Tag: lumina

Cetati pereche

On By nelursIn literatureLeave a comment

Cand satul se termina soseaua despartea distinct vegetatia in doua; in partea dinspre fluviu o liziera de salcii, scorburoase, incepea padurea stejarilor de lunca, plopilor si frasinilor care aruncau arome salbatice de ghinda, verdeata si fluviu domolit; iarba inalta, grasa si moale urca inspre cetate iar dincolo in zare, Dunarea, scazuta mult, lasase o insulita. din bolovanis si nisip sa iasa la iveala; peste sosea se lasau abrupt cateva coaste prapastioase si fagasuri facute de ploi; dealul, aparent inaccesibil, era acoperit cu tufe de jnepeni crescute la intamplare.
Lumina intelegerii o patrunse brusc, incalzindu-i excesul de testosteron din pantec; avea nevoie de el insa barbatul nu-i dadea posibilitatea; o evita mereu desi ii vedea trupul, ca o clepsidra nesfarsita, tremurand cand isi expunea singuratatea; il urma in toate ideile trasnite supunand-o la incercari suplimentare si inutile; acum alerga dupa el atatata de valtoarea intrecerii, fericita ca il urmeaza la doi pasi vrand sa-i demonstreze ca-i egala lui.
Urcau si ii simtii rasuflarea aproape in ceafa, o lasa sa se apropie mai mult iar cand il prinse de mana pricepu ca n-o poate refuza la nesfarsit; isi potoli ardoarea fugind mai incet si tragand-o dupa el. Hormonii dansau neintrerupt, transpiratia si mai ales dorinta isi aratasera fata; incetini ritmul… aveau peste 10 minute avans fata de ceilalti.
Acum escaladau cu efort cea mai inalta creasta a unui tel din preajma Capidavei, cetate parasita de arhangheli, asteptand vizita unor cuceritori inconstienti, ametiti de putere, batandu-si joc de singuratate, nestiind ca in curand vor face ca cerul sa se prabuseasca in ape pe aceste meleaguri.
Totul pornise de la o provocare in grup: ca nu poate urca acel versant iar ea il urma fara cea mai mica ezitare.
S-au scurs neauziti in varf si s-au trezit pe un podis intins, printre molizii pitici plantati in rezervatie care-i fereau de privirile celorlalti; se opri brusc intorcandu-se spre ea; intrasera intr-un con de umbra jilava si ea, isi ciocni voit, violent, trupul frematand de al lui; isi lasa sanii puternici sa-l izbeasca in piept si aluneca spre pamant dezlanata; surprins, antrenat de caderea si forta femeii o urma vrand s-o protejeze insa ea il cuprinse in brate din zbor; se prabusira lent, cu incetinitorul, printre tufisuri; iarba aici era uscata, parjolita si deasa insa tufele ii fereau de curiozitati insalubre; cateva clipe cuprinsi de pasiune n-au mai stiut ce fac.. sarutul care  pandea de atata vreme o coplesi; grupul era departe; uitand unde se afla gafaind, intaratati ca doua animale flamande se cautara scotandu-si ce haine aveau de prisos; se unira intr-o frenetica, profunda si neasteptata repezeala, agonizand de incordare; dorinta ii ascunse pana nu le mai pasa de nimic. In departare se auzeau nedeslusit grohaiturile mistretilor, de tundra, impletit cu geamatul lor, distributiv, amestecat cu soapte de chin in chemarile greierilor; perechea stoarsa de nerabdari stia ca se afla la adapostul clipelor nesfarsite intrate in galeria ratacirilor.
Pasiunea care-o pandea de-atata vreme ii linisti pe amandoi; ramasera atemporali, nemiscati cu fata agatata de cer, dezgoliti de sentimentul inutilitatii, privindu-se si tainuindu-si nehotararile; razele lumii se scaldau pe chipurile lor radioase. Se intoarse spre el cercetandu-l cu atentie; incepu sa-l mangaie si alinte, intaratandu-l:
–    Ii asteptam sau le-o luam inainte?
Se furisara inapoi printre copaci ca doua umbre fugare tinandu-se iarasi de maini dar grupul  rasfirat se apropia; fusesera zariti… de acum nu se mai fereau si alergau ca doua victime disperate cautandu-si sihastriile. Ceilalti intelesera si nu-i mai urmarira, curand s-au pierdut in cetate, prin iesirile nenumarate, in labirinturile nesfarsite dintre pietre si ziduri pana gasira in situl transformat, locuinta ispasita de traditii si plina de vise bizare mostenite din viitorul tainuit; zestrea care-au gasit-o aici le era suficienta… nu le trebuia decat o mana de fan raspandit la intamplare, mirosind a floricele albastre din paduricea de pe malul stralucitor al Dunarii.
