Reporter: Cristina PETRESCU

 

[pullquote]

„Daca un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodata” (Liviu Antonesei)

[/pullquote]

 

 

 

Acest interviu va aparea în limba engleza într-un numar special al revistei electronice al masteratului de traductologie de la Universitatea din Bucuresti, care îmi va fi dedicat. Multumesc doamnelor Lidia Vianu, coordonatoarea masterului, si Cristina Petrescu, realizatoarea integrala a numarului din revista, ca s-au gîndit la mine, la scrisul meu, crezînd ca acesta i-ar putea interesa si pe eventualii cititori de limba engleza. Cred ca dna Petrescu a izbutit sa ma traga de limba cu multa abilitate, ceea ce m-a facut sa spun lucruri pe care nu le-am mai spus, nici scris. Din acest motiv public aici (http://antonesei.timpul.ro) versiunea în limba româna a interviului, multumindu-i autoarea pentru permisiune de a-l prelua în acest spatiu al cyberuniversului. (L.A.)

 

—————————————–

Cristina PETRESCU: Cine credeti ca v-a influentat în mod deosebit în opera literara (scriitori sau nu)? Fata de poetii care v-au influentat, va simtiti ca un coleg, un continuator al unui stil? Cît de mult conteaza originalitatea?

Liviu ANTONESEI: Înainte de a fi scriitor, eu am fost mereu un iubitor de literatura si un cititor care a devorat cam tot ce i-a picat în mâna. Desigur, cu vârsta au aparut si niste criterii de selectie si niste preferinte stabile. As putea spune, în prima instanta, ca toata aceasta uriasa acumulare culturala m-a influentat în scrisul meu. De buna seama ca, în timp, unele influente, legate de pasiuni, se vor fi desprins ca mai importante decît altele. De când i-am cunoscut – si cu unii întâlnirea a fost foarte timpurie –, autori precum Dostoievski, Kafka, Borges, Henry Miller, o multime de autori nord si sud-americani, au ramas în inima mea si în mintea mea.

Adolescent fiind, am citit cam toata poezia moderna franceza în original si pe cea romantica si moderna de limba germana în diverse traduceri. În fapt, cred ca stiu cam toata poezia moderna, pe cele amintite mai înainte însa mai bine. În ce priveste poezia ca atare, am fost legat de-a lungul vietii de câtiva autori, pe care îi socotesc esentiali în formarea oricarui poet din zilele noastre – Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, T. S. Eliot, Rilke, Trakl, Benn, René Char, Eugenio Montale, probabil si altii. Am facut exercitii dupa Mallarmé aproape sase ani, i-am tradus toate poeziile, în proza, dupa cum procedase el cu cele ale lui Poe, pastrez si acum cu sfintenie editia de Opere complete din Pléiade…

Sigur, n-am pastrat din exercitiile mele de tinerete decît vreo sapte poeme, pe care le-am socotit „originale” pentru a fi pastrate si publicate, dar, fara îndoiala, o anumita înclinatie spre sugestie, în locul numirii directe, va fi ramas legata de mine. Dupa irepetabilul Stephane, am fost foarte atras de Char, din care am tradus foarte mult în anii optzeci si am si publicat mai multe grupaje. Între altele, când am ajuns prima oara la Paris, în toamna lui 1990, mi-am cumparat toate volumele de poezie ale lui Char pe care le-am gasit – cam pe toate! –, plus volumul din Cahiers de l` Herne care îi era dedicat.

Originalitatea? Nu stiu ce sa spun, cred însa ca dupa miile de ani de cultura prin care a trecut umanitatea, aceasta este, mai degraba, una „de sinteza” si e legata mai mult de viziunea proprie pe care reuseste – sau nu! – un autor sa si-o formeze si, în al doilea rând, de anumite caracteristici stilistice, de fapt, de modul în care îi iese o ars combinatoria cu accente personale dintr-un „material” la dispozitia oricui.

