Ioana Poenaru: ”Sublimii marinari ai poeziei de dragoste” -Recenzie- Dialog peste Ocean

Dialog peste Ocean

Sublimii marinari ai poeziei de dragoste: Mihaela CD &Trandafir Sîmpetru 

“Unde-s doi, talentul crește” , am putea parafraza această recenzie de carte, această invitație de a descoperi, cu emoție neașteptată, recenta apariție editorială a editurii Globart Universum, „Dialog peste ocean”, semnată deopotrivă de Mihaela CD și Trandafir Sîmpetru. Nu vă lăsați înșelați de titlu, cuvântul “ocean” e scris intenționat cu literă mică. Aici nu e vorba despre Oceanul Atlantic, care, ce-i drept, separă locul de trăire fizică al celor 2 autori (Canada, respectiv România), ci despre oceanul infinit al artei, al poeziei, al frumosului în cele mai rafinate detalii.

Continue reading “Ioana Poenaru: ”Sublimii marinari ai poeziei de dragoste” -Recenzie- Dialog peste Ocean”

OCTAVIAN CURPAȘ: Din istoria unui campion român la polo

titi-filipConstantin (Titi) Filip s-a născut la Oradea.

A fost sportiv de performanţă, un priceput înotător pe spate. Alături de fratele său, Gicu Filip juca polo pe apă la echipa Crişul Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viaţa de sportiv: Îi băteam pe bucureşteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dădea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucureştenii tot bucureşteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Trăiască! Trăiască! Trăiască!», ne răspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamnă «trăiască», pe ungureşte. Continue reading “OCTAVIAN CURPAȘ: Din istoria unui campion român la polo”

Goodbye, colegului si prietenul nostru Dr. Dinu Dimitriu !

Dinu Dimitriu

 Dr. Dinu Dimitriu, medic de inalt profesionalism, publicist, stimat si apreciat in comunitatea romaneasca (stg) – atent la “pozitia” D-lui Constantin Roman, fiu al Basarabiei

by Observatorul, Totonto-Canada

Dispariţia bruscă a prietenului nostru, Dinu Dimitriu, doctor de renume nu numai în comunitatea românească din Toronto, ne-a produs -colegilor de la Observatorul- o profundă durere. Continue reading “Goodbye, colegului si prietenul nostru Dr. Dinu Dimitriu !”

CABOTINUL SI MÂRLANUL

Da-mi, Doamne, ce n-am gândit, sa ma mir ce m-a gasit! – proverb românesc

.

Mi-am amintit de titlul unei carti citite în copilarie – adolescenta, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisa pe la începutul secolului trecut, dovada a existentei cabotinajului pe atunci, raspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O gasisem într-o librarie si întrebând librarul ce înseamna cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat sa-mi raspunda si asa cum sunt barbatii, mi-a raspuns cu o gluma: „Copila, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsa acasa, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis dictionarul lui Saineanu pe care-l aveau parintii în biblioteca. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucatura de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentioneaza si astazi ca este actorul mediocru care urmareste succese usoare prin mijloace facile; persoana care încearca sa se remarce printr-o comportare teatrala; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozeaza într-o persoana „speciala”. Când vorbeste, „spurca” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciuna. Când materializeaza gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului sau de cabotin, adica ceva dezgustator, lipsit de valoare autentica.

Cabotinul pozeaza, „da cu gura”, vrând sa ademeneasca oamenii, dar pus în fata savârsirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – da înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfaptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând sa însele simtul frumosului, adevarului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl gasim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scara industriala a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statueta, etc.) de proasta calitate. Raspândit azi si în lumea apuseana, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scazut, arta de prost gust. Se spune ca termenul de fapt este german si a aparut cu un secol în urma, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schema, ceva ce nu era finisat. „Astazi el desemneaza pseudo-arta, arta comerciala, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a gasit termenul corespunzator, dar pentru oameni? Pentru oameni a ramas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfasurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astazi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemica la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otravesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu sa foloseasca naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înseala, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este ca în loc sa capete locurile pe care le merita, undeva la periferia societatii, acestia sunt laudati, premiati, recompensati, trimisi în strainatate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrarile lor, tara noastra.

Iata aflam despre statuia de pe scarile Muzeului de Istorie: Împaratul Traian gol pusca, si câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, detinatorul atâtor premii pe timpul vietii. Multi se întreaba daca este modernism sau obscenitate. În loc sa fie amplasata undeva într-un bâlci, ea a fost amplasata în plin centrul orasului Bucuresti. Va fi admirata? Cred, mai curând, ca oamenii vor spune ca este arta de prost gust – kitsch. Dar câti bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urma am auzit de o alta opera a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurata în prezenta presedintelui tarii noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfatiseaza pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbracat într-o camasa de noapte, ca si cum ar fi scapat dintr-un spital de nebuni. Este posibil sa ne batem joc de poetul national, de cultura si istoria noastra? Si nu o face un strain, ci un cetatean al tarii. Într-atât ne-am ratacit sufletele încât am uitat ca tara e mai venerabila, mai sfânta decât chiar ne sunt parintii? Socrate spunea: „mai presus de tatal tau si mama ta si strabunii tai e patria”. Distorsionata mi se pare aprecierea acestor opere de arta, din cauza celor care le inaugureaza si care, cred ca habar nu au de arta adevarata si apleaca urechea la spusele unor oameni cu adevarat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologica, dar prin deghizare, relativizare capata sansa de a fi acceptate si declamate.

