – Pai, cine altul decat to’arasul Tomacu?! Si el vine tot din origini sanatoase, si e de cand cu santierul aici!… – a propus Oprea, un muncitor facut sef de echipa, care umbla cu o carte a lui Lenin, sub brat, tot timpul.
 – To’varasul secretar, eu am sa ma plang sus, daca am sa vad ca nu se mai poate, am sa  ma spanzur, to’arasul, pai  nu?
 – Sa supunem la vot: care este pentru, care este impotriva, se abtine careva? Cu unanimitate de voturi, to’arasi, propunerea a fost votata! E, acum sa vedem cine da de baut?!
***
Am plecat fara sa scot o vorba. Tocmai departe, dupa ce m-am asigurat ca nu este nimeni prin jur, am injurat cat am putut. M-am muscat zdravan de mana si mi-am vazut de drum. Aveam deja experienta de la marginea parcului, din ziua de 23 august. La camin, inainte de a intra, am vrut sa sun iarasi la familia S. Am ezitat. In minte aveam zecile de telefoane date, si toate imi zornaiau ca si cum nimeni si  niciodata nu mi-ar fi raspuns. Am urcat. In camera, Florica statea rastignit. Citea o carte. Langa pat, zacea un teanc de ziare aruncate de aiurea, semn ca fusesera rasfoite.
–    Ai fost la sedinta?
– Am fost.
– Si?
– Si! A iesit cine trebuia.
– Nea Mitica Tomacu!
–  De unde stii?
– L-am tot vazut la harca asta de Constantinescu!
– Si Aurica?
Aurica! Asta e un fel de neica nimeni! Toti cretinii s-au inscris in partid! Si acum, cu pretentii, sa faca politica! Asta e politica! Mai bine zis, cara la plocoane! Domnule, s-au cocosat carand! Si pentru ce? Pentru un os de ros si ordine primite de sus in jos.
– Mai da-i,… Doamne iarta-ma! Nu ma intereseaza. Nu cred ca am sa intru vreodata in partid.
– Nu?!- a intrebat Florica surprins.
– Nu!
– Nu prea cred. Daca te propun astia, n-ai cum sa refuzi, ca, daca o faci, ai dat de dracu!
– Deocamdata stau linistit, nu ma vad eu propus. Da-i in ma-sa cu partidul lor! Cand vad ce e in jurul meu, m-as tot duce unde a nins si nu s-a prins! Prin `70, cand eram la liceu, si ceva timp dupa aceea, la Bucuresti, parca nu era asa. Sau poate n-am sesizat eu!
– Asa zic multi! Ca ar fi fost vro 15 ani mancare. Eu,  atunci, pe la mine pe la tara, tot cu un ou si o  oala de lapte am trait. Si cu ce mai era printr-o gradina. Ai mei la fel.  Dar poti sa stii? In  `47, nationalizarea, apoi colectivizarea! Acum, foametea. Nici ca se putea altfel! Dupa mine, e o consecinta fireasca, daca stai si analizezi corect fiecare etapa si consecintele.
– Bine, bine! Dar de ce nu se face ceva, acolo sus, ca, cel putin, pamantul produce!
– Nu te-ai uitat si tu prin gara? Sute de vagoane cu cereale, carne, tone de alimente se duc, dracu, la export!
– Iar romanul?
–   Romanul! Romanul rabda pentru un  viitor luminos!
– Si… o cale de scapare?
– La noi, la romani, prin cer! Iesirea prin cer!

 Nicolae Balasa

Agonie si extaz sau intoarcerea din lume la romani

On By nelursIn literatureLeave a comment

O clipa mai tarziu, Olesya m-a sarutat, tandru, pe obraz, apoi si-a rezemat  fruntea de umarul meu. Cand stewardesele au adus gustarea, ea deja  dormea.  Am ramas, o vreme, nemiscat. Imi parea rau sa o trezesc, mai ales ca, atunci, picata, parca, in vis, parea acel ingeras, bob de roua, bun tocmai de gustat. Mai tarziu insa, s-a rezemat de spatarul scaunului. Atunci, am privit pe langa ea, pe fereastra avionului.  Dincolo de aripa lui, un fel de reazem al sperantelor mele, intinderea, parca, fara de sfarsit! Sub noi, se stransesera norii, despre care Oly nu-mi vorbise. Privelistea ametea. Am incercat sa deslusesc, jos, departe, pamantul. Nu am putut. Un fel de fum zvarcolit se ridica vazand cu ochii. Nu departe de aeronava, am zarit fulgere. Dintr-o data, cerul s-a intunecat. In  avion, s-au aprins toate luminile. Una, parca si in inima mea. Apoi, poc, si intuneric! De teama, am vrut sa o trezesc pe Olesya. Dormea profund. I-am strans centura de siguranta, apoi pe a mea.  Din clipa in clipa, asteptam sa se intample ceva.  Am privit, iarasi, pe fereastra. Avionul inota de parca pamantul isi mutase apele pe cer. Aripile  sale pareau scaldate in valuri. In capatul culoarului, a aparut una dintre stewardese.
