Cu fiecare azi Copil ma stiu,
În ochii mei e-o nesfârsita Ruga
Si-asa voi fi, cât voi ramâne viu
Si verbul lui statornic ma conjuga.
Iubita, sora, mama, ori bunica,
Nastere de-a pururea-n cuvânt,
Cu tine niciodata nu mi-e frica
Târziu ca se va face pe pamânt!
În fiecare zi ma simt Copil,
Cu fiecare azi mi-aduc aminte,
La sânul tau ma furisez tiptil
Tot mai încaruntit, tot mai cuminte…
1 Iunie 2011
Nicolae Nicoara
de Ovidiu CREANGA
Domnul Dabija era poate cel mai important personagiu din regiune, fiind seful postului de jandarmi din satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna cu capitala Chisinau. Tata, avea o slujba la Serviciul Judetean de Poduri si Sosele si era toata ziulica mai mult pe drumuri. Tata era prieten la toarta cu Domnul Dabija, amicitie ce se bizuia pe faptul ca amândoi erau puternic înzestrati cu darul „suptului”.
Când îti era lumea mai draga, numai ce auzeai pe Domnul Dabija ca bate cu bocancul cât ce poate în poarta si striga mieros la mama: „Coana Pompilico, Coana Pompilicooo, e acasa Domnul Vasilica (adicatelea tata), ca avem sa mergem de îndata pâna în satul megies la alde Pandele ca avem cu el o tarasenie”. Domnul Dabija, avea sareta cum avea numai primarele. Mai avea si o pusca cu o singura teava, nu cu doua ca a lui tata, dar era lustruita de stralucea luna. Si… mai avea si un chipiu aratos, pe care-l purta pe o ureche. Ce mai atâta vorba, Domnul Dabija era grozav! Si îl lua pe tata, si când îl aducea înapoi cu sareta, tata abia mai nimerea sa intre în casa si asa îmbracat se arunca în pat, de se chinuia mama sa-l dezbrace ca pe un prunc, în timp ce-l blagoslovea cum îi venea la gura. Ei, din asta pricina, mama îl ura din toata inima pe Domnul Dabija, si eu ca sa-i tin isonul mamei, nu îl aveam deloc la pipota. Dar sa vedeti în ce mod parsiv m-am razbunat pe el.
Într-o buna zi, vine Domnul Dabija, cred ca era vreo sarbatoare, ca mama l-a poftit în casa. Domnul Dabija i-a pupat galant mâna mamei, si-a spânzurat chipiul într-un cui din antreu si a intrat respectos dupa mama în odaia cea mare, unde tata era gata asezat la masa, lucru pe care l-a facut de îndata si Domnul Dabija. Mama trebaluia prin bucatarie, dar pâna una alta le-a dus niste cafele (numai de cafele nu le ardea lor). Eu, sa fi avut vre-o patru ani, si eram tare cuminte… când dormeam!
Chiar atunci mama ma lauda la Domnul Dabija ce destept si cuminte sunt. Dupa ce m-au torturat cu „Pasarica alba-n cioc”, performanta ce a stârnit adevarate tunete de aplauze, nu-mi gaseam astâmparul si Nichipercea nu are de lucru ma îndeamna sa ies în antreu unde se odihnea chipiul lui Domul Dabija. Am târât cum am putut un taburet din bucatarie, m-am catarat de am smuls chipiul din cui si l-am pus pe taburet cu gura în sus ca pe un tucal. Apoi fara sa stau mult pe gânduri, deoarece de mult ma taia un pipi de abia ma mai puteam tine, l-am slobozit satisfacut în faimosul chipiu al lu’ domnu’ Dabija. Dupa ce m-am usurat, am lasat chipiul pe scaun, am intrat voios în odaia cea mare si adresându-ma surâzator Domnului Dabija care ma privea cu caldura, i-am zis cu multa mândrie:
– Stii teva Domnu’ Dabiza?
– Ce puisor scump?
– Da n-ai sa te supeli pe mine?
– Vai puisor cum sa ma supar.
– Am facut pipilica în chipiul tau.
O atmosfera grea, prevestitoare de furtuna s-a asternut de îndata în camera cea mare.
– Hai nu glumi strengarule, zise Domnul Dabija cu jumatate de gura…
– Zau nu glumesc Domnu’ Dabiza!
Mama a sarit ca arsa drept în antreu de unde a venit cu chipiul în chip de tucal, din care începuse sa picure pic-pic o licoare tulbure caci se amestecase cu sudoarea lui Domnul Dabija. Cu o mâna tinea chipiul cu alta m-a însfacat de subtiori, chipurile sa ma duca sa ma bata în alta parte, a iesit afara în ograda unde a rasturnat „tucalul”, si în loc sa ma bata, m-a pupat tare pe amândoi obrajii.
– Nu mai intra în casa pâna nu pleaca Domnul Dabija, ascunde-te în sarai si stai acolo, si nu face galagie! zise mama catre mine cu multa dragoste în glas.
Nu stiu ce o mai fi fost, ceace îmi aduc aminte este ca am adormit în paie, de unde m-a luat mama seara în brate de m-a dus direct în patutul meu. Tata se duse-se cu Domnul Dabija „la vre-o tarasenie”. Asa m-am razbunat eu (si mama), pe „Domnu’ Dabiza”. Ce i-a trebuit, aia a capatat.
