La început cu Dumnezeu

Motto: „Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” Psalmul 119.18

 

MEDITATIA DE AZI – Ioan 1:2 „El era la început cu Dumnezeu.“

 

de Ana Tatar Andras


 

Sunt eu cu Dumnezeu?

 

Caracterul unui om este ceea ce face el când nu-l vede nimeni.

 

Ce faci tu când nu te vede nimeni?

 

Ce faci tu când ai o ora libera? Ce faci tu când ai o zi libera?

 

Care este pasiunea vietii tale? Cât timp dai pentru ea?

 

Cum ai vrea sa petreci o saptamâna libera? Unde? Cu cine?

 

Ti-ai dorit vreodata sa petreci o saptamâna numai tu cu Domnul, undeva departe de lume, într-un loc pitoresc, linistit?

 

Ti-amintesti de un timp special în trecut, petrecut cu Domnul? Ce ti-a spus El?

Cum ti S-a descoperit? Ce ai învatat despre El?

 

Care a fost pentru tine cea „mai de neuitat partasie“ cu Domnul?

 

Poti sa prezinti o experienta a ta cu Domnul?

 

Ce este mai important pentru tine: experienta ta cu Domnul sau Cuvântul si relatia ta cu Domnul?

 

Care este visul vietii tale? Ce îti doresti în viata? Îti doresti sa fii o femeie dupa inima lui Dumnezeu?

Dupa cine sau dupa ce îti tânjeste inima? Îti place la picioarele Lui? Esti o persoana prea ocupata? Ai timp de Domnul? Îl auzi când îti vorbeste? Ce înseamna pentru tine sa-L auzi pe Domnul cu mintea si cu inima?

Unde te simti în siguranta?


Dorinta mea cea mai mare este sa fiu o femeie dupa inima lui Dumnezeu. Vreau sa fiu o cautatoare a inimii Lui. Am mare nevoie de El. Doamne ajuta-ma!

 

ZIUA RECUNOSTINTEI (THANKSGIVING)

Este toamna, anotimp pe care-l indragesc. Toamna blanda, generoasa. Ma duc in padurea din apropiere. O poteca umbroasa imi calauzeste pasii la  intrare. Printre copacii batrani imi continui drumul, calcand peste frunze maronii, ascultandu-le scrasnetul, ca un raspuns la gandurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrante ale copacilor acestei paduri batrane. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul bland al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Rate salbatice vin plutind duios, asteptand faramiturile de paine… Apoi pleaca multumite, intr-un zbor linistit, planand deasupra apei. Dincolo de lac copacii isi arata maretia si frumusetea culorilor, in lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pana la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara batranete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei indelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gandesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material varsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa intinderea suprafetei lor, etc. Doar poetii? Poetii o canta si-i inteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii; numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. In ea se rasfrange cerul, multumit de sine.
O pasare mai canta leganandu-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca rasul unui zeu fericit, dansand pe trunchiurile zbarcite ale arborilor, incalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si, gandesc ca cerul asteapta linistit, rugile noastre de multumire.
Joi, 25 noiembrie, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de inchinare si adorare a Domnului  Dumnezeului nostru.
Istoria acestei sarbatori incepe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit in America de Nord, in anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei, se spune, au supravietuit foametei si gerului. In anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
Thanksgiving Day a fost proclamata ca sarbatoare nationala a Americii de catre Abraham Lincoln. In decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, intrucat cu aproximativ 400 de ani in urma, la masa festiva s-a servit curcan. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul, folosind la masa traditionala si dovleac, merisor, porumb, varza, scoici, cartofi. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu si semenilor nostri care ne ajuta sa ne ducem traiul civilizat, in liniste si libertate. Sa ne rugam si pentru ei!
Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
Cu aceste ganduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. In fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „ Punct-virgula, punct-virgula !” Un vanticel incepe sa bata aruncand ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometri fermecatoare.
Multumesc Tie Doamne! Multumesc semenilor mei!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

Un Moment de Pensionare Fericit!