Au luat masina si s-au scurs nevazuti prin tinutul dobrogean; au parcurs intr-o clipita drumul, de la apa curgatoare la Marea cea mare, trecand prin sate parasite de arsita zilelor, ajungand in sfarsit la alta cetate.
Histria, ii astepta flamanda, gata sa-si sacrifice mileniile de pustietate.
Pelicanii majestosi se abateau in cohorte asupra lacurilor din jur. El, vroia sa-i ofere peste… un peste deosebit sa intareasca legatura lor neintrerupta cu supusenia, neingradita de perspectiva imprevizibilului.
Au lasat papucul alb pe un drum pierdut in nisip, batut de carutele braconierilor, impotmolit in balti si stufaris.
Peisajul se schimbase… au zarit doi copii alergand dezlanati pe langa balti cu bete in maini iar ei… au luat-o incetisor dezlegati de juraminte, imbratisati, impletind aripi eclectice, pandind si aspirand la prinderea reginei pestilor… randunica de mare; noi, muritorii avem ocazia o singura data in viata sa-i cercetam privirea aprinsa si dintii inclestati a moarte; la cherhana,  lipovenii ii asteptau sa-si arate marfa ascunsa de ochii binevoitori ai sefilor; ametiti in aroma aspra a viitoarelor prazi le cazusera ca nada-n plus victimele… pestii solzosi, argintii de un colorit indescifrabil aruncand iridescen?e inegalabile.. ca de fiecare data erau uimiti de varietatea sorturilor.. au vazut pastrugi incovoiate, moruni uriasi cu butoane osoase si pe mijloc un simplu cartilaj galbui  fluorescent; pastravi de mare cu punctisoare de-un colorit  impresionant atingand toata gama spectrala; anghile uriase cu sange otravitor a caror vitalitate ii uluia cand trebuia sa le apuce corpul alunecos; ele se rulau in jurul mainii ca un blestem ce-l proferau necesitatii carnivorelor… ciclica razbunatoare vendeta; stavrizi, guvizi si minunatele scrumbii albastre,  lufari ambitiosi, neintrecuti la gust, labani argintii egali orientati, chefali  prapastiosi cu zalele curgand ca niste rauri neintrerupte; la rand urmau barbunii mustaciosi, dragoni cu spini paralizanti, zarganul cu ciocul si spinarea verde, fosforescenta; bogatia marii le aratau cambule,  calcani si limbi de mare cu nasturii gustosi si palamida roz-vinetie, rechinii promitatori cu pielea intunecoasa si aspra; ultima a aparut regina, robusta cu aripile infoiate incingand lanturi brune, roscat-verzui pe spate; falfaindu-le, se deconspira  aratandu-si dorsala albastruie-roza si burta galbuie. Au tresarit recunoscand-o fara tagada, si-au ramas uimiti de frumusetea ei nefireasca!
Animalele prezente din folclor: corbi, scorpii, cai, vulpi si pisicile maronii completau tabloul vietuitoarelor marii din navod, alaturi de vestitii curcani salbatici care se strigau in curtea fara de sfarsit a pescarilor; cand aveau nevoie, pescarusii erau momiti in plase cu o mana de maruntis: ceatal, hamsii, rizeafca alba, gingirica, aterina si bacalia vicioasa fiindca marea secatuita refuza sa mai dea altceva drept hrana si trebuia vazduhul de lumina sa satisfaca cererea neostoita a omului.
Au despicat mai mult decat suficient trecand prin spalatoria vietii.
Satui de risipa si incarcati de patimi parjolite, au plecat inspre cetate unde-au gasit alta locuinta lacustra acoperita de astrii; isi cladeau in nisip nazuintele, pigmentate intr-un albastru-cenusiu intunecat si profetii desarte. Nu mai aveau ochi pentru nimic altceva, rascolind numai pentru ei, vartejul amintirilor; se vedeau stapanind rotocol, vesnicia impreuna…  asfintitul isi labarta chipul neindestulat al clipelor mai lungi ca orice inchipuiri; fantomatice linisti dintr-un apus indicibil, franjurat in culori plapande… galben-rosiatice intareau viziunile; vazduhul albastru se destramase gradat prin goblenuri in degrade; lumina patrunsese peste zgomotul apasator al inserarii; marea innegrita se bucura impingand spuma valurilor nesfarsite spre tarm iar intunericul, instapanit pe oriunde, arunca umbre lungi spectrale.
Pluteau singuratici  rascolind secolele in asteptari; dezmatul pregatit de natura a cazut cu toate stelele din cer… se apropia furtuna intalnirii cu astrul selenar!

