Priveste spre noi, cu ochiul luminii de tipar al Editurii „Nico”, o carte frumoasa întelegînd frumosul sub multele învelisuri, un format aparte, cu o coperta bine gîndita, o carte de poeme dedicata lui Joshua Davind McIntyre, care tradeaza firea extrem de sensibila a pictoritei si eseistei Melania Cuc, o poeta care traieste departe de amagitoarele ochiuri de apa lumesti. Balsamul metafizic al „Autoportretului” sau aluneca sprinten ca o fecioara prin iarba lucrurilor, în cautarea unui relief statornic, a unui taler care sa-i cîntareasca fiinta înainte de absorbtia sa în Marea Lumina. Sînt convinsa, iubitorul de poezie va aprecia ca atare aceasta bijuterie cu perle dulci de mare, integrate în montura complexa de filigrane, în aliajul subtil, abia soptit uneori, sublimat alteori în metafore, în „noduri si semne”, prefigurate cînd de o inocenta, cînd de trupul fluxului sau al refluxului, acoperind si dezgolind metamorfozele sinelui sau distantele geometrice spre si dinspre adîncul launtrului, ca într-o elegie de Rilke: „Semne de curaj disperat: Dau din mâini si picioare/ Peste pervazul cu muscate/ Si camasi de fecioara./ Înca un amnezic/ Pe ziua de azi/ Îmi bate în usa/ Cu degete impregnate-n cenusa./ Este negustorul de nisip,/ Un savant închis în clepsidra,/ Un erou nou/ Ce-si trage papucii târâs/ Prin maracinisul cimitirului/ Plin ochi de morti prinsi/În marsul victoriei.”

Modalitatile condeiului îi tin fiinta poetica în control, o profileaza în cosmosul interior si în cosmosul cel mare, toate indiciile conduc la un gen de „tratat” de poezie aspru-delicata. În vremea aceasta, în care poezia se umbreste de spini si de semne rele, inteligibil si discret, Melania Cuc se reîntoarce în vers, drumul ei mergînd la brat nu numai cu cel al evolutiei psihologice, dar si cu cel al directiilor noi în arta literara, acestea presupunînd stiinta constructiei versului, menita sa reziste probei timpului. Psihismul sau antrenat evita detaliul inevitabil, Melania nu merge pe cararile batatorite ale grandilocventei poetice, tocmai de aceea nu aluneca în fariseism, lumina metaforei nu se aprinde degeaba, poetul si cititorul se vad fata în fata fata, se bucura cu masura, desi, cert, o amaraciune înalta, o sfînta revolta le deschide bratele deopotriva. Cum reuseste acest echilibru? Prin toti porii fiintei, poeta urmareste atent si încondeiaza trairile la temperatura incandescenta a iubirii sau a revoltei, are talentul dezvaluirii în chip franc a atitudinii, are si curajul sa-si motiveze finetea registrului liric, libera si stapîna pe vers, cum putini sînt atît de frumos liberi: „Autoportretul perfect/ Si o ceasca de ceai chinezesc./ Stop cadru fara egal/ Printre/ Liniile frânte din sale/ Pe un ecran urias./ Si vremea-i albastra,/ Si nisipul e verde/ Scaietii dau floare,/Samânta germineaza/Pe buzele mele muscate/ De sare./ Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma/ Ma ascund ca o pâine/ Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” Melania este propriul martor pe care timpul nu-l poate face sa taca, dar care îsi rezerva întotdeauna dreptul de a se retrage cu demnitate din joc, în numele înalt al constiintei: „Mi-a trecut norocul/ Pe lânga ureche./ Glont pirotehnic fara focos./ De acum/ Se cade sa iert/ Greseala gresitilor/ În numele Pacii probabile./ Dragostea mea noua/ Nu mai are sens/ Aici/ În amfiteatrul/ Cu vulgul ce clantane seminte/ Si artisti fluierând/ Zeita din tragedia antichitatii./ Înca o data pe ziua de astazi/ Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata cu mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/Între tâlhari. ”

Trecutele si proaspetele framîntari launtrice, dialogul rafinat cu microcosmosul interior, cu macrosmosul poeziei bune, anunta revenirea în poezia contemporana a unei voci lirice cristaline, sofisticate. Portretizarea generosului spatiu sufletesc face cititorul sa vada în culori de curcubeu frumusetea numelui care iscaleste cu poezie portretul asemanator unei picturi, în care înfloresc subtilitati metaforice. Cine poate fi acel ochi care vede în launtrul sau, care ramîne hipnotizat de aceasta vedere? Este ochiul care scrie despre sine, nu imitînd sensibilitatea, ci pur si simplu însamîntînd-o în poezie: „Ma scald/ Într-o lacra de sare/ Fara sa stiu ca am scapat/ Pentru ziua de azi/ De-nserare…/ Fac pasi în pasi/ Prin nameti de petale/ Si/ Cuvintele nerostite/ Înfloresc ca un vin,/ În locul din mijloc/ De dictionare./….Si eu… continui/ Iubesc nebuneste/ Zidul/ Care ma strânge-ntre sale./ Alta iedera fumega verde/ În arealul/ De unde tobele nu se mai aud/ Decât asa,/ Ca un tipat de sâmbure germinând/ În pântecul piersicii de anul trecut.”

