Tag: Magdalena Albu

MOARTEA VINE PRINTRE NAMETI!

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Magdalena ALBU

  .

„Ce înseamna adevarul?

Omul – iata singurul adevar!”

                                   Maxim GORKI

 

.

Ati citit piesa de teatru „Azilul de noapte” a scriitorului rus Maxim Gorki? Daca da, e bine, daca nu, parcurgeti-i, va rog, rândurile! Este deosebit de necesara spiritului omenesc în aceste vremuri cumplite, când moartea si saracia domina fiecare metru patrat de caldarâm al unei Românii înghitite de nameti si de ger cumplit. „Toti oamenii mor? De ce? Ei si, n-au decât sa moara cu totii!”, rosteste, la finalul uneia dintre scrierile gorkiene, personajul principal al acesteia – Bulîciov. Trebuie spus faptul ca Aleksei Maksimovici Peskov, care si-a publicat toate textele sale sub pseudonimul atât de cunoscut lumii de Maxim Gorki, a asezat la temelia dramaturgiei universale a tuturor timpurilor, alaturi de nu mai putin celebra „Vassa Jeleznova”, „Micii burghezi”, „Dusmanii” ori „Egor Bulîciov si altii”, una dintre capodoperele extrem de mult jucate pe scenele lumii – „Azilul de noapte” – tocmai pentru problematica profunda pe care aceasta o scoate la iveala prin intermediul replicilor date de personaje sale aflate la granita dintre vietuire si supravietuire, dintre viata si ceea ce poate oferi ea ca perspectiva fiintei umane sarace sau saracite din varii motive existentiale – moartea sub toate formele ei firesti ori ba.

Aidoma tabloului gorkian din azilul de noapte al lui Costîliov, unul total anti-romantic, ce alunga din centrul sau exact Omul – acel individ dovedit neputincios în lupta lui cu tarele unei societati dominate de haos si de deziluzii dureroase cu privire la orice, chiar si la un simplu tratament de dezalcoolizare -, imaginea unei bune parti a tarii românesti scufundate în zapada, saracie si deznadejde ni se aseaza în aceste zile în fata ochilor precum un luciu imens de apa care acopera Viata. De colo pâna colo, infernul alb îsi întinde cu repeziciune trupul înghetat, chemând dupa el, ca o cucuvea cu privirea fixa si cu tipatul ascutit, cobind nemilos a rau, moartea. „O-mul! Trebuie sa ai respect fata de om! Nu trebuie sa-l compatimesti … sa-l înjosesti cu mila ta … trebuie sa-l respecti!”, spune cu profunzime si inteligenta Satin, actorul sinucigas din „Azil”. Un principiu pe care, din nefricire, nu l-a respectat nimeni nici ieri si nu îl respecta absolut nimeni nici azi.

Anul 2012, dincolo de izurile sale mai mult sau mai putin apocaliptico-electorale, a fost declarat de catre Patriarhia româna drept „Anul Sfântului maslu si al îngrijirii bolnavilor”. Ma tem ca este doar o simpla formulare de tip PR-istic si-atât. Pentru ca, de când gerul si viscolul au lovit România, oameni mor pe capete în aceasta tara si nu doare pe nimeni acest fapt dramatic. Doar sunt niste simple cifre statistice prinse într-un recensamânt oarecare, nu-i asa ?!… Izolati printre nameti, cu ambulante care nu mai cum sa ajunga din cauze meteorologice evidente, unii dintre ei nu mai au parte nici macar de o lumânare în ceasul ultim. Altii mor din picioare secerati de ger si astupati de viforul zapezii sau, pur si simplu, înghetati de frig în propriile case insuficient spre deloc încalzite.

Am încercat în aceste ultime zile negre din decorul cvasialb un sentiment al deznadejdii pure si al micimii fiintei umane în fata stihiilor naturii, dar si în fata naturii umane analizata în întregul ei. Priveam cum Omului în sine putin îi pasa în ziua de azi de Celalalt semen al sau. Si nu am scris Celalalt cu majuscula din greseala, ci din respect. Antropologic vorbind, asa este corect. Numai ca omeneste vorbind, nu mai stiu exact ce mai este corect, din pacate, fiindca Omul a uitat, mai nou, de Om, de el însusi si de Celalalt ca oglinda a sa – cultivându-si sau cultivându-i-se, mai bine zis, acum, din nefericire, extrem de puternic acest sentiment distructiv al uitarii, asa cum nu a experimentat-o, cred, niciodata în lunga sa istorie legata de planeta Pamânt -, însingurându-se pe zi ce trece în propria-i vizuina a mortii sinistre.

„Minciuna este religia robilor si a stapînilor … Adevarul e credinta omului liber!”, ne transmite ca mesaj Maxim Gorki prin acelasi complex personaj al sau, Satin. Stau si eu si ma întreb, în conditiile foarte grele de trai ale zilei de azi, când oamenii mor de frig în ger si în nameti ori sunt gazduiti, care dintre ei apuca acest lucru, evident, într-un azil de noapte românesc de aceasta data, daca oamenii au reflectat vreodata asupra propriei lor vieti si conditii individuale din perspectiva discursului fiecarui personaj al cunoscutei piese de teatru gorkian?!… Poate ca da, poate ca nu. Cert este ca, având filozofia pe buze în momentul mortii sau nu, principiul ca Omul e „singurul adevar” a disparut, se vede, de mult. Caci, tot asa precum îi este tratata viata pacientului-marfa în spitalul-algocalmin, tot la fel de „nepretuita” devine, iata, aceeasi viata pentru semenii sai în conditii naturale extreme. În era fibrei optice si a nevroticelor strategii de comunicare date la-ntors, pare-se ca lumânarea în clipa sfârsitului a devenit ceva mult prea demodat si totalmente incomod sub semnul luciferic dominator de azi – crucifixul rasturnat, batu-i-ar Dumnezeu pe toti sa-i bata si sa-i lumineze, în acelasi timp!…

 

NOUA MEA ORDINE MONDIALA SI NOUA LOR ORDINE MONDIALA

On By nelursIn Romania, WorldLeave a comment

Magdalena ALBU

[pullquote]„Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scapam.”

Parintele Arsenie Boca[/pullquote]

Schimbarea actuala de paradigma este mai mult decât evidenta pentru orice locuitor al acestei planete înguste.

Se încearca a se impune altceva decât ceea ce a fost pâna acum cu orice pret. Numai ca noua lor ordine mondiala nu bate absolut deloc cu noua mea ordine mondiala. Nu se potrivesc nici în clin si nici în mâneca. Faptul ca Omul nu mai încape deloc ca entitate fixa si primordiala în acest asa-zis concept globalizant, care aduna în el o gândire extrem de precara, fundamentata pe un primitivism feroce, ma pune din ce în ce mai mult pe gânduri. Sclavagismul conturat acum cu mare forta pe toate laturile si fatetele societare ale zilei de azi nu poate decât sa te determine pe tine, observator atent al propriei tale lumi în care existi, a crede ca abjectia conjuncturala „NOM” – a câta, oare, în lungul sir al istoriei acestei lumi?!… – reprezinta un nou tip de imperialism dur construit pe temelia prabusirii evidente a unei întregi economii mondiale a prezentului acesta destul de ambiguu si de cetos. Un prezent care e dat însa omenirii de catre Cel de Sus spre a-l parcurge pentru a fi trait, asa cum trebuie, iara nu pentru a-i fi blestemate cu sârg secundele una dupa alta, ajungând a-ti huli fireasca matrice materna cu patima si imprecatii cât te tin bojogii.

Moneda actuala de schimb, banul, începe sa zvâcneasca, iata, cu putere sub presiunea intereselor unor grupuri, care conduc azi umanitatea, grupuri înecate pâna peste urechi în opulenta si în neaducerea aminte deloc a ceea ce înseamna complexul verb „a fi”. Crize peste crize, de identitate, economice ori de alte naturi, mai mult sau mai putin reale, la fel ca si vestitele revolutii mai mult sau mai putin regizate ale umanitatii de catifea, de iasomie si de ce or mai fi fost ele – de fapt, cantitati enorme de sânge amestecat sinistru de cinematografic cu retorici discursive contrafacute cu usurinta si inuman -, au fost si vor mai fi. Prapastii, aparent fara iesire, s-au tot succedat unele dupa altele, pierzîndu-se toate în fumul înecacios al unei uitari perverse (trista neamintire a unui trecut ce a fiintat aievea!…), niciuna dintre ele neavând însa omenirea în centrul sau, ci doar interese marunte de ordin finaciar-politic, nici macar moral sau cultural, ale conducatorilor ei vremelnici si, de cele mai multe ori, complet iresponsabili.

Actualmente, ceea ce traim acum nu e nici pe departe o rezultanta nefericita a unei diacronii firesti a destinului liniar al acestei lumi. Criza prin care trece întreaga umanitate acum nu este una care sa anunte un previzibil final apocaliptic. Dimpotriva. Regiile existente în spatele ei însa (a nu se citi aici „conspiratii”, ci planuri nedate în vileag înca, un soi de secret al lui Polichinelle care sta în mintea si pe buzele tuturor) nu anunta, dupa cum se poate constata pe pielea noastra a tuturor, nimic bun. Configuratia încropita a unei asa-zise „noi lumi” refacute phoenixian din cenusa proprie se pare ca este una lipsita de doua notiuni precise în sfera ideologiei ei precare: Omul si Dumnezeul din launtrul si din afara sa. Se concretizeaza din ce în ce mai pregnant un soi de metaom robotizat si împins catre obedienta oculta si un nou dumnezeu „iluminat” (de fapt, o însiruire de cranii cu ochii scosi, evident, gasite prin cimitire si asezate simetric, cu o lumânare în spatele lor, în sanctuarele satanice ale celor ce propovaduiesc propagandistic un ecumenism fortat si impropriu, de fapt, niste simpli închinatori zelosi „marelui arhitect” al omenirii trasat din echer si compas pe un birou de proiectare oarecare de catre reprezentantii plesnind de aroganta si de venin ai noii ordini mondiale), nascut din anularea de facto, prin tot soiul de experimente stiintifice îndelung mediatizate, a Celui real, unicul zamislitor al Universului enigmatic si fascinant din interiorul caruia facem si noi parte.

Cipul – o forma de de control total al întregii lumi de catre actualii vatafi ai NOM-ului, cu hoiturile zacând în lux patologic, zis si „elitist”. Prostitutia, pedofilia, sodomia si desfiintarea familiei – formulele cele mai sigure de alungare a Iubirii, de atrofiere a centrului acesteia din creierul omenesc. Lupta omului nu cu sine însusi, ci împotriva sa, un deziderat care nu urmareste altceva decât sa omoare Sinele curat al bietei fiinte umane si reducerea acesteia la un simplu organism viu cu o neostructura armata doar cu instinctualitate feroce si-atât. Industria pornografica a fost dezvoltata cu minutiozitate în timp tocmai pentru a-i demonstra Omului ca nu e nimic altceva pe pamântul acesta clisos, pe alocuri, decât o mâna de madulare fara suflet, posesoare a unor organe genitale de diferite marimi împerechiabile în fel si chip (atât i se insufla fiintei umane azi prin varii manipulari grosolane), dar si un recipient urias de trivialitate si de incultura, o entitate insalubra din toate punctele de vedere si acerebrala, care, în afara de sex, droguri si analfabetism, nu mai trebuie sa fie educata spre a vedea absolut nimic (amintim aici toate tipurile de „vedete” si de emisiuni de acest gen promovate ostentativ de catre mass-media), noua tipologie humanoida din ziua de azi fiind, iata, un fel de construct monstruos fundamentat din plin numai pe tupeu, subdezvoltare personala si coit pervers cât cuprinde.

