Ce înseamnă – A Fi CREȘTIN ADEVĂRAT!

Elena TomaArticol din arhiva blogului

Elena Toma Club XXL 

.
Datorită faptului că în creștinism sunt multe confesiuni care toate pretind că ele  sunt cele adevărate, în cele ce urmează, voi răspunde la întrebarea din titlu, dar foarte pe scurt, fără a intra în profunzime. Fiecare punct prezentat ar putea constitui un subiect aparte, dar intenția mea este ca cei ce citesc să-și dea seama dintr-o privire de…

felul în care trebuie să arate si sa se poarte un creștin, familia lui, cum sa fie slujirea și închinarea lui; ce este și cum arată Biserica lui Hristos din care și el face parte, termeni, reguli, practici, principii, sărbători creștine și desigur să vorbesc despre Cel care are suveranitatea și autoritatea totală în creștinism: DUMNEZEU; despre Cuvântul Său scris în Biblie, care este Cartea de căpătâi a creștinilor, unde Dumnezeu și-a revelat voia Sa cu privire la ființa umană, și S-a revelat chiar pe Sine Însuși prin Fiul Său, Isus Hristos, pe care L-a trimis pe Pământ să-i salveze pe oameni de la iad. Sa începem, deci, cu Cel care este începutul tuturor lucrurilor:

1 – DUMNEZEU – este Creatorul tuturor lucrurilor, văzute și nevăzute Continue reading “Ce înseamnă – A Fi CREȘTIN ADEVĂRAT!”

Vrei să fii mântuit?

Tiparul prin care Dumnezeu cercetează omul, pentru mântuirea sufletului său!

.
 “Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” 

                                                                Evanghelia lui Ioan, 20.31

.
Cartea Faptele Apostolilor este  scrisă de sfântul  apostol Luca.  Și  prezintă modul cum au  lucrat apostolii sau alți  slujitori ai lui Dumnezeu, cum au fost ei călăuțiți de Duhul Sfânt,  cuvântul predicat  de ei,  și cum au reacționat oamenii care au  primit propovăduirea.

Această carte este în mod clar o continuare a Evangheliei lui Luca – lucrarea lui Iisus Hristos –  cu lucrarea practică a apostolilor Continue reading “Vrei să fii mântuit?”

Crestin autentic…

 George Danciu

.

“Împreuna cu Isus mergeau multe noroade. Isus le-a zis:

„Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu. Si oricine nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”

                                Evanghelia lui Luca,  14:25-27

.

 

ADEVARATUL CREDINCIOS

.

Care si cum e crestinul autentic? Daca luam în considerare si alte religii sau filozofii, pentru adeptii acestora, se pare ca raspunsul ar veni cu mai mare usurinta . Cei care sunt adeptii filozofiei Yoga, cunosc prevederile teoretice, dar si asanele, exercitiile practice. În mod asemanator, pentru crestinism, trebuiesc cunoscute prevederile teoretice lasate de Isus si Dumnezeu, în Sfânta Scriptura – Biblia – si trairea practica asumata de aceste Scripturi.

Niciun ostas nu se încurca cu treburile vietii, daca vrea sa placa celui ce l-a înscris la oaste. (2 Timotei, 2.4)

Înscrierea în Oastea Domnului o face însusi Dumnezeu, Cel pe care si dorim sa-L urmam, scriind în Cartea Vietii pe copiii Sai:

Oricine n-a fost gasit scris în Cartea Vietii a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa, 20.15)

Învatatura Domnului Isus este radicala. El a spus ca nu putem sluji la doi stapâni: si lui Dumnezeu si lui Mamona (denumirea biblica a diavolului, care personifica bogatia si lacomia de bani). Învatatura Sa nu e una de lumini si umbre, ci e o învatatura plina de lumina!

Isus a vorbit ca în viata si în lume sunt doua cai. Una, e cea lata pe care merg multi spre pieire. Dar mai e si una îngusta care va duce omul în sus, la Cer la Domnul, iar pe aceasta cale putini sunt cei care o afla. Ea nu e deci la îndemâna oricui. Calea aceasta are si o usa. Isus a zis: Eu sunt usa. Usa e joasa, sa poata intra oricine, dar în asa fel încât sa nu poata intra prin ea cineva care e prea înalt în ochii lui si e mândru. Niciunul, care este mândru, nu poate trece prin acea usa (Isus). Însa, celor smeriti, Dumnezeu le da harul de care au nevoie sa poata intra pe calea îngusta si a-L gasi pe Isus. Acestia vin la Domnul sa capete iertarea de care au nevoie, caci pacatul e un zid de despartire în om si Dumnezeu.

***

I. Prima conditie

Cine iubeste pe tata ori pe mama (…) pe fiu ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

                                                                                Matei, 10.37

Împreuna cu Isus mergeau multe noroade. Dar Isus s-a întors si le-a zis: „Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu.

