Vavila Popovici

O pasare de foc, oarba,

spinteca vazduhul si Turnul cu o suta etaje.

Este ora opt si patruzeci si cinci de minute.

Flacara rosie devine cianotica,

ciuperca neagra se umfla;

unii vad chipul Satanei, imaginea se repeta…

Mii de hârtii ca niste pasari mici, albe, nevinovate,

cu aripi întinse zboara din turn

si cad pe pamânt…

Oamenii fug, unii se transforma în scrum,

altii delireaza sub darâmaturi.

Moartea cade neagra,
serpuind pe zidurile care se darâma

ca niste castele de nisip…

Ochiul galben al soarelui priveste neputincios

pamântul acoperit cu aripi sumbre,

aripi ce nu se mai zbat…

Linistea diminetii fuge pulverizata

de zecile de mii de fragmente de geamuri

prin care au trecut odinioara

atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea vise…

Pe strazi, în biserici, lumea se roaga…

Alb, negru, rosu.

Lacrimi, durere, sânge. Vise ucise.

Înnebunit, soarele pleaca.

Amurgul cade peste sângele colorat în mov,

câinii scormonesc printre ruine…

Întunericul devine din ce în ce mai negru.

Luna apare curioasa, glaciala, distanta.

Legile urii au învins pentru o clipa.

Sufletele ucigasilor împreuna cu ale victimelor

se-nalta spre cer pentru judecata.

„Cu ce-am gresit? se-ntreaba sufletele curate,

Noi am muncit, am cladit, am iubit… Dar voi?”

Manhattan, 11 septembrie 2001