– Stimati pasageri, liniste!…  Putina liniste, va rog! Asa! Toti sa aveti centurile de siguranta! Doamnelor si domnilor, traversam o zona cu maxima turbulenta atmosferica! Avionul nostru cat si  pilotii sunt insa pregatiti  sa reziste unor astfel de situatii. Incredere si calm! Nimeni nu trebuie sa stea in picioare! Nu va ridicati de pe scaun! – abia a apucat sa mai zica ea si, ca secerata, s-a prabusit. S-a ridicat insa cat ai clipi.
– Awu! – s-a auzit un fel de rumoare pana spre coada avionului!
– Vai di mini, Domnuli, mi-i rau! – abia am apucat sa aud un tanar, ce statea, crispat, in scaunul de alaturi.
Avionul a cazut in gol. Cu el, toti, parca, ne scufundam in  cer. Sangele mi-a lovit, atunci, ca un ciocan, crestetul capului, gata sa improste tavanul. Stomacul imi ajunsese si el in gura. Speriat, am  prins-o pe Olesya in brate si i-am sprijinit intre maini, tamplele.  La un moment dat, aeronava a plutit din nou. Se zgaltaia insa parca si mai rau. Instinctiv, in gand spuneam o rugaciune.
–  Stai, ca ma sufoci! Ce e? Ce s-a intamplat? – a intrebat Olesya, o jumatate de ora mai tarziu.
– Nimic! Am trecut printr-o furtuna…
– Da?
– Si era cat pe-aci sa ne prabusim… Sa murim… Praf si pulbere…
– Hai, ma!…
– Nu glumesc! Pana jos, praf si pulbere…
– Sa stii tu ca si eu am visat ceva!… Da! Uite, parca vad! Aci, pe aripa, se faceau a fi doua cosciuge… Doamne, doua cosciuge! Nu gresesc, parca le vad… Mi se parea ca inclina totul. Pe noi, avionul… Si cerul, si pamantul… Toate, si cerul si pamantul pareau asa, in dunga. Dupa aceea… parca zburau pe langa noi. Cosciuge in zbor!… Mai tarziu, din ce in ce mai multe! Apoi, o lumina! M-a orbit lumina! Si ele au disparut. S-au topit… Doamne, cum au disparut!
– Gata, lasa-le!  O sa fie bine! O sa ajungem… Abia astept sa ating pamantul! Sa-L iau pe Dumnezeu in spate si sa cutreier lumea. Da, nu El pe mine, ci invers,  si, pe jos: pas, pas!  Ce atata graba?!
– Si eu?
– Am sa te iau si pe tine. Da, am sa te iau… Si o sa  mergem impreuna pana la marginea pamantului. Ce-o sa-si mai aminteasca omenirea!… Ala cu  femeia aia frumoasa, in brate, si cu Dumnezeu in spinare! Pas, pas! Apoi, am sa ma urc, singur, pe un vapor…
– Singur?
Da, singur! Tu o sa ramai la tarmul marii. Tu si Dumnezeu! –
– Eu?!
– Da, tu! La sfarsitul lumii, musai, femeia! Femeia si Dumnezeu. O sa rescrii Evanghelia. Fara carte, nu se poate! Parca vad: Evanghelia dupa Oly! Apoi, o sa faci copii! Cineva trebuie sa o ia, iar, de la inceput!
– Si tu?
– Eu am sa mor, acolo, in larg. Apoi, am sa fiu peste. Fat, fat, prin valuri, pana aproape de mal. Cand va fi cazul, am sa ma las prins. Cu mine o sa-ti hranesti poporul…
– Nick, ce e cu tine?