Stanescu Aurel Avram

Ce Fel de Anonim Esti?

On By nelursIn Christian Perspective, DevotionalLeave a comment

Ai scris vreodata o anonima, ai fost tentat sa trimiti un bilet nesemnat la amvonul bisericii, o nota informativa conducerii firmei pentru care lucrezi, predicatorului pentru a-i corecta teologia, ori comitetului spre a-i reprosa distribuirea ajutoarelor?

… Fara indoiala, faptele semnalate de tine erau prea strigatoare la cer, ca sa nu pui lucrurile la punct!…
Tentatia de a rezolva probleme prin manipulare se poate preface in obsesie, materializata intr-un anumit stil de viata. Unii oameni simt o chemare irezistibila de a schimba in bine fata planetei, dar, cum lumea nu realizeaza potentialul ascuns in ei, investindu-i cu autoritatea care le-ar face sarcina mai usoara, se vad nevoiti sa recurga la o solutie la indemana tuturor – sageata perfida lansata din umbra. Ei cred ca stratagema le asigura ”beneficiul” protectiei.

Crezandu-se in siguranta sub umbrela lasitatii, anonimul ignora faptul ca ea nu-i asigura protectie impotriva lui insusi …
Cel mai simplu ar fi un telefon anonim, daca n-ar fi inconvenientul ca-i tradeaza vocea. De-ar putea sa-si dea limba la ascutit, ca lupul din poveste! De fapt, tehnologia moderna pune la indemana o solutie convenabila, printr-un mic aparat destinat sa altereze vocea. Cat priveste ale scrisului, de la inventarea masinii de scris, si mai recent a computerului, scrisoarea anonima vine tare la indemana, eliminand elementul grafologic. Nu-i nevoie decat de indepartarea cu grija a particularitatilor stilistice.

Alchimia  mentala a anonimului ii da iluzia ca sta postat ferm pe platforma corectitudinii, in timp ce toti ceilalti oameni fluctueaza jalnic pe scara rasturnata a valorilor lui, care se vrea absoluta. De fapt, manevra de a se ascunde in spatele unui paravan confectionat din material propriu il situeaza pe el insusi pe teren nesigur. Adevarul lui, sau dreptatea lui, se cuvin a fi verificate prin comparatie cu etalonul. Nimeni nu detine de unul singur monopolul adevarului, sau al justitiei. Apoi, a actiona din umbra inseamna a nu fi dispus sa acorde celorlalti spatiu vital, intr-o lume care (din fericire) nu functioneaza dupa regulile lui.
Fie ca este un mesaj anonim, sau o fapta al carei autor nu se identifica pe sine, in spatele anonimei sta un sentiment, o atitudine, care-l otraveste pe autorul ei prin acreala pe care i-o secreta in inima. De regula, actiunea anonima nici nu rezolva problema vizata (in cazul ca este reala), si nici nu descarca inima autorului de povara de vinovatie, care ii urmeaza in chip firesc.  Astfel ca, in loc sa solutioneze lucrurile, anonima le complica si mai mult.

Interesant de observat ca, in economia morala a universului uman, incarcatura negativa a anonimatului este perfect echilibrata prin reversul ei, care urca la plus tot atat de mult, pe cat poate cobori la negativ, sau poate chiar mai mult. Ca multe din lucrurile familiare oamenilor, care pot fi sau bune, sau rele! Apoi, anonimatul poarta un caracter temporar, caci nimic nu va ramane ascuns pentru totdeauna.

Si o fapta buna poate fi facuta in anonimat. Nu numai ca poate, dar anonimatul faptei bune este ridicat de Christos la nivel de norma, cand vine vorba de darnicie, milostenie, facere de bine, post si rugaciune, care trebuie facute ”in ascuns” (Matei 6:3-6, 18; 1 Petru 3:4). Modestia si bunatatea se feresc de reclama, preferand sa se exprime in anonimat (paradoxal).