——————————————
Din voumul „Din sacul lui Mos Bodrânga”
Ovidiu CREANGA
Toronto,Canada
de George SAFIR
N-ATI VAZUT CUMVA O TARA?
Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afara;
Azi am venit si-o caut cu ardoare,
Dar n-o gasesc si-n suflet rau ma doare.
O caut peste tot, am fost si-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lasate,
Înspre paduri, potecile uitate
M-au ratacit într-un pustiu de cioate.
Acasa poarta nu e zavorâta,
Caci mama tot mai iese si se uita;
Atâta dor i-a mai ramas pe lume,
Feciorii sa-i mai strige iar pe nume.
Mosneagul iese-n cale si-o întreaba:
„Vine? La anul, cred! Acu-i la treaba,
La noi în tara-i multa saracie…
Stiu ei – ca de-or veni, la ce sa vie?!”
Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara
Cântata de poeti odinioara,
Cu ochi de cer si plina de verdeata?
Am fost si-am cautat-o si la piata.
Acolo nu era, de buna seama,
Ca prea o înjurau români de mama;
Harbuzul, patrunjelul, biata pruna,
Erau culese parca… de pe Luna!
Chiar, voi nu ati vazut pe jos o tara,
Calcata în picioare si murdara?
Ce-aveti cu ea? Nimica nu va cere,
Eu o declar singura mea avere!
MI-E DOR, MAMA!
Mi-e dor, mama, sa ma saruti pe frunte;
Sa-mi spui, cum stii doar tu, lucruri marunte;
Mi-e dor de ochii tai senini, albastri,
De vorba ta blajina de sihastri.
Mi-e dor sa m-astepti seara la portita;
Eu sa mai vin fluierând pe ulita.
Mi-e dor sa-ti mai fac un nod la naframa,
Sa te mai vad trebaluind, of, mama!
Mi-e dor sa mai merg cu tata la coasa,
Prin iarba, descult, când roua se lasa,
Sa mai adorm pe-o capita de fân,
Cu greieri, la scripca, arcusul sa-ngân.
Mi-e dor sa-mi mai fie iarasi foame,
Sa ma catar printre crengi dupa poame
Si sa ma-ndop cu cirese amare,
Cu mamaliga ascunsa-n ziare.
Sa hoinaresc toata ziua pe dealuri,
La prânz sa m-arunc în iaz, printre valuri,
În amurg sa ma retrag înspre maluri,
Obosit, sa ma culc pe idealuri.
Mi-e dor sa-ti mai trimit câte-o scrisoare,
Macar asa… la câte-o sarbatoare;
Sa te întreb: „acum ce te mai doare,
Maicuta mea, cea sfânta nascatoare?”
Te-anunt ca voi veni de Paste-acasa.
Sa te gatesti, ca vreau sa fii frumoasa
Si vezi de taie gâsca cea mai grasa!
Caci vreau de Pasti sa stam cu toti la masa.
M-A TREZIT TATA
m-a trezit tata
tocmai visam
o pajiste înverzita
eu alergam dupa fluturi
sa mergem la coasa
mi-am tras pantalonii scurti
si am plecat amândoi
fara sa scoatem o vorba
cu noaptea în cap
nespalati si desculti
din când în când
ma opream
sa-mi scot spinul
ce nu-si gasea loc
decât
la mine în talpa
„hai mai iute, ma îndemna tata
acusi rasare soarele!”
si eu fugeam schiopatând dupa el
iarba se culca pe spate
ca niste soldati secerati de gloante
trezind greierii din somn
în urma noastra rasareau brazde
ca niste morminte
soarele a uscat totul
coasa nu mai taia
roua înmuiase iarba
ca o lacrima
o inima de piatra…
TRECUT-AU ANI, N-OR SA MAI TREACA!
Trecut-au ani si-or sa mai treaca
Pe-acest pamânt de osânditi.
Un om se naste, altul pleaca
Si cât traim suntem grabiti.
Azi te-ai nascut si n-ai rabdare,
Parintii vrei ca sa-i întreci.
Cum ziua este trecatoare,
La fel prin viata ai sa treci.
Matur o sa te vezi deodata,
Ghicindu-ti soarta în ghioc.
Si-ai sa blestemi ca niciodata,
În viata, n-ai avut noroc.
Cât timp speranta licareste
Si ‘nalti privirea catre cer,
În tine, gingas, glasuieste
Copilul, ca un mesager.
Din vise mari, înaripate,
Ai sa te-alegi c-un gust amar
Si tot te amagesti ca poate
Mai rupi o zi din calendar.
Trecut-au ani, n-or sa mai treaca!
Batrân la vorba si la mers,
Izvoarele îndata seaca
De-amu vei fi un… fapt divers!
VOI MURI AZI, POATE MÂINE?
Voi muri azi, poate mâine?
Ma-ntreb adesea când asist
La un concert de clopot trist;
Cât ne zbatem pentru-o pâine…
Multa lume-ndoliata
Asculta-acelasi vechi prohod
Si parca mi se pune-un nod
În rasina tamâiata…
Vei trece suflete un pod,
În groapa, trupul o sa-l lasi;
Prin tintirim, tacutii pasi,
Încheie-al vietii episod.