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA
Regionala CFR Cluj-Napoca

Meditație la festivitatea de pensionare

(1.) MOMENTUL EVENIMENTULUI îmi oferă prilejul de-a gândi specific

Ieri fusesem la o înmormântare. O bună cunoștință,  un om remarcabil, trecuse din starea bine-cunoscută de om într-un trup, animat de suflet și dorințe, într-o stare țeapănă, fără suflare, când sufletul plecase … acasă la  Cel care l-a dat, iar trupu-i  inert fusese așezat în pământul din care fusese plămădit într-un mod tainic de  meșterul Creator.

Sfânta Scriptură ne informeaza simplu, introducându-ne direct in Creatie: “La inceput Dumnezeu a facut cerurile si pamântul. Pamântul era pustiu si gol; peste fata adâncului de ape era intuneric, si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina.” …. “ Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbăteasca și parte femeiască i-a facut. [Numai că de-un timp se tot aud mii și zeci de mii de voci care,  spun ei, că nu sunt (ei) ceea ce se vede, ci pe dos, sau nici una din aceste stări, ba fără gen, ba niscaiva … animale!]

Apostolul Ioan își incepe si el Evanghelia sa scriind : «La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. In El era viata, si viata era lumina oamenilor.»

Apostolul Pavel foloseste simbolul botezului, care reprezinta ingroparea omului vechi, păcătos, si învierea … spirituală, odată cu iesirea din apă, a omului nou, impreuna cu Cristos. E lucrarea supranaturală pe care o face Dumnezeu pentru omul care are credință și crede în Jertfa lui Isus de la Cruce și Biblia:

Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua – Romani 6.4, Toti care ati fost botezati pentru Hristos, v-ati imbracat cu Hristos. –Galateni 3.27 “

Parafrazând, la pensionarea mea, celebram moartea si ingroparea omului care a fost cu trup si suflet slujbas al Companiei CFR Marfa, revizor regional, si, de asemeni, învierea celui care este deja, un Pensionar Obișnuit. (George Danciu).

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!

Iov gândind la planeta Pamânt, inspirat supranatural, zice: “Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” După cum se știe, Pământul e spânzurat … pe nimic.  Iar apostolul Pavel vorbind despre Biserica lui Dumnezeu (formată din crestini), spune: “Fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos.»

Apostolii Petru si Ioan, intr-o cuvântarea adresată contemporanilor  (Faptele apostolilor cap 4) le vorbeste in acelasi fel: “Aceasta este piatra cea neluată in seamă de catre voi, zidarii, care a ajuns in capul unghiului; si intru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, in care trebuie să ne mântuim noi.”.

Mai marii preoti ai aceleiasi zile, dimpotrivă au o altă părere, dar Petru si Ioan ramân pe poziție:

“Și după ce i-au chemat, le-au poruncit sa nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai învețe pe oameni in Numele lui Isus. Drept răspuns, Petru si Ioan le-au zis: Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultam mai mult de voi decât de Dumnezeu ...»

Dar Cuvântul lui Dumnezeu are mare acoperire și implinire în timp – fără de timp- si in spațiu, fără de sfârsit!

Clipa pensionării, prilej de a aduce mulțumiri:

MULTUMESC acum tuturor, celor mai de aproape,  colegilor, dar și celor mai de departe, colaboratori într-un fel sau altul, oameni interesanți cu care mi-am intersectat munca,  pentru frumoasa si rodnica colaborare de care m-am bucurat datorita îngăduinței si bunătății domniilor voastre.

Mulțumesc șefilor mei care mi-au arătat multă înțelegere, excelente îndrumări și iubirea lor ca o o dimineață însorită!

Multumesc familiei CFR MARFA CLUJ care a fost o scenă nu totdeauna confortabilă, dar in care fiecare dintre d-voastra si-a jucat excelent rolul, întinzând o mâna și un gând plin de iubire, să-mi pot împlini rolul potrivit partiturii aduse si descifrate cu măiestrie de inegalabilul nostru director (regizor) de scenă, directorul Sucusalei de Cluj.

