INVARIABILUL LEGII SI AUTORITATEA DIVINA

On January 13, 2010 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Europe, History, Inspirational, Romania, TheologyLeave a comment

Prof. Dr. Adrian BOTEZ

6 Ianuarie 2010

Deocamdata, Justitia nu face decât gesturi de concesie trufasa (dar, si acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenta aroganta, fata de Religie. Juramântul conducatorilor sociali pe Biblie(nici macar pe crucifix) si prezenta crucii în sala de judecata – ar fi singurele câstiguri ale Religiei, dupa ateismul comunist. Dar aceasta-i prea putin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem înca extrem de departe de o recunoastre cinstita si deschisa a planarii permanente a DIVINULUI, asupra Balantei Justitiei umane. Un ocean de neîntelegere mai este de parcurs, pâna când se va recunoaste ca actul justitiei trebuie supus normei divine si finalitatii divine – iar legile sa reflecte, clar biblic – INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelata (veterotestamentar si neotestamentar – complementar!).

Caci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invarianta Divina, ca varianta adaptata social si spatio-temporal, la o anumita societate, a unei anumite epoci istorice si dintr-un anumit spatiu spiritual(întelegem prin Lege Invarianta Divina – fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testament – fie Invariantul-HRISTOS – Fericirile din Predica de pe Munte) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fara autoritate reala. Autoritatea eroica, de care vorbea G. Vico, era consecinta tot a apelului la autoritatea divina: bratul care crea spatii pentru popoare era subordonat hotarârii Bratului Divin, constiinta ctitorului de state si natiuni era “turnata” în Potirul Constiintei si Vointei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-natiuni). Nu acelasi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comuna, a ultimelor veacuri.

Autoritatea ori este divina sau delegata de catre divinitate – ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revolutiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” sa ucida si sa comita regicid – ci, cum s-a dovedit ulterior, Revolutia Franceza, ca orice revolutie umana – a fost rezultatul unei conspiratii din partea unei minoritati luciferizate. De aceea, ea ramâne, ca si razboaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi – si un motiv de serioasa reflectie pentru Biserica). Legislatorul trebuie sa accepte ca autoritatea sa-i fie delegata pentru a se împartasi din lumina divina a ORDONARII. Deci, autoritatea divina sa fie delegata catre Legislatorul terestru, care reveleaza(nu opacizeaza, nu ascunde – cum face azi – trâmbitând fals “umanismul” legilor – adica impostura si arbitrariul) Legea Divina – cândva, cea proclamata, pentru sânge (adresata MEMORIEI si FIZICULUI), pe Muntele Sinai – astazi, cea proclamata, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Maslinilor.

HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatal, prin aspectul sau filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pamântesti (concomitent cu cele ceresti). Trebuie sa se înteleaga foarte clar ca legislatia umana terestra a început în Legislatia divina si trebuie sa se-ntoarca, logic (chiar daca sub forme diversificate), în esenta legislativa din care a pornit. Tocmai aceasta cale de întoarcere la obârsia divina a legislatiei terestre si premizele ei le înfatiseaza Hristos-Dumnezeu , prin predicile si parabolele de la Templul din Ierusalim si, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte(Matei, cap. 5,6,7), ca si lamuririle catre apostoli, la Cina cea de Taina (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, ca, prin toate legislatiile istoriei, prin toate orânduielile si orânduirile umanitatii – nu se face altceva decât împlinirea, discreta, progresiva si secreta (mistica, ascunsa ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârsia preaputernica a tuturor legilor ce vor fi fost vreodata pe fata Pamântului: (Matei, 5,18)”Caci adevarat zic voua : Înainte de a trece cerul si pamântul, o iota sau o cirta din Lege nu va trece, pâna ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desavârsit si absolut integral, prin însasi trecerea-istorie (“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituala, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenta(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât si în continutul-imergenta(cirta=semnul literei de mijloc).

Cine afirma ca legea crestina e prea îngaduitoare, sau, chiar, ca n-are sanctiuni, ci doar îngaduinte – amarnic se însala si nu are habar despre crestinism. Da, ne sunt dezvaluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai departate, spre desfiintarea limitei spirituale, catre Dumnezeu – daca ne supunem desavârsit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESAVÂRSIT MORAL-SPIRITUAL, desavârsit virtuos, desavârsit supus Legii – pâna la renuntarea completa la egotism si egoism, deschiderea definitiv generoasa, autosacrificiala, catre “ceilalti”, catre Iubire – care Iubire, adusa în parametrii cristici, echivaleaza cu desavârsirea paradisiaca a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adica eliberat deplin de anomia satanica). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omenesti nici nu-l întrevad, prin formularile lor ambigui si din greu gâfâite, îngaimate, bâlbâite. Legile umane, însa, dca vor sa mai existe(ca autoritate efectiva) în istoria evolutiv-terestra, trebuie “sa traga cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdata, prevazuta finalitatea legislativa suprema, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumatate de ureche, si în sila: ele nu sunt în stare sa zareasca, sa exprime ce zaresc (daca zaresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiintei umane, dintr-una anonima, aflata în permanenta stare de zavistie cu sine si cu mediul sau social – într-una perfect împacata-armonizata cu sine si cu mediul sau socio-natural(caci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palida imagine a Cetatii Legislative a lui Dumnezeuii, o vedem în unele mânastiri crestine, unde ascultarea legislativ-divina (alaturi de voturile saraciei si castitatii – care au tot o natura legislativa, dar mai înalta si mai greu de înteles pentru oamenii de rând: desfiintarea totala a egotismului, prin saracie trupeasca-sociala, desfiintarea semintei metafizice de vrajba, sexualitatea – care a despartit si învrajbit Omul cu Dumnezeu si, astfel, pe om cu sine însusi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv si perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESAVÂRSIT) – este atât de aspra, cât nu si-a închipuit niciodata vreun legislator ca vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribila consecinta.

1.Dar, daca rasplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desavârsita, doar printr-o ascultare desavârsita, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveste, în mod direct, doar FIINTAREA UMANA, si nimic altcevaiii) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege si, mai cu seama, a celor chemati sa reprezinte Legea si sa-I calauzeasca pe oameni spre Lege, dar care-si încalca sistematic misiunea juridico-umano-divina(PREOTII-JURISTI AI TEMPLULUI) este marcata prin exclamatia prevestitoare de prabusire apocaliptica:”Vai voua!”iv: -“Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca închideti oamenilor împaratia cerurilor, caci voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati!(…) Nebuni si orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinteste aurul?(…) Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca dati zeciuiala din minta, din marar si din chimen, si nesocotiti cele mai de sama ale legii: dreptatea, mila si credinta. Acestea trebuie sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati!(…).Drept aceea, însiva marturisiti de voi, ca sunteti fiii celor ce au ucis pe proroci. Si împliniti si voi masura parintilor vostri. Serpi, pui de vipere, cum veti scapa de osânda gheenei? De aceea, iata Eu trimet la voi proroci, întelepti si carturari, si pe unii din ei îi veti ucide, si-i veti rastigni – si pe altii din ei îi veti bate în sinagogile voastre si-i veti alunga din cetate – ca sa vina asupra voastra tot sângele drept, care s-a varsat pe pamânt, de la sângele lui Abel celui drept pâna la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ati ucis între biserica si altar. Adevarul va graiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iata vi se lasa casa voastra pustie, caci va spun: de acum, nu Ma veti mai vedea pâna nu veti striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sanctiunea suprema a frivolitatii fata de Lege si Misiune a Legii: dez-identitatea si atoate-învinuirea, urmate de orbirea fata de lumina – pâna la descatusarea CONSTIENTA, ABISALA – a constiintei raului din Sine.

Cei care sunt chemati sa dezvaluie, în om, prin educatie si credinta, Legea sadita de Dumnezeu – si încalca, sfidator si iresponsabil, menirea – sunt supusi imprecatiei cristice pe pamânt – dar Legea nu e de pe Pamânt. De aceea, acest “vai voua!” este vizionar: legislatorii si juristii, care se fac ca nu vad Legea, si scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsa: DES-FIINTAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiintei). Legislatorul si juristul care nu e vizionar , ci bucher si tipicar, speculând meschin, rau-voitor – îsi auto-suprima fiinta, se sinucide spiritual. Caci vesnica osânda a Gheenei este Focul ce arde toate matritele gresite ale Facerii – sterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastra[planul existentei terestre si cosmice] vi se lasa pustie.” Si nu-L vor mai vedea (n.n.: adica, nu se vor mai putea vedea-identifica, macar formal – în/cu Matrita Fiintei-Hristos) pâna când nu vor recunoaste, dincolo de legile chitibusaresti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Ma veti mai vedea, pâna când nu veti zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

CIVILIZATIA CRESTINA – CIVILIZATIE LEGISLATIVA

Multa lume (juristi si nejuristi) are o parere complet falsa despre lege si crestinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele doua notiuni.v De fapt, adevarul consta exact în formularea inversaa a judecatii: cine nu vede ca numai prin crestinism, legile capata valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeste, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adica, despre nimic.

Este tot atât de absurd sa afirmi ca religia crestina n-are de-a face cu legislatia, precum este de absurd sa afirmi ca legislatia nu are de-a face cu morala, sau ca morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, caci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “arta pentru arta”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru ca nu sunt propria creatie – ci creatii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor sa ajunga la Lege – adica la Dumnezeu.

Cât despre faptul ca legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmatie pe care numai infractorii pot s-o admita, fara mustrare de cuget. La fel, ca Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adica, de ce sa te comporti bine, daca nimeni nu vegheaza asupra Binelui, si nici nu stii ce-i acela Bine? Dar daca admiti ca Binele exista si ca este Cineva care vegheaza la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie si a moralei religioase de Lege apar radacinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

Juridica trebuie sa contina si Pedagogia. Si invers. Omul daca nu e învatat sa învete legea – si daca nu-i este stimulata întelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent fata de lege. Iar prin teroare si indiferenta n-a functionat lunga vreme nici o societate umana – ci societatile bazate pe lipsa de ratiune si implicare rationala a cetatenilor în treburile Cetatii – s-au sinucis, au disparut din istorie. Omului trebuie sa i se explice, în amanunt, cu multa rabdare, la vârsta când plamada lui umana este maleabila si permeabila – cine este el si cum sa actioneze si de ce sa actioneze, într-un fel si nu în altul. Pedagogia juridica trebuie facuta chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de întelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice si a finalitatii ei sa aiba loc la vârsta deplinei întelegeri, a deplinei formari a capacitatilor rationale, emotionale, atitudinale, spirituale: adolescenta. Numai un om educat spre înalta si cât mai deplina întelegere a întregului sistem juridic, social si cosmic, va avea posibilitatea sa actioneze ca un om adevarat, sa-i formeze, la rândul lui, prin convingere rationala(dar si intuitiva) pe alti oameni(tovarasi, copiii lui, chiar pe parintii lui neinstruiti) – si doar astfel poate sa se-nchege si sa reziste o societate umana sanatoasa – autentic umana, prin spiritualitate evoluata.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispretuit – dar nu ele dicteaza marele mers al istoriei umanitatii. Trebuie acordata asistenta sociala materiala, dar si morala, întelegere si respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot tine pasul cu cerintele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate si respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societatii, CALAUZELE, cei care mentin constant , fara sincope prea mari, ritmul evolutiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie sa fie misiunea nu doar a dascalilor de scoala, ci si a juristilor, întorsi în scoli, redeveniti dascali (caci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, functiile sacerdotala, educationala si juridica trebuie cumulate de acelasi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Ca azi a cazut unul, din disperare, ca mâine vor suferi multi si vor cârti – trebuie sa le acordam întreaga noastra compasiune – iar pe cei ce traiesc, fizic si spiritual – sa-i înconjuram cu blândete si, asemeni lui Hristos, sa-i sfatuim, sa-i însotim câtiva pasi, sa le explicam cu întelepciune, cu spirit de autosacrificiu si cu rabdare îngereasca: “Iaca Eu va trimet ca pe niste oi în mijlocul lupilor: fiti deci întelepi ca serpii si blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Sa-i mustram pe cei prea(si nejustificat) lenesi, sa-i izolam, partial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinta constienta si refuza orice sfat bunvi – sa-i îndepartam de societatea umana, pentru a n-o contamina cu raul lor (dar în izolare, sa le încercam, neobosit, puterile sufletului, sa trezim în ei, fie si întârziat, germenii salvarii – viziunii umano-divine: preotii si pedagogii sa intre cât mai des, în clasa de elevi cât si-n închisoare, într-un ritm sustinut, pentru a forta usile întunericului). Dar, evident, grija principala sa fie pentru sustinerea ritmului general al UMANITATII: aceasta este misiunea legilor si legislatorilor – sa nu-si ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CALAUZITOARE. Caci vor exista mereu cetati-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – si nu avem dreptul sa ramânem la aceste cetati, sa ne contaminam de raul lor încapatânat – ci avem datoria sa mergem spre cetatile-oameni care accepta Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii:”Legile sa nu urmeze crestinismul, caci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc.”. Crestinismul autentic nu pedepseste cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastra despre sistemul de pedepse este gresita.