Vorbirea sa era prea de tot si, într-alt loc sBiblia spune ca la auzul unor astfel de cuvinte unii ucenici L-au parasit. El l-a întrebat pe Petru Voi nu va duceti?, dar Petru a raspuns:Unde sa mergem, la Tine sunt cuvintele vietii!

A urî, în limba greaca, foloseste cuvinte care înseamna a iubi mai putin. Cum ar fi ca doi tineri care zic ca se iubesc, ar auzi de la celalalt: Draga, te iubesc foarte mult, dar nu la fel de mult ca pe…! Nu ar fi un raspuns si o afirmatie care sa multumeasca partenerul. La fel, Domnul Isus, care cunoaste adevarul, pentru binele nostru, ne spune de la început ca trebuie sa-L iubim mai mult decât pe parintii, frati si surori, mai presus de altii, pentru a ne califica sa fim crestini autentici. Petru i-a spus Domnului: Doamne, ce vom câstiga, caci iata ca noi am lasat totul pentru Tine, iar Isus i-a raspuns:

Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau nevasta, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit si va mosteni viata vesnica. (Matei, 19.29)

Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu.

Cine e pe tronul vietii tale? Sunt eu sau Isus? Cine e seful meu? Cine are ultimul cuvânt? Ma cercetez pentru fiecare decizie si vad ce ar zice Isus, daca decid într-un fel sau altul. Pavel a spus: traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine. Aceasta trebuie sa fei o realitate pentru fiecare crestin autentic. Orice gând sa-l facem rob ascultarii de Cristos. (Galateni, 2.20; 2 corinteni, 10.5)

II. A doua conditie

Si oricine nu-si poarta crucea (…) nu poate fi ucenicul Meu

                                                                                  Matei, 10.37

E o cruce, o lupta spirituala mare, care uneori depaseste partea spirituala, aceea de a-L urma pe Domnul, de a fi crestin care traieste cu cumpatate, dreptate si evlavie (Tit, 2.12)

Crucea, la care se refera Domnul Isus, e o metafora, însumând suferintele fizice si spirituale si materiale care le are un crestin, în urma faptului ca e crestin si ca traieste ca un adevarat crestin si este prigonit, urât, denigrat, persecutat, dezavantajat de drepturi, de atitudinea partinitoare a semenilor si autoritatilor. E acea povara care îti revine faptului ca te implici în lucrarea Domnului de promovare a Evangheliei care totdeauna aduce împotrivire. Pentru ca îti pasa de ceilalti care nu sunt mântuiti si traiesc în imoralitate departe de Dumnezeu.

  1. A treia conditie

Si oricine (…) nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu

                                                                                     Matei, 10.37

Se cere a fi perseverenti, în a-l urma pe Domnul zi de zi, pâna la sfârsitul vietii, în vesnicie. Trebuie sa mergem pâna la capat. Capatul e însa la El. Trebuie sa ajungem la El, în final, în Raiul ceresc pregatit tuturor celor care-l iubesc si-l urmeaza. Noi nu prea stim acum unde e capatul. Ne va fi greu sa-L urmam, dar trebuie, daca vrem sa fim crestini, ucenicii Lui, daca vrem sa avem numele scris în Cartea Vietii.

Trebuie sa renuti la prioritatea prietenilor, familiei, a vecinilor, colegilor, a-l avea pe El ca prioritate, în toate. Doamne ajuta!

Sa luam Crucea prigonirilor si sa mergem tot înainte cu El si în urma Lui.

Vom putea? Prin puterile noastre, nu. Dar El ne-a promis ca e cu noi pâna la sfârsit, ca ninic si nimeni nu ne va smulge din mâna Lui.

Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poarta totdeauna cu carul Lui de biruinta în Hristos si care raspândeste prin noi, în orice loc, mireasma cunostintei Lui. (2 Corinteni, 2.14)

Asa cum Si-a condus poporul la iesirea din Egipt, prin Marea Rosie ca pe uscat, iar urmaritorii s-au înceat, El ne va purta în Carul Lui de biruinta. Glorie Domnului! Amin.

Doamne, ajuta-ma sa ma încred pe deplin în promisiunile Tale si sa Te urmez! Amin.

Creștinul credincios!

George Danciu

“Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors şi le-a zis: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14.25-27

 

ADEVĂRATUL CREDINCIOS!

Care și cum e creștinul autentic? Dacă luăm în considerare și alte religii sau filozofii, pentru adepții acestora, se pare că răspunsul ar veni cu mai mare usurință. Cei care sunt adepții filozofiei Yoga, cunosc prevederile teoretice, dar și asanele, exercițiile practice Continue reading “Creștinul credincios!”