– Nimic! Tu si Dumnezeu la inceputul lumii! Ce Adam? Ce Eva?!… Abia astept sa ating pamantul! Si, pas, pas!
***
In momentul in care am simtit avionul ruland de-a lungul  pistei de aterizare, zeci de aplauze au rasunat in interiorul sau. Cateva secunde, am stat nemiscat  Nu-mi venea sa cred ca am atins, din nou, pamantul.
–    Nick, suntem  la tine acasa! In Romania! Nu te bucuri?
–   Ce sa zic?  Da, numai ca spaima, pe care am tras-o… Tu cu visul tau…  Cosciuge in zbor?!… N-am s-o uit, tot restul vietii!
– Nici eu? Mai stii?…
– Ce?
– Ma, nu face pe uitucul ca…  Hai, ia-ma in brate! Dumnezeu, daca vrea, se urca El singur! Sa te vad!  Trece-ma pragul! Ca pe mireasa ta! Dintr-o lume, in intr-alta?! Macar doi pasi, aci, pe pamant romanesc! Si dupa aceea, mai vedem noi!Ca pana la capatul lumii, ehe, poveste lunga!
– Asa, in vazul oamenilor?
– Da!
– Si daca, uite, raman teapan?
– Ma, daca ai sa ramai, afla ca am sa te duc eu in carca, pana la Cernauti, iar acolo…
–  O sa-ti puna nisti ventuzii ca, numa!… – s-a amestecat in vorba tanarul de langa noi.
– Da? Ca sa vezi?! Dar, dumneata de unde…
– De la Chisinau, domnule! Student in Romania, iar acum, cu o bursa la Dijon! – a raspuns el, vorbind bine romaneste.
– Eee, asta e altceva! Rusoaica din Odessa, unul din Banatul sarbesc, frumoasa mea din Cernauti, si…
– Romania Mare!
– Nu, domnule, romanii la un loc!
– Mie mi-ar placea! – s-a amestecat Olesya.
–  Asculta-ma, daca mai stam, pe o terasa, la un suc, pun pariu ca ne gasim rude! – am glumit eu.
–  Poate chiar frati! – a insitat moldoveanul.
– Apropo, ea e Olesya, din Cernauti, eu…
– …Nick, cel mai iubit dintre iubitii  lumii! De mine, bineinteles ! –  mi-a luat-o ea inainte.
– …Iar eu, Igor! Igor Cuscenko! Moldovean din…
– Polonia, sau?…
– Nu, domnule, Chisinau. ,,,Orasul meu din alba  piatra!”
– Chiar ca alba! – a confirmat Olesya. Am fost la voi. Odata, cand cu… Ma rog, nu are importanta…
– Intr-o zi, poate am sa ajung si eu…  Ce zici? – am intrebat-o pe Oly.
– Pana una, alta, drumurile tale spre Cernauti… Adica spre mine. Ma, nu cumva sa te duci, ca te strang de gat! Astia au niste femei asa de frumoase, ca… pe-acolo o sa-ti putrezeasca oasele…
– Daca ar fi si ar fi,… parca tot aici ar trebui! Nu de alta, dar alea, despre care zici tu ca sunt, au impanzit Romania…
– Of! Saracuta de mine! Doar eu am ramas tocmai dincolo de… Nick!   Ce zici, vrei?
– Ce?
– Sa mutam Bucovina mai la sud!
– Cu tine cu tot, nu?
– Pai, alfel, cum?!
***

–   Da, cum si in ce fel? Mai vedeti voi! Important e sa vreti, ca de putut se poate! –ne-a zis Igor inainte de a ne desparti.
– Ai auzit? Totul se poate!
De la Baneasa, la Gara de Nord,  am mers cu un taxi. Pe tot parcursul drumului, Olesya a tacut. Privea, adesea, cladirile cenusii, copacii ruginii, de pe marginea drumului, si tresarea, de fiecare data, cand scartaiau rotile masinilor din trafic. O priveam cu coada ochiului si ma sfasiam in propria-mi incertidudine. Cu cat ma apropiam de gara, cu atat simteam cum un fel de vuiet nemilos al lumii imi taia respiratia, si cum timpul se imputineaza precum omul in ultimele clipe de viata. Eram, in adancul sufletului, cand disperat, cand fericit, si imi venea sa tip: „de ce, Doamne, de ce?”
