CONTRABANDISTUL EMINESCU

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

 

Despre întelesul înca putin înteles al jertfei si învierii

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani

UN DEMERS POETIC SI MUZICAL NEOBISNUIT

„Poezia colindelor noastre” in interpretarea poetei Lucia Olaru Nenati

Lucia Olaru Nenati a realizat un nou album audio, cel de-al treilea, intitulat „Poezia colindelor noastre” cu o compozitie cu totul originala si neobisnuita. Astfel poeta isi recita aici, cu real talent actoricesc, cateva dintre poemele despre iarna, alese din cartile sale aparute de-a lungul timpului si, mai ales, despre „Starea de sarbatoare” (titlul unui poem), sintagma care reprezinta, de fapt, definitia acestui intreg construct artistic. Insa poemele, desi purtatoare de sens autonom si magie lirica, isi dubleaza acum functia si devin si elemente prefatatoare ale unor cantece aflate intr-o corespondenta structurala  cu acestea, interpretate de poeta care, schimband registrul creativ, devine si interpreta de muzica. Ea canta aici, acompaniata de un inspirat aranjament orchestral, in primul rand, fireste, colindele vechi ale  copilariei noastre romanesti: „O, ce veste minunata”, „Sus crestini”, „Trei pastori”, „Sus la poarta raiului”, „Din an in an”, dar si atat de pretentiosul lied al lui Hubic intitulat in versiunea romaneasca „Floricica, floricea” sau doua piese nelipsite din orice praznuire internationala a Craciunului: „O, Tannenenbaum” si „Stille Nacht” pe care le putem auzi oriunde in atatea interpetari celebre si in atatea limbi. Doar ca aici, poeta romanca le canta in mai multe limbi de mare circulatie alternand strofele in acelasi cantec si incheind cu strofele in limba romana pe care o adauga astfel acelui demers poliglot.

Cum nu se putea altfel in cazul celei supranumite candva “Muzeita de la Ipotesti”, la loc de cinste se afla o colinda dintre cele reconstituite de ea cu concursul instrumental al dirijorului Ioan Cobala, ca fiind cantata odinioara chiar de Mihai Eminescu, acum reconstituita prin suprapunere si colationare stiintifica cu colectia de folclor stravechi bucovinean a lui Alexandru Voevidca, operatiune din care a rezultat o piesa muzicala deosebita, complet necunoscuta astazi.

Interpeta mai apare intr-o ipostaza in cadrul acestui album si anume in aceea de compozitoare, mai exact de cantautoare, in cazul colindului-urare „Flori de mar”, unde ii apartin deopotriva, versurile, melodia si interpretarea.

Dincolo de toate aceste informatii despre acest produs artistic sincretic special, se cuvine remarcata imbinarea armonioasa,  profunda si subtila  dintre poeziile inspirate si  muzica interpretata cu un elevat fior impresionant si care impreuna reusesc sa creeze un corpus liric si spiritual omogen deosebit, cu adevarat o stare de sarbatoare, adica, asa cum se declara pe coperta albumului, “sa recreeze acea stare curata, inalta si fericita a sarbatorilor copilariei cand cerul ne era atat de aproape iar miracolul facea parte in chip firesc din viata noastra si mai ales, cand Craciunul nu devenise inca o afacere comerciala.”
       
Carmen ANDRONACHE
Decembrie 2010

LUCIA OLARU NENATI

Lucia Olaru Nenati este, dincolo de orice consideratie, o personalitate complexa, unica in peisajul cultural botosanean al timpului nostru. Poeta de mare si recunoscut talent, ale carei creatii au aparut in cele mai importante reviste literare din tara si nu numai, in antologii de poezie romaneasca si in aproape douazeci de volume, critic si istoric literar, autoare, printre altele, a unei carti, fundamentale pentru cunoasterea fenomenului cultural botosanean din perioada interbelica „Arcade septentrionale” aparuta in anul 2008 in Editura Academiei, eminescolog de renume national, muzeograf pasionat, de numele caruia se leaga inceputurile reconsiderarii muzeistice a lui Mihai Eminescu la Ipotesti, jurnalist prolific, autor a catorva mii de articole publicate in presa locala si in zeci de ziare din tara si strainatate, interpret vocal de autentica sensibilitate, autoare a trei C.D.-uri in care readuce, pentru iubitorii de muzica, melodii cunoscute si cantate de Eminescu, talmaceste si transpune in registru liric poeziile poetului national si acum, la sfarsitul unui nou an, ne ofera cateva dintre cele mai frumoase colinde de Craciun.