Este parte din paradoxul crestinismului, care cere sa ascundem lucruri bune si sa scoatem la lumina pe cele rele (desigur, mai intai pe cele proprii).
Unele fapte pot ramane ascunse de ochii oamenilor, dar motivatia (mai importanta decat fapta) nu este o taina pentru Dumnezeu. Atitudinea devine izvor de fapte si e vazuta de Dumnezeu inainte de a fi convertita in fapta, ”De aceea, sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric siva descoperi gandurile inimilor. Atunci fiecare isi va capata lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).

Mari oportunitati de a face fapte bune se prezinta deghizate sub hainele anonimatului, cum aflam din Evrei 13:2, ”Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea, au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”. Nici prin gand nu ne trece, de multe ori, ce implicatii pot avea faptele noastre facute in spirit de bunatate. Isus ii  uimea pe ascultatorii Sai de odinioara, cand le spunea, ”Caci am fost flamand si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit …” (Matei 25:35, 40). Isus se identifica cu semenii nostri aflati in nevoie. Ingerii Sai umbla incognito pe cararile noastre si numai El stie de cate ori a fost respins, alungat, ori nesocotit de fiecare din noi. Dumnezeu insusi face multe lucruri in anonimat (Fapte 14:17), cu care nu se lauda si este nevoie de cunoasterea Lui, de memorie buna si de credinta, pentru a le recunoaste ca venind din mana Sa.

Intalnirea cu anonimatul este de asteptat, ca test al vredniciei noastre si poate aduce rasplatiri, sau regretul ocaziei pierdute, iar acestea din urma se acumuleaza in timp la negativul crestinului corigent la slujire. In ultima analiza, crestinismul nu este doctrina, teologie, organizare, sau institutie, ci slujire. Poti fi slujit de anonimi, sau poti sluji in anonimat, intr-un echilibru cantarit de marele Model al slujirii, care va rasplati tuturor dupa dreptate, in ziua cand anonimatul va fi anulat si lucrurile tainuite scoase la lumina.
Odata ce iesi din anonimat, farmecul slujirii dispare si, odata cu el, si rasplata. Dumnezeu vrea sa pastreze contul slujirii tale intre tine si El.
Gelu Aracadie Murariu

Lumina

On By nelursIn poetryLeave a comment

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Pe apele ceresti cad cercuri de lumina,
Cu sunete suave-n tot corpul ma patrund
Si-a stelelor romanta in inima-mi mai suna,
Si-n inima romantei din stele facui prund.

Acest vers leganand
Intre cer si pamant
E cuprins de dor si speranta.
Intr-un veac ce-a trecut
Si un gand ce-a durut
N-a ramas decat o romanta.

Viorile ma-neaca in vazul cel adanc,
In care gandul meu respira numai flacari,
In unda unor glasuri cand beznele se frang
Romanta si-al ei inger imi sunt mereu alaturi.

Acest vers leganand
Intre cer si pamant
E cuprins de dor si speranta.
Intr-un veac ce-a trecut
Si un gand ce-a durut
N-a ramas decat o romanta.

Despre formele cerului si imaginea constiintei – „Ilinca”, proza scurta de Victorita Dutu

On By nelursIn Art, literature, MinistryLeave a comment

Motto: “In mine e doar cer, e doar cer.”

In volumul de proza scurta „Ilinca”, Victorita Dutu aduce in prim plan simbolul incriptat. Ermetismul pe de o  parte si profunzimea acestei proze pe de alta parte, se concretizeaza in expresia ampla, dar si in concetrarea de idei in care cuvintele si simbolurile izbucnesc dintr-un spatiu ascuns, uman si infinit in acelasi timp. Concizia Victoritei Dutu reflecta o constiinta nelinistita, complexa si vasta, aflata in cautarea unei lumi superioare celei existente. Scriitoarea se exprima cu simplitate si fiecare povestire ascunde sensuri figurate, metaforice, atent elaborate.

Victorita Dutu – pe scurt

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie   “NAJI  NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.