Nu va mira deci pe nimeni că aduc vii multumiri, in mod special, cu multă emoție si căldură, cu multă prețuire, cu sinceritate, celui care a fost pe tot parcursul, un monument de abilitate, competență și bunătate, Domnului Director al Formatiei “Sucursala CFR MARFA Cluj”, onorabilul domn –  Vasile PETRULEA!

Dumnealui ne-a condus cu deosebita pricepere, cu discreție și măiestrie, cu mână forte, după împrejurări, punând in practică spusele sfântului Augustin: “Iubește și fă  tot ce vrei!” Adica, pe înțelesul tuturor, Trăiește și muncește  în armonie și în pace cu ceilalti ! Făcându-ți cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu, să nu aduci nici un prejudiciu celorlalți.

Multumesc, înainte de final, sotiei mele, care m-a ajutat permanent, mi-a tolerat multele imperfectiuni si m-a inconjurat cu multa dragoste si înțelegere!

DAR ÎN FAPT toate multumirile mele se cuvin a fi aduse Mărețului si Bunului Dumnezeu, creatorul si sustinatorul nostru si al tuturor lucrurilor ! Amin!

(2. Moment poetic-

Citesc o celebră poezie (prea puțin parafrazată), al celui mai celebru poet român

Odă (in nanometru’ credinței) 

Nu credeam să-nvăț a muri vreodata;
Cu spiritul vesnic tânar, înfășurat în filosofii,
Ochii mei ‘nălțam visători la steaua
Divinității.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Și cât de adânc m-afundase voluptatea morții
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Mai pot să re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?!

Piara-mi din ochi tristețile din cale,
Vino iar în sân, credință divină;
Ca sa pot muri linișitit, pe mine
Mie redă-mă, ca eu să fiu Tu !

[“Am fost răstignit impreuna cu Cristos, și trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieste in mine. Si viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine“. – Galateni 2.20 ]

(3.)  Cuvinte de laudațio

(3.1) DIPLOMA, oferita prin grija colegilor si a superiorilor mei, prin mâna celor care au semnat in dreptul functiei de Director, având in fundal un Tren care ne-a purtat fara intrerupere pe drumul de fier al vietii, pe care s-au inserat câteva cuvinte standard de pretuire reciproca, m-a onorat mai mult decât se poate crede ca ar putea insemna ceva oarecum tipizat caruia-i atribui in sfârsit un nume. Multumesc din inima!

Aceasta sarbatoare a fost posibila prin râvna pe care a manifestat-o constant primul meu sef, Dumitru Hara, căruia-i sunt  foarte îndatorat.

Apoi, multumirile mi se indreaptă către doamna director Luminița Popa (numită de doar câteva zile), care si-a dat acordul să ne putem manifesta în voie, în timpul și spațiul adecvat. Îi multumesc pentru franchețea prezentei sale, asa cum ne obisnuise a fi, un personaj aparte printre noi ceilalti CFR-iști.

Insă, piatra unghiulară, de rezistență a ceea ce a fost și este CFR Marfă Cluj, se identific cu personalitaatea domnului Director Vasile Petrulea, care ne-a strâns pe toti in jurul său, cum o facuse cu atâtea alte prilejuri, dând consistență si sens lucrurilor si locurilor comune, rouă binefacatoare venită din cer.

DOMNIA SA ne-a coplesit de-a dreptul prin consistenta cadourilor, inepuizante suveniruri pentru lungul drum al zilei catre noapte.

– o felicitare si CD cu melodii Sfânta-i sara de Craciun cu Stefan Hrusca

– imagini si informatii pe CD CLUJ NAPOCA –Municipiu cu vocatie europeana

– colectie de 4 CD cuprinzând 80 de ani de muzica in 80 de melodii, sub genericul, Cele mai frumoase melodii românesti difuzate vreodata la radio.