Ce decizie iau…

George Danciu

Si-a venit în fire si a zis: „Câti argati ai tatalui meu au belsug de pâine, iar eu mor de foame aici! Ma voi scula, ma voi duce la tatal meu si-i voi zice: „Tata, am pacatuit împotriva cerului si împotriva ta si nu mai sunt vrednic sa ma chem fiul tau; fa-ma ca pe unul din argatii tai.” Si s-a sculat si a plecat la tatal sau. Când era înca departe, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila de el, a alergat de a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat mult. Fiul i-a zis: „Tata, am pacatuit împotriva cerului si împotriva ta, nu mai sunt vrednic sa ma chem fiul tau.””

                                                                    LUCA, 15.17-21

 .

TIMPUL – RISIPA UNEI MARI BOGATII

Din vremuri stravechi omului îi place sa stie ce se mai întâmpla în lume.

Unii din filosofii epicurieni si stoici au intrat în vorba cu Pavel. Si unii ziceau: „Ce vrea sa spuna palavragiul acesta?” Altii, când l-au auzit ca vesteste pe Isus si învierea, ziceau: „Pare ca vesteste niste dumnezei straini.” Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag si au zis: „Putem sa stim care este aceasta învatatura noua pe care o vestesti tu?Fiindca tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea, dar, sa stim ce vrea sa zica aceasta.”

Caci toti atenienii si strainii care stateau în Atena nu-si petreceau vremea cu nimic altceva decât sa spuna sau sa asculte ceva nou. Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului si a zis: „Barbati atenieni! În toate privintele va gasesc foarte religiosi. Caci, pe când strabateam cetatea voastra si ma uitam de aproape la lucrurile la care va închinati voi, am descoperit chiar si un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiti fara sa cunoasteti, aceea va vestesc eu.”(Fapte, 17)

Caci toti atenienii si strainii care stateau în Atena nu-si petreceau vremea cu nimic altceva decât sa spuna sau sa asculte ceva nou.

Cu totii avem automatisme de comportament. Cafeaua si citirea ziarelor. Manipulam cu îndemânare telecomanda TV pentru a urmari care sunt ultimele stiri si evenimente. Timpul – ca un ucigas, tacut –, trece impasibil, lasându-ne cu aceste tabiete care însa, în majoritatea lor au o mare încarcatura negativa, pesimista, deoarece peste tot auzim doar de crize, morala si materiala. Dar aceasta stare, în final, nu ne duce într-o directie buna, dimpotriva, doar spre certuri, iritare, depresie si nemultumire.

E vremea sa facem ceva ca sa iesim din acest mare impas în care traim.

***

LIVIU REBREANU: Sa nu se rupa crucea familiei!

Am fost în 2009 în Casele memoriale LIVIU REBREANU din Nasaud si Maieru (judetul Bistrita-Nasaud). La Casa din Maieru, amfitrion era profesorul Sever Ursa care scotea si un Ziar, periodic,  împreuna cu elevii comunei. Pe timpul vizitei, profesorul tocmai vorbea unui mare grup de adolescenti care învatau din opera acestui mare scriitor. Informatiile au venit natural, una dupa alta, însa când Sever Ursa se pregatea sa spuna care au fost ultimele sale cuvinte, dintr-o data am devenit foarte atent cu toata fiinta, ca nu cumva sa-mi scape vreo vorbulita. Cel care-l nemurise pe Ion al Glanetasului, murise la 1 septembrie 1944, ora 2.13 lasând cu limba de moarte familiei sale, aceste pretioase cuvinte:

Sa nu se rupa crucea familiei!” 

Descifrând mesajul, batrânul profesor a spus ca Rebreanu dorea ca familia sa ramâna unita. Familia sa nu renunte la cruce. Um mare poet crestin scria: Crucea-i ascultarea Domnului Isus. Ascultarea e o cruce. Nu e usor sa asculti, e în firea omului de a face altfel.

Ce iubesti mai mult, doresti sa ramâna întreg, sa nu se rupa, sa nu se farâmiteze.

***

ISUS: „Daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.

                                                                                                 Luca, 13.3

În vremea aceea au venit unii si au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al caror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeti voi”, le-a raspuns Isus, „ca acesti galileeni au fost mai pacatosi decât toti ceilalti galileeni, pentru ca au patit astfel? Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.” Luca, 13.1-3)

Biblia spune ca Dumnezeu, dupa ce ne-a vorbit în multe feluri si in multe rânduri, prin proroci, la sfârsit ne-a vorbit prin Fiul Sau Isus.

Ultimul Cuvânt al lui Dumnezeu l-am primit primit prin Isus. Vorbirea sa are deci o foarte mare greutate.