„In haina de nunta”

„Mancarea aceasta mi-a fost data din nou si eu nu pot ajunge la ea, poate ca nu pot sa lupt pentru ea, m-am gandit eu”, spune autoarea. Hrana aceasta, despre care vorbeste Victorita Dutu este impartasirea de destinul artistului, in speta al scriitorului. Detaliile ce particularizeaza proza ei au o latura spectaculoasa.  La acestea vin sa se adauge tiparele ceremoniale ale desfasurarii vietii cotidiene, plina de culoare si de parfumul unei altei lumii, asa cum este in „Caprioara”. De remarcat ca in aceasta povestire exista posibilitatea imixtiunii fictionalului, descoperit mai ales in finalul apoteotic: „Ilinca zbura cu sufletul si plutea cu trupul prin zapada care ii imbraca pasii si gandurile in culorile ei transparente, spre manastirea de unde venise. Intra in biserica in haina de nunta, pentru ca incepuse vecernia.”
 
„Acest mister”

In „Ilinca”, pentru autoare, “cerul continua sa fie… mai departe ca o salvare.”  Pe baza acestei realitati, Victorita Dutu construieste imaginea, dar si o actiune fictionala, ce ii dezvaluie viziunea. „Eu chiar pictez in minte si ma vad plutind undeva foarte departe in timp, in eternitatea memoriei si a constiintei mele, si de aceea nu ma indoiesc ca aceste imagini o sa le gasesc puse la locul lor si peste cateva sute de ani cand eu poate as fi vrut sa ma intorc, dar nu o s-o mai pot face pentru ca atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.” Rod al imaginatiei creatoare, misterul are la Victorita Dutu functie primordiala, dand dinamism naratiunii si conturand personajele, surprizand starea momentului.
„Singura mea sansa este arta mea”
Destinul terestru al scriitoarei se suprapune pana la un anumit punct cu cel al Ilincai. In „Sentiment al vastitatii” de exemplu, zbuciumul scufundarii in neant, in uitare, este depasit prin arta, mijlocul prin care se produce fixarea eroinei in eternitate.  „Daca m-as putea dezveli si m-as putea revarsa cu mintea mea asemeni unui film sau unei carti, oare cum as putea sa arat cu atatea imagini pe care niciodata nu as putea sa le mai scot din minte singura mea sansa este arta mea daca vreau sa traiesc forma sublima de exteriorizare.”

“Imaginea ferestrei”

In “Imaginea ferestrei”, lucrurile sunt reasezate in ordinea fireasca si bunul simt are castig de cauza, prin arta, in fata irationalului si agresivitatii societatii. Doar astfel poate fi explorata lumea, iar mediul malefic, irational, pervertitor al imaginilor „care ne bulverseazã, care ne incitã, care ne provoacã, care ne umilesc, care ne fac sã vedem in noi doar o fiintã decãzutã fãrã nici o posibilitate de salvare, de schimbare”, creand un absurd existential, este redus la nefiinta.

„Imaginea care purifica”

“Arta, arta, aceasta este menirea ei, sã fie expresia acestei cãutãri a noastre, prin imaginea care purifica, nu imaginea care distruge, care ucide, care ne transformã in simpli utilizatori ai instinctelor.” Odata cu aceasta definitie a artei, a catharsisului, intram in domeniul poeticului, imaginatia cititorului deschizandu-se spre o realitate noua, imposibil a fi devorata de timp, complet opusa materialitatii lumii.

„Pe fruntea unui gand si in lacrima unei inimi”

In aceeasi categorie a poeticului se incadreaza si povestirea „Floare de colt”. „Atunci o minune se petrecu, in timp ce soarele o invaluia in lumina lui calda inima ei inflori, inflori floarea de colt, ce se prelungea, se prelungea devenind raza de soare calatoare spre stele. Floarea de colt lacrima, lacrima deveni diamant ce cuprindea in el razele rasaritului de soare. Diamantul acela sta si acum pe fruntea unui gand si in lacrima unei inimi.” Scena memorabila, aceasta inflorire are un sens profund, pentru ca ne trimite cu gandul la  viitor. 

“A birut lumina”

Astfel, viata se dezvaluie cu cele doua fete ale ei – trecutul si viitorul, intunericul si lumina, profanul si sacrul. Nelinistea generata de actul creatiei este imbracata in elemente religioase, semn ca truda artistului preface uratul in estetic, iar damnarea, teama de singuratate si suferinta sunt inghitite de credinta in Divinitate. “Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede portiunea de foc printre nori, a rasarit soarele inante de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca aparitia ta, Dumnezeule in negura mintii mele de om muritor.” (“Ciocarlia”) Iluminarea spirituala este formula unui viitor in care vecinatatea cerului aprinde scanteia de divin din uman. Si astfel, se intampla miracolul: “acesta este panã la urmã infinitul, floarea aceasta care are radacinile in cosmos si se lasa privita de mine.” („Sentiment al vastitatii”) „Acesta este panã la urmã infinitul”, afirma prozatoarea, iar intre plus si minus infinit, traiesc cuvintele sale, intrupate in „puterea pe care i-o da Dumnezeu de a  merge inainte, orice ar fi.”