Noi reactionam precum pagânii sau primitivii veterotestamentari, fara gând si inima, ci doar cu instinctul primar si cu pumnul, cu violenta fizica: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Exista, însa, o reactie spirituala, de autopedepsire, extrem de severa, decât care mai îngrozitoare nici nu exista pe fata pamântului si în istorie: este pedeapsa de tip crestin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizicavii – ci de transfigurare spirituala, repunere, a celui ce era doar umbra de om – în rangul deplin si adevarat de OM. Aceasta pedeapsa cumplita este pedeapsa pozitiva, specifica doar crestinismului, adica NOII LEGI, care, chiar daca înca nu e instituita si nu se întrezareste macar posibilitatea instituirii ei generale – asa va fi, peste tot pamântul. Abia atunci, legile vor fi Lege, si se va vedea limpede ca toate sistemele legislative, purcese din morala divina, se îndreapta catre finalitatea omului virtuosviii: “ci sa fie cuvântul vostru: ce e da, da si ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rau” – si :”Eu însa va zic: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc, si va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru, Care este în ceruri; caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti, si peste cei nedrepti (…). Deci fiti desavârsiti precum este desavârsit Tatal vostru cel ceresc”ix.

Problema “obrazului întors catre noua palma” a facut sa curga râuri de cerneala. Consideram ca avem dreptul sa ne spunem parerea si noi, împotriva celor care afirma ca “crestinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câta vreme Hristos vrea sa-l readuca pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTAPÂNITOR, deci nimanui supus – cu atât mai putin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeste Hristos nu le înduri pe orizontala existentiala, adica, de la om la om. Ci pe verticala recunoasterii permanente a raportarii om-Dumnezeu. Palma prima, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om ramâne, si deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusa si restrânsa de catre chiar limitele conditiei sale umane. Deci, pentru ca eu ma recunosc mult mai vinovat, în fata lui Dumnezeu, decât poate un om sa-mi arate ca sunt vinovat, întorc si celalalt obraz, pe care ar trebui sa mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umana a pedepsitorului-trimis divin – pâna la deplina pedepsire divina, conforma cu imensul meu pacat catre Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a palmuit va realiza ca nu poate el sa ne loveasca, atât cât ar trebui, prin justitie divina-nonumana, sa ne loveasca. Atunci, abia, îsi va da seama de limitele lui, de faptul ca nu e decât supusul (robul) catre Dumnezeu-Legea (si Sanctiunea). Deci, NEPUTINTA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Daca se va cai sau nu, daca va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneste – dar, deja, suntem iesiti de sub “jurisdictia” umana a oricarei lovituri deplin-divine. Dar:

a- lui i s-a facut demonstratia ca e neputincios, fie si în asa-zisa “dreptate”, “violenta punitiva”( când, de fapt, nu e decât vointa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna si forta mâniei sale de om);

b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, ramâne de rusine: îsi va da seama ca e un biet om, si-atât; din acest moment, îsi va pune problema ca – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parca ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsita de Dumnezeu(si numai Dumnezeu stie cât de grea va fi pedeapsa divina, lovitoare pentru SUPERBIE…);

c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câstiga constienta cât mai acuta, deplina, a vinovatiei fata de Dumnezeu, si va sti (va fi gata) sa astepte O COMPLETARE (oricând) la lovitura – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituala: lovit deja fiind, de catre inconstientul impostor, stie ca lovitura lui Dumnezeu, pentru pacatele sale, va fi mai mica decât o merita , pâna în momentul lovirii umane (mai mica exact cu lovitura trimisa de Dumnezeu prin impostor, lovitura prin care pacatul partial al lovitului este adaugat pacatelor, pâna atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislatiei punitive a lui Dumnezeu. Dar si semnul-sansa a viitoarei mântuiri. De la aceasta “palma” încolo ar trebui, pentru adevaratul crestin, sa urmeze revelatia Împaratiei lui Dumnezeu ! Asa ca, aceia dintre noi care se revolta împotriva “palmei”(si a primei, si a prezumatei…) – ar trebui sa ceara ei, cât mai degraba, si de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul ca “Dumnezeu nu te-a uitat”…

Cine mai tine cont, în zilele de azi, ale legislatiei laice – ca ar putea fi trimis în judecata Focului Vesnic, al retopirii “matritelor fiintiale” – “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”? – când toti suntem calcatori de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

Cine ar accepta azi, în legislatia laica (Doamne, ce-i mai place omului s-o faca pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga si-n dreapta, cu mintea lui de om…), sa se autoexileze , definitiv si irevocabil, de propriii copii – daca acestia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârsia a Toate, singura garantie a Binelui?x Cine ar accepta azi, în legislatia laica, atât de “severa”(?…) – sa-si taie mâna sau sa-si scoata ochiul, pentru o “simpla” minciuna, tradare? Doar tradarea e relativa, nu?… La fel – Adevarul: mereu, în societatea laica avem “puncte de vedere” – adica pretexte de a (ne) minti cu nerusinare. Fii pregatit, în orice clipa a vietii tale, sa fii torturat inimaginabil si sa mori pentru Dumnezeu!Adica, pentru revelarea SINELEUI TAU REAL-DIVIN.

“Hotarât lucru, legislatia crestina este mult prea severa – si nedemocratica!” – vor spune, acum, aflati, oarecum, în cunostinta de cauza, cei care ziceau, pâna acum , ca-i legislatie prea blânda si ca orice crestin are mentalitate de sclav. Da, este severa, pentru ca Dumnezeu are pretentii mari de la om(daca vrea omul sa fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar si rasplati pe masura: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevarat, adica asemeni Lui. Dar aceasta înseamna: PERFECT CURAT-CURATAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adica, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratica? Dumnezeu nu stie decât despre o singura categorie umana – de fapt, despre un singur om: ADAM (sa-l întoarca de unde a purces, plângându-si greseala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea”nedemocratica” ar începe de la doi…

Greu, teribil de greu, dar si teribil de maret si nemasurat nobil lucru este sa fii crestin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu. Prima si singura conditie: respecta Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalti, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fara alt scop decât Dreptatea: “Fericiti cei ce flamânzesc si înseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura!”xi o numeste atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigureaza pe om în Dumnezeu. Respecta dumnezeieste Legea! – porunceste Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esentiala si eterna! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adica starea de iesire de sub Timp-Eveniment-Moarte!
*

Jugul Legii lui Dumnezeu este usor sau teribil de greu, dupa gradul de încredere (în Reperul si Scopul Suprem), de credinta si de supunere fata de Lege: cine s-a obisnuit cu ceva, zi de zi si clipa de clipa(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel “ceva”) – va constata ca e usor si firesc. De aceea, educatia întru Lege trebuie facuta de mic copil – dezvoltata si explicitata în adolescenta – pentru ca omul matur sa fie Omul Legii, tot asa cum este Omul Respiratiei sau al Bataii Inimii. “Caci jugul meu este bun si sarcina mea usoara”xii.

TÂNARUL EDUCAT SI DUMNEZEU

Când tânarul va simti boarea divina în sala de clasa, se va lasa modelat de catre “delegatul” lui Dumnezeu, pâna când el însusi va afirma ca NUMAI viata întru armonie cu oamenii , cu Legea, cu Dumnezeu este viata reala. Asa cum bine zicea Pytagora, tânarul nu trebuie înselatprin intruziunea, pe canalul dintre substanta divina si sufletul tânarului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolana si brutala) a caii dinspre Dumnezeu spre sufletul tânarului va duce la grave tulburari spirituale , ale actualei si viitoarei societati umane, care va fi lipsita de harul transfigurarii, singurul factor care poate revela teleologia cosmica si sociala.

Cine-l va întelege pe Dumnezeu, patrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intentiile Sale sublime – acela va fi subiectul ideal pentru educatie. Cine nu, va reprezenta un rebut educational si, consecutiv, un potential pericol de destabilizare sociala, prin faptul ca el însusi nu e stabilizat spiritual – si, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei – epidemia anomica. Epidemie care , deja, “cutremura pamântul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor – el întelegând prin aceasta ca, în curând, Dumnezeu nici nu va mai tine cont de alegerea noastra, si se va revela în toata maretia lui legislativa. Dar pentru ca noi nu suntem pregatiti sa ne supunem Legii si Legislatorului Suprem – vom fi înspaimântati de moarte, în loc sa-i aducem slava si sa ne transfiguram de bucuria supremei revelatii.

Deci, de retinut: Dreptul nu e doar o stiinta – ci o cale potentiala de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi initiat mult mai usor omul tânar – daca constiinta responsabilitatii duble(fata de Dumnezeu si fata de chipul sau oglindit – omul) ar fi trezita în educatorii momentului I si momentului II pedagogic. Cu o conditie: legile sa nu uite de Lege.

ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALA SI CENZURA MORAL-DIVINA A TÂNARULUI

În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divina era dublata de autoritatea sociala a obstei, în chip, deseori, armonios – si, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru pastrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului” – o adevarata si bine formata(si informata) opinie publica – autoritatea obstei.

Egoismul, individualismul, însingurarea moderna, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate) – au distrus autoritatea obstei. A ramas autoritatea divina – prin “delegare educationala”.

Cum trebuie vazuta ea? În zeci, sute de cazuri – discutând cu elevii, cu tinerii – ne-am dat seama ca autoritatea divina, daca e constientizata si dublata de stimulul religios al familiei(evlavia, morala crestina) – împiedica savârsirea de lucruri neplacute, si chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad – din punct de vedere social. Tânarul trebuie învatat sa aiba un preot-duhovnic stabil, în care sa aiba deplina încredere. Si atunci, cenzura moral-divina va veni pe doua cai, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânarului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit si mustrator (în cazul neadaptarii sau încetei adaptari la morala crestina);
b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregatirea periodica pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul – o întâlnire de maxima si severa sinceritate.

Astfel, treptat, credinta si încrederea re-conformeaza spiritul, rectifica, slefuiesc spiritul si inhiba pornirile pernicioase ale firii. Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeste Hristos, omul renascut spiritual – nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin si anomic. Pur si simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliadexiii. Omul religios regasit-renascut, si pus între parametri de eficienta spirituala – care va deveni corectitudine si omenie sociala. Din dezvaluirile tinerilor, aflati fie în plina terapie religioasa, fie dupa terapia religioasa (într-un moment de relaxare luminoasa, evlavioasa, recunoscatoare) s-a putut vedea cum atât mici carente psihice si deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetaria celei care pierdea ziua la oglinda, mizeria fiziologica a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.) – cât si mari deficiente psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfunctii, deficiente fiziologice, din pricini congenitale etc. – sau nestapânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioara etc.) – prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât si sub cuvântul de folos al duhovnicului – fie au fost autoreprimate, fie tinute în frâu, stapânite mental, volitiv, pentru a nu face rau celor din jur, si nici siesi sa nu-si mareasca raul, pâna la scârba de sine si la sentimentul culpabilitatii , hiperbolizat pâna la dorinta de autoeliminare. Împacarea cu sine, redobândirea respectului de sine si a cumpenei interioare, re-armonizarea interioara – este ceva de nepretuit. Si doar sentimentul religios autentic(nu superstitia sau bigotismul!!) rezolva aceste probleme .

ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNA FIINTA JURIDICA – DACA SE FACE EDUCATIA JURIDICA DE RIGOARE. Este mai putin valabil inversul afirmatiei. De multe ori, juristi merituosi, pierzând busola spirituala, au clacat moral si profesional.