Calcatul peste cadavre se doreste a fi o moda impusa acum cu strasnicie de catre aparatul de propaganda a actualului sistem conducator dictatorial al lumii. Prigoana consumerismului exacerbat, aroganta fara de limite afisata peste tot si carierele de tip sinecuri nasc din ce în ce mai abitir noile cete de copii nu ai Soarelui, ci ai NOM-ului, doritori aprigi de opulenta si de desfrâu la cote maxime – niste victime inconstiente ale vanitatii prostesti, care curge azi în valuri. Nimic sfânt, nimic la locul lui. Doar haos. Haos întretinut cu buna stiinta pentru instaurarea cu pasi repezi ai noii ordini mecanice antiumane planetare cu orice pret de catre o multime finita de forte ale raului descarnate însa pâna la ultima lor fibra de semantica plina a verbului „a fi”. „Jos cu fiinta numita OM!” Nu este nevoie de asa ceva. Interesant în aceste momente e doar jocul de distrugere a omenirii celei umane si nasterea cât mai grabnica a umanitatii mecanice formate numai din entitati mecanico-cipate, adumnezeite si animalice, singurii, de fapt, noi locuitori plini de „vrednicie” ai acestei cu totul si cu totul alte lumi marcate de simboluri oculte afisate în mod vizibil orisiunde în ziua de azi. Praf de stele satanic aruncat cu putere în ochii tuturor de catre sleahta de vrajitori reali si hidosi ai ilustrei noastre contemporaneitati macabre!…

Personal, îmi doresc – desi ma întreb mereu daca are vreo urma de importanta ceea ce vreau eu ca fiinta umana cu ratiune si afect a acestei planete mici, daca intereseaza pe cineva dintre cei care ne numesc simplu „negri pe plantatie sau sclavi”?!… – un tip de noua ordine mondiala deloc utopica, însa lipsita completamente de izuri francmasonice felurite. Caci „Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul si ne-ar îmbraca în lumina, însa nu gaseste în noi loc curat de care sa ne cuprinda (…).”, ne glasuieste din vesnicie Parintele Arsenie Boca. Vreau o noua lume dominata de pace si de spirit divin, de buna întelegere între oameni si de substanta rara a întelepciunii. Un soi de Realia terestra, unde Omul sa se simta cu adevarat la el acasa si nicidecum într-un vesnic prizonierat al dihaniilor înspaimântatoare care conduc malefic planeta. Noua mea ordine mondiala presupune scoaterea Omului de sub obrocul minciunii si al manipularilor sale de zi cu zi. Departe de mizerie, fiinta umana s-ar întoarce sigur catre ea însasi si ar salaslui de la un capat la altul al spatiului acesta teluric cu rugaciunea în inima si cu Dumnezeu, în sfârsit, alaturi o data pentru totdeauna. Îmi doresc prea mult ?!… Eu cred ca nu, fiindca ceea ce gândesc constant în adâncul sufletului meu se cheama nici mai mult si nici mai altfel decât normalitate. Sau, precum ar spune atât de patrunzator Parintele Arsenie Boca: „Lipiti-va inima de lucrul lui Dumnezeu (…). Nu mai chemati pe dracul, pe bata-l crucea, caci, daca tot pe el îl chemati, el va va ajuta si el va va aduce risipa si moarte.”

Magdalena ALBU

11 august 2011

BACALAUREAT 2011

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Supercultura hamburger, jeep, etnobotanice, internet

sau

„O noapte pierduta” si „O scrisoare furtunoasa” =

Bacalaureat 2011

[pullquote] „Este o bucurie sa vezi încotro adie vântul si tu sa-ti întinzi pânzele si sa mergi chiar într-acolo.” – Máica Siluana

„Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“[/pullquote]

Noi nu stim privi. În adâncul lucrurilor, în esenta lor definitorie. Când se întâmpla ceva anume, brusc se cauta vina peste tot. Chiar si în closet, am putea spune. A detecta în detaliu si cu mare exactitate însa întreg ansamblul de cauze ale rezultatelor dezastruoase de la examenul de bacalaureat din acest an înseamna a se patrunde în mod completamente responsabil de catre toti vectorii constituenti ai actualului sistem de învatamânt românesc pâna în miezul putred al faptelor desfasurate acum. Iar acest miez nu e deloc greoi de observat. Faptul cel mai grav mi se pare ca se omite a se spune cu claritate ca, de fapt, aici s-a dorit a se ajunge – din varii motive, se întelege, unul dintre ele fiind acela ca o natie azvârlita în bratele larg deschise ale unei vadite inculturi e una tocmai buna pentru a fi manipulata fara un prea mare chin în fel si chip oricând si de catre oricine. Lipsa constanta a modelelor pozitive autentice de pe firmamentul sferei publice românesti si vârâtul pe gât a lungilor siruri de imagini grotesti ale asa-ziselor „personalitati” de moment – niste simple „personagii”, mai bine spus, umplute pâna la refuz cu „modernisme” penibile create în spatiul mediatic autohton – au cascat în mintea multor tineri prapastia fara fund a neamprostiei si a ideii ca merge oricum în ziua de azi, adica de-a valma.

[pullquote] „Noi suntem cu totii cumva schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”

Máica Siluana [/pullquote]

 Când un profesor de filozofie avea curajul sa afirme public în vremi de dictatura comunista faptul ca „materia nu poate fi o forma superioara de organizare”, iar de aici sa suporte constient decaderea din drepturile firesti ale profesiei sale, acesta nu poate fi interpretat astazi decât ca un act de mare, de foarte mare libertate a cugetului sau. Cu alte cuvinte, daca Maica Tereza a fost, dupa mine, primul om care a dat o lectie strasnica unei religii bimilenare, înfiintând propriul sau ordin monahal, tot astfel Maica Siluana Vlad de la „Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“ cred ca poate fi considerata drept unul dintre intelectualii români, care a plesnit în fata cu putere conceptia sui-generis a unui întreg sistem de gândire antedecembrist. Nu stiu daca azi mai exista dascali de acest gen, adevarate modele unice de demnitate ale spiritului uman. Ar fi fost exact tipurile de repere benefice pentru copiii impregnati pâna la saturatie cu vaporii „culturii” distructive a consumerismului dominant din prezent. „Noi suntem cu totii, cumva, schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”, spunea Maica Siluana. Accentele puternic patologice ale societatii contemporane nu au dus decât la acest soi de derapaj curent în care salasluim cu groaza zilnica acum.

 Totdeauna am considerat ca orice copil este un aluat fraged în mâinile profesorului sau, fata de care acesta are o responsabilitate majora în a-i calauzi pasii de început ai liniei lui destinice. Un dascal îti poate scoate sinele la Lumina din linistea lui, altfel spus, te poate scoate pe tine din tine, dar, în cel mai rau caz, te poate si îngropa definitiv, taindu-ti cu indiferenta aripile. Consider ca absolut niciun profesor cu har nu are voie sa dea gres cu vreunul dintre elevii sai. Rateul profesional nu trebuie sa faca parte din filozofia vietii lui. De aceea, nu am sa formulez în mod depreciativ „generatia hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, dar am sa pedalez insistent pe ideea de „supercultura hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, fiindca ma deranjeaza enorm acest deja fenomen, iata, l-am putea numi. Este cert, nimeni nu se îndoieste de acest fapt, ca tipologia scolarului actual s-a modificat profund fata de ceea ce însemna aceasta în trecutul nu foarte îndepartat. Ceea vreau sa spun însa, acum ca s-a încheiat tumultuosul examen de maturitate al anului 2011, e faptul ca inutil se tot cauta în gramezile imense de gunoi societar tapi ispasitori, unul mai vinovat si mai urât mirositor decât altul. Promovabilitatea scazuta la nivel national ar trebui sa dea de gândit tuturor, dar mai ales celor care au pus umarul la degradarea evidenta a sistemului românesc de învatamânt timp de doua decenii încoace. Factori diversi, evident, si multi, carora le este greu, foarte greu, desigur, sa îsi deconstruiasca responsabil edificiul propriei lor culpe.

 Recunosc faptul ca nu îmi pot înca imagina o lume cu trupul mai rece decât gheata, pe care se va catara necontenit singura dihania amoralitatii si unde poezia nu se va mai auzi deloc (din simplul motiv ca aceasta nu va mai fi citita de nimeni). Nu am fost vreodata în stare a gândi ca se va ajunge la momentul când de principiile mecanicii newtoniene nu îsi va aminti mai nimeni nici macar în prag de examen, asa cum nu am crezut ca va sosi fatidica secunda în care fiorii emotiilor unui examen vor fi înlocuite cu cei ai microvibratiilor emise asupra timpanului urechii umane de un aparat extrem de performant si greu de depistat, prin intermediul caruia sa se poate face fata cu „succes” garantat unui anume examen. Nu am avut, se vede, capacitati de clarvazator.

 Fara prea multe notiuni generale din vreun domeniu favorit si lipsiti de un vocabular propriu dezvoltat, insii-elevi de azi bat la portile unui sistem de învatamânt românesc ce seamana izbitor cu o imensa groapa de cadavre, unde vor muri cu zile în mod sigur de aici înainte generatii si generatii de spirite juvenile, care se vor trezi ciocanind zadarnic la poarta unei asa-zise cunoasteri, dar si la aceea a propriului lor viitor. Starea de nepasare prezenta în rândurile tuturor factorilor implicati aici este, daca vreti, aidoma starii de inactivitate psiholocomotorie în care se afla un alcoolic. Nimeni nu vede raul actual profund, radacina acestui rau, însa toata lumea discuta. Mult si inutil, spre a se auzi doar pe sine însusi si pentru consolidarea propriei imagini mediatice, fara a se face însa cu concretete ceva palpabil. Palavre, palavre, palavre, asa precum ar fi spus Petre Tutea. Tot ceea ce mai era viu în organismul complex numit scoala a ajuns azi, iata, în moarte clinica. Revenirea la viata îmi pare a fi ceva totalmente irealizabil în conditiile de acum.

 Criza educatiei, în care ramâne sa salasluiasca o întreaga natie româneasca a prezentului acesta discontinuu si haotic, se adânceste, iata, cu evidenta, cumplit de mult. Analfabetismul si subcultura ameninta crunt întreg spectrul societar fara ca ele sa fie luate în considerare ca puncte grave de dezechilibru pentru viitorul extrem de apropiat al acestei tari. „Tot ceea ce se întâmpla cu noi tine de darul disponibilitatii”, spunea Maica Siluana Vlad, dar si de cel al împartasirii unii altora a masurii harului interior dat fiecaruia în parte de Pronia cereasca, completam noi.