Mârlanul, fiindca si despre el mi-am propus sa scriu, este „o persoana care vadeste lipsa de educatie, cu apucaturi grosolane; badaran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindca asemanari sunt destule. Daca putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rau intentionat, jigneste aratându-si superioritatea, are mârlania „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apara din bun simt, buna crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, sabiile sunt diferite!

Scria cineva ca banii sunt benzina masinariei uriase care formeaza societatea umana de astazi. Este cu adevarat combustibilul dupa care alearga unii pentru a se asigura de „încalzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astazi prin pozitia privilegiata în societate, îi determina pe unii a-si perverti caracterul. Daca l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune ca este o forma degradata a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o pofta aproape vicioasa a negarii, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a pacali lumea, „exista în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure si murdare, la rautate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui sa faca parte dintr-o viata normala, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria:„Se arata inteligent acela care cu prostii si nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

COSTICA VÂLCEANU – eruditie si marginalizare sau duelul contrariilor?

Traind o viata trepidanta, neobisnuita – as putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereusite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învatat în permanenta din experienta lui si a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea sa-si adune în preajma o multime de oameni valorosi. Unul dintre acestia este Costica Vâlceanu, caruia îi pastreaza vie amintirea si despre care-mi vorbeste la superlativ. Un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape, Costica Vâlceanu îl întâlneste pe nea Mitica în Canada, la Montreal.
     Neamurile ti le da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi
    Mitica Sinu nu s-a asociat niciodata cu oricine. Toata viata l-a urmarit sfatul bunicului sau, nea Niculita, un  ardelean cinstit, cu mult discernamânt, care i-a spus: Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit! Si bine-a grait, cu întelepciunea-i neaosa, româneasca, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învatamintelele caruia si-acum, la vârsta senectutii, îsi mai aduce aminte!
    Viata l-a calit, l-a încercat mult si nea Mitica a trebuit sa-si selecteze cu mare atentie prietenii, pentru ca societatea în care traia (de fapt, perfect valabil si pentru ziua de astazi) predispunea la tot felul de surprize neplacute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretentiile si înclinatia spre oamenii cu scânteie, în prezenta carora se simtea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii sai – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino sa-ti prezint un om cult! Si i-a facut cunostinta cu Costica Vâlceanu, un adevarat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
       „Pai ce eram noi fara greci?”
    „Era într-adevar un om citit – îmi povesteste nea Mitica si pe fata lui se vedea clar admiratia pentru cel despre care-mi povestea -. Îti vorbea ore în sir despre un singur om. Cunostea istorie, filozofie si literatura din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îti povestea despre alte natii, si era întrebat ce poate spune despre greci, sarea în picioare si striga: Pai ce eram noi fara greci? Începea apoi sa vorbeasca despre greci cu o pasiune iesita din comun…” Nea Mitica îmi povestea despre un om, care toata viata lui studiase tot ce tinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costica Vâlceanu vorbea cu o usurinta de nedescris despre toti corifeii spiritualitatii grecesti, despre învatatii care au amprentat puternic cultura si stiinta întregii lumi: „Îi stia pe toti – zâmbea nea Mitica povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-si statutul de stralucit erudit”.
    Ascultându-l, ajunsesem sa ma întreb si eu, precum eroul povestirii sale: Pai ce eram noi fara greci?!
Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?
    Spre deosebire de majoritatea refugiatilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costica Vâlceanu se diferentia net, nu numai prin imensul bagaj de cunostinte pe care-l detinea, ci si printr-un lucru care, contextual, parea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte sa vina în Canada fusese în Spania si în Franta. Se dusese sa lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemati sustinatorii din întreaga lume, ca sa apere comunismul. „Ioan I. Mo?a, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail si Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fara sa clipeasca -. Cum poti sa stai linistit când vezi ca se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocatilor luptatori împotriva flagelului comunist.” 
      „Cum ai devenit dumneata comunist”
    Într-una din zile, sotia lui nea Mitica, simpatica si distinsa doamna Nicole, încercând sa gaseasca o explicatie a aplecarii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toata sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fara ezitari, fara complexe de niciun fel, el i-a raspuns calm: M-am saturat sa o vad pe mama lucrând la boieroi. Mama sapa pamântul boierilor… Când am ajuns însa la liceu, deja dadeam ore în particular la copiii acestora, si de atunci, mama nu a mai sapat niciodata decât gradina noastra.
    Ajungând în Canada, Costica Vâlceanu a continuat sa dea meditatii, printre elevii sai numarându-se si copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în bransa pentru profesionalismul sau, în Montreal. 
     „ Nea Costica, îmi ceri prea mult!”
    Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfasura prima adunare generala a Asociatiei Române din Canada (ARC), creata în scopuri cu precadere culturale si de conservare a identitatii etnice a românilor emigranti din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociatii se numara si Nichita Tomescu, alaturi de nume de marca ale diasporei românesti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitica), Nick Florescu, Ion Taranu si altii. Tomescu, facea si el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
    Relatându-mi episodul acesta, nea Mitica si-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costica: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasa pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costica, de ce îmi ceri asa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste si, probabil, si datorita eruditiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, desi era o valoare, prin excelenta, dar sub nici o forma, nici el nu-si vindea ieftin vastele-i cunostinte!  La fel se întâmpla si în cazul lui Tomescu, îsi oferea serviciile, dar trebuiau platite asa cum el considera, nu facea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.
     Scriitor de cancelarie
    „Ocupatia de baza a lui Costica Vâlceanu, principala lui sursa din care îsi câstiga existenta la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costica scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitica un lucru interesant: cele mai reusite articole semnate de omul cu functia cea mai înalta din administratia provinciei canadiene, le scria Costica Vâlceanu. Vorbea si scria într-o franceza impecabila, era un desavârsit mânuitor al condeiului si alaturi de inteligenta-i stralucitoare, talentul în ale scrisului l-a facut celebru în toate cercurile intelectualitatii canadiene. 
      „Cum sa te las acum sa mergi singur  acasa?”
    Mitica si Nicole Sinu erau printre putinii prieteni adevarati ai lui Costica Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discutie si se simtea bine la ei în familie; de fiecare data se juca împreuna cu fiica celor doi, Sandra,  pentru ca iubea foarte mult copiii.
    Nici nu simteau cum se scurgeau orele atunci când erau împreuna; povesteau vrute si nevrute si depanau amintiri la nesfârsit.
    Nea Mitica îl însotea pe Vâlceanu, în drum spre casa si continuau sa povesteasca… Amândoi adorau plimbarile pe jos, iar discutiile care se desfasurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevarata delectare. Când ajungeau în fata casei lui Costica, acesta îi spunea: Cum sa te las, acum, sa mergi singur acasa? Hai ca vin si te conduc! Si asa se conduceau unul pe altul, pâna terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
    În lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei, nu multi erau cei care agreau si savurau eruditia si prezenta de spirit a lui nea Costica Vâlceanu. Cu toate ca fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian Curpas