De-acum treci în amintire,
De parca nici nu ai fost viu;
Te-asteapta sfântul interviu
Si-un etern de… pomenire.
Lacrimi, daca vor mai curge,
De-atâta dor se vor usca;
La moartea mea se vor brusca
Hulpavi, bautori de sânge…
Tânar îs si sunt în vâna,
Dar când popa glasuieste:
„Doamne sfinte, miluieste!”
În pumn strâng niste tarâna…
ÎN LUME TOATE SUNT DESARTE
ai fost o nota muzicala
un do de sus sau poate-un la
deschis-ai un concert de gala
dar l-ai închis c-un… tralala
ai fost pe scena primadona
si glasul tau suia divin
chiar înflorise-o anemona
când ai plecat cu bratul plin
în posturi te visam madona
îngenuncheam în rugaciuni
dar oja ta cu acetona
îmi aprindea sub talpi taciuni
când mai citesc azi câte-o carte
îmi fura ochii un verset
în lume toate sunt desarte
dar orice zi e un reset
si-atunci când viata n-are miez
încearca sa te relaxezi
c-un mars de melc în fa diez
ca tot ce-ai strâns îndata pierzi
NU PLEC!
Nu plec, nu scapi asa usor de mine
Chiar de m-alungi si ma împingi pe scara!
Eu sunt mai credincios decât un câine,
Nici lantul nu l-as roade-n frig afara.
Sa-mi dai, de-ti amintesti, un colt de pâine;
Pe geam poti sa-l arunci, far-o privire
Si, bucuros, stiind ca-i de la tine,
Nu-mi va pasa de-a mortii otravire.
Sa nu-mi dai apa, nicio picatura!
Caci cerul s-o-ndura, macar, o noapte,
Sa-mi stinga-n ploaie-a buzelor arsura
Ori arsita din trup, când vântul bate.
De n-oi primi nimic, din toate cele,
Tu leaga-ma pe rug si-aprinde focul!
În fumul albastrui sa urc spre stele,
Sa-i caut vesniciei noastre – locul.
Bacau, 2011
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca nu stiu, la copii
Sa dau invatatura cea de seama
De a fi om, mereu, si a iubi –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca tanara nu esti,
Sa-ti vindeci pe ai tai de rani, si teama,
Si inca-o data, mama, sa ii cresti –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca nu mai stiu deloc,
Copiii mei cand nu te baga-n seama,
Sa-ti facem, totusi, in familie, loc –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca n-ai calculator,
Si nici nu stii, batrana noastra doamna,
Sa te imparti, cuantic, tuturor –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca greu mai poti zambi,
Si-i greu sa uiti de propria ta drama,
Si sa traiesti, din nou, pentru copii –
Te doare trupul tot, iubita mama,
Si sufletul, ca suntem singuri, doi:
Copil si mama, pentru toti, dand seama,
La Judecata Lumii de Apoi …
Jianu Liviu-Florian
Gandirea prin suflet, in sus, intru spirit, este oglinda invizibila si rezonanta.
Intai, fereastra spre interior, apoi oglinda diafana, spre cer.
*
Ai observat ? Usa batrana se reinchide singura..
*
Coaja e mai sfanta decat miezul. Prin aceea ca a ars a se coace.
*
Sa primim poezia astfel: ca pe o muzica venind din spatiu, ci nu cea strigata, acea muzica pe care esuezi prin a o asculta dar a nu o mai auzi.. Poezia ca divinatie.
Scriu, reinvat ceea ce nervurile frunzei contin, tiparnita padurii Mame, cea dezmierdata de Eminescu drept Mama, dulce mama: O, mama, dulce mama, din negura de vremi/ prin freamatul de frunze, la tine, tu ma chemi”…
*
Oare geniul omului actual, este unul entropic, decadent, prin aceea ca omul actual, progresand tehnic, este pe contrasensul devenirii din definitia de pe munte a lui Jehova ?
Este deci exponentul Geniului Pustiu ? Nu cumva Eminescu sugera un geniu al pustiului, sau, cum iluminatul poet transilvan, Ioan Alexandru, scria in „ Vamile pustiei”? Or romanii cei vechi, ci nu batrani, cum splendid definea Calinescu, romanii genomului, paideumei, Primordiei proto- dacice …, par a se fi ascuns ( intru ocrotire in inefabil, in imponderabil, matriceal adica…?) in Mithos ? Calinescu, pe care unii l-au numit „ divinul critic”…,isi recitat propria-i poezie, pe care o consider cel putin o eroare, ciudat numita „ Eu sunt grec „! Grecii, care patrundeau prin Poarta Marii Negre, in sus, spre sanctuarele lui Za- Molxes ( sau Zal- MOSES -( Mosul Zeu, Tatal zeilor, sau – de ce nu ? Moise al Nostru..) au uzurpat ( camuflat, disimulat) – de fapt, ceva esential…, au cucerit altfel, prin „ viclenia greceasca” ( vezi Xerses al persilor….lui Zoroastru ( Zarathustra), Iranienii ! – ( Ahura Mazda, Ahriman, s.c.l.) – …o fi fost Calinescu ( fiul lui Calin,…file din poveste, eventual din greaca veche, de la Kallos, adica Frumos( Calin) latinizat vulgar …), o fi fost domnia sa adeneic un pic grec, numai ca descendentii ramificati ai celor Dintai…nu au devenit …cu totii, …greci ! Si cum am mai scris, coruptia intelesului grecesc al exclamatiei admirative Ti kallo ! ( Ce frumos !) in auzul temator al chtonicilor din sudul Romaniei…fanariotizate, anume in intelesul de …TICALOS ! Auzul acelora, intr-adevar, poate fi o perceptie a „ barbariei”, un barbarism lexical ? Altfel spus, o demonizare a conceptului Frumos, in sensul …ticalos, viclean,…” Timeo Danaos et dona ferente”, altfel spus, ne temem de greci chiar si cand ( ne) fac daruri…Sus, la Sarmizegetussa Regala, la sanctuarul- calculator astronomic, mai degraba druidic (!), sau de tip Stonehenge, mai abitir de tip Carnack !, adolescent fiind, am gasit in ruina hambarelor di situl arheologic cercetat pe-atunci de Daicoviciu,…grau carbonizat, de peste 2000 de ani !