Cristina PETRESCU: Ati spus despre cel putin un poem ca l-ati scris foarte rapid, într-o stare febrila (Urlu. Despartirea de lume. Un testament. —  în „Poemul care mi-a salvat viata”, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html). Cît dureaza în general sa scrieti un poem cap-coada? Care este modul dumneavoastra de lucru? (modificati poeziile pe masura ce le scrieti, la sfîrsit, deloc…?)

Liviu ANTONESEI: Daca un poem nu-mi iese „din prima”, nici nu mai iese vreodata! În fapt, pâna ajunge sa fie scris pe hârtie, un poem de-al meu, sau macar primele sale linii, se scriu în cap. Deosebit de alte genuri pe care le practic, întotdeauna, am scris, mai întâi, poeziile de mâna. În rest, am scris direct la masina de scris, din clasa a X-a, iar din 2000, la computer. Când poezia trece „pe curat”, dactilograma sau spatiul virtual, poate suferi unele mici modificari – înlocuirea unor cuvinte, evitarea repetitiilor – când nu sunt cautate – etc. De obicei, mai degraba, tai decât adaug unei poezii în cursul acestor operatiuni de stilizare. Am mai spus asta – ca si Goethe, eu sunt un poet ocazional, doar ca am avut parte de mult mai putine ocazii! Ce vreau sa spun? Ca nu scriu premeditat poezii, ci doar când „ma apuca”. Pot trece ani în care nu scriu nici o poezie, apoi, sa „ma apuce” si sa scriu un ciclu în cîteva zile. Pâna acum doi ani, când „m-a apucat” în Creta, nu mai scrisesem poezii de prin 2000.  Am scris vreo 15 acum doi ani, altele cam tot atâtea vara trecuta si, daca am noroc, scriu si vara asta si ma trezesc cu o placheta…

Cristina PETRESCU: Aratati vreodata poeziile „neterminate” altcuiva?

Liviu ANTONESEI: Nu, niciodata. Am un fel de pudicitate instinctiva în aceasta privinta. N-as putea arata cuiva un fel avorton. De altfel, nici poeziile terminate nu ajung prea repede în fata altcuiva, le las la verificare o bucata de timp, care, uneori, poate însemna si ani.

Cristina PETRESCU: Cât din personalitatea unui poet trece în opera?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu! Uneori, am senzatia ca întreaga personalitate se muta acolo, alteori, dimpotriva, parca simt un fel de separare. Se poate sa fie adevarate ambele impresii, în sensul ca, atunci când efectiv scrii, te muti cumva cu „haine si bagaje” acolo, în locul scrierii…

Cristina PETRESCU: În ce masura ati creat un eu poetic distinct de dumneavoastra din realitate? Cum priviti faptul ca cititorii le pot confunda pe cele doua?

 

Liviu ANTONESEI: În mod premeditat, desi sânt (si) un autor premeditat, nu doar unul spontan, deci în mod premeditat, nu am produs vreau eu liric, poetic, dar nu ma îndoiesc ca acesta trebuie sa existe undeva în strafundurile fiintei mele. Cred ca unele din cele mai mari placeri ale lecturii, chiar si la cititorii experimentati, cum sânt si eu, provine tocmai din aceasta confuzie. În cazul meu, nici nu ar fi o confuzie gresita, de vreme ce consider întreaga opera literara nu doar realista, ci de-a dreptul autobiografica. De buna seama ca operez cu un concept de realitate extins, nu clasic, includ acolo nu doar fapte si evenimente, nu doar amintiri, ci si produsele imaginatiei, fantasmele mele, reveriile s. a.m. d.

Cristina PETRESCU: Sunteti cunoscut nu doar ca scriitor, ci si ca jurnalist. Scrieti despre realitatea imediata: în domeniul universitar, politic etc. Va vedeti ca un hibrid între artist si reprezentant al societatii civile? Ce sunteti în primul rând? Ce rol are un scriitor, chiar un poet, în cotidian si în „mizeria” politica?