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…

DINCOLO DE OCEAN, CUVINTELE DE ACASA ÎNSETEAZA

Într-o lume în care internetul ia locul tipariturilor, a investi în lumea cartilor nu pare o idee geniala. Dar accesul la cartile românesti, la atâtea mii de kilometri departare de tara natala, ar putea sa însemne o punte de legatura între românii din America si ceea ce au lasat în urma, acel personal si inconfundabil „acasa” cu tot ce înseamna el pentru fiecare emigrant – copilarie, familie, cultura.

Multi copiii ai românilor din America, nascuti sau veniti la vârste fragede pe pamântul fagaduintei, pierd contactul cu România si nu mai stiu sa scrie si sa citeasca româneste. Copiii din România care au început scoala în Statele Unite, dar care pentru ca nu au carti românesti, nu stiu sa scrie si sa citeasca în limba româna. În America, ei îsi doresc sa învete istoria si geografia României.

Cine nu a avut, macar o data, nostalgia dupa-amiezilor petrecute în fosnetul unor pagini de carte, în orasul în care ne-am nascut, am trait sau am învatat? Sa oferim si copiilor nostri aceasta sansa. La aceste lucruri ne-am gândit în 2008, atunci când am hotarât sa aducem carti românesti pe Pamântul Fagaduintei. În anul 2008, agentia de presa Mondo News a initiat campania „Carti pentru românii din America”. În cadrul acestui proiect, românii din tara erau invitati sa doneze carti pentru înfiintarea unei biblioteci românesti în SUA.

Copiii români nascuti în America, sau veniti aici la vârste fragede, vorbesc limba româna dupa ureche, pentru ca o aud vorbita în casa si la televizor (daca familia are programe românesti la TV). Problema cea mare este ca ei nu stiu sa scrie si sa citeasca în limba româna daca n-au facut scoala deloc în România, pentru ca nu sunt familiari cu alfabetul si pronuntia româneasca a diferitelor sunete. Ei învata din start alfabetul si pronuntia engleza si petrec foarte mult timp în care vorbesc, scriu si citesc în engleza. Chiar si cei care au facut 2-3 clase primare în tara, dupa 8-10 ani în America, au dificultati la citit si scris în limba materna si vorbesc limba româna cu un pronuntat accent englezesc.