Am pastrat o vreme intr-o eprubeta grauntele ( de la etimonul GRAU!, n) si imi pare rau ca le-am daruit cuiva, nu mai tin mine…Acel grau depozitat pentru practicile lui Deceneu, ale Marii Preotimi dacice, intru Zamolxe, fost elev al lui Pitagora !, in Egipt, ..
Stim sigur ca proto- dacii si dacii nu cultivau nici graul, nici porumbul…Meiul sau alte cereale, mai primitive…, erau pita lor. Porumbul, deci mamaliga, aveau a fi aduse mult mai tarziu, din patria sa, America de Sud de azi. Graul carbonizat probabil in urma unui asediu romanic, era adus de comerciantii greci, de la Egiptul de ei cucerit, iar in schimb, dacii plateau cu aur, miere, rasini scumpe, probabil carne ovina, etc.
Marfurile erau aduse de comerciantii greci ! Deducem silogistic, ca si …stilul de zidire, numit impropriu „ murrus dacicus”? Dar dacii – sunt sigur- copii ai Naturii Mame, stiau a construi inspirati de Munti; ei au zidarit adaugand ca element al structurii de sustinere grinzile din lemn, principalul material abundent in Dacia Mare; protodacii erau aidoma Popoarelor Soarelui din America de Sud…aveau cultul Soarelui, pe care jertfeau, vezi soarele de Andezit…Candva, cu un cutit de obsidian, Marele Preot sacrifica uman, ( ca aztecii, incasii, toltecii…) iar ritualul a fost imblanzit, trecandu-se la sacrificiul simbolic, al unui porumbel, sau poate al unui miel…mioritic …Pastoritul lor nu era de tip desertic, al Pustiei din Orientul evreilor,…ci era unul muntenesc…Comportamentul muntenesc, asadar, al Marelui Suflet Dacic, era unul arhaici si la extrema celui de tip desertic…Mielul biblic nu este Mielul – Miorul arhaic proto- dacic ! Dacii mureau razand, crezand in Nemurirea Sufletului, poate in reincarnare,…iar sincretismul este tulburator: Pastorul biblic nu este decat unul al altei dimensiuni geo- spirituale, mitologice, fata cu Pastorul Mioritic, daca reintelegem, Marele Preot, cu a sa turma- popor !
*
A medita daca la romanii neolatini, numele de DOMN nu vine de la DAIMON, necum de la DEMON, zeu cazut…Ca si nelinistitorul titlu asumat din vechime de catre Domn, cel de IO, asadar cognomenul sacru, al Ego-ului investit, sacralizat.. consacrat !?
*
Sunt ( suntem?, ca Memorie ancestrala, in toate timpurile care „ au fost”, deci vor mai fi, prin aceea ca spatiul- timp este ciclic, repetabil, circular..Este spiralic: cel mai antic semn al omului, cum vedem in ceramica veche si pe tablite…Este aceeasi spirala din sistemul planetar, din galaxii, dar si din cochilia melcului, ori din vrejul unor plante…
*
Epopeea, divinatia…Eposul, epica, povestea, naratia memoriei lumii…Epistemiologie.
Rostul originar, al mantelor, al divinatiilor, dar si al dainelor dacilor si, ciudat lucru, al nordicilor de la Marea Baltica, letonii,estonii.. Dainele ( cu invocatia sacralizanta Aina- Daina…( amintind cumva de …ADONAI!, n) erau rostite ritualic, cu scop de invatare, memorare, erau legi, adica invataturi ce se repetau pentru a fi memorate, erau LEGI, adica rudimente ale celor Dintai, din care descinde RE- LIGARE, RE-LIGIA, Refacerea Legaturii cu divinitatea. Laicizate, ele sunt azi forme corupte – anume doinele romanilor: de nastere, de moarte, de jale, de nunta, de bucurie, etc. Sunt ale starilor esentiale ale omului care transcende.
*
Ceea ce numim decadenta este impulsul primordial al Naturii „ oarbe „, un proces entropic. Artele merg pe acest drum invers,…ele cresc si apoi decad, cumva resorbite de misterul devenirii, inclusiv se autodistrug, intru reinnoire ciclica a Inteligentei Naturii.
