MOARTEA VINE PRINTRE NAMETI!

Magdalena ALBU

  .

Ce înseamna adevarul?

Omul – iata singurul adevar!

                                   Maxim GORKI

 

.

Ati citit piesa de teatru „Azilul de noapte” a scriitorului rus Maxim Gorki? Daca da, e bine, daca nu, parcurgeti-i, va rog, rândurile! Este deosebit de necesara spiritului omenesc în aceste vremuri cumplite, când moartea si saracia domina fiecare metru patrat de caldarâm al unei Românii înghitite de nameti si de ger cumplit. „Toti oamenii mor? De ce? Ei si, n-au decât sa moara cu totii!”, rosteste, la finalul uneia dintre scrierile gorkiene, personajul principal al acesteia – Bulîciov. Trebuie spus faptul ca Aleksei Maksimovici Peskov, care si-a publicat toate textele sale sub pseudonimul atât de cunoscut lumii de Maxim Gorki, a asezat la temelia dramaturgiei universale a tuturor timpurilor, alaturi de nu mai putin celebra „Vassa Jeleznova”, „Micii burghezi”, „Dusmanii” ori „Egor Bulîciov si altii”, una dintre capodoperele extrem de mult jucate pe scenele lumii – „Azilul de noapte” – tocmai pentru problematica profunda pe care aceasta o scoate la iveala prin intermediul replicilor date de personaje sale aflate la granita dintre vietuire si supravietuire, dintre viata si ceea ce poate oferi ea ca perspectiva fiintei umane sarace sau saracite din varii motive existentiale – moartea sub toate formele ei firesti ori ba.

Aidoma tabloului gorkian din azilul de noapte al lui Costîliov, unul total anti-romantic, ce alunga din centrul sau exact Omul – acel individ dovedit neputincios în lupta lui cu tarele unei societati dominate de haos si de deziluzii dureroase cu privire la orice, chiar si la un simplu tratament de dezalcoolizare -, imaginea unei bune parti a tarii românesti scufundate în zapada, saracie si deznadejde ni se aseaza în aceste zile în fata ochilor precum un luciu imens de apa care acopera Viata. De colo pâna colo, infernul alb îsi întinde cu repeziciune trupul înghetat, chemând dupa el, ca o cucuvea cu privirea fixa si cu tipatul ascutit, cobind nemilos a rau, moartea. „O-mul! Trebuie sa ai respect fata de om! Nu trebuie sa-l compatimesti … sa-l înjosesti cu mila ta … trebuie sa-l respecti!”, spune cu profunzime si inteligenta Satin, actorul sinucigas din „Azil”. Un principiu pe care, din nefricire, nu l-a respectat nimeni nici ieri si nu îl respecta absolut nimeni nici azi.

Anul 2012, dincolo de izurile sale mai mult sau mai putin apocaliptico-electorale, a fost declarat de catre Patriarhia româna drept „Anul Sfântului maslu si al îngrijirii bolnavilor”. Ma tem ca este doar o simpla formulare de tip PR-istic si-atât. Pentru ca, de când gerul si viscolul au lovit România, oameni mor pe capete în aceasta tara si nu doare pe nimeni acest fapt dramatic. Doar sunt niste simple cifre statistice prinse într-un recensamânt oarecare, nu-i asa ?!… Izolati printre nameti, cu ambulante care nu mai cum sa ajunga din cauze meteorologice evidente, unii dintre ei nu mai au parte nici macar de o lumânare în ceasul ultim. Altii mor din picioare secerati de ger si astupati de viforul zapezii sau, pur si simplu, înghetati de frig în propriile case insuficient spre deloc încalzite.

Am încercat în aceste ultime zile negre din decorul cvasialb un sentiment al deznadejdii pure si al micimii fiintei umane în fata stihiilor naturii, dar si în fata naturii umane analizata în întregul ei. Priveam cum Omului în sine putin îi pasa în ziua de azi de Celalalt semen al sau. Si nu am scris Celalalt cu majuscula din greseala, ci din respect. Antropologic vorbind, asa este corect. Numai ca omeneste vorbind, nu mai stiu exact ce mai este corect, din pacate, fiindca Omul a uitat, mai nou, de Om, de el însusi si de Celalalt ca oglinda a sa – cultivându-si sau cultivându-i-se, mai bine zis, acum, din nefericire, extrem de puternic acest sentiment distructiv al uitarii, asa cum nu a experimentat-o, cred, niciodata în lunga sa istorie legata de planeta Pamânt -, însingurându-se pe zi ce trece în propria-i vizuina a mortii sinistre.

Minciuna este religia robilor si a stapînilor … Adevarul e credinta omului liber!”, ne transmite ca mesaj Maxim Gorki prin acelasi complex personaj al sau, Satin. Stau si eu si ma întreb, în conditiile foarte grele de trai ale zilei de azi, când oamenii mor de frig în ger si în nameti ori sunt gazduiti, care dintre ei apuca acest lucru, evident, într-un azil de noapte românesc de aceasta data, daca oamenii au reflectat vreodata asupra propriei lor vieti si conditii individuale din perspectiva discursului fiecarui personaj al cunoscutei piese de teatru gorkian?!… Poate ca da, poate ca nu. Cert este ca, având filozofia pe buze în momentul mortii sau nu, principiul ca Omul e „singurul adevar” a disparut, se vede, de mult. Caci, tot asa precum îi este tratata viata pacientului-marfa în spitalul-algocalmin, tot la fel de „nepretuita” devine, iata, aceeasi viata pentru semenii sai în conditii naturale extreme. În era fibrei optice si a nevroticelor strategii de comunicare date la-ntors, pare-se ca lumânarea în clipa sfârsitului a devenit ceva mult prea demodat si totalmente incomod sub semnul luciferic dominator de azi – crucifixul rasturnat, batu-i-ar Dumnezeu pe toti sa-i bata si sa-i lumineze, în acelasi timp!…

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s