Cu toata bunavointa, parintii nu pot face prea multe pentru copiii lor, mai ales ca unii parinti nu au talente si pregatire pedagogica. Copiii din America stau foarte mult la scoala, câte 7 sau 8 ore/zi (de la ora 8,00 AM pana la 3,00 sau 4,00 PM), iar cei care au sub 12 ani nu au voie sa stea singuri acasa sau pe strada si ca urmare, daca parintii lucreaza, ei petrec înca 2 -3 ore/zi la un Day Care dupa orele de scoala sau cu un baby sitter, care le vorbeste în engleza. Temele pentru acasa le mai ocupa 1-3 ore/zi, iar pentru cele 2-3 teste saptamânale, copiii au de învatat pâna la ore târzii în noapte. Ca urmare, timpul acestor copii este extrem de limitat. În cursul saptamânii, copiii de scoala nu au timp nici sa se joace. Ei pot citi si învata în limba româna doar în weekend, la scoala duminicala de la biserica româneasca (daca ea exista în zona, la o distanta rezonabila fata de casa, adica sub 100 km). De asemenea, putine biserici au spatiu suficient si profesori pentru a organiza o scoala de duminica. Uneori, seara târziu sau la sfârsit de saptamâna, copiii ar avea timp pentru citit, daca ar avea carti din ce sa citeasca.

Parintii lucreaza adesea zi lumina sau ajung târziu acasa din cauza blocajelor din trafic si a distantelor foarte mari pe care le au de parcurs. Majoritatea se trezesc zilnic la 3,00 – 4,00 AM ca sa mearga la munca si se întorc acasa seara la 7,00 – 8,00 PM. În aceste conditii e destul de greu sa-i mobilizezi pentru “lectia de limba româna” sau sa convingi copilul, la ora 9,00 PM, sa mai faca un efort sa citeasca ceva despre România.

Cred ca fiecare familie de români din SUA are acasa cel putin 10 carti în limba materna, carate în geamantane la sosirea din România si de câte ori fac vizite în tara la rude. Dar vizitele în tara se fac destul de rar, sunt familii care n-au fost deloc în România în ultimii 10-15 ani; companiile aeriene accepta bagaje tot mai mici, asa ca posibilitatile de împrospatare a bibliotecii personale în limba materna sunt limitate. Copiii se plictisesc sa tot reciteasca aceleasi carti românesti si atunci prefera sa citeasca o carte noua în engleza, sa se joace pe computer sau sa stea la TV.

O biblioteca le-ar da acces acestor copii la o colectivitate 100% româneasca, la carti românesti diverse, o ocupatie placuta si utila, în timpul în care parintii lor merg la slujba de duminica într-o biserica româneasca. Aceasta a fost ideea donatiilor si a bibliotecilor românesti din SUA. Copiii nostri merg des la biblioteca, în timpul programului de la scoala. Noi putem folosi aceasta obisnuinta deprinsa în sistemul de învatamânt american, daca avem ce sa le dam de citit în limba româna.

Multumesc tuturor celor care au decis sa ne ajute donând carti pentru copiii românilor din America. Emil Cioran spunea: „Noi nu ne-am nascut într-o tara, ne-am nascut într-o limba”. Din pacate, au trecut mai bine de doi ani si proiectul nostru nu a avut finalitate.
M-am gândit atunci la identitatea colectiva a comunitatilor de români care traiesc în afara tarii, peste ocean. Câte modalitati posibile cunoasteti pentru a-i ajuta si încuraja învatarea limbii române? Spun aceasta, nu doar datorita importantei sale culturale si spirituale, ci si datorita valentei practice, aceea de a cunoaste o limba „în plus”. Dialogul poate aduce idei si îndemnuri constructive pentru toti cei care traiesc în afara tarii. Noi ne-am gândit la o biblioteca, dar poate ca exista variante mai bune. Eu cred ca un rol strategic îl joaca mediile de comunicare, fie publicatii, fie posturi de radio si televiziune, care au rolul de a informa, dar si de “a forma”. Nu mai putin semnificativ este apelul adresat românilor din tara pentru a sprijini moral diaspora. Centrele Culturale Românesti din strainatate, cred ca ar trebui sa încurajeze coeziunea sociala între români, dar si între români si societatea gazda, în acelasi timp punând în relief cultura fiecarui popor ca si factor de integrare si de „îmbogatire” reciproca.

Am vorbit si cu români care locuiesc în alte tari. Problema pastrarii limbii materne exista peste tot. Parerea unui lingvist flamand: „Cel mai important este ca parintii sa se adreseze copiilor în limba materna, chiar si în cazul în care ambii parinti vorbesc aceeasi limba. În felul acesta comunicarea cu cei mici se poate realiza la capacitate maxima. Indiferent cât am vorbi de bine o limba straina, starea de spirit si sentimentele ni le putem exprima cel mai bine în limba materna. Cunosc si cazuri de parinti români care vorbesc olandeza sau franceza acasa cu copiii, însa din nefericire olandeza sau franceza lor este atât de proasta încât la un moment dat si copiii încep sa vorbeasca în acelasi mod. Mereu dau exemplul unei prietene românce din Belgia, casatorita cu un japonez. Cam asa este la ei: mama le vorbeste copiilor în româna, tata le vorbeste japoneza, parintii între ei vorbesc engleza, iar copiii învata la o scoala de limba franceza. Acum copilasii au 8 si respectiv 5 ani. Dupa 3 ani de vorbit în acest stil, ghiciti ce vorbeau copilasii – le stiu pe toate, mai putin engleza, pe care doar o înteleg, nu pot sa o vorbeasca înca”.