Comportamentul creativ din Arte, este esential un gest religios, este raportarea noastra la Cer.
*
Trezoreia padurii, codrului…Tiparnita cea mare este fractalica, se auto-multiplica, inmugirind, ramificandu-se, apoi desfrunzindu-se….Iar in caderea frunzelor, moartea padurii este una cu incetinitorul, este imagine holografica, a Misterului perpetuu… Geniul poetic exprima ceea ce natura fara darul- harul cuvantului ( vorbirii) – ar vrea sa ne spuna: ceea ce tace piatra si iarba, vietatile toate,…cea ce tac semintele ( si ceea ce zeul rabda in ele !) …
Geniul este receptacul rezonant, melodios, al „ celor ce nu cuvanta”…Geniul nu poate fi PUSTIU, ci doar unui de predicat in Munte, mai aproape de Cer.
*
Inspirata poezie a lui Ioan Alexandru, a luminei line- lin- lumini, este tipic divinatorie, antica, este descantec de leac, este imblanzitor si in acest sens, Orfic rit exprimat in modernitate…Taumaturgic, vindecator pentru Psyche…
*
Imagini voalate, visele, sau poezia delirantilor…Memoria lumii, gravida de Sacru. Duh pogorat intru inaltare, Paraclet, la extrema gemelarului mitologic, Proclet…
*
Actul scrierii sinelui, ci nu cel al trans- scrierii mecanice, ale efemerului legiuitor, este un act imitatio Dei …Mimesis sacrum. Este al Verbului ( A FI !) ,care, prin adjectiv, fertilizeaza substantivul si isi asuma atributul divinatoriu, taumaturgic…
*
Suntem sincronici, rezonanti si nemarginire a lui Cogito…Uneori suntem si armonios- sintonici, adica inspirati. Atunci avem extazul clipe de a fi ca Eternitate.
*
Hedonismul, ca etapa de depasit a Erosului intru a sublima in starea orgasmica a Vietii comunicate, transmise, perpetuate…Eros si Erato, ci nu Eros si Psyche. Eros si Thanatos, dar sa nu ne fie frica, sa nu ne mai fie frica !
*
Omul a fost creat gol, adica in Goliciunea paradiziaca…Apoi a fost inventiv a se proteja, imbracand blana animalelor surori…Alegoria frunzei Evei, este mai degraba o tandrete a pudorii scribului…Oare poate fi numita – considerata goliciunea Operei Primordiale, o perversitate? Mai degraba e „pervers” substitutul , invelisul, al necesitatii supravietuirii fizice.
Actul impreunarii perechii este al Goliciunii paradiziace, intimitatea fiind a jumatatilor ce se reintregesc o clipa, SFERIC, un El si o Ea, care doar in doi redevin UNUL. Un dual care redevine Unul spre a se naste al treilea, adica Fiul… Tot astfel, la gnostici, si Sofia, asadar Inteligenta divina, relevata apoi in crestinism ca Fiul – Figlio, Teandra, Triada, Treimea… Inteligenta cosmica- emanatia divina ubicua, asadar „ lumina nevazuta” care pulseaza ( fractalic !) in Viu.
*
Va trebui sa reintelegem sintagma „ chip si asemanare”…Deviantele, defectele interpretarii pot fi doar ale traducerilor.
*
Vechii zei pedepseau omul, indiferent ca pretextul era cel al ne- emanciparii Umanului, ori al temerii lor de a nu fi …egalati, cum scrie in Geneza…( Stricaciunea oamenilor)…
E clar ca in ecuatia liberului arbitru, programului Creatorului in genomul uman, s-a perpetuat cumva irepresibil cunoasterea luciferica…Cred ca Dumnezeu iubeste opera lui vie si in legea acelui liber arbitru, iubitoare de Specie, ci nu de individ …Un Dumnezeu iubitor si care se sacrifica in propria-i opera, spre a o invia. Aici este samburele, esenta.
*
Carturarii actuali nu trebuie sa mai fie demonizati simplist, ei tind a se contopi prin revelatie, fuzionand sub-constiinta ( profanul) a cu constiinta ( constientizarea, revelation, cu sacrul imuabil.
*
Ion Creanga a fost preot si s-a raspopit. In tandem cu Eminescu, cel ce scrie ca el nu crede nici in Jehova, nici in Budha…,scepticul prefigurandu-l pe Emil Cioran…,povestitor innascut, hedonist-taranesc, hatru, ne incanta prin stil, prin alegoric, prin parabole, prin Pacala si Tandala ( apropos, e uimitor ca Tandala este, din sursa Nietszche…, personaj „ intrus in spatiul moldovenesc mai ales,…al Evreului Ratacitor, ( vezi Ion Pribeagu…), prototipul evreiesc fiind TZINDALA…!
Ion Creanga este genial in multe, din el descind oarecum Sadoveanu sau Fanus Neagu… Daca parabola cuibului de pupaza- papagalul romanesc,- este cea a materialului din care splendida pasare il construieste ( cacatul omenesc), prefer sugestia de alt sens, a unui cuib de randunica…Pasare considerata in satele bunilor mei ardeleni, una sacra; e pacat de moarte sa strici cuibul ei din tina si saliva, de sub streasina; este semn benefic ca randunica ( precum si barza) , cuibareste temporar in arealul casei tale, ori a locatiei tale.