Mi-e din ce în ce mai clar ca integrala simpla din x în raport cu aceeasi variabila nu va mai avea o rezolvare corecta prea curând de aici înainte de catre marea masa a elevilor, dificultatea (si inutilitatea) ei trebuind a fi transferata, cica, doar catre scolarii dotati nativ cu duhul pentru a o rezolva. Exact ca la învatamântul vocational. Cânta opera, joaca teatru sau danseaza pe sârma doar specimenele înzestrate a o face, nu orisicine (e mult de discutat pe seama acestui aspect foarte serios conturat din plin zilele acestea pe piata vorbelor spuse sau scrise). Sa admitem însa cu îngaduinta si acest fapt. Dar un soi de „iesire” din situatia mult încâlcita a învatamântului românesc contemporan – caracterizat completamente numai de „culoarea care nu se mai întoarce niciodata”, asa cum frumos definea „negrul” pictorul Ion Salisteanu într-un interviu acordat Eugeniei Voda – tot ar exista. Una extrem de simpla: rugaciunea – unicul si de folos sufletului omenesc ajutor în momente de mare cumpana -, dar nu rugaciunea elevului, ci… „Rugaciunea unui dac”, poate. Cine o fi scris-o, oare, ca nu-mi mai aduc bine aminte acum?!… Ma poate ajuta cineva dintre elevii români, care nu au promovat bacalaureatul în vara lui 2011, sau dintre liceenii dependenti de computer, de droguri si de sex (dar extrem de putin de carte) ai Occidentului, autorul sau fiind unul dintre cei mai mari poeti din toate timpurile ai literaturii acestei lumi?!… Iata, am dat deja un prim indiciu întru aflarea rapida a autorului ei.

4 iulie 2011, România!

GEO BADULESCU – ÎNTRE LEGENDA SI UITARE

On By nelursIn History, SportLeave a comment

Magdalena ALBU

[pullquote]„Jocul este o functie plina de tâlc.” Johan Huizinga[/pullquote]

Din istoria handbalului românesc:

1961 – 2011

50 de ani de la câstigarea primului titlu mondial

„Dragii mei,

Dupa un drum lung si cu ocolisuri, negasind bilet de vapor la Marseille, am hotarât sa ma reîntorc prin Italia si, din Sicilia, am gasit (…) un loc pentru Tunis si de acolo în Algeria. În total am strabatut 5466 de kilometri, fara ca sa patesc nimic si, dupa cum stiti, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus ca plecam în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa nationala. (…) Eu de mâine intru în cantonament cu baietii pâna pe data de 3 octombrie. (…) Sa ma tii la curent cu campionatul nostru si, din când în când, sa-mi trimiti si clasamentul la zi, la fel si la handbal. (…) Nelu”

Asa scria de pe tarâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea sa ramâna cunoscut în istoria handbalului românesc drept GEO BADULESCU, component al selectionatei de aur a handbalului masculin românesc si unul dintre fostii antrenori ai echipei nationale de handbal a Algeriei. GEO BADULESCU avea sa obtina la 12 martie 1961, împreuna cu ceilalti coechipieri ai sai – si trebuie neparat amintit aici ca, la acea data, Nationala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) si Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) si Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoti pe Otto Tellman (Steaua) si Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Badulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivanescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Otelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef -, în cadul Campionatului Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România obtinut în fata echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânsesera atunci pentru a urmari un joc dinamic, plin de tensiune si de suspans în jur de 15 000 de spectatori tinuti cu sufletul la gura pâna în ultimul minut al partidei – minutul 80, de catre o echipa de „7” dezlantuita, pe care nu o mai putea opri nici macar timpul.

[pullquote] De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el.

Georgeta Badulescu[/pullquote]

 

Pe GEO BADULESCU – interul echipei nationale de handbal masculin a României -, caruia în familie i se spunea, simplu, Nelu, nu l-am cunoscut niciodata. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieti, asa precum avea sa mi le intersecteze, într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, dupa sfârsitul lui fulgerator din 1988, cu întreaga sa familie – Alexandru Badulescu (pentru mine – unchiul Sandu, caruia îi tinea locul la coada la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare oua, nimeni alta decât buna lui prietena si marea atleta Lia Manoliu; „Lio, du-te tu de dimineata, ca vin si eu putin mai târziu!” îi spunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi raspundea: „Nicio grija, nene Sandule, stai linistit! Vino când poti matale.”), tatal lui, care fusese, la rândul sau, în tinerete, campion national la aruncarea cu discul, Georgeta Badulescu (matusa mea), cea de-a doua sotie a unchiului Sandu, o mare iubitoare de tenis si de jucat table (câstiga detasat în fata tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciuda ca mânca întotdeauna bataie, si mai ales de la o femeie, dadea nervos cu cutia de table în pamânt), pe care Nelu o adora si o respecta din tot sufletul – si care avea sa îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea -, Zamfira Badulescu (tanti Fifi), sotia lui GEO BADULESCU, si Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, care, fiind asa de pasionata de tenis, nu rata niciun meci prezentat în transmisie directa, chemându-i tot timpul în camera din fata a casei pe unchiul Sandu si pe tanti Georgeta pentru a urmari împreuna toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocata a lui Ilie Nastase, caruia ea îi spunea „Iliuta”, încât o data, agitându-se foarte mult în fata televizorului si sarind în sus de bucurie la un meci câstigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolenta, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînteles ca s-a declansat atunci o puternica doza de râs din partea asistentei, iar a doua zi tanti Nasti avea sa caute de zor un lemnar care sa-i repare urgent dormeza).

Mica bucatarie de vara din spatele Teiului Doamnei, ferita de forfota Bucurestiului, unde am locuit împreuna cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar si unde ascultam mereu la Radio România muzica si întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam sa aflu de la tanti ca, lânga capatâiul bunului sau prieten decedat în 1986, Nelu statuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alaturi de mama acestuia si – mult timp dupa acest episod de viata atât de trist pentru el – nu si-a putut reveni foarte usor. Si tot în camaruta tineretii mele, într-o seara friguroasa de noiembrie, cautând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am gasit la un moment dat o punga din plastic, pe care o patrez si azi, unde se gaseau câteva fotografii, scrisori si ilustrate trimise de GEO BADULESCU familiei sale din lungile deplasari pe care le facea în strainatate. Fragmentul de început al acestui text apartine uneia dintre aceste misive gasite atunci.

GEO BADULESCU era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâtia ani. Devenise idolul multor copii din zona în acea vreme. Cu nea Stelica aviatorul, vecinul care facea curse pe TAROM, pleca mai mereu în strainatate, iar acesta era foarte mândru sa-l duca pe domnu’ Nelu la destinatie. Pacat ca strada respectiva din sectorul 2 al Bucurestiului nu îi poarta azi numele, legendele de altadata înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitari nemeritate!

„Existenta jocului nu este legata de nicio treapta a civilizatiei, de nicio forma a conceptiei despre lume.”, scria în „Homo ludens” Johan Huizinga. Si tot el continua ca „jocul, oricare i-ar fi esenta, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existentei fizice.” Iar echipa nationala de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezenta la Mondialului din 1961 si-a spart aceste limite la Dortmund, presa internationala vuind de elogii nenumarate la acea vreme la adresa „Saptelui” de aur românesc. La cei 50 de ani însa de la câstigarea primului titlu mondial de catre GEO BADULESCU si coechipierii sai, sunt convinsa ca nu multi si-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei tari. Despre marile ei nume, evident, si mai putini. Caci a pasi spre tarâmul de dincolo reprezinta, în general, pasaportul catre uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiintei umane, daca aceasta nu îl determina sa îi devina prieten.

P.S.

GEO BADULESCU îsi „botezase” masina cu numele Tudorita, iar aceasta îl tot purta fidela de colo pâna colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lasa întotdeauna pentru o vreme acasa. Pâna când, într-o zi, timpul si Tudorita l-au tradat. Era anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucuresti a facut ca circulatia capitalei sa fie oprita. Pentru ca avea meci si nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivita spre a fi alaturi de echipa sa, GEO BADULESCU s-a suparat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sala, s-a pabusit, pur si simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce cauta din acea secunda în destinul sau. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viata. Scena vietii însa avea sa ramâna complet pustie pentru toti cei care îl iubisera cu adevarat.

Mi-ar fi placut sa-l cunosc în aceasta viata pe GEO BADULESCU, care, pe 23 septembrie anul acesta, ar fi împlinit 77 de ani. Am fi avut multe de povestit împreuna.

 

TIMPUL DEZAMAGIRII SI VREMEA FALSELOR CONSPIRATII DE ALCOV…

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Magalena ALBU

 

 

 

[pullquote]“Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin (…)?” Nicolae Steinhardt[/pullquote]

 

 

 

 

 

 

Traiesc un timp personal al dezamagirii. De multi, de toate, dar si de mine însami. Un timp din care încerc sa ma ridic cu greu si care ma absoarbe, parca, cu o aviditate nestavilita înlauntrul sau plin de echivoc exact ca într-o grota umpluta pâna la refuz cu întuneric si cu moarte. Un timp placid care ma roade pe interior, destructurându-mi violent sensurile fundamentale ale propriei mele fiinte, un timp în care zadarnicia îsi arata coltii ascutiti din toate partile, o vreme a insecuritatii ce macina cu dusmanie întretinuta orice urma de suflet omenesc. Si, daca e sa ne aruncam curajos în bratele unei viziuni psihopanteiste, am putea spune ca sunt distruse, cu aceeasi nevroza curenta, si toate celelalte urme existente în natura de suflet vegetal, animal sau al obiectelor ce traiesc pasnic dimpreuna cu noi. Un timp al haosului construit constient – de cei care câstiga de pe urma lui, evident -, unde minciuna este rege, iar dominatia raului si a despuierii Omului de sinele lui personal îsi fac simtite prezenta la tot pasul în jur. Un timp pe care îl simt cum se pravaleste zilnic cu toata greutatea-i insuportabila peste mine, taindu-mi de atâtea ori respiratia si accesul la speranta.

Vad si mai abitir acum chipuri de monstri vii (si marturisesc cu sinceritate faptul ca îmi este din ce în ce mai greu a le privi licarul colorat al ochiului lor pervers si duplicitar) – masti hidoase ale întotdeauna Celuilalt, faciesuri demonice plesnind în mii de bucati orice bucata de oglinda, ce le-ar gazdui pentru o secunda pamânteana geometria carnii neînsfacate înca de viermii putrefactiei nemiloase -, care mi-au traversat în lung si în lat viata, si ma întreb, retoric desigur, daca rostul lor în economia unei existente umane, este unul de suprafata sau unul de profunzime, profetic chiar. Îmi trec prin fata ochilor o multitudine de contururi umane inestetice, goale de continut si îmi dau seama câta prapastie a putut sa caste în mentalul lumesc paradigma sigmundfreudiana, care a transformat Omul-fiinta în omul-animal – o ireversibilitate sufocanta si ancorata vadit în mrejele unei continuitati completamente nefiresti de asta data, care ma determina sa îmi doresc cu din ce în ce mai mare ardoare nasterea momentului când animalul din esenta actuala a omenirii îsi va rage definitiv obstescul sfârsit pentru a iesi, astfel, la Lumina, dintr-un prizonierat absurd si tragic, de sorginte satanica, particula divina OM – Omul real, Omul pur, neatins în fibra sa launtrica de ramasitele ideologice nesemnificative ale unor sisteme de gândire putrede ce au traversat în timp spatiul ratiunii greu încercate a umanitatii creatoare.

Idolatrie oarba construita pentru pseudozeitati de moment inventate cu ajutorul instrumentului diabolic numit imagine, prostitutie îndracita ridicata la rang de religie mondiala, credinte sfarâmate în bucati de sarje si sarje de precepte subrede încarcate pâna la sufocare cu seva actului pragmatic generat cu intentie de detasamentele umane ale manipularii în masa, temple satanice unde se cumpara si se vinde în cantitati uriase patologica vanitate a fiintei umane (si ma refer aici, evident, doar la fiinta umana, caci restul entitatilor create de Dumnezeu nu cunosc un astfel de sentiment bolnav, care nu naste nimic altceva decât moartea de sine a individului, aducându-l în starea de a nu se mai trai pe el însusi cu adevarat si ramânând înfipt în chingile unei „aureole” de falsa superioritate, ce îl domina total pâna la ultimul atom al materiei sale), asa-zise „crize” decretate la nivelul întregii umanitati de catre anumiti presedinti si analisti ai groazei, ce nu fac altceva decât sa lungeasca si sa lateasca si mai mult conceptul de saracie a lumii spre a o înmormânta definitiv (în numele sporirii galopante a numarului de locuitori terestri si al noii ordini mondiale) – iata portretul extrem de sumar, dar cumplit de sinistru si exact a ceea ce se poate numi azi, la începutul celui de-al treilea mileniu postcristic, realitatea deformata, contrafacuta sau hiperrealitatea plasmuita în laborator de catre sclavii anticristici ai banului erijati în autointitulate „elite conducatoare” ale frâielor planetare.