Meritul poetei consta în crearea de imagini capabile sa anime, în viziunea noastra conventionala despre lucruri, semnificatii ascunse sau uitate. Originala si agreabila în rostire lirica, cu o amprenta distincta si o arhitectura interioara magnetica, Melania surprinde omenescul de dincolo de ceea ce este explicit si îl reda în versuri cu savoarea severa care te afunda într-un val de profunzimi. Cititorul traieste momente de repaos într-un infern al sublimului, poemele Melaniei merg negresit la sufletul cititorului, mai departe de atît nici nu s-ar putea: O citire, fie si sumara, a cartii duce la concluzia ca cititorul simte cum printre cuvinte „cresc si-nfloresc irisi minerali în scobitura talpii de femeie cu ciorapul rupt”; pe o alta fila simte moartea cum „urca în aceeasi spirala” ca „aburul si spaima de lupoaica împuscata cu glont de argint în cerul de gura”, simte ritmul firimiturii de zare, ca si când Cain si Abel ar fi ramas sa are în humus, aici, pe Pamânt, aude cum picura-n plumbi orizontul probabil”, vede palmele Domnului prin care se înfiripa arhifiresc, viata, moartea, dragostea, în ordinea naturii. Frumusetea exprimarii pare a unui înger cu înfatisare pamînteana, sosit printre noi din imperturbabila vesnicie, printr-un miracol. Într-o vie contemplatie, în astrala si visatoare crestere, Melania, acest înger peregrin întelept, original si profund, se rostogoleste pe Pamînt, ca un bulgare de zapada, caruia i se topeste, în rastimpuri, printre versuri, cîte o lacrima, în timp ce în golul unui fior îsi face loc un andante mozartian, care coincide perfect cu freamatul din noi.

Poemele Melaniei schiteaza un tratat despre sufletul cufundat în melancolie si revolta („Abia de se mai vede/ Din valul de lava/ Casa…/ Masa…/ Si mireasa/ Din rochia careia am plecat/ Sa culeg laurii luptei/ Cu minotaurul.”), poemele par trasaturi de penel cu dulci miresme, ele deruleaza filmul inspiratiei, realizînd cîte un stop-cadru, cîte un prim-plan asupra vibratiilor esentiale, înregistrînd, prin tehnica flash-ului confesiunea ontologica sau încercarea de salvare prin metafore transparente, fibrele lirismului fuzionînd organic cu stiliul unitar si cu tonalitatea delicata: „Pe locul tavernei/ În care mi-am jucat/ La pont/ Visul si/ Inelul de logodna,/ Acolo,/ Unde/ Tu mi-ai retezat cosita de aur/ Cu foarfeca degetelor,/ Mi-am lasat amanet/ Cei mai frumosi ani din/ Memoria colectiva./ În odaia/ Cu straluciri de sis/ În loc de opait,/ Candidat la alte sperante Îmi scriu rugaciunea/ Direct/ Pe fata alba de masa./ Miroase a fluturi si a insectare/ Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe.” „Autoportret” este imaginea nelinistilor, a prospetimii, a candorii, a vitalitatii experientei, neînregistrînd aproape nimic din zgomotul la moda al poeziei postmoderne grabite si trecatoare. Unitate temperamentala, discernamînt psihologic, stiinta arhitecturala acestea vorbesc despre o poezie de talent, puternic amprentata de eleganta instinctiva a unei frumoase reîntoarceri la izvorul de sensibiltate al slovei. Esentiale si uimitoare sînt adecvarea limbajului la inspiratie, adecvarea expresiei lingvistice la perceptie, modul ingenios în care amestecul de teme, pus sa serveasca realitatea traita de poeta, se muleaza nevoii de verificare a fiintei sale prin creatie, prin componentele biologicului, ale biograficului sau socialului, care au compus existenta sa de pîna acum. De-a lungul si de-a latul poemelor te întîmpina senzatia de explozie consumata în adîncul sub care se preumbla umbre alungite ale iubirii, ale revoltei, ale tristetii sau victoriei. Eu stiu ceva despre umbrele delicatei poete, si aceasta ma face sa le îndragesc.

Prin masura fiintarii superioare, volumul pare a fi o lunga scrisoare din sine catre sine, care dezvaluie clar pro­filul unei poete rafinate în spiritul esentelor, o poeta care scrie si publica exigenta cu sine. „Autoportretul” ferecat în poeme îsi bea otrava dulce a drumului, dar cine, trecînd pe lînga el, stie ca înceraca, dupa legi Dumnezeesti, sa se uneasca cu lumina, sa se faca timp si ritm cosmic, pentru ca „Numai toreadorul/ Este intangibil,/ Aproape victorios/ În cercul lui de creta fara forma./ Un fel de destin general/ Peste care/ Dumnezeu potriveste o data/ Si… înca o data/ Compasul./ Alt arc de cerc/ Se trage pe roata/ Sub fulgi de staniol si confetti/ Aruncati de-a valma/ De îngerii de straja.”

Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de