Domnul a vorbit cu mare putere si Cuvântul Lui se împlineste întocmai. Trebuie sa luam aminte cu toata fiinta noastra, sa fim atenti la ce vrea El sa ne spuna.

Isus a zis Credeti voi”, le-a raspuns Isus, „ca acesti galileeni au fost mai pacatosi decât toti ceilalti galileeni, pentru ca au patit astfel? Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.” Luca, 13.1-3)

Domnul, pentru a-i lamuri mai bine pe ascultatorii Sai, le-a mai spus si pilda aceasta:

Un om avea un smochin sadit în via sa. A venit sa caute rod în el, si n-a gasit. Atunci a zis vierului: „Iata ca sunt trei ani de când vin si caut rod în smochinul acesta, si nu gasesc. Taie-l. La ce sa mai cuprinda si pamântul degeaba?” „Doamne”, i-a raspuns vierul, „mai lasa-l si anul acesta; am sa-l sap de jur împrejur si am sa-i pun gunoi la radacina. Poate ca de acum înainte va face rod; daca nu, îl vei taia.”

Dumnezeu vede ca nu gaseste la mine si la dta rodirea de care El se asteapta. Dar a decis sa ne mai acorde un an, 8760 ore. Practic nu stim cât, poate mai putin, poate mai mult. Cert e ca El ne mai amâna, ne mai da har. Domnul Isus mijloceste, El zice: „Mai lasa-l si anul acesta. Am sa-l sap de jur împrejur si am sa-i pun gunoi la radacina. Poate ca de acum înainte va face rod; daca nu, îl vei taia.”

Domnul Isus sigur îsi va face partea la care se angajeaza. Un timp, mai suntem pe lista Sa de prioritati. Sa ne facem si noi partea care ne revine. Sa ne venim în fire si sa ne întoarcem cu fata catre Tatal ceresc.Amin.

***

Cu privire la starea spirituala, ce putem face?

  1. Sa învatam

Sa ne oprim din acest mers fara tinta si fara de folos. Sa punem STOP pierderii de timp a TV cu acest consum de timp negativ, care ne fura linistea sufleteasca.

Învatatorul – Isus -, ne spune ca acei galileeni au fost omorâti, nu pentru ca erau rai, ceea ce era adevarat, deoarece aici pe Pamânt nu se va face dreptate!

Nu se duc raii si ramân bunii. Ne ducem pe rând si pe sarite, aleatoriu, oarecum la întâmplare dpdv al nostru. Acum când faradelegea se înmulteste, noi sa tragem concluziile care se impun. Ca sunt vremuri grele. Ca celor rai le merge bine. Dar noi sa ne atintim privirile în sus, la Dumnezeu, caci izbavirea este aproape.

  1. Sa alocam timp evaluarii personale

Privind la TV, la mersul lumii, vedem într-adevar câte nedreptati se întâmpla. Cât gresesc cei pusi în fruntea oraselor, judetelor, guvernelor, parlamentului, Justitia – însa nu noi trebuie sa-i acuzam si sa-i judecam.

Noua ne revine sa ne evaluam pe noi însine. Sa ne vedem pacatele noastre si sa ne pocaim de ele. Sa vedem cum traim noi.Sa ma vad si sa ma analizez pe mine! Însa noi suntem subiectivi si îngaduitori cu noi însine. Si fratii lui Iosif, peste ani, dupa ce-l vândusera pe Iosif ca sclav unei caravane care l-a dus în Egipt, au crezut si au zis: Noi suntem oameni de treaba!. Însa evaluarea personala trebuie facuta în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic bun nu locuieste în mine, adica în firea mea pamânteasca. Vreau sa fac binele, dar raul sta lipit de mine. Numai Dumnezeu ne poate elibera de neputinta.

Îngerului bisericii din Laodicea, i se spune asa:

Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici în clocot. O, daca ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici în clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: „Sunt bogat, m-am îmbogatit, si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatat prin foc, ca sa te îmbogatesti; si haine albe, ca sa te îmbraci cu ele si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi. Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvna, dar, si pocaieste-te! (Apocalipsa, 3.15-19).

Doar Dumnezeu ne cunoaste, chiar mai bine decât noi. El stie orice gând al nostru. Cântarul si cumana dreapta, toate unitatile de cântarit sunt la El. El vede ca suntem mincinosi, goi si orbi. El vrea sa ne dea alifia pentru ochi, sa vedem. El vrea sa ne îmbrace în haina neprihanirii – sa venim la El si sa ne marturisim pacatele. Sa lasam Duhul Sfânt si constiinta sa lucreze si sa ne elibereze din pacat si rusine. Trebuie sa ne acordam timp, sa ne evaluam în lumina Cuvântului si sa ne pocaim, sa ne întoarcem de la caile noastre rele, la umblarea cu Dumnezeu, în lumina.