Alcatuind cu maiestrie sirul de axiome teoretice ale comunicarii într-o lume împinsa catre robotizare si îndepartata de la a se mai comunica sincer pe sine însasi în mediul sau actional, teoreticienii dibaci ai manipulatiilor de tot felul genereaza cu insistenta un construct eteroclit, la fundamentul caruia sta Cuvântul ca purtator de act pragmatic nimicitor. „Cuvântul vizeaza persuasiunea”, ne spun Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu, el fiind aidoma unei entitati fixe, ce „nu se deplaseaza”, ci „face corp comun cu locurile, timpurile si institutiile”. Si ne sunt cunoscute îndeajuns de bine coordonatele discutabile ale timpului actual, locatia terestra care ne îngaduie existential de atâta amar de vreme între granitele ei limitate si nenumaratele institutii de o „sobrietate” aparenta doar, mimata foarte bine, în spatele usilor carora se ascund însa „misterele elitistilor” de carton trilateral (înveliti în mirosul teancurilor proaspete sau nu de bancnote cu valoare, dar si în propria-le micime sufleteasca si autosuficienta, ca sa nu spun prostie), încarcate de pretentia absurda, de altfel, de a trasa linia destinica a acestei umanitati.

Mereu s-a întâmplat asa. Falsele conspiratii de alcov au dat frisoane multora dintre locuitorii planetei Pamânt în lungul drum al istoriei omenirii catre clipa de fata, toate acestea având drept temelie ideea ca matca sui-generis a lumii a fost vazuta întotdeauna ca un soi de sat global imens (Marshall McLuhan), care trebuie sa aiba neaparat în frunte o „multime cu scoarta obrazului fina” de asa-zisi stapâni autointitulati, o adunatura de insi, de fapt, cu un mai mult decât evident rol de calai psihopati, care nu au stiut sa faca decât un singur lucru: sa-si impuna la nivel global un set de reguli personale absurde (bazate doar pe interese pecuniare si-atât), din ecuatia carora Dumnezeu – încadrat la categoria concepte – lipseste, bineînteles, cu desavârsire, macelarind nejustificat si fara discernamânt tot ceea ce le sta în cale cu o mentalitate dominata de o singura tinta, anume aceea de a câstiga suprematia economica si politica asupra celorlalti – „barbari” sau moderni – si de a constitui o entitate extrem de fragila, suprastatala, numita simplu imperiu (sfarâmate, de altfel, toate aceste entitati neomogene, una dupa alta, ca niste castele firave de nisip, la scurta vreme de la întemeierea lor, pe întreg parcursul istoric, din motive mult prea lesne de înteles). Le-as propune spre meditatie acestor pseudoratiuni umane vulgare, subtiri, îmbâcsite de ura si de neomenesc un scurt pasaj scris de parintele Nicolae Steinhardt în ianuarie 1960, un patrunzator portret de interior al fiecarui trecator prin spatiul acesta teluric, dar încarcat pâna la refuz cu iz contemporan diavolesc, si anume: „Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdarii, printer caldicei, haznaua asta odihnitoare a renuntarii si supunerii, a confirmarii adevarului adevarat nu-i ea capatul logic al unor lungi purulente?”

Spuneam la început ca ma aflu într-un timp personal al dezamagirii. As vrea sa nuantez putin si sa spun ca vad cu claritate cum, în miezul sau launtric – acoperit din plin prin manevre obscure cu perdele de iluzii colorate, care discrediteaza si îngroapa totdeodata fiinta umana îndelung tulburata azi -, anotimp dupa anotimp si generatie dupa generatie se pravalesc neputincioase (fara sa aiba libertatea deplina de a dezvolta vreun protest neregizat si necontrolat totalmente) într-un timp al demonilor dezlantuiti, un ghem de draci aflati într-o înlantuire sistemica, ce înghit hulpavi orice si oricât (fiindca, dupa cum îl cita Nicolae Steinhardt pe Denis de Rougemont în „Jurnalul fericirii” sale, spre exemplu, „Daca sexualitatea ar putea ramâne pura, adica pur animalica, întocmai ca celelalte functiuni ale corpului”, niciodata „dracul nu s-ar preocupa de ea”). Un timp în care secundele impalpabile fizic se rostogolesc într-o dinamica cruda si terifianta, anuntând un sfârsit iminent…

În afara de Dumnezeu, nimeni, din pacate, nu mai poate salva Omenirea acum, caci „Dumnezeu fiind infinit, caile prin care ne apropiem de El sunt asemeni infinite, si deosebirea lor nu-i cu putinta fiindca tine de insolubila problema a relatiilor dintre n corpuri.”, scria acelasi monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt, în toamna anului 1965. Cu Dumnezeu lipsind din cadrul nostru ontologic comun, „gratie” lucrarii machiavelice a timpului actual, Omul a devenit, iata, un simplu actor social usor de manevrat prin varii mijloace persuasive, traind cu stigmatul resemnarii stantat pe chipu-i spelb într-o lume unde minciuna, în toata goliciunea ei hidoasa si atotprezenta, tabloidizata, este, din pacate, repet, regele încoronat al noii ordini mondiale contemporane – o alta carcera, putem spune, a sufletului acestei lumi a Pamântului si a Creatorului ei, un alt experiment cumplit al diavolului slut cu chip de fiinta umana inferioara (de tip elitisto-trilateral), asa precum au fost nenumarate altele asemenea lui în trecut, peste care viforul violentei din retorta interioara a monstrilor mecanici ai zilei de azi nu va împrastia nimic altceva decât moarte.

 

 

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CATRE DESFIINTAREA EI?!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Magdalena ALBU

 

[pullquote]

„În trecut ni s-a impus o istorie,

în viitor sa ne-o facem noi.”

Mihai Eminescu

[/pullquote]

 

 

 

 

 

Daca secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor nationale pe continentul european, atunci putem spune ca sfârsitul mileniului XX si începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristica reprezinta timpul sfarâmarii acestora si constituirea unei entitati suprastatale cu iz imperial, unde asa-zisa ordine mondiala de fapt si de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face si desface în scurta vreme a existentei ei finite itele unei lumi pe care si-o închipuie aidoma unei jucarii de plastic aflata în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimba cu din ce în ce mai mare repeziciune, iata, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenti umani de moment, care uita în fiece clipa, din pacate, ca, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca niste simple entitati muritoare din necuprinsul sir de generatii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud si vândut, care ucid, cu sânge rece si deplin constienti, Viata.

Lumea nu îsi da seama ca a parasit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu pasi siguri într-o alta, mai înrobitoare, asezata sub auspiciile unei libertati aparente. Satana dezlantuita a morbului urii îsi face numarul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor sa distinga Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamana vânt si nu culege decât furtuna.

Când soldatii Armatei Române s-au dus sa salveze în cel de-al doilea razboi mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupatie fascista (am mai scris acest lucru de curând!), populatia maghiara nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apa fiarta în cap de la etajul caselor pe lânga care acestia treceau. În momentele acelea cumplite si umilitoare însa, acesti români nu se gândeau la faptul ca tara lor este una de mâna a doua si ca va disparea într-o buna zi cu totul de pe harta Europei ca stat national, unitar si independent, devenind o adunatura de zone oarecare stabilite în raport de directa proportionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale si a aliantelor vremelnice dintre acestea. Nici vorba.

Când mestecau printre dinti praful pustei panonice ori când erau încovoiati de frigul din muntii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii si pline de paduchi erau strânse de pe coclaurile rusesti si duse în lagarele de concentrare ale Siberiei înghetate pentru igienizare, hrana, tratament si, în final, pentru munca în minele de carbuni ori în padure, acelorasi soldati ai Armatei Române – foarte putini ramasi astazi în viata ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: sa-si mai vada o data Tara (nu regiunea) si pe cei lasati sa-i astepte acasa cu inima îndoita de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acesti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balantei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea ca se va întoarce acasa într-o tara second hand, sfârtecata cu totul si cu totul nejustificat într-un numar fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasa, în tara lor – România.

Ceea ce se întâmpla azi, dupa mai bine de sase decenii de la finele celui de-al doilea Razboi Mondial – razboi care a înghitit în maruntaiele sale criminale un numar impresionant de vieti omenesti -, este un fapt conjunctural de o matematica a gândirii înfiorator de tulburatoare. Diversele motivatii politicianiste de tot soiul, care nu tin cont sub nicio forma de parerea poporului român, anuleaza, de fapt, istoria anterioara a acestuia, calcând în picioare cu mârsavie, iresponsabilitate si rationalitate demonica jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de catre calaii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Si o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscuta în domeniul istoriei, nu poate decât sa dea de gândit profund tuturor factorilor decidenti din patria aceasta (înca îi putem spune asa – Patrie) si poporului însusi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iata, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident ca praful si pulberea istoriei se vor împrastia navalnic peste numele acelora care-si vor aseza, la ordin si cu rânjet diabolic, semnatura pe certificatul de deces al României. Pentru ca, a-ti vinde esenta pura a ceea ce te defineste pe tine ca neam în numele unor interese marunte de moment, înseamna, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se stie, de toate religiile pamântului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisa de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urma: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor sa ne-o facem noi.”, cu siguranta ca nu putea previziona nicidecum permutarile de borne topografice cu caracter deznationalizant ce au loc în prezent. Iar daca se va adeveri ca algoritmul de desfiintare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa parerea mea, ca statuia maiestuoasa a lui Nicolae Ceausescu sa fie înaltata cât mai curând în capitala sa, Bucuresti (nu Budapesta), fiindca simplul cizmar ajuns presedinte a stiut avea multa demnitate în momente cheie ale propriului sau mandat. O parte din arhitectura timpului ceausist arata cam asa: erau darâmate anumite biserici, dar tara avea granite fixe si era lipsita complet de datorii în momentul mortii fostului presedinte. Schita momentului actual are urmatorul facies însa: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor si tendintele vadite de destramare a ei întrec orice închipuire.