Sunt foarte multe aspecte si situatii specifice familiilor mixte. Ideea de baza a proiectului nostru a fost pastrarea limbii române, indiferent de situatie. Studii de specialitate arata ca acei copii care în primii ani de viata (aproximativ 8 ani, numiti perioada critica) sunt expusi la 2 sau 3 limbi diferite, vor procesa sunetele si vocabularul limbilor respective în aceeasi zona a creierului, ceea ce va face ca acesti copii sa vorbeasca cele 2-3 limbi fara accent si influente de la una la alta. În plus, ei vor putea vorbi într-o limba cu mama, în alta cu tatal (daca este cazul) sau pot „comuta” de la una la alta fara probleme. La nastere, fiecare dintre noi este capabil “teoretic” sa auda si sa reproduca sunete din orice limba, dar pierde aceasta capacitate pe masura ce foloseste doar sunetele unei limbi, limba materna. Cu cât un individ foloseste mai mult limba materna, cu atât aceasta preia în posesie toata aria din creier, care teoretic este destinata învatarii mai multor limbi, simultan.

Un individ care începe sa învete o limba straina la maturitate, va procesa informatiile (vocabular, scriere, citit) într-o alta regiune a creierului decât limba materna si va avea dificultati în a „auzi” si reproduce sunete din limba respectiva. Asa ca este normal ca noi, adultii, sa vorbim limbi straine cu accent, iar copiii nostri fara. Este anormal sa nu profitam de capacitatea fantastica pe care o au copiii mici în a acumula informatii si implicit, capacitatea lor de a învata limba materna si mai multe limbi straine în acelasi timp. Din acest motiv, insist pe efortul pe care trebuie sa-l depuna parintii din diaspora si organizatiile românesti din tara si din strainatate, pentru a ajuta copiii sa învete si sa pastreze zestrea culturala si limba româna ca limba materna.

Bibliotecile americane din SUA sunt impresionante. Organizeaza multe activitati pentru copii, spectacole, vizionari de filme sau scenete bazate pe romane celebre. Au o baza de date computerizata foarte bine pusa la punct si accesibila publicului – practic, poti sa cauti în biblioteca orice ce ai nevoie si sa prelucrezi informatia la fata locului. Poti sa scanezi, sa copiezi carti sau pasaje, sa trimiti informatiile prin e-mail etc. Au foarte multe carti pe DVD sau CD si au carti pentru învatarea limbilor straine, pe care le iei din biblioteca în format scris plus suportul audio si CD-ul sau DVD-ul pentru PC-ul de acasa. Chiar si bibliotecile din orasele mici sunt la cele mai înalte standarde, au dotari de ultima ora si arata ca si bibliotecile universitare de la noi. În bibliotecile americane sunt cafenele literare foarte dragute, la fel si în librarii. În celebrele lor librarii Barnes&Noble functioneaza cafenele si ceainarii, dar exista si locuri de joaca pentru copii. Este o ambianta placuta, deosebita.

Din nefericire nu exista biblioteci românesti în SUA (sau nu stiu eu sa existe vreuna). Nu exista interes din partea autoritatilor române, a Institutului Cultural Român, iar ca initiativa privata este foarte greu sa deschizi o biblioteca. Ar fi nevoie de carti, pentru ca multi copii ai românilor din SUA nu stiu sa scrie si sa citeasca româneste. Multi nici nu mai vorbesc limba materna, mai ales daca s-au nascut aici. Ar fi bine sa stie si cei din tara de ce „uita” românii din diaspora limba materna. Bietii copii nici macar nu au de unde si din ce carti sa o învete. Eu am avut o tentativa în 2008, dar am renuntat. Costurile erau imense, desi cartile urmau sa fie colectate din România gratuit, printr-o campanie a trustului de presa „Mondo News” (pentru care eram colaborator extern) si „Jurnalul National”. Din pacate, totul s-a oprit la stadiul de proiect: „Doneaza o carte pentru copiii din America”, fiindca nu am gasit sponsori pentru a acoperi cheltuielile cu transportul cartilor în SUA, închirierea si întretinerea unui spatiu destinat bibliotecii, nici pentru plata unui salariu de bibliotecar s.a.m.d.

Singurele locuri în care se fac eforturi reale pentru pastrarea limbii materne sunt bisericile. Pe lânga bisericile românesti din SUA, acolo unde exista spatiu (sali anexe, sali sociale), functioneaza scoli de duminica. Practic, în timpul slujbei de duminica, preoteasa si câteva mamici cu daruri pedagogice aduna copiii românilor prezenti la slujba si se straduiesc sa-i învete câte ceva despre limba româna, putina literatura, gramatica, istoria si geografia României. E destul de greu daca n-ai nici macar abecedare sau alte manuale scolare românesti.

Cineva din Montreal, Canada, a reusit performanta de a deschide o librarie, în care vinde exclusiv carti românesti. Este o mare realizare pentru continentul American, dar si asa accesul la cartile românesti ramâne dificil. Daca locuiesti la mii de mile distanta si nu poti sa mergi la librarie personal, libraria are nevoie de o logistica impresionanta – un site actualizat la zi; un sistem sigur si eficient de plati online; un sistem de livrare a cartilor prin posta pentru întreg teritoriul SUA si Canada, deci este destul de complicat si costisitor.