  1. Sa alocam timp investitiei divine, în noi

Domnul Isus S-a angajat sa pregateasca mai bine smochinul fiecaruia (trup si suflet si duh), pentru a putea rodi dupa voia Creatorului care asteapta sa gaseasca rodire.

Cu fiecare se poarta ca un tata grijuliu. Când prorocul Ilie era deznadajduit, Dumnezeu nu i s-a aratat în tunet si furtuna, ci printr-un susur blând si linistit. El e printul Pacii. Si l-a întrebat ca un parinte: – Ce faci tu aici, Ilie? Te întreaba si pe tine, ce faci? Cerceteaza-te! El vrea sa stii ca El e lânga tine, Domnul este umbra ta, pe mâna ta cea dreapta. El te va ajuta si te va sprijini, daca voiesti sa umbli în lumina si în adevar.

Daca umblam în lumina, Dumnezeu ne curateste ca pe niste mladite de vie, roditoare, pentru a aduce o si mai multa roada. El face în noi o investitie buna!

Poate esti într-o stare de neascultare ca aceea a lui Iona, Dumnezeu se asteapta de la tine sa fii într-un anume loc, în Ninive, sa vorbesti despre pocainta – sa nu  pierim si altii la fel -, însa te afli blocat ca si Iona în clestele pestelui si nu mai poti face nimic, decât sa te rogi. Ti s-au luat toate optiunile, toate posibilitatile de miscare si actiune – nu poti decât sa te rogi Creatorului sa aiba mila, de tine, pacatosul! Doamne ajuta!

Concluzie: Dumnezeu se asteapta sa rodim pentru slava Sa. El ne-a mai dat un timp sa ne cercetam, sa învatam, sa ne evaluam viata, sa ne pocaim de faptele moarte si sa aducem roada investind în lucrarile Duhului Sfânt, în lumina.

Azi sa ne decidem – Voi investi timp pentru lucrarile duhovnicesti care-i aduc slava lui Dumnezeu! Amin.

(Text inspirat de Cuvântul pastorului Relu Moldovan – Biserica Penticostala Carpati din Cluj Napoca)

E vremea să iau decizii!

 George Danciu

Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”

                                                                    LUCA, 15.17-21

 .

TIMPUL – RISIPA UNEI MARI BOGĂȚII

Din vremuri străvechi omului îi place să știe ce se mai întâmplă în lume.

Unii din filosofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu Pavel. Şi unii ziceau: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?” Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini.” Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag şi au zis: „Putem să ştim care este această învăţătură nouă pe care o vesteşti tu? Continue reading “E vremea să iau decizii!”

Parastase pentru un loc vesnic cu verdeata

NECHITA IOAN – Fost secretar al Arhiepiscopiei Cluj  si  preot paroh la Catedrala 2 Cluj-Napoca –

Marturia inregistrata la Zalau in Octombrie 2008

EPISODUL 4

In acest episod fostul preot ortodox Nechita Ioan povesteste cum a primit treptat intelepciune de la Dumnezeu, si intelegerea biblica  privind  traditia omeneasca a parastaselor. Vom vedea daca „asigura” sau nu pot asigura pe cei morti de locuri vesnice cu verdeata!

NECHITA IOAN: … Acum, intram in planul doi de slujire, liturgical.

Vedeam adesea venind la oficiul parohial oameni cerniti, cu sufletul plin de durere, impovarati, cu fetele intristate, mimica fetei ii trada ca poarta o durere in sufletul lor, imbracati in acele haine de doliu.

[pullquote] Constiinta este îngerul lui Dumnezeu care îl pazeste pe om.

Paisie Olaru [/pullquote]

– Ce s-a intamplat?

– Parinte, x, y, cel mai drag sufletului nostru ne-a parasit!

Cautam sa le aduc o raza de speranta, o raza de lumina, sa le incalzesc sufletul.

– N-am venit in aceasta lume toti deodata, si nici nu vom pleca toti deodata. Mai devreme sau mai trâziu, toti vom pleca, la rândul cetei noastre. Dar si raspunsul lor venea imediat:

-Parinte, problema este tragica si ne framânta. A plecat. Stim ca vom pleca toti. Dar durerea care este si ne framânta este asta: el a murit nespovedit, neimpartasit si fara de lumânare. El va avea parte de lumina invierii lui Christos?

[pullquote] Constiinta este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi.

Oscar Wilde [/pullquote]

– Desigur!, le dadeam eu incredintarea:

“Prin aprinderea cât mai multor lumânari, un numar cât mai mare de lumânari, veti aduce lumina in sufletul lui, in viata lui. Apoi, sa pregatiti 6 kg de ceara fara parafina, sa confectionati o lumânare de inaltimea defunctului si in noaptea invierii, acolo, când voi striga pentru prima data „Veniti de luati lumina!”, aprinzând de la mine, pentru prima data, veti aprinde lumina in sufletul lui.”