***

RESTABILIREA CREDIBILITATII TINERILOR. “BATRÂNETEA” SI “TINERETEA” – CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Fortele spirituale tinere :

a-daca vor fi educate în directia generozitatii spirituale, a orizontului spiritual deschis si liber spre “sus” – iar nu al unui pozitivism meschin si fosilizat în automatismele de “animal de prada”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- daca vor fi convinse sa accepte cunoasterea si aprofundarea Legii-Norma (în semnificatiile ei adânci, vitale) si a sistemului general de functiune sociala – în mod sigur, vor gasi solutii nu numai noi, ci si mai fiabile si viabile, multiple si cu grad de solutionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentica spirala a reformei sociale si morale ( nu în simulacre reformiste) – asa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriti au deblocat Biserica Occidentala, scotând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinta, tirania religioasa a sistemului inchizitorial ; tinerii artisti , savanti si exploratori – au deblocat Evul Mediu (care alunecase în manierism factice) – spre Renastere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretentii de drept divin, arogant si distructiv de avânturi creative), spre democratie (care, la începutul ei, parea reala…) – si tot tinerii au achiesat primii si la idealurile anului (est si central-european) 1989, doar ca, peste tot în Centrul si Estul Europei, a existat o capcana, gen “Piata Universitatii”-Bucuresti 1990 – revelata mai degraba sau mai târziu, cu amaraciune. Fortele tinere nu trebuie macinate, pervertite si exasperate – ci folosite în mod loial, vizionar, curat – determinate, printr-o educatie prealabila, de înalta si sustinuta tinuta spirituala, sa se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operatia denumita “ameliorare sociala”. Numai asa se pot ele purifica si lumina, constant, de Idealul Umanitatii – fara a se întepeni în starea psiho-spirituala, numita “batrânete”, ci pastrând, chiar în vârsta senectutii, flexibilitatea si generozitatea extrema, atât de vie, a starii spirituale de “tineret”. Caci, dupa cum credem a se vedea, nu exista un real conflict al generatiilor, decât atunci când cei vârstnici se încapatâneaza sa semnifice “cei batrâni”-îmbatrâniti – si sa-si aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuti”deloc onorabile: îsi apropriaza , fara sa si merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile – lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste si tiranice. “Batrânetea” si “Tineretea” se dovedesc a fi, în cele din urma, dar, de fapt, în primul rând – categorii psiho-spirituale si grade de atitudine volitiva ( în cazul celor ce vor sa arate si sa fie “batrâni”, este si complacerea de a arata si a fi astfel – iar despre “tinerii” cu prejudecata ca ei trebuie sa fie cu totul altceva decât generatia anterioara, iar daca nu sunt, se autoblocheaza moral-spiritual, se poate spune, la fel, ca se complac într-o atitudine categorisita, doar, drept “tânara” – hyppies, rockers, rappers, punkers etc. – dar, în realitate, “îmbatrânita”prematur, fara finalitatea , nelinistea creatoare si forta de a fi si însemna“tinerete” autentica). “Le lipseste educatia” – spunem. Dar chiar li se da educatie adecvata, într-un mediu social adecvat (???) si de catre factori adecvati(fie si ca atitudine si nivel spiritual) si de buna-credinta? O educatie care sa stimuleze, în ei, generozitatea si energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – si, tocmai de aceea, optam pentru/propunem, cu mult discernamânt, o varianta noua (si, în acelasi timp, veche…) de societate, în care sa nu mai existe pacalici si pacalitori, si nici obiditi si obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICA, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINTA CRESTINA (autentica si ferventa…!!!) sa fie forta spirituala motrice – în care Biserica sa fie Institutie Divino-Umana, nu cu misiune neaparat de supraveghere a nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât institutie cu misiune corectiva, cât preventiva, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zapacit de tot pâna si sacedotii lui Hristos-Mântuitorul… – ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea si cultivarea fortelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întarirea si Revelarea Starii de REALA con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRATIA propusa de noi NU trebuie sa fie o noua societate totalitara, si nici sa nu utilizeze constrângerea, brutala sau discreta (tot siluire a libertatii divino-umane ar fi, sub orice forma s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizanta!) – sa nu aiba scopuri DELOC lumesti, ci exclusiv, obsesiv, tinând de Revelarea Lui Hristos… – sa nu se nimereasca, Doamne fereste, din nou, cum a fost în zona papala a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchizitia, sau orice alt fel de „politie bisericeasca”…Nu, nicidecum! Ci sa fie Zona Terestra si Zona Divina (totodata! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înalta a HARULUI Dumnezeiesc!), zona de REVELATIE, la nivel de individ, dar, mai cu seama, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut si vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealta de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanitatii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate noua, si totusi veche, originara, daca ne gândim ca ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preotii trebuie sa înceteze definitiv de a se considera un soi de functionari – SI SA RE-DEVINA JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTA/COSMICA/SUPRAISTORICA!!!

Si aceasta, pentru ca istoria sa aiba finalul prorocit de acelasi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pamântesti cu istoria celesta (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iasi, 1996, pp. 195-197) – deci, sa reluam si sa completam, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o lupta fara precedent între bine si rau, între Dumnezeu si diavol, între lumina si întuneric. Sensul istoriei consta în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor si în conflictul tragic al acestor principii (…) Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pamânteasca, iar de la aceasta istorie pamânteasca trebuie sa trecem iarasi la istoria celesta.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: daca se încheie. Întreaga metafizica a istoriei (…) conduce la constiinta sfârsitului inevitabil al istoriei. Daca istoria ar fi un proces nesfârsit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabila, pentru ca, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfaptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o solutionare supraistorica a destinului istoriei într-un alt timp, vesnic. Istoria pamânteasca trebuie sa se contopeasca din nou cu istoria celesta, trebuie sa dispara granitele care separa lumea aceasta de lumea cealata, la fel cum nu au existat aceste granite în trecutul îndepartat, în zorii vietii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeste în Apocalipsa. Se rupe legatura timpurilor, cercul închis al realitatii înceteaza sa mai existe. În realitatea lumii se revarsa energiile unor alte trepte ale realitatii, istoria timpului nostru se sfârseste si tocmai de aceea capata sens. O zi din viata noastra individuala este absurda luata în sine, viata noastra capata sens doar prin alaturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil si conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanitati. De aceea, istoria trebuie sa se încheie. Lumea trebuie sa intre într-o realitate superioara, într-un timp integral, în care sa se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie sa-si gaseasca o solutie. Istoria este, înainte de toate, destin – si trebuie sa fie înteleasa ca destin, ca soarta tragica. Soarta tragica trebuie sa aiba, ca în orice tragedie, un act final, care rezolva totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil. Istoria nu are o evolutie infinita în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru ca istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie sa-l urmarim prin toate perioadele istoriei, nu se poate solutiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învata ca ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolva dincolo de limitele ei. Acesta si este cel mai important argument în favoarea faptului ca istoria nu este fara sens, ca are un rost superior. Daca ar avea numai un sens pamântesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurda, fara sens, pentru ca atunci toate dificultatile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvarile ar fi fictive, aparente si neadevarate. O astfel de metafizica a istoriei, relativ pesimista, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului si rastoarna ideea de progres, dar întareste speranta si nazuinta în solutionarea suferintei istoriei din perspectiva eternitatii, din perspectiva realitatii vesnice. Iar aceasta metafizica pesimista a istoriei este mai optimista, în sensul ultim si cel mai profund al cuvântului, decât optimista conceptie despre progres, conceptie sumbra si aducatoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie sa aiba loc o anumita mutatie launtrica, dupa care istoria universala nu se va mai înfatisa în perspectiva fluxului distrugator al timpului, atuncata parca înafara din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternitatii, a istoriei celeste. Istoria universala se va întoarce în adâncime, ca un moment din vesnicul moment al Spiritului”.

SCRISOAREA LUI DAVID CATRE BATSEBA

On December 25, 2009 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, poetryLeave a comment

by Corina Diamanta Lupu

Iubita mea, la casa-mparateasca
Te-astept sa vii la miezul noptii.
Lumina din fereastra strajii-o sa descreasca,
Atunci cand pasul tau va trece pragul portii.

Un paj o sa te-aduca-n taina
La usa care da-n iatac.
Sa porti pe tine de-mprumut o haina
Si pe sub ea, podoabe care-ti plac.

Sa nu te temi de nimeni si nimic –
Eu sunt stapanul si-am puterea.
Pot sa cobor in hauri si-n ceruri sa ridic
Pe-oricine si oricand, de-mi este vrerea.

La sotul tau nu te gandi; e bine ca-i departe.
Tu esti nascuta s-ajungi sus,
El, iubitor de lupta, de sange si de moarte,
Te-a parasit, caci decat tine, e tara mai presus.

Din jarul dragostei tarzii, primeste-a mea scanteie –
Pan’ la iatac, sunt zece trepte,
Pe-a saptea vei gasi uitata-n bezna-o cheie –
Nu sovai, descuie usa si Domnul sa ne ierte!

CRACIUNUL COPIILOR

On December 25, 2009 By nelursIn Children, Christian Perspective, Europe, Family, History, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Am ajuns la scoala. Aveam sapte ani. Invatatoarea mea, neuitata doamna Ana, s-a gandit sa organizeze la sfarsitul primului trimestru, inaintea vacantei de iarna, o serbare.
Ne-a spus sa pregatim fiecare cate o poezioara, pe care sa o spunem in fata lui Mos Gerila cum i se spunea pe atunci, invitat si el la sindrofie. Acasa i-am comunicat mamei indicatiile invatatoarei, iar ea, incantata de idee, a inteles sa ma ajute. A luat volumul de “Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriti – pentru ca va spun sincer, nu aveam multe carti in casa, aveam doar ceea ce ne placea fiecaruia – si a ales poezia “Craciunul copiilor”. Pe indelete, intelegand cu mintea si cu inima fiecare vers al poeziei, am invatat-o si, tinand-o minte, intram cu gandul in odaile ceresti ale mosului. A venit si ziua serbarii. Imbracata frumos, ca o mica doamna, cu rochita de catifea visinie, cu guler alb brodat, – pe care mama nu uita sa ne-o cumpere si mie si Ninei in fiecare an de Craciun, cu ghetutele lustruite si curate – pentru ca mama ne mai cumpara si sosoni albi ca sa le aparam de noroi – am intrat impreuna cu mama in sala de
clasa. In coltul de langa catedra aparuse un brad impodobit cu hartie creponata de toate culorile si cu smocuri mici de vata pe ramuri, imitand zapada. Sub brad erau asezate cutii frumos ambalate, in interiorul carora parintii si invatatoarea pusesera cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul sa inceapa. Pana sa iau loc in banca, am vazut-o deja pe una dintre colegele mele – care in clasele unu-opt, la sfarsitul anului scolar, cand luam premiu, era chemata inaintea mea, chiar daca aveam aceeasi medie, instalata pe podiumul catedrei si recita, vorbind in felul ei afectat, fiindca pronunta toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe “a”: “Mos Gerila, toti imi spun /Ca esti darnic si esti bun/ Eu iti spun…”. Ca prin vis am auzit parca numele meu si am simtit cum mama ma impingea usor sa ma ridic. Ajunsa inaintea micii adunari, cu ochii stralucitori de lacrimi care stateau sa tasneasca din cauza emotiei, m-am concentrat un moment si am spus rar: “CRACIUNUL COPIILOR”, DE OCTAVIAN GOGA. Dupa o scurta pauza, asa cum m-a invatat mama, am continuat ca una ce stia ceva: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi, cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?/Iata cum: va spune badea…”. Dar nu a putut “badea” sa explice cum se face ca mosul le stie pe toate, pentru ca invatatoarea, ingrozita de ce auzea, m-a intrerupt. Octavian Goga era unul dintre poetii interzisi de autoritatea comunista si in perioada aceea de epurari si arestari absurde era suficient sa vorbesti despre el, pentru a fi retinut de securitate; a recita din opera lui era curata erezie si daca poezia exprima iubirea pentru Mos Craciun, ei bine, asta intrecea orice masura. Mos Craciun trebuia uitat, se nascuse Mos Gerila. Asa se face ca pe vremea aceea, unii impodobeau bradul numai de Anul Nou sau il impodobeau de Craciun, dar aprindeau lumanarile sa fie vazut la ferestre numai de Anul Nou. Asadar, Mos Craciun trebuia uitat. In consecinta, doamna m-a luat de dupa umeri, m-a condus inapoi in banca si mi-a spus ca ma roaga sa ma gandesc la alta poezie. M-am asezat nedumerita. Vedeam cum parintii celorlalti copii se intorc spre mine si-mi zambesc cu simpatie. Mama imi tinea manuta intre palmele ei moi si calde, linistindu-ma. Dupa cateva minute, invatatoarea m-a chemat din nou, sa recit poezia la care presupunea ea ca m-am gandit intre timp. Dar eu am inceput hotarata: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?” Invatatoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine si mi-a soptit: “Daca te rog eu frumos, vrei sa spui o alta poezie?”. Eleva ascultatoare altminteri, i-am raspuns imperturbabil: “Nu”. Desi ma cunostea doar de cateva luni, invatatoarea a inteles ca nu trebuia sa mai insiste. S-a indreptat catre usa, a deschis-o prudent, a aruncat o privire in coridorul intunecat si, pazind clasa, pregatita sa opreasca actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: “Spune, draga, ce poezie vrei tu.” Si eu am spus-o cu suflet si emotie, si nu m-am incurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfarsit, intregind portretul mosului: “Si de-acolo stie Mosul, /Ca-i siret el, lucru mare”. Din cauza stanjenelii create de primele incercari esuate, toti cei de fata, copii si parinti, m-au ascultat cu mare atentie. Si versurile pline de credinta spuse cu patos si inima de un copil care nu cunostea spaima de comunisti i-au impresionat si i-au bucurat pentru ca de fapt, dadeau glas si simtirii unora dintre ei. Spun unora, pentru ca la cateva zile, am avut in casa o mica perchezitie. Pe Goga si nici alte carti de suflet pe care mama le pastra in loc numai de ea stiut, nu le-au gasit oamenii legii si am scapat din nou, basma curata. Copilul care a ramas neclintit in decizia lui de a povesti celorlalti despre Mos Craciun, atunci cand nimeni nu indraznea nici sa-i pronunte numele, a dat celor mari, fara sa stie, o lectie de rezistenta si demnitate. A aratat ca bunul-simt si puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de dusmani vremelnici. A spus raspicat, curajos si fara teama ce gandea si simtea, mangaiat pe crestet de aripa sfanta a ingerului din poezia lui Goga. Iar ingerul, daca e sa dam crezare poetului, sigur i-a povestit Mosului ce copil si ce purtare a intalnit el in clasa I, in Ajunul Craciunului, din anul…. “si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant, cum venira se facura…”. Parca asa spunea maria sa, Eminescu.

