Ca toți coloșii, Eminescu este înfricoșător.
Provoacă și azi spaime. Mai ales dușmanilor pitici.
Pentru cei ce-l iubesc, e un munte.

Uite ce întâmplare minunată istorisea Grigore Vieru la Ipotești pe 15 ianuarie 2000:

„Eu am trecut Prutul foarte târziu – dacă unii au visat să ajungă în cosmos şi au şi ajuns în cosmos – eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul. Am reuşit abia în ’73.

Primul om pe care am vrut să-l văd, când am ajuns, în cele din urmă, în Bucureşti, a fost Nichita Stănescu.(…)

Şi l-am cunoscut. M-am dus la el acasă, stătea pe Magistrală, vizavi de restaurantul Budapesta, şi am stat de vorbă. Mai exact, Nichita vorbea, iar eu ascultam. Vorbea la fel ca poezia sa, vizionar şi liber. Mi se părea uluitor, venind din închistata literatură sovietică.

Continue reading “ADEVĂRATUL EMINESCU – De ce este el încă înfricoșător?” →