Sa fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv catre desfiintarea sa?! Daca da, atunci în mod cert ca peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de paduchi, de lagare si de frig ’40 ori peste cele ale multilor poporeni nevinovati ucisi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de streang înaltat la cer de curând de cetateanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” papusii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identitatii poporului român) se va îndrepta amenintator înspre însasi beregata României reale ca stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constitutia sa: „Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Daca nu, înseamna ca domnul academician Giurescu greseste, ceea ce îmi este cu neputinta a crede, caci între profesorul Dinu Giurescu si actualii guvernanti diferenta de calitate nu poate fi cuantificabila în vreo unitate de masura încadrabila actualmente în SI (sistemul international de unitati de masura).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011


CULTURA ROMÂNA SI SPIRITUL DE HAITA…

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

by Magdalena ALBU

“Ce mica fibra verde a copacului sunt eu, oare,
ce marunta virgula sau liniuta în cartea tuturor lumilor!”
J.G. HERDER

Exista mai multe tipuri de haita: cea clasica, specifica animalelor hamesite de foame, cea a oamenilor, fundamentata pe interese comune, în general, meschine si de tip ilicit, dar si cea a devoratorilor special setati împotriva valorii national-universale, care îsi împrastie necontenit în dreapta si în stanga ura lor patologic funciara, îmbalosând si ucigând tot ce ating si tot ceea ce sade în apropierea coltilor lor ascutiti si nemilosi. Asa ca, nu am cunostinta câte cotloane ascunse o fi având templul vast al culturii române din toate timpurile, dar stiu precis ca acolo trebuie sa miroasa foarte urât, din moment ce anumiti insi de astazi se încumeta cu mult curaj sa îi categoriseasca sistemul axiologic într-un fel, care nu le face absolut deloc cinste si onoare. Mai mult, avem de-a face aici, în mod sigur, cu o cale elocventa de a-si evidentia propria subdimensionare a demnitatii individuale de sine si nimic mai mult. Iar „hoiturile” care populeaza, în general, cotloanele ascunse, au, dupa cum se stie, fiecare în parte, mirosurile lor specifice cauzate de putrefactia a ceea ce se poate vedea cu ochiul liber din organismul supus descompunerii de sine.

Daca facem aici referire stricta la fiinta umana, atunci putem spune ca miezul ei poate fi singurul ramas totalmente nealterabil numai daca „ceea ce este mai nobil din tot ce avem”, vorba filosofului german nascut la Mohrungen acum mai bine de doua secole, Johann Gottfried HERDER, este lasat sa îsi consume substanta interioara într-un lung sir de erori nefaste, supuse unei pseudojudecati ilogice si axate pe o rea intentie initiala.
În acest context, ideea ca „poporul-turma” ar fi pozitionat, undeva, într-o epoca ceva mai îndepartata din punct de vedere geologic, neavând, asadar, discernamântul specific pentru a deosebi paduchele de „sectorul estetic din organizarea noastra launtrica”, precum scria eminentul comparatist român Edgar PAPU, este un mod de gândire profund gresit, care nu are legatura absolt deloc cu resorturile unei normalitati firesti ale gândirii în sine a unei parti a „intelighentiei” autohtone. Amintim în micul nostru eseu, faptul ca nu popularizarea prin canalele mediatice diverse ale numelui si ale figurii unei anumite persoane îi creaza acesteia debuseul catre eternitate, ci Opera ei, fundamentul sau circumscris unei ideatici care sa transceanda timpul fizic al limitatului contingent.

Asa ca, în momentul în care iei hotarârea individuala de a demola o anumita personalitate dintr-o epoca oarecare, ce si-a conturat pe tot parcursul sau existential, mai întins ca durata sau dimpotriva, un construct bine consolidat, cu iz de universalitate, atunci trebuie sa te asiguri ca, prin argumentatia sau prin contraargumentatia, pe care o arunci pe tapetul trecerii tale efemere pe acest pamânt, ai, la rându-ti, în spate un corpus stiintific închegat si riguros din toate unghiurile sale de vedere. Este un principiu pe care oricine îl cunoaste foarte bine, fiindca nu poti sa emiti în eter ideea ca o norma stiintifica poate fi demna de luat în considerare pe viitor, daca setul tau de experiente personale multiple efectuate nu dovedeste veridicitatea rezultatului sustinut în mod verbal.

Si cum nu te poti juca cu niciun chip de-a alba-neagra în arealul vast si plin de interogatii firesti al stiintei lumii, asa si în zona culturii, aplicând principiul cunoscut al complementaritatii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator – si sa ne întoarcem aici la una dintre frazele marelui Edgar PAPU, care spune asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.” -, e bine sa avem în fata ca referential de pornire în tot ceea ce facem si declaram faptul ca “numai o ratiune perfect constienta de valoarea ei îsi propune precis teluri si stie sa le separe de mijloacele prin care ajunge la ele”, dupa spusele aceluiasi carturar român mai sus mentionat.

Se stie ca poporul român, în practica sa agricola îndelungata, si-a fixat, cum e, de altfel, si firesc, întotdeauna boii înaintea plugului. Faptul ca rolul intelectualului, din orice punct al globului ar fi el, este acela de a fi asezat constant la timona mersului înainte al oricarei natii a acestui pamânt, tocmai pentru a cârmi corabia culturii sale nationale si, implicit, a celei universale pe fagasul propensiunii ei naturale evidente, se pare ca nu se mai constituie, în vremurile contemporane haotizante pe care le parcurgem, în acea functie distinctiv-izbavitoare pentru omenire aflata foarte aproape de procesele psihice superioare (inteligenta, gândire, limbaj etc.) ale culturnicilor zilei, care ar trebui, practic, sa fie înrolati permanent în serviciul valorilor profunde ale spatiului identitar românesc, în afirmarea continua a acestora pe plan extern, în acord cu tendintele actuale ale noii ordini mondiale – unde iluminarea spiritului uman nu trebuie sa contina în launtrul ei întunericul mascat al anumitor forte de tip ocult, devenind nimic altceva decât paravanul de actiune concreta a acestora, ci, dimpotriva, ea trebuie sa reflecte un alt tip de mentalitate, avansata, logica, sigura pe ea, aplecata catre profunzimile fiintei omenesti si nu catre o prototipizare a noului model uman superficial, robotizat, sclav declarat al pecuniarului stors cu orice pret, care sa-si nege cu consecventa trecutul, memoria si radacinile – puse pe tapetul lumii acum, iara nu în cel al demolarii voite a acestora, plesnindu-le în fata constant cu tone de noroi statut si aruncat cu buna stiinta asupra-le sub varii auspicii conjucturale mai mult sau mai putin dubitative.

„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special …, ci o datorie pentru orice cetatean al acestui stat …”, scria EMINESCU la 1 aprilie a anului 1881, în articolul sau intitulat „Adevaratul spirit al poporului”. Asa ca, în primul rând, a-ti demonstra românitatea în era globalizarii fortate trebuie sa fie o necesitate de ordin istoric, la care cercetarea în speta a institutiilor abilitate sa contribuie din plin, dar si una de ordin interior, moral, proprie substantei minime a profilului tau specific mai mult sau mai putin intelectual. Sa ne amintim ca rolul de prim rang al intelectualului român de marca a fost fixat nu cu mult timp în urma de catre eminentul critic literar si eseist, unul dintre cei mai prestigiosi, de altfel, filologi ai României contemporane noua, Marian PAPAHAGI, care, în calitatea sa de director al „Accademiei di Romania” din Roma, a avut o influenta decisiva si benefica asupra acestei institutii de marca, punându?si hotarâtor amprenta personalitatii sale de tip renascentist în recapatarea suflului ei definitiv pierdut în anii de dinainte de 1990.

Figura emblematica, aproape singulara în întreg arealul contemporan al literelor românesti si universale „prin vastitatea si profunzimea culturii si prin tot ceea ce a scris si întreprins”, Marian PAPAHAGI, cu o eruditie rar întâlnita în cultura universala a zilelor noastre, marturisea într-un interviu acordat, cu putin înainte de a parasi lumea aceasta, Gabrielei Adamesteanu: “De fapt la Roma tot ca profesor am venit …, si anume pentru a încerca sa refac Scoala Româna din Roma, asa cum a fost ea altadata. Este ceea ce m-a fãcut sa accept propunerea, pentru ca stiu cum se poate face acest lucru si sper sa pot duce la capat acest proiect pentru chiar universitatile si institutele de cercetare de la noi.” Iata crezul unei constiinte exemplare, care a pornit la drum pentru configurarea demersului sau cultural-institutional – ce poate fi privit, însa, si din perspectiva mentalista a creatorului de Opera cu o Valoare culturala de tip peren – cu o strategie de revitalizare institutionala si, implicit, de deschidere culturala româneasca a “Accademiei di Romania” fara precedent, concepând un memorandum de constientizare a factorilor decizionali ai sferei cultural-politice a momentului respectiv având incluse în el acele masuri necesare transformarii spatiului academic românesc din Italia într-un centru de “înalta cultura, de formare postuniversitara si de cercetare”.

Aduc în discutie episodul memorabil al istoriei culturii contemporane numit “Marian PAPAHAGI”, pentru ca ceea ce a facut acest erudit specialist român în scurtul rastimp cît a fost director al “Accademiei di Romania” poate fi numit “miracolul de la Roma”. Managementul sau de tip modern a fost sustinut de un întreg ansamblu relational din perimetrul public foarte activ, ofensiv sau, asa cum scria Mircea Vasilescu, distinsul italienist român PAPAHAGI „a facut tot, absolut tot ce îsi propusese în Memoriul adresat ministerului si publicat în Litere, Arte & Idei. … Dar, înainte de toate, a fost capabil sa-si consume energiile pentru a reconstrui institutia, fara alt motiv, decît acela pe care atît de onest îl declara: „mai buna aparare a intereselor culturii românesti“. „MARIAN PAPAHAGI reprezinta, asadar, un exemplu de mare succes, în ceea ce priveste revigorarea sub aspectul comunicarii ample, generoase, pe diverse cai, a unei institutii culturale românesti din strainatate, care, poate sa functioneze, dupa „reteta” ilustrului umanist român, la cele mai înalte standarde ale sale în sensul profesionismului desavârsit existent în orice tara civilizata a lumii.

Marian PAPAHAGI a reusit sa „repuna pe picioare“, asadar, un construct cu o structura complet anchilozata, în contextul existentei la Roma a unei concurente de câteva zeci de academii straine pozitionate, una lînga alta, si anume, Academiile Egiptului, Belgiei, Olandei, Suediei, Danemarcei, Marii Britanii si Austriei, “înfiintate pentru a gazdui cercetatori, bursieri, profesori, care vin în Urbe sa studieze ori sa predea, mai ales în acele domenii în care Roma exceleaza: istorie, arta veche, filologie clasica si moderna, paleografie, arheologie, arhitectura, arte plastice” si a caror menire fundamentala “nu este aceea de centre culturale, care organizeaza spectacole, prezentari de carti, proiectii de filme etc., ci gazduirea bursierilor si coordonarea programelor acestora: de la cercetari în biblioteci si arhive pîna la organizarea de colocvii ori de proiecte de cercetare „mixte“, cu colegii italieni”. Prezenta admirabila, calitativ superioara a culturii românesti la Roma s-a datorat în mod evident lui Marian PAPAHAGI, care „a reusit sa faca atît de bine într-un timp atît de scurt” tot ceea ce si-a propus. “Succesul lui Marian PAPAHAGI dovedeste ca ar trebui ca vorba „omul sfinteste locul“ sa ramâna doar în memoria noastra culturala, ca expresie a întelepciunii populare, nu mai e cazul s-o folosim ca „metoda de lucru“, adica sa lasam totul sa depinda de energia, vocatia, altruismul si competenta unui singur om. Ar trebui, în sfîrsit, sa învatam sa construim institutii functionale.”

Profesorul PAPAHAGI ramâne, prin urmare, pentru istoria contemporana a românitatii si a europenismului, în acelasi timp, un exemplu plin de elocventa a semanticii sirului de valori fundamentale ale culturii române dintr-un spatiu eminamente integrat universalitatii creatoare – pe care unii îl radiografiaza, culmea, la nivelul elementelor infinitezimale existente în “excrementele” valorice ale arealului creator românesc -, reconstruind din cioburi, prin mijloace moderne si deosebit de eficiente, o întreaga lume româneasca la standarde axiologice foarte înalte într-un spatiu de cultura si de civilizatie a lumii de dincolo de hotarele acestei tari. Marian PAPAHAGI va reprezenta, astfel, întotdeauna pentru spatiul identitar românesc, pentru cel european, dar si pentru cel universal de valori, acel punct singular de lumina, care strabate acum eternitatea lumii cu bucuria de a fi lasat toata energia spiritului sau creator poporului român si culturii sale profunde.