– o Agenda carnet pentru a nota florile gândului, asa cum ne indeamna N.Iorga, pentru a nu se pierde pentru totdeauna…

SIMBOLUL PIERDUT Secretele romanului– o carte emblematica de descifrare a secretelor unui celebru roman a lui Dan Brown, „Simbolul Pierdut”, celebru odata cu scrierea romanului politist de fictiune Codul lui Da Vinci, importanta carte in domeniu scrierilor pline de mister istoric si religios, pe prima sa pagina mâna priceputa cu scrisul inteligent si inconfundabil, dl director V.P. însereaza cu generozitate următoarele scumpe cuvinte:

Cu toată dragostea,
prietenia și multumirile mele unui distins coleg și prieten
16.XI.2010”  Vasile Petrulea

(3.2) MESAJUL scris al sefului și prietenului meu, Cornel Neagota, a jalonat cu precizie nu numai prima si cea de a doua intâlnire, peste ani, dintre noi, dar face si o bună în prag de despărțire… “un om care preferă să vorbească de literatură sau filosofie, care citește romane și mai puțin schemele electrice ale locomotivelor, cu abilități în folosirea cuvintelor (stare care l-a molipsit pentru scris)…”, m-a mișcat profund pentru o bună mărturie privitoare la modesta-mi trecere prin viața sa.

(3.3) MESAJUL FELICITĂRII, unor scumpi colegi, citită de sărbătorit în fața tuturor:

« Colaboratorului și prietenului nostru- Gheorghe Danciu,
Un capitol din viața dvs. se încheie acum.
Un altul nou va începe în curând.
Astazi e prima zi a restului vietii dvs.,
in care vă dorim ca Pensia să fie o perioadă specială
petrecută alaturi de familie, nepoți si prieteni.

Să fiți sănătos si să vă bucurați de fiecare zi din viață!
Cu drag,
Colegii Serviciului Resurse Umane
Nicoleta, Mariana, Cristi, Florica, Ramona.»

(3.4) DIVIZIA TEHNICA, prin doamna sefă de  divizie, Mariana Tat, insotita nu numai de serviciile din subordine, dar si de doamna Contabilă Șefă, Mariana Galoș,  asa cum cu totii ne strânseram inimile lângă si animați de directorul nostru, a prezentat o felicitare de grup.  Colectivul de doamne harnice si pricepute, impodobite cu doi sau trei barbati, alcatuiesc un buchet de mare forță, care au dat intotdeauna greutate realizarilor noastre. Ma gândesc totodată si la cei nementionati aici, deloc anonimi, modesti la locul lor de munca, unii cu functii importante. Dintre urările scrise retinem aici invitația caldă si nostalgică: “ Vă mai așteptam pe la serviciu (cei care vom mai fi, dacă ne veți mai găsi….)”