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

NASCUT DIN NOU!

On By nelursIn Christian Life, Devotional, Inspirational, poetryLeave a comment

Din ceata cautarilor indelungate, m-am trezit la viata…
Si ca o corabie batuta de furtuna, am ancorat la mal.
Departe de pericolul abisului adancului, departe de val,
Sunt acum pregatit si gata de zbor spre Cer, in siguranta!

Ma simt nascut din nou in Lumina tesuta-n eterna viata
Si-n suflet port o floare-a credintei in Iisus ce ma cheama
Sa urc treptele vesniciei cu bucuria din anii de dimineata,
Ca sa merg fericit spre Casa de Sus de-acum fara teama…

De cand credinta mi-a pregatit sufletul meu pentru Cer,
Ma simt – inca de pe pamant – renascut, bucuros si fericit,
Caci infiat in Familia lui Dumnezeu, nu sunt un stingher,
In lumea de ger, pe drumul spre Cer, caci stiu ca sunt mantuit!

Dumnezeu mi-a dat un dar minunat: aripile Duhului Sau,
Cu care sa zbor in bucurie sfanta spre Cer, ca un porumbel,
Fara grija zilei de maine, ci ca un copil ce-i ferit de-orice rau,
Sa traiesc pe pamant, ca mantuit, in asteptarea-ntalnirii cu El.

Dumitru Buhai

Doua trestii

On By nelursIn poetryLeave a comment

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Doua trestii-lebede,
In vitralii netede,
Onduleaza cerul in ghirlanda,
Coborand lumina pe veranda.

Ca amnar si cremene,
Gandurile gemene
Nasc scantei prin ochiul de fereastra
Spre podoaba raiului sihastra.

Flacara salbatica
Cerne singuratica
Picaturi de ambra in navoade,
Revarsand caldura sub poclade.

Maluri leganandu-se,
In priviri izbindu-se
De granitul stancilor ovale
Al intrezaririi boreale.

AUTOGRAF PE LUMINA sau Nasterea de Sine in Cuvant

On By nelursIn Inspirational, literatureLeave a comment

*Spatiul tarziu dintre cuvintele mele durute –  foc sacru jucand fascinant pe dinaintea privirii.

*Astazi eu insami fiind, – moartea mea ce-a murit – e o legenda, un mit…

*Sufletele noastre, iluminandu-se unul spre celalalt se rotesc, devorand aerul inaltat dinadins…

*De cealalta parte a zidului – Absoluta Lumina…

*Sangele nu mai intra in panica si e gata oricand sa primeasca duhul alb si tremurator al transfuziei de Lumina…

*Ma adumbresti, asa cum stai dinainte-mi, precum lumanarea, drept in lumina…

*Suntem ca doua fregate, una pe cealalta – niciodata ajunsa…

*Iubirea ne cladea in crucea Luminii, zidindu-ne in aceeasi chinovie…

*Iubirea ne adancea in zenit si ne statornicea intr-un fruct dintr-un sambure inflorit…

*Privesc cum secunda pe buze, ma intinereste…

*Si numai in rug de Cuvant pot sa ma invesnicesc…

*O, tu iubire, ce prin aorta imi curgi ca o apa fara intoarcere…

*Iubirea patrunde in mine, ca o mireasma fara de floare…

*Iubirea – aceasta agheasma – izvoditoare de alb…

*Aripa fara de pasare esti, zbor fara aer, raza decupata din soare…

*Iubind, iubirea Iubirii deprind, in numele Ariondei, mama mea din departe…

*Inca traiesc in dor de ceresc, cu spaima de moarte ca nu pot sa zbor spre crucea mea de lumina…

*Amintirile din viitor  inca ma dor si-mi confirma faptul uitat ca nu am sa mor, decat atunci cand nimeni nu ma va iubi.

*Iar tu, ducandu-te, vino – de vrei sa-mi urmezi, din plamada Luminii sufletul sa-mi inventezi…

*Sufletul de acum: Masura masurarii mele, Tu se numeste.

 *O, Sublim revelat in noi pe deplin, precum Cerul – de stele – puzderie!