Nu este de trecut cu vederea faptul ca aceasta laborioasa activitate, pe multiple planuri, cu realizari de inalta tinuta pe fiecare dintre acestea, a insemnat o munca asidua, necontenita, mii de ore de studiu in biblioteci si arhive, de cele mai multe ori departe de Botosani, in marile centre culturale ale tarii si deplasari oriunde ceva interesant putea folosi proiectelor asupra carora lucra sau celor de perspectiva, fara a se izola, nici un moment, in turnul de fildes. Paralel cu activitatea de creatie a fost muzeograf, director al Teatrului pentru copii si tineret “Vasilache” si apoi a Teatrului “Mihai Eminescu”, director al cotidianului local “Gazeta de Botosani”, lector universitar, a calatorit in numeroase tari, cel mai adesea in Canada si Germania unde sunt casatorite cele doua fiice ale sale, si unde a prezentat, in cercuri intelectuale selecte, cultura si civilizatia romaneasca si desigur, a avut o viata de familie, ca oricare dintre noi, de obligatiile careia nu s-a putut deroba.

Cum a putut sa faca atat de multe, sa fie performanta in tot ce a intreprins, sa fie plecata si totusi atat de prezenta aici, acasa, este o intrebare careia Lucia Olaru Nenati ii stie, credem, cel mai bine raspunsul. In ce ne priveste, credem ca avem de a face cu o personalitate de un tip special, dotata si inzestrata cu calitati pe care nu multi le poseda. Muzele i-au fost, cu siguranta, aproape, atunci cand s-a nascut, inzestrand-o cu aproape tot ceea ce un om isi poate dori. Raportandu-ne la mitologia greaca, in care talentul si aptitudinile intelectuale sunt harazite pamantenilor de cele noua muze, credem ca s-au intrecut sa o inzestreze cu harul lor Caliope, muza poeziei epice si a elocintei, Clio, muza istoriei, Thalia, muza artei dramatice si nu in cele din urma Euterpe, muza poeziei lirice si a muzicii. In privinta elocintei, putini au verbul, lejeritatea discursului si a digresiunilor de care dispune Lucia Olaru Nenati. Fara harul cu care a inzestrat-o Clio, n-ar fi putut sa faca ceea ce a facut la Ipotesti si nici sa scrie acea exceptionala carte despre cultura nordului  la care ne-am referit, dupa cum, poezia si muzica, pe care le-a cultivat cu dragoste si pasiune, nu i-ar fi fost atat de aproape, insemnand, poate, modul ei cel mai firesc de a se manifesta, daca Euterpe nu i-ar fi destinat sa se realizeze si in ceste domenii.

Prin urmare, chiar daca si-ar fi propus sa ramana numai poeta, n-ar fi putut face asta pana la sfarsit, pentru ca muzele nu se opresc intamplator asupra muritorilor, alegandu-i doar pe aceia care le pot duce menirea pana la capat. Constienta sau nu de acest lucru, Lucia Olaru Nenati a inteles ca trebuie sa mearga pe drumul greu al creatiei, sfidand greutatile, ignorand adversitatile, nebagand in seama zambetele ironice si rautatile, uneori abia mascate ale celor care, mai degraba, ar fi trebuit sa o apere, pentru a aduce la suprafata ceva ce vine din interiorul ei si este, poate, dictat de sus si prin urmare, de neevitat.

Poate, unii se vor intreba, de ce am considerat ca Thalia, a fost si ea, una dintre muzele care au dat contur personalitatii Luciei Olaru Nenati. Credem acest lucru, pentru ca nu intamplator a condus destinele a doua teatre, iar maniera in care-si rosteste poemele inregistrate pe C.D.-ul cu colinde de Craciun, dovedeste ca, in persoana sa, omul de teatru, chiar daca nu i-a fost dat sa fie pe scena, exista, in deplinatatea lui.
Dincolo de aceste sincere ganduri, nu cred ca mai este de spus ceva. Poate, de pus o intrebare: cand o s-o vedem pe Lucia Olaru Nenati si in postura de pictorita?

Gheorghe MEDIAN