Dar, dupa aceste indemnuri, iata ca am sesizat ca evanghelistul Ioan vine si prezinta ce spune Isus : „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla in intunerec si va avea lumina vietii.

Apoi, in cele 3 zile când se indeplineau formele actului de deces, ora plecarii, procesiunea de inhumare, veneau si imi cereau consultanta si asigurarea:

– Parinte, el a dus o viata cam necanonica, cam neortodoxa, i-a placut si paharul si desfrânarea si hotia si a fost si clientul penitenciarelor si Internelor, oare el va avea parte de imparatia lui Dumnezeu? Asta ne intereseaza.

– Desigur, prin moliftele pe care le voi da eu citire la data inhumarii. Si-n una din molifte, se zice asa: Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, care ai calcat moartea, pe diavol l-ai surpat si ai daruit viata lumii Tale…; pâna aici textul era valabil, biblic. Dumnezeu a surpat moartea, a daruit si vrea sa daruiasca viata lumii Lui.

Numai ca de aici textul schimba intelesul biblic: Pe robul Tau, pe roaba Ta, plecata de la noi, ea a cazut sub pacatul lui, sub pacatul mamei ori al tatalui, ori pe un preot a amarât si a luat de la el legatura nedezlegata, eu il dezleg de pacatul trupesc si sufletesc in veacul acesta si in cel ce va sa vie si-l asez in loc de verdeta, in loc de odihna unde nu este durere, chin sau intristare, nici suspin, ci viata fara de sfârsit.

Ca viata e fara de sfârsit, adica ireversibila, era un adevar. Cu ocazia Sarbatorilor Pascale, preotul paroh isi saluta enoriasii, el primul, din noaptea invierii, pâna in Duminica Tomii:

[pullquote] Sfântul numeste sufletul constiinta.

Cuviosul Agaton [/pullquote]

– Christos a inviat! Enoriasii raspundeau:

– Adevarat, a inviat!, imediat venea confirmarea.

– Iubiti credinciosi, aveti incredintarea ca aveti parte de lumina invierii lui Christos?

– Nu stim, parinte! Dumnezeu stie!

– Dar nu ati dori sa stiti?

Parinte, mai are vreun rost sa stim? Pentru ca de când ati venit in Cluj-Napoca d-voastra si altii inaintea d-voastra, slujbasi ai altarelor, mereu aud, indiferent de viata lui, de traire si de rugaciune, de viata lui cu Dumnezeu, de a fost pacatos, de a fost nepacatos, dvs. tot in sânul lui Avraam ii ingramaditi, acolo.

– ?!

– Si când vin enoriasii la dv. si va intreaba: Parinte, va avea el parte de imparatia lui Dumnezeu, dv. ziceti:  „- Desigur, pentru ca daca veti savârsi cât mai multe parastase, numarul parastaselor il aseaza pe mort in pozitia cea mai favorabila!

– ?!

– Dar unde e mai potrivit, parinte, in dreapta, ori in stânga lui Avraam? In fata, mai in spate, in centru, unde e locul mai potrivit si va fi mai bine?

– Depinde de dumneavoastra, de numarul de parastase pe care le faceti!

Dar iata ca imputatia si reprosul pe care mi-l aduceau enoriasii, erau indreptatite!

Retragându-ma in biblioteca cancelariei Parohiei, deschizând Sfânta Scriptura, intâlnesc urmatoarele, in Ezechiel: „Tatal, nu raspunde de nelegiurea fiului. Fiul, nu raspunde de nelegiurea tatalui. Sufletul care pacatuieste, negresit va muri.

Apostolul Pavel vine si enunta in Epistola catre romani: „Plata pacatului este moartea.” Si deodata parca imi dadeam raspunsul. Punându-mi intrebarea, se cerea sa-mi dau si raspunsul.

Deci, tatal, nu raspunde de nelegiuirea fiului, fiul nu raspunde de nelegiuirea tatalui. Din a cui autoritate, din a cui incredintare, din partea cui am primit eu aceasta autoritate, aceasta incredintare de a-i ierta pacatul (unuia, altuia, mortului etc), pentru ca gasim scris in Biblie: ” Ia aminte Israele, Eu iti iert pacatul si-ti indepartez nelegiuirea ca pe un nor.”.

Eu îti sterg faradelegile ca un nor, si pacatele, ca o ceata: întoarce-te la Mine, caci Eu te-am rascumparat.” – Isaia, 44:22

ca sa-ti aduci aminte de trecut si sa rosesti, si sa nu mai deschizi gura de rusine, când îti voi ierta tot ce ai facut, zice Domnul Dumnezeu.” – Ezechiel, 16.63.