– Am ajuns! – am confirmat eu oprirea taxiului aproape de intrarea principala a garii. Olesya a tacut din nou. A coborat, cuminte, din masina, si m-a asteptat. Privea, parca, peste dealurile Moldovei, la ea, in curte, la Cernauti. Soferul ne-a dat bagajele, apoi am pasit in interiorul cladirii.
– Reintram in timp! – mi-a soptit ea. In amarata asta de istorie… Betia de noi  se duce… Ramane contingenta… Politica!… Nimicul! Ce ai sa faci in zilele urmatoare?
– De maine?
– Da! Abia acum suntem la rascruci! Pupaza ta isi ia zborul…
– Adica, se urca in tren…
– Si, fal-fal,  daca am noroc…
– …Cam pe la pranz, am sa-ti arat drumul mantuirii. Scara spre cer!… Crede-ma, chestiune unica!
– Ce nu s-a dovedit pe fata pamantului, vorba rusoaicei…
– Afla! Daca ar avea astia, prin Occident, o asa minune, ca romanii, la Targu Jiu…
– S-ar perinda, pe-acolo, crestinii, ca arabii la Meca. Maa, hotule! Tu ma duci cu zaharelul si, pana la urma, tot la  acrituri ajung!
– Cum vrei, insa o portie de suflet, la Masa tacerii, doar la mine in Oltenia!… Ca sa nu-ti mai zic de Poarta spre suflet… Tot acolo, la doar doi pasi, spre rasarit… Vrei?
– Eu stiu?!… Poate alta data…
– Nu da  vrabia din mana pe  cioara de pe gard!
– Ce sa fac?
– O vorba de pe la mine.  Cu alte cuvinte, cand prinzi o gasca, jumoale-o, daca vrei sa iti faci burduf  de perna cu puf.
– Tot nu inteleg!
– Atunci, musai o trecere prin Oltenia mea!
– Si acasa?
– Doua, trei zile mai tarziu, ce mai conteaza! Ca doar nu se muta Cernautiul din loc!…
– Mai stii?! Vin tatarii, vin vandalii… Insa, fie! Ca doar n-o sa plesneasca pamantul!
***
La scurt timp, si eu si Olesya eram, din nou, suflete pe drumuri. De data aceasta, puse pe sinele de cale ferata. Trancanitul rotilor de tren, acum semn al intoarcerii, il traiam  la nivelul unei amestec. In emotie, ingredient, Olesya, eu, pacatul si Dumnezeu.  Ultimul, parca liber de orice. „In definitiv, ce obligatie ar avea  Dumnezeu fata de mine?! –  m-am  intrebat in gand, in timp ce incercam sa gasesc un loc, cat de cat confortabil, in mijlocul unei lumi care, parca, vesnic,  batea toba.  Cand tocmai, gata, gata, sa scap de obsesii,  am auzit-o, un fel de halucinatie acustica, pe mama: ,,ma, baiete nu cumva sa iti bati joc de vreo fata  mare, ca blestemat vei fi! Si blestemat vei ramane!” Am tresarit. O clipa mai tarziu, Olesya  mi s-a parut a fi victima, eu, pacatul unei iubiri cantate la flaut,  iar vecinii de pe scara blocului, in care locuiam, barfitorii universului.
,,L-ai vazut, draga? Nici ca ne mai baga in seama!…Nu-i mai ajungi cu prajina la nas! A fost in Franta si…”  ,,De-aia nu mai pot eu!” ,,E, nu e chiar asa! Ai vazut si tu, si-a luat una, de prin partile alea… Auzi, de parca a ta si altele, de pe aici, nu ar avea si ele, acolo, ce trebuie sa aiba…” „De-aia, uite,… dar cine stie ce panarama?1 Ho, ca o sa vada el…Ehe! Vine aia din buricul Parisului, sa stea cu asta, in doua camere, la bloc?! Cand o zbura porcul  cu soacra-mea in spinare!” ,,Pai, na, uite, ca zboara…!” ,, Da? Atunci, duca-se dracu, si porc, si ea, si tot!” ,,…Puico, fa, ascult-ma pe mine! Leana e fiarta!” „Aoleo!” Profesorul s-a intors cu una. …Iar acum, fie-sa… Vai de mine, da` s-o vezi pe ea, pe Leana… Au cam ramas cu destiul in gura!” ,,Las` ca asa le trebuie!  Cand le-am spus: fata,… prea toapa! Una, doua, tasti-basti, cu buricul gol si fusta pana la cur! Ma mir ca nu s-a pus ala cu daravela pe ea! Si atunci s-o fi vazut eu pe Leana, pe unde scotea camasa?!” ,, E, si cu tine! Cum de n-a dat pleasca peste ea? Leana! Scapa de dracu!”