*Cel pururi fiind si acelasi fiind – Fiinta mai presus de fiinta…

*Cuvantul iesit din tacere se nimiceste pe sine in noi –intr-o kenoza sublima…

*Spune-mi, daca nu Tu, cine mai e izvorul de mantuire?

*Doar uneori, chipul semenilor ia chipul Tau, prietenos si uimit, cautandu-ma…

*Pentru sufletul de mai tarziu scriu, scriu, scriu…Estimp, cel de acum naste prunci si asteapta porunci…

*Eliberat de iubire, iubirea mi-a ramas unicul drum spre eternul acum…

*Sunt o farama de tina insufletita de iubirea  divina…

*Privesc lumea prin crapaturi de lumina…

*Tu, Incepatorul meu si ancora mea aruncata-n tarie!

*Cuvinte oarbe impiedicandu-se in bastonul meu alb, pe prundul amintirii…

*Am nostalgia urcarii-n genunchi pe muntele fericirii niciodata atinse…

*Cu Trup si Sange si Rana, asa mi Te-ai dat, Tu, Cel ce esti Insusi Fiindul.

*Din bobul de grau incrustat cu-al Tau Chip continui sa cresti lastar din seva pamantului meu ingrasat cu Lumina…

*Frica de dupa cadere rasunand in adancuri, pe lespezile de granit ale Inceputului…

*Ah, cum vuiesc in aval ramasitele de cuvinte!

*Lumina explodeaza in ochi de paun pe pagina stearpa…

*O lume necunoscuta ivita din scrumul – fara suflare – al pietrei arse din inima…

*Sa intram in rau cand apa incepe sa se valureasca, albi la trup si la suflet, cum numai Lumina neinceputa…

*Calc pe spinii presarati pe poteci, ca pe sufletul sfant al Luminii aprinse in veci.

*Nu te uita inapoi, fiindca lujerii goi ai sfintei Lumini se vor preface in spini, pe trandafirii ce sunt, fara altoi.

*Vino, tu, Lumina surora si preschimba-ma in aurora, atunci cand ma nasti, din fitilul  plapand de lumina…

*Merg de la mine la eu, sa-L intalnesc pe Dumnezeu.

*Un Dumnezeu in mine? Ce fel de eu se vede de-aici, din Empireu?

*Prin ceata, ca pe o straina ma priveste uituca Lumina, pe mine care i-am fost poem de-nvatat pe de rost…

*Tii minte, lumino, tu, cat m-a durut, in mine cand te-am  nascut? Si cat plansei si ma duru ca nu m-ai nascut tu?

*Mai lasa-ma doar o secunda,  sa-ti fiu masa de-altar unde Fiul Luminii ti se nascu…

*Doar o gura de aer intre noi, un caus de lumina, inseptit curcubeu  izvorat din salbatice ploi…

*O gura de stele intre gandurile noastre, dirijabile fara nacele…

*Negraita durere ca starea de gratie mi-a fost data, doar cat sa ating cu mainile absolutul…

*Lacrima unei lumanari cade lin peste icoana clipei…

*Ce mult ma doare Lumina cand imi izbesc privirea de stea!

*Ce mult ma doare mana ce scrie in loc de ESTE – era…

*Ma scalda tu, fecioara lumina in albia ta de nevina…

*Tu, duminica mea de taina, izvodita din duminica mea de lumina…

*Bat piroane in aer cu un ciocan de lumina pana sufletul meu cade si se ridica singur in mine.

*Cu lumina de sine cerul imi scrie pe inima cu aldine…

*Scriu pe (vaz)duh un autograf cu verzale.

*Inainte de nunta amurgul inchide silentios fereastra Luminii.

*In cerul majestuos nins cu beteala, stelele miros foarte frumos…

*In cuibul pasarii Lyra ninge albastrui. E clipa cand mortii vin sa bea Lumina…

*Stelele joaca in fata mea hore adancate.

*Doamne, ce ganduri uituce! Ca o acvila din Inalt Lumina cade pe foaie sub forma de  cruce…

*In palme de lut, cu suflu ceresc, plamadesc lumina din paine…

*Umbrele se incolacesc din pamantesc spre ceresc precum iedera zana pe gatul Luminii…

*Din lemn de esenta amara, un cioplitor anonim imi sculpteaza pe inima troita jumatatii de veac irosita…

*Purpura toamnei strabate cealalta jumatate de veac de singuratate.