Apoi, ca:  in Ceruri s-a deschis o carte de aducere aminte si in ea au fost scrise faptele oamenilor. Fericiti de mortii care mor in Domnul, caci faptele lor ii urmeaza! Cei morti au fost judecati dupa faptele lor.

Apoi, evanghelistul Ioan, in Apocalipsa scrie: nimic spurcat, pacatos, intinat, defectuos, nu va intra in imparatia lui Dumnezeu. Vine ceasul când cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce-L vor auzi si au facut cele bune vor iesi in invierea vietii, cei ce au facut cele rele, in invierea osândei.

Acestea versete enuntate aici, mi-au rascolit atât de puternic inima, incât, sufocat de intrebari, ma vedeam ca sunt intr-o pozitie nebiblica!

Dar totusi imi venea in gând sa decupez aceste versete citate, aceste capitole si versete din Biblie, pentru ca-mi sunt potrivnice! Pentru ca aveam (pâna atunci) incredintatrea, ca, prin punerea mâinilor episcopului, aratându-ma in fata opiniei publice, in fata bisericii, in fata asistentei in serviciile acelea liturgice solemne, ca am incredintarea, puterea de a ierta si de a dezlega pacatul.

Si iata ce am constatat, ca rezolvarea pacatului nu era acolo, prin molifte sau in scaunul de spovedanie, dupa ce audiam neputintele, scadentele celor ce-si marturiseau lacunele din viata lor.

Si unii veneau cu toata sinceritatea, dorind eliberarea, dorind usurarea si deindata le dadeam: „- Te iert si te dezleg de toate pacatele tale!

Am constatat ca toate acestea, in plan liturgic, si in plan liturgical, nu-si au asezarea biblica, nu-si au temelie scripturistica.

Ca si in celelalte planuri de slujitre in ce priveste cultul sfintilor, cultul icoanelor, sunt atât de potrivnice, ca practica, desi le practicam cu sinceritate si credinciosie, cu toata incredintarea, erau potrivnice Sfintei Scripturi, Bibliei – singura autoritate divina.

Nutream acea incredintare ca sfintii sunt mijlocitori, sfintii sunt cei care ne reprezinta, cei care intervin, ei sunt ca o casa de avocatura in fata lui Dumnezeu. Si ei te reprezinta, daca te rogi lor, ei te absolva de orice penalitate, de orice responsabilitate a pacatului.

Dar iata ca deschid in Faptele apostolilor capitolul 4 cu versetul 12, unde Apostolul Luca relateaza cum atunci cand Petru a fost chemat in fata mai marilor rabini si preoti, incultul si fricosul de altadata, Petru, acum, când li s-a pus in vedere sa nu mai predice mântuirea in Numele lui Isus Christos, el va spune cu mare indraznela si apasat: “In nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti.!”

Apoi in 1 Timotei, 2:5, apostolul Pavel vorbeste si mai clar: „ Nu este nici un alt Mijlocitor intre om si Dumnezeu decât Omul Isus Christos.

Si asa am constatat ca rezolvarea pacatului s-a facut acolo la Golgota, pretul pacatului, nota, s-a achitat pe Crucea de lemn prin rastignirea lui Isus, cel neprihanit. Si,  preotia, pe care eu o predicam si o profesam nu avea nici cel putin fundament din punctul de vedere al Vechiului Testament, al preotiei aaronice.

Când Isus a spus pe Cruce „Sfarsitu-s-a”, „Savarsitu-s-a”, Evanghelistul Matei (27.51) arata: „catapeteasma Templului s-a rupt de sus pâna jos. Una din editiile biblice, din vremea diaconului Coresi, a Noului Testament de Balgrad, iesite din teascurile Târgovistei,  arata foarte clar (nu stim cum de corectorii sinodali au permis acest fapt): Catapeteasma Bisericii s-a rupt in doua de sus pâna jos, aratând incheierea si caderea preotiei.

Si, despre incheierea acestei preotii o arata atât de clar apostolul Pavel in Epistola catre Evrei, capitolele 7, 8 si 9. Acolo se arata ca preotii erau multi, pentru ca moartea ii impiedeca sa ramâna pururea.

Dar astazi avem un Mare Preot, pe Isus Christos. Pâna atunci era un mare preot pamântesc, care intra odata pe an in Sfinta Sfintelor cu jertfe de sange pentru pacatele sale si ale poporului. Dar, de-acum, odata cu Invierea Domnului Isus, avem un Mare Preot, care S-a adus pe Sine ca Jertfa fara cusur odata pentru totdeauna si care sta la dreapta lui Dumnezeu (fara pacat) si Mijloceste pentru sfinti (oameni) dupa voia Sa. S-a terminat cu acea preotie, acolo si atunci (in Ierusalim, la Cruce). Lucrarea marelui preot din VT directiona spre ce avea sa vina prin Domnulm Cristos, prin Jertfa Lui, il prefigura pe El.