Liviu ANTONESEI: Când ma prezint cuiva, spun „Liviu Antonesei”, daca percep vreo mica nedumerire, adaug si „scriitor”, deci asta ma socotesc în primul rînd. Însa scriitorul acesta „locuieste” si el într-un om, iar omul cu pricina poate fi afectat, ca oricare altul, de contextul în care vietuieste, de politica tâmpita de care are parte, de ororile de tot felul. Avantajul ca esti si scriitor este acela ca te poti exprima, ca poti evacua traumele provocate de lumea din jur scriindu-le. E o eliberare, jur! Mai mare decît injuria orala sau anecdota. Pe deasupra, fara a te iluziona ca schimbi lumi, cu siguranta ca, în publicul virtual infinit, gasesti macar câteva persoane care percep mesajul tau. As putea fi chiar si mai terre-à-terre, vorbind despre rolul „alimentar” al acestor productii – faptul ca scriu articole platite sau ca cutreier tara si lume ca sa tin conferinte – dincolo de placerea calatoriilor si a faptului ca stau de vorba cu oameni adesea necunoscuti –, ma ajuta sa uit ca genialul guvern Boc mi-a taiat acum vreun an o jumatate din veniturile de profesor!

Cristina PETRESCU: Cînd un poet publica o carte se expune criticilor, parerilor avizate sau nu, de care se poate distanta sau le poate accepta. Cînd publicati pe blog reactia publicului este imediata. Cum e sa fiti judecat de un „divan ad-hoc”?

Liviu ANTONESEI: Îmi place asta, e un feed back imediat foarte util, indiferent daca e vorba despre laude  sau critici. E bine sa cunosti publicul caruia te adresezi, nu ca sa-ti schimbi stilul sau viziune, Doamne fereste!, ci ca sa stii la ce te poti astepta din partea acestuia. Nu de putine ori, aceste întâlniri teoretic fulgurante, au lasat urme mai adînci, mi-am facut câtiva prieteni în acest fel, am descoperit câteva talente literare, pe care le-am ajutat sa iasa în lume. A fost o perioada de cîteva luni, în plina campanie electorala, în 2009, în care pe blogul pe care îs tineam pe VoxPublica, am publicat numai literatura, poezie, proza, chiar eseu, si am avut o audienta si un numar de comentarii pe care nu stiu daca le-am avut la publicarea comentariilor politice. Atunci, mi-am dat seama ca exista un public potential urias pentru literatura, dar mai trebuie sa-l si cauti, nu sa-l astepti în „turnul de fildes”, ca pe vremuri…

Cristina PETRESCU: Cînd scrieti poezie, va despovarati sufletul de ea, sau creatia se înfiripa atunci, pe loc, sau… ?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu altii cum sînt… dar, în cazul meu, scrierea unei poezii seamana cumva cu o nastere. Trebuie sa ma eliberez de ea la timpul potrivit ca sa nu moara.

Cristina PETRESCU: Ce poeti/scriitori contemporani va plac? În ce masura considerati ca semanati sau, din contra, va deosebiti? Va simtiti ca facând parte dintr-o „generatie”?

Liviu ANTONESEI: Eu sunt un fel de singuratec cordial si n-am vrut sa fac parte din vreo generatie, m-am si opus unei asemenea includeri înca de la începutul anilor optzeci, cînd a început sa se vorbeasca despre generatia în care, pâna la urma, tot am fost inclus, în ciuda opozitiei mele! Cred ca, în aceasta generatie, sunt câtiva exceptionali, de care ma simt apropiat, în ciuda diferentelor firesti de arte poetice dintre noi. Ma gândesc, în primul rând, la Mariana Marin, Ion Muresan, Marta Petreu, Alexandru Musina, Ion Zubascu, Mircea Cartarescu…

Cristina PETRESCU: Pentru cine scrieti?