Cluj-Napoca, 03 Noiembrie 2010

Magarusul

Am citit, cu cativa ani in urma, o ilustratie mai veche, reluata de John Killinger din Atlantic Monthly, despre zilele marilor ranch-uri de vite din vestul Americii.
Un armasar tanar, inca neimblanzit, era inhamat impreuna cu un magar, anume antrenat in acest scop, apoi li se dadea drumul in largul pasunilor publice. Izbind cu copitele, nechezand salbatic, cabrandu-se in salturi spectaculoase, armasarul tragea pe magarus grapis dupa el, aruncandu-l in toate partile, ca pe o traista cu graunte. In scurta vreme, cei doi bidivii dispareau dincolo de orizont, parand a se intoarce impreuna la starea de salbaticie. Rataceau asa zile in sir, de credeai ca n-ai sa-i mai vezi niciodata.
Dar nu se intampla asa. In cele din urma, cei doi verisori cabalini se intorceau la ferma. Undeva departe, pe intinsul imensei ”open range” americane, armasarul se epuiza, zbatandu-se sa scape de povara magareasca, ce-i frana avantul spre libertate. Era tocmai momentul asteptat de dispretuitul dobitoc. si, fara a mai pierde vremea, acesta lua conducerea si se pornea agale la drum, inapoi spre ranch, urmat fara impotrivire de armasarul proaspat biruit.
Comentariul care inotea ilustratia suna cam asa: bataliile sunt castigate de cei hotarati, nu de cei indignati; de cei dedicati, nu de cei puternici.
Este loc, insa, pentru o aplicabilitate mai larga a pildei, decat pare la prima vedere. Vietuiesc si in fiinta ta (si a mea) cele doua dobitoace din ilustratia de mai sus. Poate ca nu sunt inca inhamate impreuna, dar vor fi; e doar o chestiune de timp. De indata ce devii constient de tendintele salbatice ale firii vechi, de dorul dupa asa-zisa ”libertate” si setea dupa ”independenta” (personificate prin armasar), de indata ce iei decizia sa-l imblanzesti pe inorog, iese la lumina si umilul purtator de poveri – magarusul. Curand va fi uitata vremea in care te cabrai la cea mai mica impotrivire si nechezai amenintator la vederea fraului si a zabalei.
Magarusul a trait la ferma fiintei tale, bine merci, de multa vreme, numai ca n-ai stiut de ce, oricat ai cautat un raspuns si oricat te-ai certat cu Dumnezeu, cerandu-i socoteala de prezenta lui. Magarusul este handicapul pe care-l porti in trup, in suflet, sau in familie, ca pe un jug apasator, care-ti ingradeste libertatea de miscare. Magarusul este ”tepusul” tau personal, ”custom made” anume pentru tine, care contra-balanseaza excesele firii rebele, de armasar neimblanzit, le tine in frau si este menit a le supune, daca iti propui ca scop stapanirea asupra lor. Altfel, toata suferinta va fi in zadar.
Gelu Arcadie Murariu, Oregon City, Oregon

VIATA E CA O CAFEA BUNA

by ROCA George

Un grup de oameni de succes în apogeul carierei lor, toti având joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cât de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Profesorul i-a întrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a întors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratând normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.

Când toti aveau câte o ceasca de cafea în mâna profesorul le-a zis: Daca ati observat… fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceasca scumpa si fina lasând cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun în viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care îl aveti zi de zi.

Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. În cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau în alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt înauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati început sa va uitati la ceasca celuilalt gândindu-va ca e mai frumoasa decât a voastra.

Viata e ca o cafea buna: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia în societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia în societate si banii nu înseamna viata… Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce înseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.

Câteodata concentrându-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.

Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa…

„Viata trebuie traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim întrebati”.

Sursa: INTERNET

RISIPIRE SI RETICENTA

by Carmen CATUNESCU
6 ianuarie 2010

De cele mai multe ori cand merg pe jos, nu zeci de kilometri, dar macar sa ma apropii de unul, observ ca si „gandurile mele alearga – saracele!”,  cum ii place unei persoane foarte dragi mie sa spuna… Fiind pe bulevardul cu castani al orasului natal si parcurgandu-l intr-un ritm sustinut cu ochii nu spre masinile care treceau vijelios, ci spre partea cu case avand, care mai de care, o arhitectura deosebita, construite cu stil, cu bun-gust, fiecare o bijuterie in felul ei, ma gandeam la toti prietenii mei, multi, foarte multi, din care majoritatea s-a vanturat ca pleava, ma gandeam ca ramasesera doar cate degete la o mana, dar acestia de mare nadejde.

