O pasare de foc, oarba,
spinteca vazduhul si Turnul cu o suta etaje.
Este ora opt si patruzeci si cinci de minute.
Flacara rosie devine cianotica,
ciuperca neagra se umfla;
unii vad chipul Satanei, imaginea se repeta…
Mii de hârtii ca niste pasari mici, albe, nevinovate,
cu aripi întinse zboara din turn
si cad pe pamânt…
Oamenii fug, unii se transforma în scrum,
altii delireaza sub darâmaturi.
Moartea cade neagra,
serpuind pe zidurile care se darâma
ca niste castele de nisip…
Ochiul galben al soarelui priveste neputincios
pamântul acoperit cu aripi sumbre,
aripi ce nu se mai zbat…
Linistea diminetii fuge pulverizata
de zecile de mii de fragmente de geamuri
prin care au trecut odinioara
atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea vise…
Pe strazi, în biserici, lumea se roaga…
Alb, negru, rosu.
Lacrimi, durere, sânge. Vise ucise.
Înnebunit, soarele pleaca.
Amurgul cade peste sângele colorat în mov,
câinii scormonesc printre ruine…
Întunericul devine din ce în ce mai negru.
Luna apare curioasa, glaciala, distanta.
Legile urii au învins pentru o clipa.
Sufletele ucigasilor împreuna cu ale victimelor
se-nalta spre cer pentru judecata.
„Cu ce-am gresit? se-ntreaba sufletele curate,
Noi am muncit, am cladit, am iubit… Dar voi?”
Manhattan, 11 septembrie 2001