Am întâlnit un român la Detroit, anul trecut, care avea în jur de 50 de ani, nu vorbea deloc româneste si n-a fost niciodata în România. S-a prezentat în engleza si mi-a spus cu mândrie ca este român pentru ca mama lui a fost românca, emigranta în SUA. Cu toate astea, nu stia o boaba româneste! E si normal, într-o familie mixta, daca nici macar carti n-a avut sa învete sa citeasca; abia daca întelegea câte ceva din ce mai vorbeam noi româneste, dar, de vorbit… absolut nimic!

Mai stiu asemenea oameni. Am scris odata despre o fata, care a fost adoptata, la vârsta de 9 ani, dintr-un orfelinat din România, de o familie americana. Traind ani de zile rupta total de România, a uitat aproape complet limba româna. Acum s-a maritat cu un român si reînvata limba româna, dar deocamdata vorbeste mai bine în engleza decât în limba materna.

Am întâlnit un domn, în vârsta de 70 de ani, la Ambasada României din Washington în 2010, cu ocazia vizitei ministrului de externe Teodor Baconschi în SUA. La acea întalnire erau prezenti cetateni americani de origine româna. Domnul a cerut permisiunea sa ni se adreseze în limba engleza, pentru ca locuind de 50 de ani în SUA, dintre care 30 de ani fara posibilitatea de se întoarce în tara, i-ar veni mai usor sa se exprime în engleza. A fost o situatie paradoxala, desi cei prezenti vorbeau si limba engleza.

Am citit o lunga polemica pe site-ul unei biserici protestante românesti din SUA. Tinerii cereau sa se oficieze slujbele în limba engleza. A cui este vina? De ce exista români în strainatate, carora le este mai simplu sa se exprime în limba tarii adoptive decât în limba materna? Exista solutii? Bibliotecile si librariile românesti în diaspora ar putea deveni o solutie.

Simona BOTEZAN
Washington DC
15 aprilie 2011

De vorba cu George Filip din Montreal – Canada, poetul care nu crede in inspiratie

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

GeorgeFilipCetatean de onoare si unul dintre cei mai importanti poeti romani ai exilului, George Filip a semnat anul acesta, 2009, cel de al 26-lea volum, intitulat „George Filip din Pontus Euxin”.  Nascut pe 22 martie, in comuna Tuzla din judetul Constanta, poetul isi descrie apartenenta la locurile natale, astfel: „Marea a fost a doua mama a mea, inotam ca un delfin, ma inecam adesea , dar nu de tot si mai tarziu, am numit marea… Marea mea cea Neagra, crezand ca sunt fiul ei.” George Filip paraseste Romania in 1979 si dupa peregrinari prin Austria, Germania si Franta se stabileste in 1982, in Canada. Vorbind despre adaptarea la mediul de aici, George Filip marturiseste: „Am gandit si scris mereu in limba mea cea materna, m-a gandit la Cioran, Eliade, etc. si am ajuns pe malul celalalt al sperantelor mele. Si n-am uitat niciodata ca Dumnezeu este cu noi!…” Din 1984, George Filip locuieste la Montreal, unde infiinteaza Centrul de Cultura Romana. Poetul este de asemenea,  membru fondator al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada si redactor la emisiunea de radio locala in limba romana si la revista “Humanitas”. Tot el pune bazele primei televiziuni in limba romana din exil, al carei director cultural a fost pana la disparitia acesteia. Printre volumele scrise de George Filip se numara „Matematica pe degete” (1974), „Anotimpul legendelor” (1975), „Desant satiric” (1976), „Drumuri de balada” (1977), „Zei fara armuri” (1989), „Poemes sur feuilles d’erable” (1998), „Era confuziilor” (1993), „Din taine” (1999),  „Diana” (2002), „’89 Poeme indoliate” (2002), „Vad lumina”  (2003), „La planet plate – Poemes” (2004), „Singur impotriva destinului” (2004), „Aezii privesc” (2005), „Zilele saptamanii” (2005), „Din oglinda” (2005), „Tara din lacrima” (2006).

„M-am recomandat tantos: poet George Filip”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Niciodata nu mi-am propus sa scriu. M-am pomenit scriind si gata. Stiu doar ca de foarte fraged, jonglam cu cuvintele si le inhamam la rime de ocazie. Cand nu-mi iesea rima, inventam cuvinte: „onica-donica trei salcele, acri, macri palmacele.” Niciodata n-am stiut ca  eram sau ca voi fi poet. Scriam mereu pe la scoala, ba chiar mi-am facut un caiet special. Taica mi-a dibuit caietul, l-a pus pe foc, si de-atunci ma privea cu suspiciune si ii spunea mamei: „Floare, banditul asta este dusmanul nostru.” Il cita pe Schopenhauer. „Floare, savantul asta german zice ca dusmanii cei mai mari ai omului sunt nevasta si copiii.” „Iaca”, ii replica mamica, „stie neamtul ala ce este in casa noastra…”