Liviu ANTONESEI: În primul rînd, pentru mine, desigur, pentru ca n-as putea trai fara sa citesc si sa scriu. În al doilea rînd, pentru un cerc, nu foarte mare, de cititori vechi si fideli. În al treilea, pentru oricine este dispus sa-si consume timpul citindu-ma.

Cristina PETRESCU: Daca ar fi sa aleg, cred ca pentru mine cel mai admirabil aspect în poezia dvs. au fost imaginile tactile. Multe din poeme par create din atingeri („matase”, „ceara moale”, „fierbinte”, „sub palme”, „catifea”…). Cît de importante sunt acestea pentru dumneavoastra?

Liviu ANTONESEI: Desi uneori mi se remarca inteligenta, cred ca sunt, în primul rând, o fiinta extrem de senzitiva. Cred de altfel ca nu doar tactilitatea este exploatata în poezia mea, ci si toate celelalte simturi deopotriva. Daca tactilitatea sare în ochi, este foarte posibil ca lucrurile sa stea asa, cred ca e din pricina ca nu sunt doar o fiinta senzitiva, ci si una foarte deschisa senzualitatii. Va trece asta cu vârsta? Nu cred, pentru ca este ceva structural. În schimb, cu vârsta, risti ca o asemenea structura sa te ajute sa te faci de râs!

Cristina PETRESCU: Am remarcat numeroase imagini religioase, biblice. Care este semnificatia lor pentru dumneavoastra? Va considerati un exponent al culturii europene (de origine crestina)?

Liviu ANTONESEI: Eu am fost învatat sa scriu si sa citesc de bunica mea, pe când aveam vreo cinci ani, care utiliza în acest scop Biblia, unde avea interes ideologic, ca sa spun asa, si ziarul PCR, Scînteia, unde, în titluri, literele erau scrise foarte mare. As putea spune ca prima carte citita, desi fragmentar, a fost Biblia, ceea ce ar putea explica acest aparat de citate si aluzii de natura biblica din literatura pe care o scriu, aparat folosit fara vreo intentie de prozeletism. Ma socot, desigur, un autor european, dar as spune de traditie iudeo-crestina, pentru ca religia noastra a crescut din credinta unei mici secte iudaice de la începutul primului mileniu. Dar un autor european neînchis în propria paradigma culturala, asa ca s-a putut lasa, în oarecare masura, marcat si de iudaism si de buddhismul tibetan. Cred ca plictisitor sa ramâi închis în propria ta casa, oricât de mare, de labirintica si de colorata ar fi aceasta.

Cristina PETRESCU: În „ciclul” «O poveste» se face simtita o fragilitate, delicatete. V-as întreba poate despre vulnerabilitatea poetului prin actul acesta de a scrie, în fond public, si în ce masura metaforele ascund sau sunt revelatoare. Însa ma declar multumita si daca îmi spuneti ce poveste v-a placut la vârsta la care înca le citeati.

Liviu ANTONESEI: Eu cred ca metaforele ascund si dezvaluie în acelasi timp! Daca vrei ca secretul sa ramâna secret, spune-l cu toata sinceritatea, chiar daca îmbracat în haine fastuoase. Daca vrei ca scrisoarea sa nu fie gasita, pune-o cât mai la vedere. La vârsta când citeam primele povesti, pentru ca mai citesc si acum, chiar redactez un ciclu de povesti exceptional în perioada aceasta, apartinând unui autor originar din Basarabia, însa domiciliat în Luxembourg, deci la vârsta cu pricina, m-am fixat pe Ivan Turbinca, amuzantul basm de origine ruseasca, cu mare circulatie la mine, în Moldova, exceptional stilizat de Creanga. Mai crescând, au început sa-mi placa si alte basme de Creanga, pentru adulti,  precum Povestea povestilor si Povestea lui Ionica cel prost…