Nu am putut sa nu aduc în discutie personalitatea Profesorului PAPAHAGI în cadrul acestui comentariu personal, pentru ca, prin analogie faptica, ar trebui sa putem vorbi la ora actuala despre promovarea culturii noastre românesti în lume exact la dimensiunea parametrilor instituiti de mult prea distinsul nostru italienist doar acum câtiva ani, iara nu despre cea vulgarizata azi pâna la limita sa extrema pe plaiurile noastre primitoare de tip „fecaloid-mioritic” pe diverse segmente de actiune. Vreau sa amintesc aici cuvintele lui EMINESCU, care strabat, prin realismul si logica lor, timpul. Iata-le: “Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neinsemnat în univers, al carui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici macar un ceas pentru anul lui Neptun de sasezeci de mii de zile, totusi, ce multe si mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventeaza oamenii spre a-si face viata grea si dureroasa!” (15 ianuarie 1883). Si tot el scria cu trei ani înaintea momentului redactarii celor mentionate anterior, în “Lectii de patriotism”, urmatoarele: „E trist ca o tara al carei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâtia eroi, atâtia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la asa hal…”

Contrastant cu ceea ce se propune azi a fi neoaxiologia moderna a primului secol al celui de-al treilea mileniu postchristic, care nu “arunca” pe piata decât filonul filozofic al valoricului de tip rasturnat sau al antivalorii evidente în sarja continua, as face o apreciere de ordin obiectiv tot prin cuvintele lui EMINESCU, scos, chipurile, din racoarea camarii sale conjunctural alese numai în momente de festivism „îndoielnic”, si anume: “Numai oamenii cari au taria de-a fi credinciosi caracterului lor propriu fac impresie în adevar estetica, ei numai au farmecul adevarului, reprezintarea lor sguduie adînc toate simtirile noastre…”. Si doar „cel care respecta caracterul propriu si libertatea de manifestare a oricarui alt geniu national, contracteaza prin aceasta el însusi dreptul de a fi respectat în toate ale sale…”(26 ianuarie 1882 – „Straini de origine româna?”). E logica bunului simt universal valabil si a eruditiei personale avansate. Simplu. Nimic mai mult.

Oare, si nemtilor, ma întreb, le-o fi mirosind la fel de urât propriul lor spatiu cultural identitar german de sute de ani, iar „poetul solar”, asa cum îl definea Edgar PAPU, Friedrich H?LDERLIN, ar trebui, cumva, închis si el, undeva, tot printre mucegaiurile vreunui sumbru catun neconsemnat al istoriei lumii actuale, pentru a zace acolo în bezna si uitare, numai fiindca a îndraznit sa impuna literaturii universale, exact ca si EMINESCU, o gândire vasta, profunda, plina de „simboluri cuprinzatoare, de o rara autenticitate, unde ideea prinde palpitatia realitatii dorite a vietii” ?!… Nu cred ca pot sa raspund, ca turmas de rând de tip tertiar, ce ma aflu, cu aceleasi arme precum cele ale comparatiilor necuviincioase facute de anumite persoane în ziua de azi, comparatii lipsite de rigoarea unui suport stiintific real si moral, totdeodata, care, conform celor specificate, printre altele, în Dictionarul explicativ al limbii române, mai pot fi denumite, pe buna dreptate, si „îmbalate”.

Astazi, nu a gândi despre Eminescu sau despre cultura româna este problema fundamentala a celor care realizeaza acest fapt deosebit de nobil si de important pentru istoria momentului, ci felul în care ei o exercita, prin afirmarea a orice le parcurge cutia craniana într-o anumita contextualitate, care, desigur, ca nu poate decât sa nasca un adevarat potop de confuzii în mintea multora dintre noi. Atunci când o valoare culturala marcanta devine gena de baza a unui popor – cum este, de altfel, cazul lui EMINESCU -, pe care acesta si-o simte din generatie în generatie zvâcnind cu putere în sângele si în inima sa, e foarte greu – si un non-sens, pâna la urma – sa vrei sa manevrezi cuvintele, prin comparatii seci si gresit nuantate, indiferent cine ai fi si ce functie efemera ai îndeplini, de asa maniera încât sa nu îti atragi asupra-ti, de unul singur, un adevarat torent nestavilit de ura colectiva însotit, chiar, si de episoade publice tulburi. Dar daca ti se întâmpla asa ceva pâna la urma, e, aici, cred, cel mai bun mod de a te privi pe tine însuti în oglinda realitatii înconjuratoare, care îti este data a o trai si a o întelege corect o singura data. Ca imaginea observata în atari contexte nu este aceea pe care vrei sa o vezi tu însuti, ei bine, tocmai aici sta clenciul de unde trebuie sa porneasca, în sinele propriu filozofal al oricarui intelectual, dezbaterea sa interioara asupra faptului petrecut, asupra circumstantelor declansatoare, asupra efectelor în lant, ce se succed, iata, pe baza unei legi a continuitatii pe care nu o poate opri, desigur, nimeni, în afara propriei tale persoane conduse de ratiune si de afect.

Cu alte cuvinte, terenul vast al gândirii în sine îi întinde o mâna sigura si concreta omului actual: dreptul la o interpretare justa si nicidecum la ura. Revolta nu trebuie sa existe absolut decloc. Si asta, pentru ca, intelectualul, prin însesi mijloacele sale de investigare a realitatii pe care le poseda, nu are voie sa recurga la ura, cel mai josnic sentiment al unei fiinte umane din oricare timp ar fi ea. Menirea sa nu e decât aceea de a transcende coercitiile de gândire ale umanitatii si de a darui acesteia Lumina cunoasterii de sine, care sa anuleze, implicit, si sentimentul dominant de ura interioara, atunci când acesta încearca sa îsi faca loc în mentalul colectiv sau în cel personal. Mai cu seama ca, de la un anumit moment al vietii sale, omul, si cu deosebire intelectualul de forta, trebuie sa priveasca spectacolul lumii cu datasarea pe care i-o confera vârsta si întelepciunea acesteia. Încrâncenarea si catalogarile inexacte nu îsi mai au locul în perimetrul viziunii sale existentiale. Acestea apartin unui alt timp personal. Sa speram, însa, ca, o parte din panoplia intelectualitatii mioritice contemporane sa adulmece, în scurta vreme, adevaratul iz valoric autohton cu fibra universala si nu altul, tocmai pentru a nu se rani singura în spinii atitudinii de autoaparare a axiologiei proprii a unei natii întregi, care anuleaza permanent cu bunul sau simt înnascut duhoarea spiritului de haita dezlantuit al epocii perverse si confuze în care traim.

CHIPUL DE ZEU PAGÂN AL MASS-MEDIA ROMÂNESTI…

On By nelursIn Media, RomaniaLeave a comment

by Magdalena ALBU

Claude-Jean Bertrand spunea ca este putin prea sumar sa se vorbeasca doar despre trei roluri de baza, pe care mass-media ar trebui sa le detina într-un regim de presa liberal. A informa, a educa si a distra, preciza specialistul francez, devin, astfel, în contextul unei invazii din ce în ce mai evidente, azi, a mijloacelor de informare de masa în spatiul societar general, niste pârghii mult prea simpliste pentru abordarea rigoroasa a tuturor functiilor, pe care acestea le afiseaza din ce în ce mai ostentativ. De aceea, nu as începe într-un mod abrupt dezvoltarea subiectului propus – privit din punctul de vedere a cetateanului-spectator care sunt si pe care îl intereseaza aspectele lumii înconjuratoare cu logica sau cu formalismul lor cu tot -, ci as face o trimitere directa, mai înainte de toate, la definitia notiunii de functie în matematica.

Acolo, functia reprezinta o relatie de asociere dintre doua elemente apartinatoare aceleiasi multimi sau facând parte din doua multimi diferite. Privind din punct de vedere analogic, putem spune ca, în cadrul teritoriului intens dezbatut azi al comunicarii, problema interrelationarii celor doi factori fundamentali specifici ecuatiei mediatice cunoscute azi – emitator si receptor – este una de o similaritate evidenta cu aceea continuta în interactiunea domeniu-codomeniu prezenta în explicitarea sus-amintita. Altfel spus, influenta unui sistem bine articulat, denumit generic “mijloace de informare de masa”, asupra altui sistem fizic, la fel de consolidat din punctul de vedere a personalitatii sale si cu un discernamânt din ce în ce mai bine conturat, denumit “public”, reprezinta o relatie de directa proportionalitate exprimata prin intermediul mesajului promovat în dublu sens, dar cu multe omisiuni semnificative proliferate, din pacate, din partea primei componente specificate.

Am vrut sa institui aceasta paralela formala, folosindu-ma de principiul complementarit?tii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator, pentru ca e necesar s? ad?ug?m ca o parantez? minor?, dar deosebit de relevanta, faptul c? mass-media si publicul sau sunt, din punct de vedere conceptual, doua entitati distincte, care pot coexista si f?r? s? fie nevoite a se r?ni unul pe celalalt, asa cum se întâmpla foarte frecvent astazi, întrucât ambele contin în substanta proprie o serie de elemente, care le completeaz? reciproc si nicidecum nu le determin? s? fie disjuncte. Avem de-a face, asadar, cu doi vectori bine individualizati, care, compusi printr-un simplu paralelogram al fortelor mecanicii clasice de tip newtonian, conduc înspre o rezultant? esential? si cu caracter concret: comunicarea informatiei în sens bidirectional evident. Sigur ca e doar o analogie de ordin comparativ, dar este una supus? exactit?tii si rigorii stiintifice certe. Sa ne amintim ca si Edgar Papu instituia, de altfel, cu ceva timp în urma, aceast? paralel? obiectiv? între fenomenele psihiei umane si cele fizice – fapt pe care l-am mai amintit, de altfel, si cu alte ocazii -, scriind, la un anumit moment dat, cam asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.”

Procesul de decodificare a rolurilor detinute de catre mass-media într-un regim de presa românesc de tip liberal, asa cum se considera el astazi, trebuie realizat tinând cont de referentialul constituit din multimea parametrilor descriptivo-definitorii, pe care acesta îi implica. Adoptat ca norma internationala în anul 1948 de catre Organizatia Natiunilor Unite, regimul de presa liberal – în cadrul caruia mijloacele de informare de masa românesti încearca sa îsi pozitioneze specificitatea intrinseca, identitatea în sine, asadar, cu foarte mare greutate, însa, ca sa nu zic ,,scremere” sau “travaliu de facere” – si-a desenat conturul sau ideatic initial pe fundamentul teoriei iluministe a secolului al XVIII-lea, teorie care avea în prim-planul sau ideologic principiul dominant dupa care „toate faptele sa fie raportate cu obiectivitate si toate opiniile sa apara pe “piata ideilor”.

Doua secole mai târziu, însa, metamorfoza, care s-a produs la nivelul mentalitatii mass-media, a înlaturat definitiv si cu o destul de mare duritate, am putea spune, perceptia utopic-iluminista anterior mentionata, asezând în locul sau nimic altceva decât suprematia fenomenului de comercializare a presei, deci, a profitului pecuniar imediat, dar si a influentei, dupa spusele lui Claude-Jean Bertrand, pe care un „numar tot mai restrâns de proprietari de presa” o au, prin intermediul „întreprinderilor de presa” detinute, asupra publicului larg. Sigur ca, în comparatie cu regimurile despotice coercitive, unde „conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanta”, regimul liberal implica o varietate a rolurilor mass-media extrem de nuantate azi si care dezvolta o influenta multipla deosebit de importanta la nivel societar.