O vreme suferisem cumplit. Acum traiam o stare de seninatate si multumire. Mai bine asa… Ma imbatasem destul cu apa rece, nu mai aveam nevoie sa-mi vanda iluzii nimeni… “Sarac si curat”, cum zice o alta persoana apropiata… Ma bucuram de priveliste, cand se infiltra un alt gand tremurat, obsesiv: “ma tem… ma tem… ma tem…”, cu ecouri in constiinta… dar, iata!, nu aceasta vorbise, ci o voce din afara, o persoana mergea pe langa mine, de cand? m-am intrebat si m-am uitat curios la ea. Femeia m-a salutat si mi-am dat seama ca o cunosc de undeva, insa nu stiam de unde, cunosc atat de multi oameni, incat cateodata astept sa-mi spuna ei cine sunt, inainte de a pune intrebari, pentru a nu parea prea agasanta. Deja m-am uitat oarecum circumspect la ea, aproape aratandu-i, in felul acesta, ca ma deranjeaza, ca ma inoportuneaza. Ea parca nici nu-mi observa crisparea, continuand concentrat, preocupat, fara sa raspunda curiozitatii mele neexprimate verbal: „Ma tem ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… mi-a placut teoria despre risipire a lui Marin Preda, am oftat de incantare la gesturile lui Vale Sterian, mi-am dat seama ca pot si eu sa fiu altruista, si dezinteresata, si buna, ingrozitor de buna, ani, ani intregi m-am intrecut pe mine… dar am ajuns la fundul sacului… tare mi-e teama ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… asemeni taietorului de lemne din povestea “Risipitorilor”, incep sa ma intreb cu ce le-am gresit de se poarta asa… pentru ca eu n-as fi in stare sa le fac ce mi-au facut ei…”//

Se opri rasufland greu, aproape horcaind si m-am oprit brusc si eu, gandindu-ma ca i-o fi rau. Iar ea, vazand slaba mea atentie, se uita cercetator in ochii mei si ma intreba rugator: “Ati citit romanul, nu-i asa?”. N-astepta cuvintele mele si continua in acelasi stil: “Tot doctorul Sarbu avea dreptate, sa aplici adica prudenta afectuoasa, daca vrei sa nu te arzi… daca vrei sa n-o patesti… uite asa, ca mine… Doamne, Doamne, ce le-am facut eu?! De cate ori a fost vorba sa le sar in ajutor, cu draga inima, cu mult drag, cu patos, si uite, tot ceilalti sunt mai buni, ca stau de lemn tanase, nu fac nimic pentru ei, ci doar zambesc usor si aproba: da, domne, nu, domne, bineinteles, domne etc. si cu mine nu sunt prieteni, dar asteapta o mana de ajutor de la mine, o straina, de parca eu as fi cine-as fi si eu, proasta de buna, intervin, sar, ma framant, cum e mai bine sa procedez, in timp ce prietenii stau cuminte si zambesc senin, da, da, asa e… ca p-orma sa-mi zica tu ajutor, ce ajutor, ca e echivalent cu un sut in fund… dar sa primeasca mana mea intinsa, ia-o, domne, nu te las sa te scufunzi… si intr-un final, dupa miau, chiau, a, parca ar fi mai bine… ca oare din cauza mea isi sapasera groapa… iar aia care-i doare-n cot de cestilalti, tot aia is frumosi si aratosi, aia-s cei mai buni prieteni, care nu zic nimica, ba chiar, cu zambetul pe buze, te lasa sa cazi si in prapastie… aia-s cei mai buni prieteni, nu eu… Doamne, Doamne, cum pot unii sa fie atat de orbi… si de ce m-as consuma eu pentru niste fraieri… tare ma tem ca n-am sa mai fiu cum am fost…. eu, cea de odinioara…”//
N-am inteles nimic din ce povestea, dar am simtit pentru o clipa o durere, ca si cum fusesem lovita la o rana veche, cicatrizata, insa ramasa sensibila, m-a cuprins o mila nesfarsita fata de fiinta de langa mine, care se zbuciuma ingrozitor. As fi vrut s-o imbratisez  ca pe o sora si sa-i spun ca-i sunt aproape. Intre timp, tot mergand, ajunseseram in zona unei statii de autobuz. N-am reusit sa fac nici o miscare, nici sa deschid gura, pentru ca in momentul urmator a sosit o masina galbena, usile s-au deschis, iar ea a urcat grabita, fara sa-si ia ramas-bun, fara grija, sprintena, ca si cum mi-ar fi lasat mie povara ei chinuitoare… De parca, pacatele mele, eu nu le aveam pe cele proprii…