Rodica-Elena Lupu
www.phoenixmission.org

Omul Dincolo de sine (7)

On December 4, 2009 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, Media, News, TheologyLeave a comment

by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada

Exista, aproape in fiecare miscare or intentie a noastra, o tendinta exprimata or salasluind in chiar dincolo de cunostinta noastra, menita sa ne duca inca un pas dincolo, unde, satui de limitele noastre, sa mai regasim o parte din noi, din natura divina pe care o caram in sufletele noastre prin dorul nostru dupa Edenul pierdut…

Este, cu alte cuvinte, dorul treceri noastre in dincolo de tarmurile sinelui spre limanul unei impliniri mult dorite. autarea implinirii, deseori o notiune total neinteleasa, este vazuta ca o calatorie fie sucombata in labirintul propriei noastre fiinte, fie continuata intr-un urcus greu dar datator de nadejde prin tinta acesteia. In primul caz, necunoasterea propriilor limite, ne duce la eforturi itanice inspre atingerea punctului de “regasire”. Ne cream astfel o indentitate falsa, o iluzie care ne va hrani doar pentru o perioada foarte scurta. Atat de acuta si de intensa este durerea descoperirii ca nu exista implinire in omul in sine incat pentru unii efortul de scapa de aceasta durere a dus la actiuni extreme cum ar fi sinuciderea. Budismul de altfel propune o cale al carei sfarsit este Nirvana, starea in care omul nu mai are dorinte ori suferinte, in care omul isi pierde constiinta sinelui. Este starea a asa numitei “fericiri depline”. Ceea ce aceasta cale ofera este de fapt o autoanihilare prin suprimarea a tot ce este mai nobil ca resursa in fiinta umana. Sunt de fapt elementele care definesc fiinta umana ca persoana, cele care sunt anihilate prin nirvana. Care este finalitatea acestei stari pentru societate? Nu exista nimic in filosofia nirvanei care sa implice omul in ceva dincolo de sinele lui inspre ceva constructiv. Omul, ca sa folosesc o metafora, devine o piatra de rau, rotunda si deseori placuta la vedere dar care nu pate fi parte din nici o
zidire.

Implinirea, daca este sa fie gasita, nu poate fi gasita in sine, ci in ceva dincolo, intr-o cauza, intr-un
tel, cand omul cu toate atributele personalitatii lui, este parte din ceva cu mult mai maret… Omul se
regaseste nu in sinele lui ci cu mult dincolo.
Iubirea este mijlocul cel mai ilustrativ al regasirii, al jubilarii fiintei umane prin regasirea dorintelor si a
suferintelor si nu prin anihilarea lor. Identitatea fiintei umane se cristalizeaza prin raportul de
interdependenta cu semenii. Emotiile, dorintele, vointa, nu sunt suprimate ci mai degraba amplificate. Ce
ardere nobila este trairea intensa a fiintei umane intr-o cauza care depaseste limitele sinelui! Obstacolele
unitatii in Biserica au fost succint descrise in articolul precedent cand vorbeam despre Biserica ilustrata
ca Trup sau ca Zidire. Dragostea este liantul unitatii si lipsa acesteia este dusmanul ei. Dragostea
acopera imperfectiunile individului prin ansamblul zidirii sau al trupului… Ei bine, ma veti intreba, cum se
integreaza crestinul si implicit Bisericain ansamblul social al vremii cand mai intotdeauna doctrina
crestina este in direct conflict cu tendintele gandirii unui sistem social in intregime secularizat? Iata ce
spune Cuvantul in 2Cor 6:14:

“Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. Caci ce legatura este intre neprihanire si
faradelege? Sau cum poate sta lumina impreuna cu intunericul?”
Cuvantul este tot atat de cert in Iacov 4:4:
“Suflete preacurvare! Nu stiti ca prietenia lumii este vrajmasie cu Dumnezeu? Asa ca cine vrea sa fie
prieten cu lumea se face vrajmas cu dumnezeu.”
Cu toata vrajmasia dintre felul de gandire al copiilor lui Dumnezeu si felul de gandire al lumii,
dumnezeu nu a intentionat niciodata ca lumea si biserica deci si crestinii implicit sa traiasca intr-un
permanent conflict. Continue reading “Omul Dincolo de sine (7)” →

Atunci cand munca inseamna satisfactie deplina si implinire in viata. Dialog cu Alice Nastase, redactor-sef la revista „Tango”

On October 25, 2009 By nelursIn Family, Interview, MediaLeave a comment

Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista – “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola, si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997, la un cotidian de mare succes – „National”.

Anul 2001 ii aduce lui Alice Nastase o noua provocare – revista „Tabu”, pe care aceasta o incepe de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor-sef. 2005 este momentul cand Alice Nastase se decide pentru o schimbare majora in viata si in activitatea ei. Iar aceasta schimbare se numeste „Tango”, propria revista pentru femei, pe care de atunci, aceasta o conduce cu entuziasm si devotament. Alice Nastase este de asemenea, autoarea unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”.

Alaturi de Aurora Liiceanu, Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau- Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti. In curand, aceasta va deveni pentru a treia oara, mama.

Pentru ca dragostea e un miracol in doi

– Cum a inceput “Tango”?

– „Tango” a inceput nu dintr-o ambitie, ci dintr-o disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc. O revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

– De ce acest nume, ce poveste ascunde?

– „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului – pentru ca dragostea e un miracol in doi.

– Cui se adreseaza revista “Tango”, pentru cine a fost creata?

– „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei atat de destepte, incat sa poata recunoaste ca sunt in stare de tampenii monstruoase. Pentru femei culte, oneste, curajoase.

„Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei

– Prin ce se remarca revista “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor-sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

– „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. Nu vorbim doar despre rujuri si tocuri, ci despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

– Esti redactor-sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in acesti patru ani care au trecut, din 2005 pana acum, in ceea ce priveste rolul femeii in societate?

– Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii sapte ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

– Ce face exact, redactorul-sef al unei reviste pentru femei?

– La revista mea, redactorul-sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici. ?i liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

„Ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste”

– Care este cea mai grea parte a muncii tale?

– Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani, iar eu suplinesc prin valoare editoriala puterea manageriala.

– Care este cea mai mare rasplata a muncii tale?

– Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni, daca i-as chema. Blogul meu, alice.revistatango.ro, e o dovada naucitoare ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

– Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

– Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

– Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

– „Tango” e tot un copil al meu. O iubesc in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Cartile „Tango”

– Ce sunt cartile „Tango”?

– La un moment dat, tot dintr-o disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite- carte postala” si inca o carte unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu. Apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

– Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

– Iubesc, desigur, subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, sunt cea mai mare mandrie a mea de editor.

„Ma adresez deja, femeilor din diaspora”

– Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango”, cititoarelor?

– Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

– Cum este primita revista „Tango” de cititoare?

– Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. ?i cu recunostinta.

– Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

– Ma adresez deja, femeilor din diaspora, site-ul nostru, http://www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata, locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident ca multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre. Versiunea noastra de pe site este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

– Ce reviste pentru femei citesti?

– Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

« Tot ce fac, fac la nivel profesionist »

– Ce planuri de viitor ai?

– Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii ale barbatului langa care traiesc, care este unul dintre cei mai buni fotografi din Romania, Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaboram de mai bine de patru ani, dar suntem impreuna de la inceputul anului acesta, insa „Tango” am facut-o impreuna de la inceput, chiar si cand nu ne interesam unul pe celalalt ca barbat si femeie. Ca editor si fotograf, insa, ne-am interesat reciproc dintotdeauna.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

– Ce hobby-uri ai?

– Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

– Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. ?i daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.

“Intre zambet si suspin” de Petru Lascau – O carte caleidoscop despre nevoia noastra de Dumnezeu

On October 10, 2009 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, Ministry, News, TheologyLeave a comment

Motto : « Nu stiu de ce preferam totusi, culoarea gri.”

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea ca « arta este gandire in imagini”. Un astfel de exemplu de gandire in imagini este si volumul « Intre zambet si suspin”, avandu-l ca autor pe Petru Lascau. Asemenea unor tablouri dintr-o expozitie, « Intre zambet si suspin” se constituie ca o demonstratie a ceea ce inseamna corespondenta dintre arte. Intocmai unei panze expuse intr-o galerie, fiecare zambet si suspin scris de Petru Lascau in aceasta carte, se distinge prin caracterul sau de sine-statator, prin plasticitate si culoare.

Petru Lascau devine cunoscut in lumea scrisului gratie volumelor de proza “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. Stabilit in Lumea Noua din 1985, Petru Lascau va petrece primii 16 ani la Chicago, dupa care, in 2001, se muta in Phoenix, Arizona, unde locuieste si in prezent. De la venirea sa in capitala Statului Marelui Canion, Petru Lascau slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

« Imagini vazute prin fereastra lumii”

« Intre zambet si suspin” este o colectie de povestiri, cugetari, intamplari, citate, pe care Petru Lascau le-a utilizat ca ilustratii in predicile sale. Baza informativa a acestor pilde este, asa dupa cum afirma chiar scriitorul, viata insasi. Valoarea volumului « Intre zambet si suspin” consta in initiativa de a consemna in mod obiectiv, o serie de invataturi ce au conferit sarea si piperul prezentarilor rostite de Petru Lascau, de la amvon. De asemenea, rolul acestei carti este si acela de a fi o sursa de inspiratie si o influenta pozitiva pentru alti slujitori ai lui Hristos, care la randul lor, impartasesc si se impartasesc din Cuvantul lui Dumnezeu. « Am adunat de-a lungul anilor aceste intamplari pe care unele le-am trait, altele le-am auzit, altele le-am citit. Pe toate insa le-am folosit mereu in predicile mele, pentru ca ele nu sunt decat imagini vazute prin fereastra lumii, imagini care zugravesc o realitate de dincolo de fire, din lumea mirifica a lui Dumnezeu. Fie un zambet, fie un suspin nascut din cititul acestor randuri, este rasplata muncii mele, si o noua speranta in mai bine, si mai frumos a sufletului iubitor de adevar. Am scris aceste randuri si in speranta ca unele din povestirile sau frazele acestei carti vor sluji predicatorilor sau altor vorbitori publici, facandu-le vorbirea mai colorata si mai accesibila ascultatorilor lor, prin forta de etalat a ilustratiilor.”

“Foarte putini oameni aleg in mod voit intre bine si rau”

« Intre zambet si suspin” este structurata pe patru capitole – „In lupta cu noi insine”, “In lupta vietii”, „In viata de familie”, „In familia lui Hristos”. Este interesant de remarcat gradatia ascendenta, ideea de a porni de la particular, de la lupta pe care o avem de dat personal cu firea pamanteasca, eul nerenascut, pentru ca invingand pe plan individual, sa reusim sa fim biruitori si in batalia vietii. De asemenea, trebuie sa fim constienti ca daca fiecare dintre noi ajunge sa fie un exemplu in viata de familie, va fi un model si in biserica, in marea familie a lui Hristos. Povestirile din fiecare capitol au titluri sugestive – „Constiinta”, „Harul”, „Articolele legamantului lui Wesley”, „Curajul”, „Materialism”, „Arca lui Noe – O povestire moderna”, etc.