Pornind, asadar, în comentariul de fata, de la relatia de incluziune statuata de catre Claude-Jean Bertrand între mass-media si societatea de masa, si anume, “din moment ce nu putem vorbi despre mass-media în afara unei societati de masa, nici societatea de masa nu poate exista fara mass-media”, dar si de la cele “trei ipostaze întrucâtva incompatibile”, dupa spusele aceluiasi specialist francez, ale mijloacelor de informare de masa dintr-un regim liberal, adica, “o industrie, un serviciu public si o institutie politica”, creionarea principalelor functii ale mass-media românesti actuale presupune o abordare, oarecum, simplificata din perspectiva influentei decisive, pe care acestea o au asupra tuturor grupurilor de indivizi de diferite categorii, ce compun societatea contemporana româneasca în acest moment istoric temporal.

Din acest punct de vedere, în cadrul acestei interpretari sumare pe care o întreprindem aici, facem trimitere directa la primul si cel mai important rol, de altfel, detinut de mijloacele de informare din România, anume acela care le confera atributul de “cea de-a patra putere în stat”. Considerata a fi o functie definitorie si deosebit de necesara, activitatea de “supraveghere a mediului”, asa cum o califica Bertrand, se afla în corelatie directa cu metoda de alegere a segmentului informational concludent – inclusiv cu analiza intrinseca a acestuia -, relevant pentru cetatean si pentru putere din multitudinea evenimentelor prezente în perimetrul limitrof la o anumita data precisa de timp, dar si – în ipoteza ideala a independentei si a profesionalismului firesti, de altfel, ale mass-media, dar nepracticate la ora actuala decât pe paliere foarte înguste de activitate – aprecierea obiectiva prin promovarea si prin atentionarea opiniei publice asupra pericolelor sau asupra beneficiilor venite dinspre sfera politicului sau dinspre cea a anumitor persoane cu o un gen specific de reputatie, pozitiva ori negativa, din vastul ansamblu deosebit de eterogen al societatii din care facem parte acum. Aceasta functie a mass-media permite, asadar, pe acest culoar extins al evidentierii selective a tuturor faptelor desfasurate într-un anumit segment temporal, operatiunea de diseminare rapida, accelerata a acestor seturi multiple de informatii necesare catre multimea alcatuita din diversii receptori conjuncturali existenti.

Mass-media, însa, trebuie vazuta astazi nu numai în sens restrictiv, doar ca o alta „putere” în stat, ci si ca un spatiu amplu de dezbatere, de exprimare a feluritelor opinii fie jurnalistice, fie ale reprezentantilor anumitor grupuri sociale cu o identitate recunoscuta la nivel national. Este un alt rol definitoriu, am putea spune, al acestor mijloace de informare, care le înfatiseaza întocmai ca pe o interfata comunicationala între omul politic si cetatean (alegatorul în sine), unde propaganda partizana se desfasoara, însa, cu o serie de disfunctionalitati total unilaterale si deosebit de vizibile din partea primului partener de dialog, politicianul, omisiuni absorbite si difuzate, însa, catre receptor, fara discernamânt, de cele mai multe ori, prin intermediul substantei mesajului – acel filon interstitial instaurat între cele doua sisteme ale aceluiasi organism în transformare numit “societate” – tocmai de aceste canale mediatice actuale, diversificate si multiplicate pe zi ce trece tot mai mult în cuprinsul lumii supratehnologizate, dar dezumanizante, din ziua de azi. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza, pe care o realizeaza asupra întregului complex de roluri ale mass-media contemporane.

Considerata a fi astazi drept „cea mai importanta” functie a spatiului mediatic international si autohton, “stimularea distractiei” individului este o alta componenta extrem de sensibil de abordat, daca facem trimitere directa la tendintele imprimate notiunii de divertisment la ora actuala de catre toate mijloacele de informare extrem de diversificate de acum si la implicarea acestuia la nivel psihologic uman, implicare care trebuie abordata din perspectiva “confectionarii” unor pseudoprototipuri umane mai mult sau mai putin acceptate de publicul larg sau din aceea a metamorfozarii realitatii obiective în produs ludic, sa-i spunem asa, vârât pe gâtul spectatorului cu intentia fatisa de a-l îndeparta cu orice pret de logica esentei edevarate, tragice, în mod frecvent, si precise a evenimentelor desfasurate în planul vietii de zi cu zi. Tratarea aceasta supusa superficialitatii în termeni ludici a ansamblului evenemential înfatisat zilnic de mass-media cetateanului-spectator ofera factorului de receptie vizat un parcurs prestabilit cu semnificatie antagonica, pe de o parte activarea emotiilor, iar pe de alta disiparea lor, cu mentionarea unui aspect foarte important de specificat, de altfel, legat de procesul de interrelationare la nivel de indivizi, anume acela de anulare a contactului uman direct. Este o mentalitate generala total gresita astazi în a impune o viziune colectiva “prefabricata”, sa o numim asa, asupra realitatii din jur într-o cheie explicita deloc exacta, definita printr-un soi de parametri “caracteristici” anterior stabiliti de catre canalele mediatice respective. Cu alte cuvinte, o alta realitate, mult îndepartata de cea fireasca, un “produs” comercial, mai bine zis, cu pretentii de obiectivitate si corectitudine în prezentarea lui.

Pe lânga indiferenta autoritatilor, hatisul intereselor sumbre economico-partinice, în general, de tip ocult, si necesitatile vitale ale zilelor noastre, omului contemporan i se aseaza în fata acum de catre întreg peisajul mediatic diversificat si complet aservit unui grup economic sau altuia un perimetru din ce în ce mai extins si mai umplut la maximum cu asa-zisele ”modele” ale timpului sau. De fapt, se propune acum animalizarea cu orice pret a fiintei umane înainte de a deveni în mod controlat nimic altceva decât un robot conectat la niste „surse” mai mult sau mai putin vizibile si palpabile. Totul se întâmpla cu un scop extrem de precis, bineînteles, anume acela de a modifica atitudini si de a schimba comportamente umane, de a seta într-un alt fel procesele cognitive ale creierului uman actual. În sens negativ, desigur. E o directie de actiune a mass-media complet revoltatoare, o latura sumbra, întunecata, pe care nu si-o face cunoscuta deloc, dar îi este continuta în fibra sa launtrica, în gena pervertita de mania imoralitatii generaszate, o latura ce necesita explicatii clare de ordin moral firesc, daca vreti, din partea acestor „facatori”-emitatori de non-sensuri, de non-valoare, de antivaloare, dar si de accente grave ale haotizarii informationale prin proliferarea starilor de confuzie alarmante în launtrul psihomentalului colectiv receptor. Cum se face acest lucru ? Nimic mai simplu. Prin repetarea constanta a tuturor fatetelor unei realitati deformate intentionat si nicidecum prin promovarea celei exacte si firesti. Ceea ce face mass-media acum este, sa-i spunem, un fel de halucinare controlata a psihomentalului colectiv, despre care aminteam putin mai sus, care va duce în viitorul extrem de apropiat la „formarea noului prototip uman” în ochii caruia nu prea ai vrea sa te mai uiti cu niciun chip. Si cred ca, într-un timp foarte scurt, nici mass-media nu ar mai fi capabila sa-si doreasca acest lucru, din simplul motiv ca privirea „omului nou de tip mediatic” va fi un construct al sau care îi va da o replica asa cum si-o merita din plin, adica, o privire nesigura de drogat aflat în stare de sevraj continuu si pe care nicio minune a medicinei nu îl mai poate salva de la moartea sinelui propriu.

Putem afirma, astfel, ca mass-media românesti s-au îndepartat în mod extrem de clar de la menirea lor initiala, încercând sa-si creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presa asa-zis liberal, având la baza, de fapt, o analiza de detaliu gândita doar din perspectiva influentei decisive, pe care ele o exercita asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun si definesc organismul complex al societatii românesti din acest moment dat al evolutiei sale istorice. „Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezida în riscul de a cultiva la receptor o anume ‘’detasare estetica’’ în raport cu problemele grave ale realitatii”, asa cum mentioneaza renumitul profesor al Universitatii din Bucuresti, Mihai Dinu, în cartea sa “Comunicarea – repere fundamentale”. Practic, aceasta functie dominanta a mass-media se distinge printr-o esenta eterogena, unde temelia sa fundamentala nu este reprezentata doar de divertismentul în sine sau de “divertismentul pur”, cum îl denumeste Bertrand, ci, putem spune ca este dublata aceasta ecuatie mediatica dezbatuta aici, deloc atipica, de altfel, de un substrat cu frecventa joasa, patologizant în esenta sa atât la nivelul individului, cât si al societatii umane în sine.

Ca suport instructiv-culturalizator, mass-media românesti îndeplinesc astazi un rol destul de limitat. Acesta încearca sa îsi delimiteze arealul sau restrâns prin intermediul câtorva produse prezentate în mod constant publicului sau: filme documentare, unele dintre ele remarcabile, de altfel, varii articole de popularizare a noilor descoperiri stiintifice necunoscute, înca, publicului larg, productii de televiziune cu diverse nuante, unde apar înfatisate modele umane ce cuprind toate sferele culturii si ale stiintei si care încearca sa-i stabileasca societatii, prin valoarea lor personala aparte, norme, conturându-i, astfel, o serie de coordonate specifice neoaxiologiei modern – e-adevarat, mai mult sau mai putin acceptate de catre publicul receptor, de cele mai multe ori, extrem de avizat si de critic pe buna dreptate si într-un mod ce respecta cu precizie canoanele unei obiectivitati bine conturate. Dupa cum se poate constata, acest al rol al mijloacelor de informare de masa se desfasoara pe un segment de dreapta cu o dimensiune destul de limitata. Ceea ce nu este normal deloc, cutezam a zice.

Spatiu de intermediere între ceea ce numim “modelul societar uman” si cetatean – „libertarul”, vorba lui Marcel Moreau, de foarte multe ori, înlantuit de tarele vadit negative ale realitatii înconjuratoare contrafacute sau nu -, tarâm al prezentarii artelor si corpusurilor stiintifice valoroase, mass-media, ca factor important de instruire si de culturalizare, nu prezinta astazi un ecart al disfunctionalitatilor unilaterale, atât de vizibile, ca atunci când vine vorba despre functia de informare sau despre cea de interpretare specifice mijloacelor de informare într-un regim de presa liberal. În cazul acestor doua functii, mass-media nasc voit omisiuni, stabilind ierarhii de importanta în raport cu propriile interese, care sunt, mai apoi, difuzate înspre receptor prin intermediul mesajului si absorbite de catre acesta din urma total diferentiat, în acord, bineînteles, cu gradele sale extrem de variabile de discernamânt si de întelegere a realitatii faptelor, asa cum sunt ele, de fapt, si nu cu înfatisarea lor trucata complet intentionat. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza sa. Rolul instructiv-culturalizator risca, însa, în atari conditii de explozie informationala diversa si totdeauna controvesata si interpretabila, care creeaza panica si confuzie în mod controlat si repetat, sa ramâna un segment marginalizat pe nedrept, cu o pondere destul de neînsemnata ca posibilitate de alegere pentru public, în sistemul sufocant de tip colivie de interese ale mijloacelor de informare actuale.