*Crugul privirii se sparge iar eu calc pe vipere ca pe lumini sangerande…

*In nopti selenare coboram in sine ca sa incep urcusul launtric pe trepte onirice…

*Cuvintele – bijuteriile mele secrete – pe care le port agatate cu ace de aur pe inima.

*Lumina cuvintelor – abur mijit – o aura miscatoare…

*O litera talisman sta agatata de gatul prezentului. Intre timp, dragostea lastareste…

*Cum de ma recunosti in multime, de parca n-ai avea ochi decat pentru mine?

*Doamne al meu, Singurul Dumnezeu ce –a invelit in straiele de nemurit!

*O parcela de cer, Doamne-ti cer sa am unde sa-nviu in spatiul tarziu…

*Ma-oglindesc in ape crunt si nu stiu cine mai sunt…

*Un ceas de lumina mai mult, mai da-mi un ceas de lumina, caci bezna adanca m-ajunge si ma intina…

*In rugaciune mi-s manurile innodate. Doamne a toate, eu te astept cu privirea incremenita…

*Stau in cumpana daca sa pun comprese cu paine si vin pe obrazul tumefiat al Luminii launtrice..

*Cu lumanarea aprinsa pornesti sa strabati golul iscat intre doua trepte spre abisul cel nascator de Lumina…

*Stinghera si tacuta, cum a ancia fara fagot, in astrul diminetii te caut peste tot.

*Din necuprins in cuprins, si din departe-n aproape, Lumina cea de nestins imi cerne azurul pe pleoape…

*Pierd tot mai des intelesul, pierd calea spre luminisul de unde survine Fiinta…

*Ma-ntorc obosit, vlaguit, in locul de unde plecasem cu o tinerete in urma…

*Pana la os ma strapunge Lumina in chip dureros.

*Sufletul mi-i de duh adumbrit in trupul de zgura si devin risipitor si risipit in aceeasi masura…

*Priveam in aerul incremenit, cum prin urechile acului curge lumea…

*Fara crutare Timpul sufla naprasnic in lumanare…

*Strazile lichide au gauri spre infinit si parca ma-nghit…

*Cu prisosinta Lumina smerita din mine devine Fiinta…

*Stau rastignita pe aerul cast si nu indraznesc sa adast nici cu gandul la mirele meu, Cuvantul.

*Candela inimii – singura lumina smerita in aceasta bezna din ce in ce mai cumplita…

*Ne cuminecam unul din tacerile celuilalt ca din vinul si painea iubirii…

*Incremeneam de cat te iubeam. De-atata iubire plecasem din fire.

*De lume visam sa ma dezlogodesc ca sa te privesc, caci numai atunci cand muream te vedeam…

*Inceputul Luminii divine in noi, binecuvantare de duh, litera scrisa pe cer cu propria respirare…

*Abia apuci sa-l atingi si sufletul, dintr-o data invie…

*Sunt amutit de cat frumos ma paste in timp ce moartea in dureri ma naste…

*Ca sageata de foc trece prin inima mea eternitatea…

*In petecul azuriu cineva scrie cu o mana nevazuta un sonet indescifrabil…

*Ia-ma de mana iti strig, stai aproape de mine pana o fi sa se inlumine ca sa ma insenin…

*Tu singur imi dai intregire fiind pentru mine suport si menire…

*Pe ce temeiuri sufletesti mai poti sa zidesti si cum sa devii fire decat in amintire?

*O, bietele mele pietre de rau, de cate ori v-am mangaiat cu genunchii!

*Dar unde-mi sunt aripile, migalite cu grija, care sa ma ajute sa nu ma prabusesc in acest abis in spirala?

*E posibil ca lumina si umbra sa te agreseze in aceeasi masura? Apa sa-ti faca rau, aerul sa te prigoneasca?

*Ah, acest insuportabil rau de viata!

*Suvitele tacerii, apa salcie a lacrimilor debordand peste scheletul din vertebre de greieri!

*Inima: amestec de zgura si de pamant proaspat sfintit cu agheasma, bun de plamadit o amfora sacra…

 *In rest, idoli de tinichea, luna scoasa la licitatie, vami peste vazduhul deja impozabil…

*Si cateva brate doar, ori cativa causi, din pamantul – al nimanui – in care m-as putea sapa, cu mainile goale, un loc inverzit de odihna…
23 noiembrie 2009
Cezarina Adamescu