Cartea se deschide metaforic, cu ilustratii despre adevar, enuntand o idee general valabila, cu valoare de maxima – „Foarte putini oameni aleg in mod voit intre bine si rau. Natura da omului grau, dar omul trebuie sa-l macine. Dumnezeu da omului vointa, dar omul trebuie sa faca alegerea corecta.” Pornind de aici, rezultatul este acela ca „alegandu-L pe Hristos devenim mostenitorii Sai, ai tuturor bogatiilor si ai gloriei Sale.” In povestirea „Oile ascultatoare”, scopul educativ al cartii « Intre zambet si suspin” reiese foarte clar din interogatia finala. „In timpul primului razboi mondial, niste soldati turci voiau sa fure o turma de oi in timp ce ciobanul dormea. Acesta trezindu-se a pus mainile palnie la gura, si a chemat oile la el, asa cum facuse totdeauna. Oile au luat-o la vale pe o rapa abrupta si soldatii le-au scapat din urmarire. Isus a spus: “Oile Mele asculta glasul Meu”. Suntem oare si noi printre ele?”

Soparla

In structura variata si caleidoscopica, insa logica, a volumului, se evidentiaza si povestirea intitulata “Animale necurate”, in care autorul dovedeste o remarcabila putere de sinteza. Petru Lascau se opreste asupra Cartii Leviticului, despre care afirma ca “este cartea preotilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementandu-le viata si conduita. Ea vorbeste de sfintirea si sfintenia lor, de la imbracaminte si datoriile sacerdotale pana la ceea ce aveau sau nu aveau voie sa manance. Viata nici unei alte fiinte umane n-a fost atat de detailat reglementata de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilitatilor sale, din pricina vecinatatii sale cu vesnicia.” Dupa ce face aceasta precizare, autorul imbina intr-un mod fericit spiritul stiintific cu cel religios si pune in antiteza caracteristicile fiecarui animal necurat cu trasaturile de caracter ce ar trebui sa il defineasca pe adevaratul crestin. Astfel, despre soparla, Petru Lascau ne spune: “Unul din cele mai mici animale, dar cu limba ucigatoare. Este usor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasa prin otrava limbii sale. Loveste fulgerator cu exactitate si cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic si vulnerabil. Isi lasa coada rupta si fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide… Nu se cade omului lui Dumnezeu sa se hraneasca cu obiceiurile soparlei. El este chemat sa dea viata prin cuvintele sale si nu sa ucida cu vorba.”

Cameleonul

Un alt animal interzis de Cartea Levitic a fi hrana oamenilor este cameleonul, care se remarca „prin puterea extraordinara de a se schimba, de a se adapta la culoarea mediului inconjurator. Este greu de observat, din cauza artei sale desavarsite de a se camufla. Pe fundalul frunzelor verzi, devine verde. Cand frunzele sunt rosii, devine rosu. Dragostea sa cea mai mare este sa fie in armonie cu lumea din jur. Nu are nici un alt principiu decat acela de a fi atat de schimbator cat cer conditiile externe. Vai de omul fara principii. El nu este un semn de circulatie, ci mai degraba dispozitivul ce indica directia vantului. El are parerile celor mai puternici, uniforma lor. El nu are propria sa culoare. Are doar culoarea altora.” Cu alte cuvinte, crestinul care isi “schimba culoarea” asemenea cameleonului, este iubitor de compromis, adaptabil, flexibil. Un astfel de crestin induce in eroare, pentru ca telul sau suprem este acela de a fi “in armonie cu lumea din jur.” Petru Lascau stabileste delimitari clare – “Vai de omul fara principii” – si ne lasa pe noi sa creionam in minte, portretul crestinului autentic.

„Oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput”

O povestire in care ni se sugereaza printr-o intrebare, ideea ca ar trebui sa cantarim bine caracterul celor cu care ne asociem, este “Presupunere”. Aceasta pilda ne atrage atentia asupra importantei practice a relatiilor pe care le legam. Exista posibilitatea ca din lipsa de discernamant spiritual sau din superficialitate sa ne legam viata – indiferent ca este vorba de casatorie, de afaceri sau de credinta – de oameni care reusesc sa ne insele tocmai prin felul lor de a fi cameleonic. Petru Lascau considera ca fiind o nesabuinta initiativa crestinului de a le da credit acelor semeni care „sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput.” Apostolul Pavel ne avertizeaza ca nu este bine sa luam asupra noastra un jug nepotrivit, pentru ca intre lumina si intuneric nu exista asemanari, ci doar deosebiri.

“Un fotograf de la unul din ziarele nationale a primit sarcina sa fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de padure dintr-o zona muntoasa. I s-a spus ca un mic avion il astepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o ora inaintea asfintitului. Micul avion Cessna il astepta. A sarit cu tot echipamentul in avion si a strigat pilotului: “Da-i drumul!” Pilotul a pornit motorul si curand avionul decola spre cer… “Zboara la nord de incendiu” i-a spus fotograful… “De ce?”, a intrebat pilotul ingrijorat. “Pentru ca am de gand sa fac cateva fotografii!”, i-a raspuns fotograful. “Sunt fotograf”, si fotografii fac fotografii!” Dupa o pauza destul de lunga, pilotul l-a intrebat: “Vreti sa spuneti ca nu sunteti instructorul de zbor?” Nu credeti ca manifestam nesabuinte asemanatoare atunci cand pornim la drum in viata, in afaceri sau in noi experiente spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput?”

Un simplu gest

Relatiile interpersonale sunt un capitol important al vietii de credinta. Nevoia de partasie a omului este veche de cand lumea. S-ar putea ca de multe ori, sa trecem indiferenti pe langa semeni pentru care un simplu gest din partea noastra ar putea face o mare diferenta. Povestirea de mai jos este cel mai bun argument in favoarea faptului ca indiferenta nu ar trebui sa isi gaseasca loc in apanajul crestinului. A te opri din drum pentru a te bucura cu cei ce se bucura si a plange cu cei care plang inseamna pana la urma, a fi capabil sa iti asumi o responsabilitate personala. Prietenia este o responsabilitate personala si presupune depasirea acelor bariere impuse de teama de a nu trece printr-o noua dezamagire ori de riscul de a experimenta noi dorinte de partasie neimplinite. Adevarata prietenie incepe in mintea si in inima noastra. Iata de ce, schimbarea trebuie sa se produca mai intai cu noi si numai dupa aceea vom reusi sa vibram la nevoile celorlalti. Dumnezeu are un plan si in ceea ce priveste legaturile dintre noi, ca oameni, si cel mai bun exemplu in acest sens este chiar prietenia dintre David si Ionatan.

“Mark mergea spre casa cand a observat ca un baiat s-a impiedicat si a scapat pe trotuar un brat de carti pe care le cara, doua pulovere, o bata de baseball, o manusa si un mic casetofon. A ingenuncheat alaturi de baiatul acela si l-a ajutat sa adune lucrurile. Pentru ca si asa mergeau in aceeasi directie, l-a ajutat sa care unele din lucruri. A aflat ca pe baiat il chema Bill, ca-i placeau jocurile electronice, baseball-ul si istoria, ca avea o groaza de necazuri cu celelalte materii si, ca tocmai atunci rupsese prietenia cu o fata. Au ajuns la Bill acasa si Mark a fost invitat sa intre sa bea un Coca-Cola si sa se uite putin la televizor. Dupa-masa aceea a trecut placut, printre rasete si cateva jocuri electronice. Mark s-a dus acasa. Au continuat sa se mai vada pana cand amandoi au intrat la acelasi liceu. S-au intalnit de cateva ori de-a lungul anilor. In ultimul an, inainte de graduare, Bill l-a cautat pe Mark si a vrut sa-i vorbeasca. Bill i-a adus aminte de ziua cand s-au intalnit ei pentru prima data. “Nu te-ai intrebat de ce caram atat de multe lucruri cu mine?”, l-a intrebat Bill. “Vezi, in ziua aceea mi-am facut curatenie in dulapul meu pentru ca nu voiam sa las mizerie pentru altul. Pusesem deoparte mai multe pastile de dormit pe care le-am luat de la mama si mergeam spre casa ca sa ma sinucid. Dupa ce am petrecut catva timp impreuna in ziua aceea, vorbind si razand, mi-am dat seama ca daca ma omoram, nu voi mai avea parte niciodata de prietenia unor oameni ca tine. Asa ca, Mark, atunci cand m-ai ajutat sa adun cartile de pe jos, ai facut ceva mult mai important pentru mine. Mi-ai salvat viata.” (“Un simplu gest”)

Care este cel mai mare predicator?

Poate ca ar trebui sa ne intrabam ce anume il determinase pe Mark sa se opreasca din drumul sau si sa ii dea o mana de ajutor lui Bill? De ce nu a trecut mai departe, lasandu-l pe acest necunoscut sa se descurce asa cum putea? Unul din posibilele raspunsuri ar fi acela ca familia a fost pentru el cea dintai scoala la care a deprins impreuna simtire. Poate ca mama sau bunica a vegheat asupra lui pentru a-l invata ce inseamna onestitata, demnitatea, cinstea, intelepciunea, prietenia, darnicia. Mama este cel dintai predicator, iar Petru Lascau stie foarte bine acest lucru, atunci cand ii rezerva mamei o serie de pilde-ilustratii, in volumul « Intre zambet si suspin”. „Doctorul G. Campbell Morgan a avut patru fii care au devenit cu totii mari predicatori ai Evangheliei. Cu prilejul unei sarbatori a familiei, unul dintre oaspeti a intrebat pe cei patru evanghelisti: “Care este cel mai mare predicator din familia dumneavoastra?” “Mama”, au raspuns cei patru, fara nici o ezitare.” (“Cel mai mare predicator”)

Mama

Ramane sugestiva in acest sens, povestirea intitulata “Mama”, care ne prezinta un moment important din viata sculptorului Bortholdi, cunoscut pentru a fi realizat celebra Statuie a Libertatii.

“De peste douazeci de ani maiestuoasa Statuie a Libertatii, ce “lumineaza calea libertatii din lume” cu forta ei, strajuieste peste Insula Beldow, la intrarea in portul New York, ca un simbol al libertatii pentru toti cei ce se bucura de ospitalitatea acestor tarmuri americane. Faimosul sculptor Bortholdi si-a daruit douazeci de ani din viata sa efortului gigantic de a realiza aceasta capodopera a artei monumentale. Si-a daruit munca, alaturi de cei peste 4 milioane de dolari pe care Franta i-a colectat pentru a face acest dar Statelor Unite. Nu numai munca sa de douazeci de ani a daruit-o acest nobil sculptor francez, dar chiar si intreaga sa avere, pentru a produce nemuritoarea statuie. La inceput, cand sculptorul Bortholdi cauta un model pentru acest simbol al libertatii, a primit multe sfaturi contradictorii. Unii ii recomandau actrite celebre, altii personalitati politice ale vremii. O autoritate din lumea artei i-a recomandat sa-si aleaga “figuri marete prin ele insele”. Examinand toate propunerile si figurile eroilor zilei, sculptorul a decis ca cel mai bun model pentru a ilustra visul de libertate al lumii este insasi mama sa. Mama sculptorului a pozat ca model pentru Statuia Libertatii. Cu greu am putea gasi un omagiu mai frumos, model al dragostei si respectului cuvenit unei mame, platit de fiul ei.”

Sa inchizi toate usile!

Ce bine ar fi daca am invata sa ne cinstim parintii si daca am intelege ca ei sunt un dar pretios facut noua de Dumnezeu, una dintre cele mai mari binecuvantari oferite de El. Alaturi de parinti, bunicii sunt de asemenea, o binecuvantare primita de la Creatorul nostru, iar pilda al carei titlu metaforic este “Sa inchizi toate usile” poate fi considerata un adevarat tezaur de intelepciune crestina. Autorul ei, preotul Iosif Trifa, ne ofera un sfat practic si util de viata, ce are la baza o invatatura a lui Hristos. Biblia insasi ne prezinta o bunica model – Lois, bunica lui Timotei, subliniind astfel, rolul femeii crestine in camin.

“Un elev ispravise liceul si se pregatea pentru continuarea studiilor intr-un oras mare. “Dumnezeu sa-ti ajute, dragul meu, sa poti inchide usile!” – ii zise bunica la despartire. “Ce usi, bunica draga? Doar n-o sa ma fac portar la terminarea liceului?” “Pe unde vei merge, baga de seama sa-ti inchizi mai intai usile urechilor tale. Sa le inchizi fata de toate soaptele si ispitele diavolului. Sa-ti inchizi apoi usile ochilor tai. Sa nu citesti carti rele, pline de otrava si sa nu te duci nicaieri unde inima ta se poate otravi cu privelistea ochilor. Sa-ti inchizi apoi usa gurii tale, ascultand de sfatul psalmistului: ‘Pune Doamne paza gurii mele si usa de ingradire buzelor mele!’, gandindu-te neincetat la cuvintele Mantuitorului, ‘ca pentru orice cuvant nefolositor omul va da seama in ziua judecatii’. Si mai presus de toate, dragul meu, sa-ti inchizi usa inimii tale fata de toate ispitele cele rele. Sa o lasi deschisa numai pentru Domnul. Asa facand, bine vei umbla in viata.” Experienta religioasa a celor care ne sunt parinti si bunici reprezinta o mostenire de care ar trebui sa invatam sa profitam!