*
Cuibul randunicii este ceva formidabil, genial: din lut consolidat cu saliva ei, garnisit cu penele de pe burta ei. In copilarie randunicile roiau in jurul nostru…Apoi au fost alungate de dioxidul de carbon…Au proliferat in schimb …ciorile de semanaturi, pradalnice prolifice si…simbolice…Descendente ale heraldicului Corb cu inel de Aur al Corvinilor massonici…Cum am spus, totul este ceea ce semnifica a fi.
Precum in metatext, asa si in…text.
*
Uneori a intrezari este mai clar decat a vedea. Sa luam prin surprindere si avem sansa unei revelatii.
*
Nu inteleg ce am vrut sa zic scriind „ zeita din ochiul stang”..
*
Cred ca de sine – constiinta, este instinctul primordial din uman. Un program, asadar.
Eugen Evu
Toate despartirile sunt triste,
Cele din care nu mai vii inapoi-
Cand voi pleca sa-mi pui in maini batiste
Si incaltarile sa-mi fie noi…
Ma cheama Cerul-„gata esti, Linuta?”
Ce cunoscut imi pare acel glas!
Sarmana Mama, lacrima desculta
Prin lumea asta fara de popas…
Ma uit la ea ca l’o icoana dulce,
Cand vine seara-n ochii ei caprui
Isi face asternutul sa se culce
Cu Tatal nostru spus la capatai…
Acum cand scriu ea doarme linistita,
Tacerile din ziua n-o mai dor,
Doar versul meu se-aude cum recita
Pe fruntea ei ca umbra unui nor…
Nicolae Nicoara Horia
Trecuse parca prea mult timp de cand Eminescu cobora sara pe deal ascultand buciumul ce suna a jale, iar glasul mamei, din negura de vremi, il chema sa mai fie baiet prin padurile ce le cutreiera si se culca ades langa izvor privind lacul codrilor albastri incarcat cu flori de nufar. Poporul roman avea nevoie de cineva care sa-i aduca aminte ca toate trebuiau sa poarte un nume, asa ca, nu a fost nevoie de multe secole, nici macar doua implinite, ca sevele acestui pamant sa irumpa si sa scoata la iveala lujerul de crin alb al limbii romane, cum zicea George Calinescu despre Eminescu. La mijloc de faurar, in 1935, in Basarabia, avea sa vada lumina zilei, si mai tarziu itunericul politic azvarlit pe nedrept peste un popor, omul care-si cauta identitatea furata, omul caruia-i cazuse granita peste picior.
L-am descoperit in urma cu aproape 25 de ani, bland, suav ca o mangaiere pe frunte de mana mamei, ca palma pe umar a fratelui, sau ca albul un ghiocel ca se incapatana sa impunga gerul politic ce inghetase pana si Prutul. Eram la Deva, unde cultura literara nu era doar ”un punct” pe ordinea de zi a cenaclurilor literare. Constelatia Liri era un volum colectiv care insa m-a introdus cu luare aminte in linistea de dincolo de cuvinte, era un volum care reunea vacile cele mai mari ale Modovei de dincolo de Prut. Acolo l-am descoperit pe Grigore Vieru, apoi a venit Radacina de foc, primul volum al lui Grigore Vieru editat in Romania.
De atunci am simtit ca nu mai sunt singur. L-am citit si recitit, de la cap la coada si invers, de nenumarate ori, dar de fiecare data descopeream ceva in plus fata de precedenta. Anii au trecut, iar viata, nu stii niciodata ce iti ofera. La Slatina, la una din manifestarile prilejuite de Festivalul Ion Minulescu, unul dintre invitati era… Grigore Vieru, iar al doilea, George Tarnea. Cu acea ocazie , cei doi poeti aveau sa-si prezinte si ultimele volume scoase de sub tipar.
Ei bine, George Tarnea venise cu ele, dar Grigore Vieru un stia daca sunt gata la editura din Craiova. Ei bine, nu am mai stat pe ganduri si l-am cautat pe prietenul maestrului, editorul, si am luat cateva zeci de exemplare, altfel prezentarea era sortita esecului. Si am mai luat ceva, cateva cd-uri proaspat inregistrate, de muzica populara din Moldova, pe versuri de Grigore Vieru, lucru de care maestrul chiar ca nu avea stire. A fost o surpriza mare, dar si mai mare a fost placerea cu care s-a asezat “la sfat” cu noi, ca si cu niste prieteni pe care nu-i vazuse de mult timp.
Am vorbit, am plans, am ras, si iar am plans, si ma gandeam cat de bogat sunt sa strang la piept plansetul limbii romane. Nici un banuiam ca numai peste cativa ani aveam sa vorbesc despre Grigore Vieru la timpul trecut. Ne povestea, cu oarecare tristete, cum, la inceputul anilor 90, cand era vazut mai des prin Bucuresti, a fost intrebat ca…ce tot cauta. “Romania caut, Romania”. Prietenia sa cu Adrian Paunescu si mai inainte, cu Marin Sorescu, l-au atras mai mult spre Oltenia de care se simtea foarte legat. I se urase cu marele oras si, parca, prea multi erau dintre cei care radeau in dos de idealurile unirii. Nu stiu daca a gasit acea Romanie pe care o cauta si pe care o iubea, cert este ca Romania , prin versul lui, si-a prelungit, pentru mult timp biletul de voie de iesire dintr-o lume incheiata la copca spre alta lume unde valorile raman nealterate.