–    Nick! La ce gandesti, omule?
–   La nimic! Adica, da, la chestia aia: eu cu tine in brate si Dumnezeu in spinare, spre sfarsitul lumii?! Frica, agonia, iti dai seama?
-Nuu! Nu asa, ci altfel: Impreuna, pana la marginea marii… Acolo, tu, pestele, fat, fat, pan` la Dumnezeu, apoi eu,  si-un alt inceput!…
***
La Videle, trenul aproape ca s-a golit. Cel putin, noi am ramas singuri in compartiment. Olesya privea pe fereastra. Campurile negricioase pareau pustiite. Taranii isi culesesera porumbul,  insa araturile de toamna inca mai asteptau ploile ce trebuiau sa inmoaie pamantul.
– Nick! Stii ce? Tot ce avem, aici, in tara, la tine, in fata ochilor, seamana cu cerul de  adineauri, culcat pe pamant.
– Lipseste furtuna!
– Totusi, ceata, valuri, valuri!  Soarele, parca se  ineaca in nori… Vezi acolo, departe, copacul acela stingher?
– Da!
– Cum ti se pare?
– Copac!
– Si atat?!
– Mda!…
–  Eu il vad un urias revoltat, ce  sta la sfada cu Dumnezeu,… E, un fel de a zice!… In timp ce gusta din relicvele, cine mai stie ale carui muritor?!
– In definitiv, cam totul e de mancat! …Animalul mananca iarba, omul, animalul, pamantul, pe om… Iar pomul, pamantul.
– Nu m-as mira sa ma simt, odata, intr-o zi, frunza agatata spre cer, intr-un fel de respiratie istorica!  Cum s-ar zice, stafie colorata pe creanga unui copac…
– Adica, moroi?
– E, si cu tine, moroi! In definitiv, ce e ala, moroi?!
– Un fel de… unul mort, dus pe lumea cealalta, si intors!
–  Da!  Cam aceeasi chestiune, stafie!…
– Nu prea… Stafiile au ceva din momaile mergatoare… Sau seamana cu alea puse in capul viei! Paznici!… Moroiul insa, e moroi! Cu personalitate, cu… Da ordine, face, drege… Cand i se pune pata, harsc! Mai trage cate unul in teapa!
– Si-n timpurile astea?!
– Da!
– Vai, ma sperii! Sunt si pe la tine?
– Cum sa nu! Numai ca, ai mei, din Oltenia, sunt mai romantici. Nu rezista la femeile frumose. Cand le vad, devin asa, pufosi… Bureti de spalat cu ei pe spinare.
– Taci, ca ma trec fiorii! Draga, stii ce?  Vreau sa ma intorc! Unde mai opreste trenul asta?
– Ehe, tocmai la Craiova! Moroii de sus! Nu ti-am spus?
–  Vai de mine!… Nu mai am de ales?
– Nu!
– Nick, macar spune-mi, cand ajungem, ma duci la hotel si pleci?
– Doamne fereste! Am si eu casa, masa… Ca omul!
– Nu ma pacalesti?
– Nu!
– Ah! Mi-a venit inima la loc. Impreuna, e altceva!
– Abia astep sa-ti vad cuibusorul si sa fac un dus! Apoi…
–  Nici o problema… E apa calda, sampon, spumant, eu…
***

Dupa cele intamplate pe drum, Craiova mi s-a parut locul, in care Dumnezeu a facut, pentru prima data, si cerul si pamantul. ,,Raiul meu de cand lumea!” – mi-am zis, in gand, dupa ce am iesit in fata garii. Se intunecase bine cand m-am oprit langa fantana arteziana si am respirat adanc. Drumul spre casa, in oras, l-am facut pe picioare.
– Am vazut lumina zilei, la nord, peste dealurile dimprejur, insa… Draga mea, oraselul asta… – am rupt eu, pentru a nu stiu cata oara, tacerea.
– Ba, nu! Frumoasa ta!… Frumoasa ta din Cernauti!  Suna, cum sa-ti spun, ca intr-o partitura bizantina!
–    E, suna! Spune-mi ca iti place!