Despre darnicie

De altfel, cea mai buna metoda de a ne cinsti parintii este aceea de a dovedi un caracter crestin. Alaturi de onestitate, demnitate, cinste, intelepciune si prietenie, darnicia este una din trasaturile fundamentale ale inchinatorilor lui Hristos. In povestirea “Corbul”, Petru Lascau ne invata pe langa lectia darniciei si pe aceea a credintei. Este important sa dobandim acea credinta curata si inocenta, asemenea celei a copiilor. Sa nu uitam ca Mantuitorul a spus: “Lasati copilasii sa vina la Mine, caci Imparatia Cerurilor este a unora ca ei.” A avea credinta unui copil inseamna a avea credinta cel putin cat un bob de mustar, a nu lasa loc indoielii in inima. Daca asemenea micutului din aceasta povestire, vom nutri in suflet o astfel de credinta, va fi suficient sa deschidem usa si minunile lui Dumnezeu se vor produce in viata noastra.

“O vaduva saraca nu mai avea nimic sa dea de mancare copilasilor ei, intr-o seara de iarna grea. Crezand ca vor uita de foame pana a doua zi, a inceput sa le citeasca din Biblie. Pasajul s-a nimerit sa fie despre Ilie care a fost hranit de catre corbi in pustie. Cel mai mic a fugit repede si a deschis usa. – De ce deschizi usa? Este foarte frig si asa in casa, a zis mama suparata. – Deschid sa intre corbii, a spus mezinul. Nu mai avem nimic de mancare in casa. Dumnezeu va trimite corbii Sai. Primarul satului care tocmai trecea pe acolo, a ascultat discutia dintre vaduva saraca si copiii ei, a intrat in casa si le-a spus: – De azi incolo, eu sunt corbul lui Dumnezeu pentru voi.”

Cele zece porunci

Dorinta lui Petru Lascau de a ne invata ravna pentru credinta, astfel incat sa atingem perfectiunea ceruta de Hristos, este evidenta. Chiar daca pe calea vietii vin ispite, avand Biblia ca far si implicit, cele zece porunci, vom reusi sa evitam orice tentatie si sa mergem mai departe, in siguranta. “In unul din romanele sale, Sara Orne Jewett povesteste ca pe drumul spre casa unui capitan de vas, a vazut o multime de bete colorate in rosu si galben, care erau infipte intr-un ogor, aparent fara nici o logica. Curioasa, l-a intrebat pe capitan, atunci cand a ajuns, care era rostul acelor bete ciudate. Acesta i-a explicat ca atunci cand a arat prima data ogorul, aproape ca si-a distrus plugul, lovindu-l de niste stanci ce sunt pana aproape la supratata ogorului. Pentru a ocoli pe viitor, acele zone periculoase, a fixat betele colorate. “Intr-un sens, Dumnezeu a facut la fel, atunci cand ne-a dat Cele Zece Porunci…” – a zis el. “Ele semnalizeaza zece domenii periculoase din viata omului. Evita-le si nu-ti vei prinde plugul.” (“Cele zece porunci”)

El va veni in ceasul in care nu va ganditi

Finalul volumului “Intre zambet si suspin” ne aduce mai aproape de momentul revenirii lui Hristos. Avem cu aceasta ocazie, revelatia faptului ca intreaga carte este un adevarat manual de pregatire, in vederea momentului cand Mantuitorul lumii va reveni pe norii cerului. Scopul acestei carti este acela de a ne oferi calauzire in viata de zi cu zi, pentru a fi gata sa Il urmam in patria cereasca. Faptul ca El Se va intoarce atunci cand nu ne gandim ar trebui sa ne determine sa acordam atentia cuvenita formarii unui caracter dupa voia Lui. De altfel, “Intre zambet si suspin” se si incheie cu o ultima povestire al carei titlu – “Cand nu va ganditi” – are darul sa ne avertizeze asupra faptului ca sfarsitul este aproape si ca datoria noastra de crestini este de a fi constienti de aceasta realitate. “McCheyne a fost un predicator scotian care a intrebat un grup de prieteni: “Credeti ca Isus Hristos va veni in noaptea aceasta?” Unul dupa altul, acestia au raspuns: “Cred ca nu va veni in noaptea aceasta”. Dupa ce toti au dat acelasi raspuns, predicatorul a citat cuvintele Bibliei: “El va veni in ceasul in care nu va ganditi”.

Nu ne mai ramane altceva de facut decat ca rugaciunea noastra, dupa ce ne vom imapartasi din lectiile de viata oferite de cartea lui Petru Lascau, “Intre zambet si suspin” sa fie – “Amin! Vino, Doamne Isuse.”

„Cartea mamei” de Vavila Popovici – Un roman realist despre dragoste, singuratate, educatie si moralitate

On October 3, 2009 By nelursIn literatureLeave a comment

Motto: „Amintirile, asa cum mi-au fost relatate, navalesc asupra-mi ca un torent. Au prea multa realitate in ele, o jungla a realitatii, frumoasa si dureroasa… Ca intr-un vis imi imaginez secolele trecute…”

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri si proza. Printre acestea se numara „Singuratatea clipelor târzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Ingerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american” sau „Ultima pirueta”.

Totusi, intre atatea tomuri semnate cu numele ei, unul singur contine in titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaseaza intre scrierile Vavilei Popovici ca o creatie speciala, ca o Carte a cartilor, ca o carte de capatâi, de o certa valoare sentimentala.

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici, stiinta i-a dat multe cunostinte, insa literatura a incercat sa o invete ce sa faca dupa aceea, cu ele. Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o atat cat s-a putut. Nascuta la Sulita, in judetul Hotin, in nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic, sensul cuvantului adaptare, pentru ca a copilarit in diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a castigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea inceputului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe langa Poarta Sarutului si Masa Tacerii. In adolescenta scria versuri si citea mult. In paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar in vacante facea sport, vara – tenis si inot, iar iarna – patinaj. Cu toate ca visa sa imbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, in 1952, in toiul unor vremuri tulburi, in Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Devenita inginer, Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze in fabrica. Muncea adesea, peste program, insa nu simtea oboseala, pentru ca ea credea in profesia pe care o facea. In paralel, Vavila Popovici debuteaza in 1982, in revista “Ramuri”, din Craiova, iar sase ani mai tarziu, in 1988, castiga premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieste in prezent in Statele Unite ale Americii.

„Cartea mamei” – un roman despre trecut si prezent

„Cartea mamei” este un imn, un cantec de lauda dedicat nu doar celei capabil de jertfire pentru copilul ei, ci si unui intreg anotimp pe care aceasta il vegheaza – copilaria. Romanul Vavilei Popovici surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea si spontaneitatea frazei. In „Cartea mamei” ne aflam la frontiera dintre realitate si fictiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv si cult. Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „„Cartea mamei” contine cate ceva din ceea ce stim ca este un roman traditional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistica sau un bildungsroman… Eul narator feminin, Oresia, lasa sa se intrevada destule trasaturi autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea inconjuratoare cu ochi candizi si apoi din ce in ce mai lucizi, traind clipa prezenta, dar si pe cea recuperata dintr-un trecut indepartat, cu maxima intensitate, straduindu-se sa reconstituie cu grija adevarul devenit tinta permanenta a intreprinderii sale. Trecutul si prezentul se intrepatrund ca itele unui razboi de tesut, iar panza naratiunii se desfasoara in toata splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenta si muzicalitatea frazei… „Cartea mamei”, asa cum sugereaza si titlul, este un elogiu izvorat din inima la adresa fiintei care ofera si intretine viata pe pamant, un poem in proza.”

In cautarea timpului pierdut

„Sa cauti amintirile locurilor si ale fiintelor in care si cu care ti-a trecut viata… Sa ridici viata, povestea ei la sfintenia sensului si la constiinta de sine… Nu mai poti regasi copilaria si tineretea, desigur, dar poti gasi raspunsuri la unele intrebari.” Aceste randuri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gandul la creatia monument a lui Marcel Proust, „In cautarea timpului pierdut”. La fel ca si marele scriitor francez, Vavila Popovici se afla in cautarea unor vremuri, intamplari, locuri si oameni de altadata. Scriitoarea reface un traseu initiatic si apeleaza, in acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectiva, pentru ca, spune ea, „un simtamant duios, dureros, care s-ar numi « dor », ma determina sa scriu aceste randuri.” Desi in mod normal, o astfel de calatorie inapoi in timp, ar trebui sa fie sinonima cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „socheaza” este profunda ei luciditate. „Nu mai poti regasi copilaria si tineretea, desigur, dar poti gasi raspunsuri la unele intrebari.” Insa, asa cum afirma Camil Petrescu, „cata luciditate, tot atata drama.” Drama Vavilei Popovici consta in faptul ca accepta ideea ca trecutul nu mai poate fi indreptat, ca ranile, desi cicatrizate, raman. Dincolo de aceasta acceptare insa, autoarea refuza resemnarea. In „Cartea mamei”, Vavila Popovici ne invita sa o insotim intr-un drum in care se presupune ca fiecare element prezentat, inclusiv contextul social si cultural, va conclucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului ramase neelucidate inca, sa isi afle in sfarsit, un raspuns. Este nimic altceva decat un ultim, unic si suprem act justitiar ce mai poate fi facut pentru memoria celor ce au trecut in nefiinta.

Atunci cand apropierea de Fiinta Suprema este inteleasa cu mintea si sufletul

De asemenea, aceasta restabilire a trecutului este o datorie sacra, sfanta pentru autoare. Nu intamplator, Vavila Popovici introduce inca din deschiderea romanului, elementul religios. Actul inchinarii, care are si o valoare terapeutica, reinvie evenimentele ramase in intuneric si creeaza legatura cu cei disparuti. „Acasa, seara si dimineata ma inchin cand la o icoana, cand la cealalta. Amandoua imi sunt dragi, iar Maica Domnului ma priveste si imi asculta rugile… Sunt doua icoane pe care parintii mi le-au lasat de la parintii lor, icoane primite in dar de la mamele celor doua bunici, icoane pe care timpul si-a lasat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mancata de carii… Si icoana a fost scoasa din rama si asa a stat cativa zeci de ani, pana cand i-am refacut rama… Aceste doua icoane la care ma inchin astazi, poarta amprentele tuturor celor dragi din familia mea… ! Dateaza din secolul optsprezece, poate chiar saptesprezece. Au trecut de atunci trei secole, Doamne ! Atatea emotii si sentimente, atatea evenimente pe care le-au trait stramosii mei… Incarcatura aceasta benefica, se rasfrange asupra fiintei mele, ori de cate ori privesc icoanele, ingenunchez in fata lor si ma rog cu glas stins, dar tasnit din inima.”

De fapt, legatura cu stramosii se mentine la Vavila Popovici prin cea care i-a dat viata. Naratiunea in sine se construieste in jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, daca ne gandim ca titlul volumului ne spune in mod explicit, ca mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altadata, nu societatea altor secole se afla in prim plan, ci mama, in jurul careia graviteaza toate celelalte elemente. Autoarea ne marturiseste deschis ca adevaratul autor al celor scrise este mama si ca ea, fiica, nu a facut altceva decat sa-i transpuna pe hartie, cuvintele. „Mama imi povestea ceea ce o atragea in copilaria ei, la mosia bunicii…” sau „romanii traiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre « rusii albi, asa era numita patura celor avuti si educati» isi amintea mama.”

„Arborele genealogic al familiei ma interesa foarte mult”

Si pentru ca „in viata aceasta terestra suntem frunze, suntem mladite dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem usor, odata cu venirea toamnei”, povestea Oresiei incepe de la radacini. Ne aflam in „secolul al nouasprezecelea, secol al istorismului”, cand „totul era tulbure.” Suntem in orasul Ismail si cea dintai amintire importanta este legata de o casatorie. Aceea a mamei Ioana, strabunica scriitoarei. „Sotie de mosier, ramasa vaduva, aceasta se recasatoreste cu administratorul mosiei, mai tanar ca ea cu vreo douazeci de ani, renuntand la viziunea sa morala asupra lumii, pe care o avusese pana atunci…” O poveste de dragoste romantica, in care emotiile si sentimentele prevaleaza. O alta casatorie, sfarsita insa tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiter de cariera. Acesta „s-a casatorit curand cu Elena, fiind cucerit de frumusetea ei si de faptul ca era de “vita nobila”.” Au doi copii, o fiica, Tatiana – mama Oresiei – si un fiu, Nicolae, care raman orfani de mici, pentru ca Elena isi gaseste moartea in Dunare. Sinuciderea ei – „a doua zi trupul ei neinsufletit zacea la mal, pe nisipul ud, rochia larga si lunga i se lipise de trup de parca ar fi fost goala si infasurata intr-un sal de matase” – aminteste de finalul trist al unei alte eroine, tot o mama. In incheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtand pentru totdeauna cu ea un dor nestins dupa cea care ii daduse viata, ii descrie moartea. O sinucidere asemanatoare cu cea a Elenei, in apele involburate care au inghitit-o fara urma, o moarte care pana la urma, nu dovedeste nimic.