Marin Trasca
“Se gata oamenii”, imi spune Mama
Stergandu-si gandurile cu naframa,
Gandurile ei ostenite de-acum
Tot mai rar urca din Vale pe drum…
Nu mai sta “nime” acolo pe cranguri
Si vulturii parca sunt tot mai sanguri,
De sub zapada si ea putrezita
Iarba m-asteapta demult necosita…
Linistea roade flamanda din stele,
Fantanile ard suparate si ele,
De la marginea vietii pana la margina Satului,
Mama simte toate durerile lui…
„Macar tu din cand in cand sa te duci
Acolo in Satul ramas langa cruci-
Se gata oamenii, carari nu mai sunt
Intre casele lor locuite de vant…”
Nicolae Nicoara Horia
ZANA BUNA
Zambesti si parca se arata
Tot universu-n fata ta
Lumina calda, inflorata
Ce-nveseleste inima.
Fiinta-zeu ce tine-n palma
Tot ce in lume e frumos
Sacrificat iti sunt zeita
Ma-nchin la tine bucuros!
Si-njunghiat ti-as sta alaturi
Nu-i suferinta sau durere
Ce sa ma tina-n departare,
Caci inima-mi mereu te cere!
Furii de neguri, stropi de ura
Cununi de iad si de mormant
Nu pot sa stearga Zana Buna
Iubirea ce ti-o port in gand!
INGERUL PAZITOR
Cand a fost sa i-au fiinta
Tu m-ai ales pe mine
Cand am fost in pantecele mamei
Tu m-ai ocrotit
Cand am respirat pentru prima data
Tu m-ai ajutat
Cand am invatat mersul
Tu mi-ai ghidat pasii
Cand am vorbit intaiele cuvinte
Tu mi le-ai ales
Cand am fost in boala si in dureri
Tu m-ai vegheat
Cand am muncit
Tu m-ai dat putere
Cand am avut de luat decizii grele
Tu m-ai sfatuit si povatuit
Cand am fost in patimi
Tu m-ai luminat
Cand am fost in friguri
Tu m-ai incalzit
Cand am fost in fierbinteli
Tu m-ai racorit
Cand mi-a fost foame
Tu m-ai hranit
Cand mi-a fost sete
Tu mi-ai dat sa beau
Cand am fost nervoasa
Tu m-ai potolit
Cand am fost trista
Tu m-ai mangaiat
Cand m-am simtit singura
Tu mi-ai fost alaturi
Cand am zambit
Tu-ai zambit cu mine
Cand am iubit
Tu mi-ai invaluit sufletul cu dragoste
Cand am fost ranita
Tu m-ai ajutat sa iert
Cand am fost parasita
Tu nu m-ai abandonat
Cand am fost cazuta in deznadejde
Tu m-ai ridicat
***
Cand am fost batrana si bolnava
Tu mi-ai dat sanatate si lungime de zile
Cand am trait ultimele clipe ale vietii
Tu mi-ai fost alaturi
Cand am fost in ispite si in chinuri
Tu m-ai izbavit
Cand diavolii vroiau sa-mi ia sufletul
Tu i-ai departat de mine
Cand am murit
Tu mi-ai condus sufletul spre lumina
Cand am urcat spre cer
Tu m-ai insotit
Cand am fost la judecata
Tu mi-ai fost martor
Cand mi-am primit rasplata faptelor
Tu te-ai bucurat pentru mine
Cand am avut nevoie de toate acestea
si multe altele
Tu te-ai rugat pentru mine
Iti multumesc Doamne
Pentru… Ingerul Pazitor!
DE CE-AI PLECAT?
Lumina sfanta ce-nfioara
Tot ce-ntalneste-n calea sa
Te-am asteptat la drum de seara
Sa vii cu drag in casa mea!
Iar coltul sufletului tainic
De dor ascuns… l-ai luminat,
Pana sa simt ce e iubirea
Ai disparut… De ce-ai plecat?
Si m-ai lasat nemangaiata
Profund uimita, ce pacat…
Sa plang iubirea neimplinita
De ce-ai venit?
De ce-ai plecat?
IUBIRE DE MAMA
De ce nu poti sa intelegi ca eu
Vreau sa te fac ca sa zambesti mereu
Sa-ti mangai chipul cu o raza de lumina
Si sa-ti fac viata de bucurie plina?
Sa intru-adanc in sufletelul tau
Si sa-mi fac un cuib de unde eu
Sa te-ncalzesc mereu si sa-ti dau bine
Si sa nu ma mai cert deloc cu tine.
Sa-ti fiu mereu alaturi la bine si la greu
Si sa raman mereu-mereu copilul tau
Chiar daca cresc si voi-nvata sa zbor
Ma voi topi mereu de al tau dor.
Chiar daca-n viata mea va aparea
Un chip… ce din iubire-mi va lua
Si chiar de voi zbura cu el departe,
Tu ai in sufletu-mi un loc aparte.