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Golaneam, flamand, prin Capitala. Citeam, de pe la gunoaie, tot felul de gazete si reviste. Tupeist, m-am dus la revista ALBINA, cu o poezea  despre sarbatoarea majoratului: „Am optsprezece ani, ti-i darui tie, Tara,/Tu m-ai crescut puternic, cu inima de para,/ Cutezator ca soimul si liber pe pamant;/ Ma-ndeamna tineretea sa te slavesc in cant.” Am primit la casierie 198 de lei. Asa mi-am platit baraca unde locuiam si mi-am cumparat lemne de la deseuri, cu 50 de lei tona. In seara aceea, m-am imprietenit cu niste muncitori. Unul dintre ei, care m-a prezentat altora, le-a spus ca sunt poet. Ii aratasem ALBINA. Cand am dat mana cu ei, m-am recomandat tantos: poet George Filip. Am ajuns, din intamplare, in casa scriitorului orb Marin Iancu Nicolae. Mi-a spus ca-mi citise deja poezia si ca sunt talentat. Doamna Dr. Octavia Dimancescu, verisoara cu Antonescu, m-a dus acasa la Arghezi. Mosul cel sugubat mi-a dat cirese si mi-a zis: „Gheorghita… ai talent. Ai grija, greul de-acum incepe. Esti blestemat de muzele cele bune…”

„Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego”

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Eu scriu spontan, despre orice si oricand. Am spirit competitiv si nu abandonez niciodata – nimic. Eu sunt convins ca poezia pluteste in aer si poetul n-are decat s-o culeaga si s-o puna pe hartie. Totul exista. Elementele. Ca-n Tabela lui Mendeleev, exista, dar casutele sunt goale si cineva trebuie sa le descopere pe cele nedescoperite, inca. Asa este si cu muzica si cu pictura, sculptura, etc. Si ideile exista, totul ne este daruit de Dumnezeu, Omul trebuie sa fie doar receptiv.

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Nu m-am gandit la asa ceva. Psihanalist fiind, am observat ca volumele mele, fiindca eu scriu la volum, la metru cub, cum imi spun prietenii, sunt structurate pe tiparele romanului. Eu nu scriu topuri de poeme si apoi le oranduiesc intre copertile unui dosar si le pun un titlu. Nu ! Eu numar frumusel  un vraf de coale, cate se brodesc ele, le numerotez, le pun un titlu si tabar sa scriu. Ca sa nu mi se para ca am mult de lucru, imi pun in fata, deasupra, cite 10-15 foi si zic: „Ce ma, nu le umplu eu ?!?” Si le umplu si tot asa, pana ajung la ultima fila. Volumele mele au, ca romanul, expozitiune, intriga, punct culminant si deznodamant. Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego. Poate sa arda casa, sa inceapa bombardamentul, sa vina potoapele…, eu cand scriu n-aud si nu vad nimic altceva decat lumea in care am evadat. Probabil ca de aceea am suportat cu atata stoicism viata, emigratia, etc…

„Toate cartile mele sunt copiii mei”

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Eu consider ca orice poezie pe care o scriu eu, trebuia scrisa…, dar de mine. Poezia este chintesenta chintesentelor unor stari si trairi ale poetului, unde nimeni nu poate ajunge, decat trubadurul-poet, rasfatatul muzelor celor bune.

– Ce titluri de volume semnate de George Filip ati dori sa ne prezentati?
– Toate cartile mele sunt copiii mei. As fi un criminal daca as provoca disensiuni in micul meu trib. Va recomand toate cartile mele !

– Stiu ca pe linie materna, sunteti descendentul lui Octavian Goga. In “Poetul”, Goga vobeste despre truda amara a celui ce scrie, iar dvs. afirmati in “Fericire” ca a fi poet este un blestem. Sa tragem de aici, concluzia ca pentru George Filip, scrisul este o continua provocare?
– Desigur, viata este o provocare. Depinde insa, pe ce lungime de unda vibreaza poetul. Eu, cand scriu, ard, fac realmente febra. Arunc la gunoi tembelele acelea de teorii despre poetii care scriu cu vodca sau vinul sub nas, etc. Secretele artei  sunt investigatia si transpiratia. O provocare? Ma provoc singur. Ma bag mereu in fata, sar in foc pentru altii si nu dau socoteala, chiar asa, bland, cum le par unora.

“Aezii privesc”

– Ati inceput volumul de versuri “Aezii privesc”, cu o rugaciune catre Homer si l-ati incheiat cu un raport al misiunii indeplinite, adresate tot marelui poet. Vorbiti-ne despre “Odisseea” dvs. ca poet, despre ceea ce s-a intamplat intre ruga si darea de seama finala.
– Am dorit sa fiu aed, adica orb, ca marele HOMER, ca sa vad si eu ca el, ceea ce nu vad muritorii de rand. De fapt,  parintele intelepciunii m-a facut un biet reporter – am cutreierat lumea si am scris despre vazute si nevazute. Tot taramul terrian cutreierat de mine a fost o lunga odisee. M-am implicat in odiseea normala a vremurilor anormale si-am pus totul, in caietul meu de reporter – cartea. Sunt chemat la o mare marturisire : de fapt, cartea am pus-o la cale cu muza mea reala, Dna. Mihaela Donciulescu, din Toronto, si ea, poeta. Iar raportul final este adresat in egala masura lui HOMER, dar si raposatului colonel de geniu Donciulescu. Am facut aceasta in semn de recunostinta, fiindca a creat-o si a pus-o langa destinul meu, pe fiica Sa – MIHAELA. Mi se pare firesc, omenesc.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu am doar un poem preferat, ci o multime. Imi plac poemele de dragoste si cele autobiografice. De ce ? Fiindca pe mine nu m-a alintat nimeni, niciodata. Asa ca eu sunt prietenul si poetul meu preferat. Am implinit 70 de ani si scriu versuri de dragoste mai abitir ca pe vremea locotenentei varstei mele. Nu ma intereseaza cati ani am. Nici cat e ceasul, in ce an, secol sau mileniu suntem. Daca timpul ne paradeste prin imensitatea lui, atunci si eu il sfidez si treaba merge foarte bine.