Doua dintre emisiunile care aduc bucurie în sufletele spectatorilor prin modul lor de concepere si prin cel de prezentare, este vorba despre “Profesionistii” (TVR1) si „Grantat 100%” (TVR1), sunt emblematice pentru definirea functiei culturalizatoare a mass-media. Daca „Profesionistii” Eugeniei Voda – acest „“Jacques-Yves Cousteau” al sufletului omenesc – retraseaza albia destinului personalitatilor invitate, recompunând, pe tronsoane de viata, din amintirile si din relatarile personale ale fiecaruia în parte, drumul profesional-uman al acestora, „“Garantat 100%” sfredeleste fondul ideatic personal al fiecarui participant la emisiune, stoarce concluzii din experiente traite si contureaza valori individuale remarcabile (vezi cazul academicianului Solomon Marcus), care pot constitui piedestalul, pâna la urma, a ceea ce se vrea a fi si este, indubitabil, pilda culturala a societatii actuale.

Stabilitatea acestei paradigme culturale trebuie sa devina azi unul dintre factorii deosebit de importanti, fundamentali, am putea spune, la care aportul tuturor canalelor mediatice trebuie sa tinda a deveni unul major. Mai ales, în contextul actual al metamorfozelor de gândire si de comportament uman, pe care tot mass-media le genereaza prin articulatiile sale conceptuale negative, ce vizeaza interesul economic si politic evident al grupurilor existente în spatele lor. Iar acest lucru rezida tocmai în ponderea diferentiata conferita tuturor functiilor sale de catre chiar mass-media în sine, pentru ca, asa cum scrie acelasi Claude-Jean Bertrand în cartea sa intitulata “O introducere în presa scrisa si vorbita”, “puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere nationala, de a stabili “ordinea de zi” a tarii” se afla “în mâinile unui grup tot mai restrâns de proprietari de presa”, a caror tendinta, dupa spusele aceluiasi specialist francez, este aceea de a concentra totul în jurul profitului imediat si a intereselor politico-economice tot mai usor deslusibile de catre receptorii mai mult sau mai putin constanti ai mass-media.

De aceea, putem afirma faptul ca functia instructiv-culturalizatoare, în atari conditii mediatice bulversante si deloc pline de bune intentii, ar trebui sa fie singura capabila a aduce fiinta umana mai aproape de ea însasi si de tot ceea ce înseamna valoare reala în jurul sau, desetând, astfel, tipologiile repetabile propuse de mass-media în mod constant. Pentru ca, rotunditatea intelectuala a unei natii, asa cum am afirmat nu de mult, spatiile ei de circulatie valorica intrinseca se regasesc zabovind latent si predestinat, parca, în “sâmburul” viu si fascinant al “coexistentei contrariilor” omului universal, modelul uman desavârsit, în speta, nu cel animalizat si supratehnologizat propus cu ostentatie azi, iar pasii definirii ample a acestei notiuni, oricâti ai numara în sirul istoriei vremilor, se ating ca o curgere lina în geometria lor fixa, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnita dansul ziditor al expresiei înalte si plina de profunzimi, care fluidizeaza unic si major adevarul despre existenta în sine si rolul oricarei fiinte umane pe acest pamânt.

Transmiterea culturii trebuie sa devina, astfel, în acceptia mijloacelor de informare de astazi, un culoar pe care sa se paseasca fara a te izola tu ca receptor într-un “conservatorism paralizant” si fara ca zestrea culturala straveche mostenita sa fie înmânata mai departe noilor generatii cu omisiuni ori cu distorsiuni de tot felul în mod vadit intentionat. Abordarea simbiotica si netrunchiata dintre nou si ceea ce este vechi si plin de valoare, cu alte cuvinte, interactiunea dintre “normele traditionale ale societatii” si “noile norme în curs de formare“, conform gândirii lui Claude-Jean Bertrand, dar si conform conceptiei lansate cu ani în urma de catre poetul indian Rabindranath Tagore – „sufletul Bengalului si poetul Indiei moderne”-, reprezinta temeiul solid, pe care mass-media actuale ar fi necesar sa îsi aseze fundamnetul filosofiei sale atât de controversate în ziua de azi de catre omul contemporan.

Nu stiu daca, pe baza obscenitatilor prezente la tot pasul – vezi articularea constant a modei “mitului antifemeii, a femeii-animal, prostituate si imbecile”, ca fiind emblema singulara a notiunii de femeie în general -, a proiectelor vulgare de tot soiul, ce invadeaza distructiv societatea româneasca în tot ansamblul ei, si a informatiilor aduse din condei pe tarâmul sexualizarii cu orice pret a fiintei umane, al inculturii si al violentei fara margini în detrimentul adevaratelor norme ce guverneaza notiunea de OM în sine, mass-media câstiga altceva în afara de bani murdari imediati si deformarea opticii asupra lumii la nivel mental individual si colectiv, ceea ce este un fapt extrem de grav.

Se poate observa în mod clar, însa, la toate nivelele „politicii sale de interese” efemere, dominanta unei lipsei de gândire bine structurata – precum este cea franceza, bunaoara, creionata în baza unei logici exemplare de catre Claude-Jean Bertrand, Rémy Rieffel si ceilalti colaboratori ai lor -, care sa sublinieze identitatea de sine a sa ca segment societar omniprezent, care îsi vâra nasul peste tot doar pentru a manipula, pentru a crea panica si confuzie în rândul populatiei receptoare, pentru a modifica decisiv atitudini si, implicit, ceea ce este foarte de-a dreptul înfiorator, comportamente umane în lant.

Daca trecerea, în cazul mass-media românesti, de la regimul de presa comunist la cel liberal înseamna doar echivalentul restrictiv al unui câmp de linii de forta trasate de diferitele grupari de interese actuale, atunci, concluzia care se poate stabili aici este una pe cât de simpla, pe atât de dureroasa în esenta ei, anume aceea ca se poate vorbi în mod obiectiv, privind din punctul de vedere a configuratiei locului, doar despre o modificare a pozitiei centrului de greutate al unei epoci, cea totalitara, cu pozitia centrului de greutate al alteia, respectiv, a grupurilor de interese a proprietarilor de presa, asa cum preciza însusi Claude-Jean Bertrand. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu a schimba un model de haina ideologica cu un altul sau, altcumva zis, cu o permutare de elemente deloc imaginare, cu un alt tip de structurare a mijloacelor de informare comparativ cu perioada comunista, dar care, din nefericire, implica o categorie de scopuri, în general, ascunse, bine disimulate chiar de catre cortina activitatii lor de „suprafata”, exercitate, chipurile, deontologic si justitiar. Întâlnim, desigur, alte fagase de desfasurare a activitatii profesionale, alte culoare de actiune, cum e si firesc, a caror chip real sta, însa, de cele mai multe ori, în spatele semanticii generoase a ceea ce denumim constant „libertate de expresie” si libertate personala, în general.

Sigur, nu luam în discutie aici rolurile pozitive ale mass-media, „jurnalismul drept”, asa cum corect îl categorisea de curând Cristian Tudor Popescu, si profesionistii onesti, câti înca mai sunt ei astazi, care urmeaza o cale liniara a activitatii lor de zi cu zi, desprinsa de logica matematica a numaratului banilor facuti în fel si chip de catre „escrocii de presa”, dupa spusele aceluiasi jurnalist, ci facem aici referire stricta doar la complexul de disfunctionalitati existente la ora actuala în arealul mediatic românesc (si repet înca o data, realizez aceste aprecieri numai din postura spectatorului-cetatean interesat de logica si de irationalitatea lumii în care gândeste si respira zilnic), care, sprijinit pe fondul teoriei deterministe, genereaza, asadar, un lung sir de efecte negative ca raspuns implicit la impulsurile multiple nascute de mijloacele de informare de masa, azi, la umbra servilismului lor usor de remarcat de orisicine în contextul economico-politic actual.

Cu cele doua fete ale sale, una orientata înspre trecut si alta înnamolita în prezentul mlastinos si viciat al vremurilor de acum, pe care suntem nevoiti sa le parcurgem dupa un traiect prestabilit de altii la mesele mai mult sau mai putin rotunde ale intereselor lor colturoase, ma tem ca viitorul mass-media românesti este cufundat în bezna, pe care ele însele au semanat-o în toti anii scursi de dupa epoca totalitara si pâna în prezentul discontinuu al zilei de azi. Ele au devenit, astfel, aidoma unei divinitati pagâne a mitologiei romane, cu chipul de dinainte învaluit în ceata chipului de dinapoi într-un timp asimetric si bolovanit constant cu arma potrivnica, de aceasta data, a cuvântului. Un cuvânt care ascunde în launtrul semanticii sale bogate adevarul, trunchiind fatal constiinte si îndoind siruri întregi de coloane vertebrale la cea mai mica adiere de vânt…

L-A CHEMAT LA EL EMINESCU… IN MEMORIAM GRIGORE VIERU

On By nelursIn History, Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Magdalena ALBU

Stiam ca asa se va întâmpla. Într-un fel sau altul, Grigore Vieru trebuia sa aiba destinul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, pentru ca Limba Româna a simtit întotdeauna nevoia sa-i identifice în eternitate. O eternitate, pe care, de altfel, o vom simti cu totii mai devreme sau mai târziu, la ceasul când cumpana vietii se va înclina usor, cu un taler înspre tarâna, vestind printr-o ultima bataie de clopot finalul spectacolului într-un singur act al fiecaruia numit VIA??…

Dar, ceea ce sigur au uitat cei care îi asteptau cu înfrigurare moartea Poetului, este faptul ca, pentru Grigore Vieru, viata de-abia de acum începe cu adevarat. Moartea nu este totuna cu sfârsitul pentru El. Prin ea, Poetul va capata ceea ce dusmanii cei multi si întotdeauna rai s-au chinuit din rasputeri sa-i stearga: Taina. Aceea de a fi ne-murire înainte de a cunoaste cu adevarat moartea…

Grigore Vieru, înainte de toate, a fost un rost. Rostul unui popor care avea speranta destinului sau istoric prin Cuvântul si prin patima trairii sale în Eminescu, în verbul Limbii Române si în sufletul cald si ocrotitor al mamei, unde si-a gasit, de altfel, el însusi propriul sau drum.

Numele patriei sale, Basarabia, s-a identificat, în toata esenta sa, cu numele Poetului. Si daca mâna palida a mortii odihneste acum definitiv durerea strânsa anotimp dupa anotimp în inima lui plina de nelinisti, urma trecerii sale pamântene va fi un etern rasarit de soare, în care nu va apune niciodata substanta sacra a Cuvântului românesc…

Grigore Vieru va mai rostui si de acum înainte înca, prin lumina Abecedarului sau, destine si, prin forta versului, constiinte. Pentru ca, un mare Poet poate sa cucereasca, în locul unei mari desfasurari de osti, o lume si poate sa aprinda, în lipsa unui preot, candela credintei în Dumnezeu.

Asta a facut Poetul suferintei malului de Prut: a întors la esenta ei adevarata o Limba si si-a vindecat cu ea ranile sângerânde ale sufletului sau…  Destinul personal croit din cuvinte Aici va fi de acum înainte litania poporului Basarabiei, din al carei pamânt s-a întrupat ca sa fie OM si s-a dat spre rastignire ca sa devina simbol…

Se poate spune ca, la mijloc înghetat de ianuarie, EMINESCU l-a chemat cu nerabdare la el pentru totdeauna, însa… Acolo sus, printre stelele cu licar rece si palid ale Universului nostru enigmatic, unde, fiecare dintre noi, într-un anume ceas dintr-o necunoscuta zi, va ajunge…