Si chiar de copilasi eu voi avea
Si ei crescand vor umple viata mea
Eu nu voi inceta sa port in mine
Iubirea ce-am pastrat-o pentru tine!
STRIGAT MUT
Singura, pustie, dezgolita
E dragostea cea neimpartasita
Te-ngenunchiaza sau chiar te doboara
Si sufletul curat ea ti-l omoara.
Linistea si somnul iti devin straine
Iar ziua si noaptea toate-ti sunt pline
De ganduri, regrete, dureri, disperare
Speranta ranita doar ea nu mai moare.
Iti stie durerea, dar te santajeaza
Fara constiinta ea actioneaza
In cine-si gaseste conditii prospere
Provoaca ne-ncetat si chin… si durere.
Exista insa specimene rare
Pentru care iubirea
E-o eliberare!
Diana OLARIU
Cluj-Napoca
11 ianuarie 2011
———————————————–
* OLARIU (Beatrice) Diana, nascuta la Cluj-Napoca, la 25 februarie 1992. Eleva in clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din Cluj, sectia Stiintele Naturii. Iata ce ne declara tanara poeta in devenire: „Am ajuns in contact cu poezia printr-o dorinta de evadare din inchisoarea cotidianului. De mica am fost o fire sensibila si solitara, dar mi-am gasit refugiul in biserica, locul unde am cantat deseori si unde mereu m-am simtit printre ingeri. Am urmat 3 ani o scoala particulara de muzica unde am studiat canto clasic si canto muzica usoara. Am facut un an de teatru francofon. Am dorit, astfel, sa imbin poezia cu muzica. De scris poezii m-am apucat doar cand m-am indragostit prima data in clasa a zecea…”
2 Ian. 2011.
Pruncul pierdut…
„Iar dupa trei zile L-au aflat in templu, sezand in mijlocul invatatorilor, ascultandu-i si intrebandu-i”
Luca 2, 46.
Doamne, ce durere si ce Dor cumplit,
Lacrima ei sfanta de Marie-Mama
Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Isi pierduse pruncul, Pruncul preaslavit,
Cel iubit, Cel singur, Cel frumos si bun,
L-a aflat in templu Ruga ei inalta
Si de bucurie inima-i tresalta
Si cu ea deodata versul care-l spun…
Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Fericita fie, fericiti sa fim
Pana mai exista un Ierusalim,
Pana mai exista pe pamant o Mama…
Nicolae Nicoara-Horia
De Craciun
vreau sa fiu cu tine, MAMA
din parul tau nins
sa ma-mbat cu arome de fulgi
ca-ntr-un vis de copil
de taceri amutit
care-ncet se destrama,
vreau sa fiu leganata
de bratu-ti puternic
precum vara faceai,
cand prin flori rataceam
si-adormeam ametita de doruri
in iarba din lunci.
De Craciun
vreau sa fiu cu tine, MAMA
in satucul din munti
unde cetini de ger amortite
imi canta colindul sublim
si cete de ingeri
cu surle de-argint
si trompete de-alama
coboara-n casuta-ti modesta
si-aduc bucurie
vreau sa-ti mangai privirea
iar zambetul drag
sa-mi deschida ferestre
ce fost-au deunazi cernite
vreau sa-mi scald ravasirea
in ochii tai tandri, adanci.
De Craciun
vreau sa-ti simt mangaierea, MAMA
si din doruri sa facem cununi
impletite cu lacrimi din stele…
aburind de miresme alese
sa gustam cozonacu-amandoua
numarand fulgi de nea
sa ne spunem povesti
iar cand lemnul in soba trosneste
scanteind in amurgu-nghetat
sa imi tii capu-n poala
cum stii doar dumneata
si-n noaptea Craciunului lina
sub bradu-mbracat cu beteala
s-asternem dorinte si vise
sa ne cernem in suflet lumina
si sa fim mai curati si mai buni
in speranta iubirii promise.
De Craciun, vreau sa fiu cu tine, MAMA!
Georgeta Resteman
Iar m-a-ntrebat de unde bate vantul,
De ce ma-ntreaba oare tot mereu?
Dospeste-n mine plin de har cuvantul-
Bate, mama, dinspre Dumnezeu…
Ochii nu pot de-acum sa il mai vada,
Vederea lor de-aici e-asa putina!
Sta steaua ei ca marul copt sa cada
Si e atata liniste-n gradina…
Ce scriu acum, stii dumneata prea bine,
Precum atunci sub lampa de petrol
In casa noastra ca un stup de-albine,
Cuvinte, mama, sfantul meu obol…
Horia Nicoara
By Tatiana Scurtu-Munteanu
Adiere-nstrainata,
Printre umbre alungata,
Vadul surd te infiaza,
Stele-n taina te vegheaza.
Tu cu fruntea le-ai atinge,
Dorul daca ti l-ar stinge,
Valu-n tarm l-ai saruta,
Pasare de te-ai vedea.
Palida de insomnie,
In duet de poezie
Te revarsa-n gandu-mi care
Catre tine e carare.
Mama, gandu-mi nu gandeste,
Dar prin noapte cand priveste,
Stea pe fruntea ta vegheaza
Ca o pasare-n amiaza.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 