Dincolo de aceasta disparitie, singura certitudine este aceea „ca venim pe lume cu o misiune personala data de Divinitate si suntem ajutati de ingerii nostri de lumina ca ea sa se desfasoare in mod ordonat ; ispitele insa ne incearca, linia nu mai este continua, apar acei fractali care pot schimba sensul vietii, in rau daca cadem sub influenta ingerilor intunericului.” Divinitatea hotaraste ca „”tata Ioan”, care era pe atunci ofiter in armata rusa si in primul razboi mondial”, trebuie sa sfarseasca pe front. „Era anul 1916, cand Romania semnase Tratatul de alianta cu Antanta si declarase razboi Austro-Ungariei, trupele romane, impreuna cu cele rusesti, luptand pentru eliberarea Transilvaniei. Si tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor doua destine, al Elenei si al lui Ioan. Ambii au parte de un sfarsit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei in care traiesc.

Tatiana

De altfel, destinul tragic si violent ramane un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost mosier si el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatura si un fiu, un baiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminand liceul, nu mai era primit in facultate din cauza etichetei de « rus alb ». Baiatul s-a apucat de bautura, iar parintii disperati, l-au casatorit repede cu aceasta secretara, bruneta, frumoasa si cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un baiat, dar tatal sau inconstient de menirea lui, continua sa bea.” Mariajul ei nefast se transforma intr-o casatorie daramata. Lasand copilul in grija socrilor, Tatiana se decide sa plece „undeva departe de acel oras, undeva in nordul tarii, sa nu poata fi gasita.”

In paralel cu evolutia personajelor, Vavila Popovici insereaza in „Cartea mamei” detalii istorice si sociale. O astfel de relatare a faptelor, in care destinul eroilor se impleteste cu cel al pamantului, al tarii in care acestia isi trec viata, transforma romanul Vavilei Popovici intr-o cronica. Menirea unei asemenea alternante, intre expunerea evenimentelor din viata personajelor si istorie, este aceea de a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urma de indoiala cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curand Bucovina se uneste cu Romania. Aproape 25 de ani a fost parte a statului roman, adica intre anii 1917-1940 si 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a inceput in urma cu multe secole, dar in 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Pana la acesta data istoria ei nu se deosebea de cea a tarii Moldovei. Tatiana se afla acum in locul apropiat de unde isi tragea radacinile dupa mama.”

Aici, aceasta il intalneste pe Luchian, al doilea sot, in vinele caruia curgea sange albastru. El este tatal Oresiei. Luchian se indragosteste de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca avand perfectiunea statuilor din Elada antica. “Mama era frumoasa chiar in clipele ei de razvratire. Avea o usurinta si o noblete in miscari. Bruneta cu ochi negri de abanos, pielea alba si catifelata, fata cu trasaturi bine conturate, clasice ale unei zeite…” S-a vorbit pana acum despre casatorie, despre moarte, dar se vorbeste in „Cartea mamei” si despre nastere. Cele trei componente majore ale existentei sunt zugravite cu respectul si veneratia cuvenite. Tatiana si Luchian au o fiica, Oresia, venita pe lume intr-o zi de iarna, pe un ger cumplit. „In mijlocul manifestatiei, s-a auzit glasul servitoarei: »Domnule profesor, va naste sotia ! » Si tata s-a desprins de prieteni si colegi si a alergat spre casa noastra… Mama tipa cat o tinea gura, de durere, caci venise ceasul cand pantecul ei nu mai voia sa ma gazduiasca… Si am aparut pe aceasa lume plangand… Asa plang mai toti copiii, de durere, poate, cand trec prin stramtoare, sau de bucurie ca au scapat de acea stramtoare…Si spre seara ma invinetisem si au crezut ca ma pierd si au chemat preotul si m-au botezat…Si nu m-au pierdut…Asta imi povestise mama atunci cand o rugasem insistent sa-mi spuna cum a fost in ziua cand m-am nascut. Si credeam in aceasta poveste asa cum credeam in rasaritul si apusul soarelui… Din firimituri de intamplari povestite recladeam trecutul familiei si copilaria…”

Tata…

Copilaria si adolescenta pastreaza in romanul Vavilei Popovici, nonsalanta si inocenta specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situatie, constand intre contrastul dintre esenta si aparenta, face din „Cartea mamei” o lectura spumoasa. „Mai tarziu, pe la sase anisori imi placea sa cotrobaiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci cand ea nu era acasa si impreuna cu o prietena scoteam rochiile, palariile si pantofii. Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumusetea lui nu putea sa ma faca sa-mi fie teama, si nici nu ma putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este in el, stiind mai ales, ca mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se imbraca la ocazii speciale… Il deschideam impreuna cu prietena de joaca, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat si mai dantelat, ne imbracam amandoua si ne jucam “de-a doamnele”. Capacul lui era greu si odata am simtit ca mainile mele nu-l mai pot sustine si acestea au cedat, s-au strans ca doua parghii, capacul a venit peste maini si peste gatul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a aparut in acel moment…”

Dragostea si interesul scriitoarei pentru reconstituirea intamplarilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atenta a personajelor. In galeria acestora se inscriu ca emblematice, figurile tatalui si ale bunicilor. „Pe tata asa il pastrez in minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dandu-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Vazandu-i fotografiile din tinerete, l-am intrebat zambind, cand si-a pierdut parul si mi-a spus : «In tinerete, pe cand aveam doar treizeci de ani », iar eu ma nascusem mai tarziu si nu-l vazusem decat fara par. Dar ii statea bine, avea trasaturi masculine frumoase, interesante…”

… si bunicii

Bunicii sunt cei care au sansa si rolul de a fi cele dintai calauze ale copilului in drumul prin viata si in deslusirea tainelor acesteia. „Asa imi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama ca din familie poti invata tot atat de multe ca si de la scoala, de la acesti oameni in varsta care aveau scoala vietii si care nu trecusera in zadar prin viata… El imi spusese ca oricati copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atat de mare ca pentru unul singur. Incercam sa inteleg acest paradox, era greu de inteles, dar bunicul imi spunea sa-l iau de bun, ca atare sa cred in el.”

In literatura romana, Ionel Teodoreanu le inchina un volum parintilor parintilor sai. „In casa bunicilor” ramane o carte simbol, care capteaza prin idilizarea trecutului, infatisat prin ochii copilului de odinioara. O alta capodopera, de aceasta data in versuri, dedicata bunicilor ramane poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legatura intre trecut si prezent, intre generatii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul si traiesc sub semnul traditiilor. La fel ca si Ionel Teodoreanu si Ion Pillat, Vavila Popovici intelege ca bunicii au un loc privilegiat in casa si in inima celorlalti, in special a nepotilor. „Bunicul avea si el un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea ca nu poate da gres niciodata. Era putin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranta, de nemultumire, de smerenie ii putea determina o experienta noua, prin inlaturarea acestui obicei – fumatul. Gandea rational, frumos dar actiona, in acest caz, invers gandului, calca peste discursul lui logic si actiona sub influenta unui impuls greu de inteles. Eu doream sa traiasca mai mult, sa nu-si scurteze viata, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gandeam numai.”

Bunicii sunt singurii in masura sa aduca in prezent, trecutul. Trecutul capata astfel, prin relatarile lor, un aer de legenda. Bunicii inteleg ca suntem efemeri si ca eternizarea lor se va face prin intermediul nepotilor. Iata de ce, in „Cartea mamei”, bunicul va ramane factorul de echilibru in casa, dupa ce Luchian este arestat. „Dupa arestarea tatalui, curajul si initiativa mea s-au diminuat, au disparut chiar. O nesiguranta, o teama aparuse pana si in sufletul meu de copil. Bunicul era cel care imi mai dadea curaj, prin felul sau de a fi.”

„De-acum stiu ca voi ramane alaturi de mama, zi si noapte…”

Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hartie a unor intamplari mai mult sau mai putin demne de atentie, „Cartea mamei” devine si un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu talc si invataminte. Romanul Vavilei Popovici se transforma astfel, intr-o sursa de intelepciune, care atesta nu doar vocatia de sciitor, ci si pe cea de filosof a autoarei. „Un ganditor spune ca toate trasaturile de caracter, stilul de viata, sunt inscrise pe fata unui om ; liniile mainii sunt o replica, un fel de manusa a lumii; iar in creierul nostru s-a adunat si rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinta… Incepusem sa inteleg ca frumusetea, uratenia sufletului se rasfrang in fizicul unui om, ca intr-o oglinda. Si probabil ca la tinerete sufletul ne este frumos inca… Aflam din lecturi ca bogatia launtrica a omului se poate citi in aspectul exterior: al gurii, al mainii, al piciorului, chiar. Cineva spunea ca fata ne este cel mai fin seismograf al gandurilor. M-am convins ca asa este.”

Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” ramane interferenta trairilor de altadata cu prezentul. Brusc, firul naratiunii se rupe, iar prezentul invadeaza. Pe neasteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistam la un moment de suspans maxim. Complexitatea redarii trairilor sufletesti impresioneaza pana la lacrimi. Durerea copilului care simte ca isi pierde mama are aceeasi acuitate, chiar daca respectivul copil a ajuns la varsta maturitatii. Pana la urma, doar atunci cand ne dispar parintii ne dam seama pentru prima data in viata, ca nu mai suntem copii, abia atunci ne realizam cu adevarat, varsta. „Vine salvarea, mama este pusa pe targa, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare imi spune ca nenumaratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, ii pot pereclita viata. Tipetele ei de durere ma infricoseaza. Simt, in aceste momente, cat de neputinciosi suntem uneori, noi oamenii, de a darui ingrijire, dragoste si speranta, celor pe care ii iubim atat de mult… Ajungem la spital, mama este dusa cu targa la urgente, eu o urmez. Citesc fisa intocmita de asistenta. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibila fractura… Internare, radiografii, punere in ghips, calmante, etc. De-acum stiu ca voi ramane alaturi de mama, zi si noapte… Vinovat este soferul masinii sau este greseala mamei ? Nu stim inca. Se face ancheta de catre cei de la circulatie. Mama este socata, tremura, nu vorbeste. Accidentele de strada pot fi prevenite prin cunoasterea si respectarea regulilor de circulatie, dar mama le cunostea. Atunci cum i s-a putut intampla ?”

„Parintii nu trebuie judecati niciodata”

Citim un roman ce ii apartine in exclusivitate, mamei, toate se tes in jurul ei, iar daca ea, eroina principala, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normala a copilului ce isi iubeste parintele, Oresia dedica totul – timpul, energia, puterea – ingijirii mamei. Suferinta Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua si a readuce in prim plan discutiile avute cu fiinta cea mai draga, dar si de a emite, cu acest prilej, judecati de bun simt, cu profunde conotatii religioase. „Am intrebat-o candva, fiindca prea mult timp pastrasem in mine acea intrebare: “Cum ai putut sa-ti parasesti fiul?” Fusese obraznicie, indrazneala sau duritate din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o intreb. Imi spusese candva, atat cat trebuia sa stiu, cat putuse sa-mi spuna… Imediat, dandu-mi seama de cruzimea intrebarii, m-a napadit regretul. Era insa prea tarziu, scosesem pe gura acele « perle »; ii deschisesem mamei o rana. Mama izbucnise in plans si nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec ? Am inteles mult mai tarziu ca parintii nu trebuie judecati niciodata. Si nici chiar oamenii straini. Sunt instante judecatoresti menite sa faca acest lucru, este instanta suprema a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toti.”

„Curand iti vei lua zborul”

„Cartea mamei” nu lasa nici o clipa loc de echivoc moral. In primul rand, mama este cea care stie sa cultive in copil valorile inalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei sa devina un adult ce pune pret pe spiritualitate. « Tu sa nu invidiezi pe nimeni in viata ta. Sa incerci sa intelegi, sa respecti, sa iubesti si daca este cineva deasupra ta, sa-ti fie un exemplu. Cum sa-ti spun ? Sa admiri in loc sa invidiezi, asa cum admiri o floare pentru frumusetea si mirosul ei. Admiratia duce spre iubire, pe cand invidia sadeste ura in suflet.» Mama ii aduce intotdeauna Oresiei consolare si o explicatie plauzibila, optimista, pozitiva, crestina, asupra celor ce se intampla, asupra vietii si a mortii. « Nu fii trista, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pamant. Nu se pleaca din aceasta lume pana nu-ti indeplinesti misiunea personala, de care trebuie sa fii multumit, caci fiecare venim pe lume cu cate una harazita de Dumnezeu.” Mama este cea care o invata sa isi aleaga prietenele. “Sa urmaresti zborul de toamna al pasarilor ; ele niciodata nu se amesteca, aceeasi specie de pasari migreaza neamestecandu-se cu altele. Curand iti vei lua zborul, va trebui sa stii bine in ce cand te vei afla ».”