–    Da! E ca un inceput de replica intr-o piesa de teatru…
–    Lumea, ca spectacol! Idee veche de cand…
–   Si totusi, in fiecare zi, noua!  Sau, alta… Personajele… La noi, de exemplu, actul I : Montpellier sau drumul oaselor.  Actul II: Lyonul cu seductia… Trebuie sa spun ca m-ai cam pacalit! Eu, curioasa, iar tu, hat! Smecher!
–  Ce sa faci? Asa e cand intri in saptamana chioara!
– Oarba, ziceai ca se zice!…
– Oarba, chioara, cam tot un drac e!… Actul III?
– Chestia aia cu… ,,Ce-o sa-si mai aminteasca omenirea?!… Ala, cu  femeia aia frumoasa, in brate, si cu Dumnezeu in spinare! Pas, pas!” M-ai dat gata! Asculta-ma, tu ai un soi de nebunie care cucereste! Iti ia mintile!
– Sa nu exageram! E plina lumea… Insa, de cand lumea, musai si un nebun in vremuri! Pentru explicatii, pentru chestii, socoteli… Cineva trebuie sa fie si responsabil! Ceilalti, adica, aia zdraveni,… cica la cap, s-ar zice,… au patologia in oase! Srambi, fragili! Nu rezista la terfeleala.
– E, asta e! Iar acum, partitura cu Statul in stat, Drumul mantuirii, si Cina cea de taina la Masa tacerii…
– Doamne, ce le-ai incurcat! Pai, eu asta am spus?
– Nu?
– Nu!
– Atunci, zii tu!
– Uite, calea de urmat trece prin pat. Asta e sigur! Dar sa o lasam mai spre miezul noptii, dupa dus, intalnirea cu moroiii si…
– Ma, ia vezi, ca iar ma sperii! Si?
– Pusul ventuzelor!
– Hotule! Iti arde de pupat! Care va sa zica… Manca-l-ar mama de baiat!
– Mda… Un fel de preludiu, inainte si dupa! Mancam si? Sau?… Ritualul locului in vremurile de acum, astea postmoderne, ca pe vremea de dinainte…
– Adica in modernism, vrei sa spui?!
– Ia-o cum vrei tu si nu ma mai intrerupe, ca pierd firul istoriei! Deci, in vremurile… dupa cum spui tu, totul incepea cu bataia… Venea omul, acasa, si trosc! pleosc!
– Vai de mine, dar brutali mai sunteti! Norcul meu, ca au trecut timpurile…
– N-ai inteles! Asta era curatitul! Nu puteai intra, oricum, in asternut! Preludiul, relaxarea, inceputul… Isi varsa omul naduful. Apoi,  mancau… Mai suspina ea… Da! Suspina,… suspina! Iar el isi  rasucea o tigara cu tutun frectat in podul palmei, si hartie de ziar. Stii, asa, de-al dracu! Se odihneau o idee, pana la primul cantat al cocosilor. Abia atunci se intorceau aia pe lumea ailalta!  Adica, moroii, in lumea moroilor!… Si, spre ziua, tavaleala… Fiecare dupa puteri! Oricum, o simtea femeia pana spre seara urmatoare…
– De unde stii?
– Cantau! Ale dracu, cantau! …U-a-la-uaa!… U-a-la-ba!…
– Interesant! Mai invata omul! Adica, eu… Si, de inchinat?
– Aaa! In fiecare zi, de dimineata! Beau aghiazma, pupau si icoana… Cum s-ar zice, spalau pacatul! Asta, cand se intampla sa stea barbatul mai mult pe acasa. In caz contrar, toate cele zise incepeau, acum, tarziu, toamna, cand se intorcea el din lume… Venea, asa, din lume! Pe drum, i se mai nazarea cate una, alta, si o lua la palme, de cum deschidea ea poarta…   Unii  se intorceau acasa doar  sa-si bata muierile!… In special! Tine minte! Era si o explicatie: ,,ma nene, se face a dracu, da boala in ea,  isi ia lumea in cap…!”
– Si?
– Si: Trosc! Pleosc! Apoi, proba cu aghiazma, icoana! Unele se mai si jurau, ca … Mai pe la pranz: …U-a-la-uaa!… U-a-la-ba!…
– …Cu suspinatul?
– Suspinau, suspinau! Un fel de ragaz, intre si intre!
– Cat isi rasucea ala tigarea, asa,… de-al dracu?!

N. Balasa