„Contest notiunea de inspiratie”

– Ca poet, unde va simtiti mai inspirat sa scrieti, in Romania sau in Canada?
– Chestia asta cu inspiratia, la mine n-are rezonanta. In Romania, n-am avut tinerete, perioada de tranzitie mi-a fost crunt lovita, iar la sosirea in Canada am simtit ca viata este totusi, scurta si trecatoare. Contest notiunea de inspiratie. Artistul este blestemat sa sufere si sa creeze. Care inspiratie ? La umbra Statuii Libertatii m-am simtit facut cocolos de gravitatie. Pe Caraiman sau pe alte piscuri, mi-a venit sa zbor. Cu apa, ma contopesc  prin densitate si devin delfin. Sub pamint, printre mineri sau speologi, ma simt rama si ma gandesc la viermele lui Dante. Si daca vreti totusi, un raspuns, iata-l : asa cum iubesc continuu, tot asa – scriu mereu si inspiratia mea este DIVINITATEA.

– Ce planuri de viitor are poetul George Filip?
– Am facut nunta, exact in ziua aniverarii a 70 de ani. Am avut nuntasi – buluc. Voi mai face si nunta religioasa, la biserica. Si eu si Maria-Mea vrem ca prin Dumnezeul nostru sa le transmitem parintilor din cer ca ne-am cununat, ca adevarati crestini ortodocsi. Mai am in sertare vreo 15 carti, scriu mereu, si-as vrea sa ma opresc, dar nu pot. Vreau sa-mi public opera pana la ultimul manuscris si dupa ce voi da ultimul autograf, sa ma intorc, cu misiunea indeplinita pe Pamant, la Tatal din ceruri. Frumoase planuri…, sper ?!?

Intre Canada si Romania

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Montreal?
– Romanii din Montreal sunt un trib pestrit de dezradacinati, debusolati, divizati, etc., care L-au cam uitat pe Dumnezeu. Cei saraci trag spre biserici. Cei bogati isi numara banii si nu mai vorbesc romaneste. Ca intotdeauna, prin istorie, Tara nu da niciun ban pe emigranti, fie ei buni sau rai. Noi asteptam de la Tara si Tara de la noi. Este un joc abracadabrant, pe o planeta care nu mai are Dumnezeu. Eu l-am rugat intr-un poem pe fratele meu MIHAI, sa ia el conducerea in ceruri, dar nu mi-a raspuns, inca. Suntem un card de vazatori din soare, prigoniti cu turma si urma ni se face cantec si cantecul ne pierde urma. Asa suntem… si este departe de mine gandul de a fi vreun pesimist !

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Canada este o tara linistita, feudala, care a facut prea brusc un salt spre tehnica si bun trai. Ca in MASINA TIMPULUI, a lui Wells, oamenii de aici, traiesc intr-o dolce farniente, fara sa-si iubeasca binefacatorii. Este o asezare aproape tribala, bazata pe provincii si alte teritorii, care nu are eroi si oamenii n-au avut de unde sa afle ce este aceea o patrie si patriotismul. Ei bine, asta nu-mi place. Imi place ca aici nimeni nu legitimeaza pe nimeni. De fapt, totul este stiut despre fiecare si de legile prea blande n-ai de ce sa fugi. Oamenii se iubesc si se respecta fara rezerve, dezinteresati.

– Cat de frecvent vizitati Romania?
– Dupa involutia din 1989, vizitez Tara mai in fiecare vara. Am publicat in tara multe dintre cele 26 de volume. Este foarte costisitor. Si toti iti cer bani si toalele de pe tine. In vara aceasta, am fost sarbatorit la TUZLA mea natala, de Sfanta Maria Mica si mi s-a acordat titlul de Cetatean de onoare.

“Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate”

– Cum va petreceti timpul liber?
– Pentru peticele de timp liber, nu programez niciodata, nimic. Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate. N-am timp sa obosesc, prietenii si multele probleme cotidiene nu-mi dau timp pentru timpul liber. Scriu !

– Ce hobby-uri aveti?
– Imi plac rimele.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Citirorilor nostri, adica ai revistei si-ai mei, le urez tinerete fara batranete. Si daca nu sunt cuminti, le voi spune fluvii de versuri, sa vada si ei ce-nseamna sa-ti zica lumea POETUL. LA REVEDERE !