Oresia isi ia zborul si patrunde intr-o lume diferita de cea in care crescuse. Daca despre copilarie, aceasta spune: „Doamne, ce frumoasa-mi fusese copilaria! Cat de lipsita de griji eram, cata libertate aveam si cat de fericiti erau parintii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care il traieste departe de casa, afirma: „Cata ipocrizie !” Anii de facultate petrecuti la Iasi, dragostea ei pentru Rares, casatoria, pierderea copilului, fuga lui Rares, singuratatea, durerea, perioada de profesorat intr-un sat aflat departe de casa, violul repetat asupra ei al directorului scolii – persoana cu relatii in partidul comunist, societatea alienata in care se vede obligata sa isi duca existenta – „politica, femeia si banul erau si continua sa fie supremele forte ale regimului in care traim, forte prin care se satisface dorinta de parvenire…” – sunt doar cateva dintre reperele exterioritatii prezente.

Prezentul dur si urat ramane una din coordonatele esentiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea intamplarilor prin care trece este atat de adanca, incat totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasa loc sperantei, iar absurdul situatiilor parcurse denota degradarea morala a individului si implicit, a societatii. „Cameleonism, poate! Masca umana ! Cat va mai dura, Doamne ? Toata viata noastra? In prezent, nici o speranta … Si daca se vor schimba timpurile, se va sterge totul cu buretele, cu ura si dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecati cu demnitate cei care ne-au terfelit vietile si tot cu un rest de demnitate umana se vor retrage vinovatii, intr-un con de umbra bine meritat? Sau vor navali cei care au stat in umbra vinovatilor si se vor repeta paginile de istorie? Si cine stie ce minti vor fi pe atunci, ce vor zamisli ? Oricum, nu poate fi mai rau ca acum !”

„Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea!”

Raul de care vorbeste Vavila Popovici incepuse in trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorica a vremurilor apuse, a unei societati in care romanii fusesera deposedati de catre comunisti de pamantul stramosesc. Bunicul autoarei il portretizeaza cu o verva ironica pe Lenin, creionand in relatarea sa, abuzurile ce urmau sa se faca si tragismul instaurat de noua era. „Bunicul din partea tatalui, aflandu-se sub ocupatie ruseasca la acea vreme, auzise despre o cuvantare a lui Lenin intr-o piata si relatase familiei ca Lenin vorbise maselor pe un ton categoric si impunator, chemand bolsevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la inlocuirea exploatarii si asupririi prin libertatea si drepturile poporului muncitor. Multimii infometate i se promitea paine si libertate. Prin cuvantarile lui reusise sa creeze o tensiune maxima printre participantii care s-au inflacarat. Era un bun orator si in acelasi timp un om impatimit, posedat de diavol – spun unii. Iar marea masa a oamenilor isi amplifica campurile bioenergetice si rezona puternic… Un sentiment devine molipsitor, insufleteste masele… Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin parasind o sala, a exclamat: » Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea! »”

„Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm”

Sunt remarcabile in roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a caror legatura cu artele vizuale, in special cu pictura, dau o noua perspectiva si intelesuri inedite textului. La Vavila Popovici imaginile izbucnesc pline de concentrare si de forta sugestiva, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm, aducand cu ele scoici intregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.”

La fel de important este de exemplu, modul in care perceptia directa si concreta a naturii, a spatiului exterior, transforma evocarea clasica a unei furtuni, intr-o anuntare simbolica a iminentei morti a Tatianei. Se sugereaza incertitudinea, durerea, complicatiile ce vor urma. Din nou, printr-o singura propozitie – „vremea s-a schimbat” – Vavila Popovici prezinta o situatie si prefigureaza o intreaga drama. Ea anticipeaza si prevesteste nenorocirea ce sta sa se intample, redand cu talent, concordanta dintre natura si starea sufleteasca a Oresiei. „In seara aceasta vantul bate cu putere, crengile copacilor ingenuncheaza, norii alearga in forme fantastice intunecand cerul care devine din ce in ce mai plumburiu si astupa frumusetea de dincolo de nori. O ploaie torentiala se dezlantuie ca un torent. Picaturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marcheaza cerul, tunetele zguduie peretii rezervei. Mama deschide ochii si-i inchide de teama. Ploaia imi ravaseste intotdeauna sufletul. Sunetul ei, la impactul cu pamantul, de obicei ma bucura, stiind ca este strigatul de iubire al cerului, acum insa simt altfel… Funiile ei de matase care sclipesc in zare, cerul incruntat, furios pana la exasperare ma tulbura, ma infricoseaza. Ador insa fantanile arteziene care par o revansa a pamantului, tasnind spre cer in lumina razelor de soare si oferind stralucirea desavarsita. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie strasnica. De data aceasta o neliniste inexplicabila imi macina fiinta. Ma apropii de fereastra s-o inchid, mi-e teama sa nu raceasca mama.”

„Cine-mi va fi de-acum sprijin ?”

Nu intamplator, „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, nascatoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci cand mama pamanteasca nu mai exista, ramane o mama cereasca. Tatiana isi incheie viata zbuciumata. Nu inainte insa, de a-i face Oresiei o ultima si vitala marturisire – aceea ca nu ii este mama biologica. Oresia se afla intr-o situatie limita, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea si dramatismul trairilor Oresiei, care intelege ca abia de acum inainte ii este dat sa urce Golgota, sunt remarcabil redate in cateva intrebari: „Ce voi face cand nu o voi mai avea ? Cu cine am sa impart bucuriile, grijile, suferintele ?… Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” Raspunsul il gasim in primele pagini ale romanului: „Maica Domnului mi-l arata pe Iisus ca fiind « Adevarul, calea si viata ». Poarta copilul pe bratul sau stang si cu mana dreapta il arata pe Mantuitor. In cea de a doua icoana care si-a pastrat rama veche, Maica Domnului isi tine pruncul pe bratul drept. Fecioara – mangaietoarea – il strange pe prunc cu bratul sau stang; copilul Sfant isi lipeste cu duiosie obrazul de cel al mamei sale, parca i-ar cere mangaierea, pentru ca toti copiii din lume cer mangaierea mamei. Seamana cu o icoana pe care am vazut-o pictata la Manastirea Moldovita « Pruncul si Maica Eleusa » adica Maica induiosarii.” Probabil ca este mai putin important sa iti cunosti mama biologica, atata timp cat exista o mama care a fost dispusa sa isi jertfeasca Fiul pentru tine. A sosit momentul sa intelegem ca nu trebuie sa ne judecam parintii si ca povestea despre nasterea Oresiei era doar… o poveste pe care Tatiana, fin psihilog, o crease special pentru fiica ei, stiind ca orice copil are nevoie sa isi afle inceputul. Daca nu pentru altceva, atunci macar pentru simplul fapt ca intr-o zi, va trebui sa isi ia zborul.

„Punctul in care trecutul se imbina cu prezentul…”

Mama a plecat la intalnirea cu Hristos, iar ingerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai exista. Ce mai ramane? „Dorul ! Dorul de acele meleaguri instrainate… Iar mie, dorul de copilarie, dorul de cei plecati, dor de locurile unde mi-am petrecut copilaria, locuri cu natura si cu arhitectura lor mult indragita, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor si iarasi dor !” Vavila Popovici lasa sa cada cortina. Doar aparent, pentru ca desi „incepe sa se astearna uitarea…, din cand in cand imi apare chipul mamei ceresc. Cateva diamante de roua stralucesc in privirea sa… O aud vorbind, continuand povestea neinceputa…” Povestea va continua, generatie dupa generatie. Aceleasi bucurii si tristeti, acelasi dorinte si regrete, aceleasi impliniri si dezamagiri pentru toti si pentru fiecare dintre noi.

„Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune”, a spus candva, un intelept. Sa fi avut dreptate Solomon? Probabil ca de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune ca mai exista o poveste neinceputa. Si ca ea continua. Si atunci, revine o lume a visarii, in care imagini stravechi, datatoare de putere si de speranta iau forma de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, in „Valurile”: „As fi pierit ca umbra peste pajisti, indata m-as topi, m-as cufunda in bezna si m-as istovi ca ea, in locul unde se intalneste cu padurea, de nu mi-as sili creierul sa inalte alcatuiri indaratul fruntii mele; imi impun sa definesc clipa de fata, fie macar intr-un vers unic, neasternut pe hartie; imi impun sa insemn masura asta marunta in lunga istorie care incepe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, cand femeile duceau la Nil urcioare de lut rosu. Imi pare a fi trait mii si mii de ani. Dar daca inchid ochii, daca nu reusesc sa fixez punctul in care trecutul se imbina cu prezentul…”

Dincolo de aparente, dincolo de trecut si prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie sa incep un nou proiect de viata !”, spune Oresia. „Fericirea include intotdeauna un sens si un scop in viata. Trebuie sa existe dorinta de a ma elibera de trecut, de a ma curati spiritual si a ma intoarce la momentul prezent.” De aici inainte, trecutul si prezentul se vor depana la timpul viitor. Pentru ca urmeaza sa se scrie o alta poveste, o poveste neinceputa.

Lumea crestina va fi mai saraca spiritual si sufleteste, odata cu moartea pastorului Nelu Veres

On September 17, 2009 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, History, Inspirational, Ministry, Miracles, RomaniaLeave a comment

by Daniel Ganea
Surprise, Arizona

Nelu Veres la prima vedere, un nume ca oricare altul. Un nume dincolo de care se afla o viata obisnuita, cu bucurii si tristeti. O viata de om care a muncit, a crescut copii si i-a vazut la casele lor. Cei care l-au cunoscut insa, pe pastorul Nelu Veres stiu ca mai presus de toate, acesta a fost un crestin devotat, un parinte in Israel, prin care Dumnezeu a facut adevarate minuni. Pretuit de urmasii lui Hristos din toate denominatiunile religioase, Nelu Veres va ramane unic, nu doar in istoria Clujului, unde a slujit ca pastor, ci si a credintei crestine din Romania. Tot astfel dupa cum Elisei si Ilie se detaseaza in felul lor, in paginile Vechiului Testament, datorita miracolelor pe care le-a facut Dumnezeu prin ei, si Nelu Veres si-a castigat un loc al sau, special, atat in istoria crestinismului din tara noastra, cat si in inimile atator credinciosi pe care i-a slujit, i-a iubit si i-a tamaduit, cu ajutorul Celui Atotputernic. Continue reading “Lumea crestina va fi mai saraca spiritual si sufleteste, odata cu moartea pastorului Nelu Veres” →

Poluarea spiritului sau debusolare cvasi-totala

On September 3, 2009 By nelursIn Europe, Media, News, ParentingLeave a comment

Diana Popescu, Agero, Stuttgart
http://www.agero-stuttgart.de

Aproape douazeci de ani de libertati si debusolare cvasi-totala, timp in care noi forme de poluare au vindecat pina si urmele notiunilor de respect, generozitate, demnitate, adevar, compasiune, in locul lor fiind sustinute altele, precum: vulgaritate, vedetism, prostie, violenta, tupeu, senzational, sexualitate. Cind vorbim de poluare, nu ne gindim numai la apa, aer si pamint, ci la o grava poluare a spiritului, foarte evidenta in ultima vreme. Lumea si poluarea ei se invirt in jurul televiziunilor, a televizoarelor sau mai bine spus, televiziunile invirt lumea pe degete, antrenind in flux tot mai multi doritori de macabru. Sintem asaltati de imagini violente, cu caracter sexual, la ore de maxima audienta, interesele comerciale ale televiziunilor au redus la minimum sau au anulat cu totul orele rezervate culturii, educatiei si religiei. Sex cu minori, crime, cadavre, singe, vorbim despre escaladarea violentei in aria vizualului si de efecte asemanatoare cu ale wasabi-ului. Faimoasele crime prezentate in fiecare zi pe ecrane pe un ton tragic si sobru, pentru o si mai mare gravitate, maltrateaza, schingiuie, timoreaza milioane de ochi, care vor ramine cu sechele. Eventual, dintre ei multi isi vor gasi in aceste imagini modelul perfect pentru crima, vor ajunge poate criminali. Continue reading “Poluarea spiritului sau debusolare cvasi-totala” →