Constatând toate acestea, am inceput sa renunt la o parte din patristica, sa renunt la o parte din sfânta traditie, din randuielile bisericii, la predanii (datina, obicei, traditie) si sa aduc Cuvântul lui Dumnezeu cât mai aproape de enoriasi, eliberat de obiceiurile acestea atât de stufoase, de tenebroase, atât greu de suportat (nebilice fiind), sa-i indrept catre Christos Domnul.

Evident au inceput sa apara petitiile, plângerile din partea colegilor: Parintele Nechita Ioan predica in stilul  bisericilor evanghelice, sectare…

VA URMA !!!

Puteti vedeaZorii    Ep. 1   Ep.2   Ep. 3   Ep.5

SCRIITORI OLTENI: ION CATRINA – ELIBERAREA PRIN ÎNTOARCERE SPRE TRECUT

prof. Rafaela TRAISTARU

 

 

Ma voi opri mai ales asupra primului roman „Potecile destinului” si ultimului „Urmasul” deoarece ambele au note autobiografice, iar autorul ,desi pare omniscient, povestirea fiind la persoana a III -a, îsi face simtita prezenta prin caldura si întelegerea cu care îsi priveste si-si prezinta eroii. Folosind o tehnica moderna, cea a oglinzilor care prezinta diferite fatete ale personajului din care se încheaga o personalitate puternica, scriitorul dovedeste faptul ca îsi cunoaste personajele, le întelege ezitarile si este alaturi de ale atunci când ele îsi cauta radacinile si se autodescopera. De aceea la aceste personaje ,în special la Nicu Costescu din „Potecile destinului” si Luca, din „Urmasul”, oameni macinati de nelinisti si cautari, eliberarea se produce în momentul în care ,asumându-si greselile lor si ale sistemului care le-a generat, privesc detasat spre bolgiile infernului prin care au trecut si accepta sa mearga mai departe. Putem spune ca e vorba de o dubla eliberare a personajului si a autorului.

 La sfârsitul primului roman, scriitorul marturiseste: „Faptele descrise sunt autentice. Numele unor personaje sunt imaginare. Cei ce se vor recunoaste o fac pe propria lor raspundere. Orice reactie de ostilitate fata de aceste rânduri va izvorî numai din rândul acelor ce vor fi dorit ca el sa taca. N-a putut s-o faca, pentru ca a vrut ca istoria sa nu se mai repete.” Consider ca aceste rânduri sunt de fapt cheia întregului roman, mobilul care a stat la baza scrierii acestuia. Autorul trebuia sa scrie pentru ca umilintele pe care le-a îndurat într-un regim care nu respecta omul cu toate gândurile si aspiratiile lui, care frângea visurile într-un mod brutal, sa nu mai renasca. Eliberarea se produce calm, matur, fara patima ,doar cu o detasare amara si trista.

 Autorul nu-i condamna pe cei care i-au facut rau personajului sau (adica lui), el prezinta faptele oarecum împacat cu soarta, lasând cititorului dreptul la judecata. Toate mediile sociale sunt trecute în revista în primul roman, dar poate, cel al intelectualilor care trebuiau sa-si reprime anumite aspiratii, este cel mai drag cititorilor, desi pentru scriitor si personaj locurile natale, cu viata patriarhala, înnobilata de aura privirilor unui copil ce a deschis ochii într-un sat înca „nestricat „ de lumea moderna sunt „edenul” spre care se întoarce mereu si unde spera sa gaseasca acea eliberare de spaimele trecutului.

 Conceput cu o structura polifonica, romanul înmanuncheaza prin eroii sai un singur destin, la conturarea caruia contribuie toti ceilalti, care nu sunt altceva decât fatetele unui singur personaj. Potecile destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin si al Anei Maria sunt deschideri mediatice ale unei multiple si fantastice partituri. Într-o atmosfera kafkiana în care actioneaza un mecanism ocult al fortelor raului,iar omul asteapta neputincios sa fie strivit, personaj ele strabat un drum al Golgotei din care majoritatea nu se mai întorc. În final glasul rotilor de tren care este un laitmotiv în acest roman, va fi melodia care sugereaza eliberarea: „În ritmul leganat al rotilor de tren a cautat motive pentru o detasare. E vremea sa mergem la drum/ Si tu ca si mine liber sa zbori/ Sa mergem spre muntii cu piscuri în nori/ Spre marea albastra, unde mereu/ Cutreiera slobod doar vântul si eu …” . Motivele însa nu se întrezareau.

Si totusi eliberarea personajului de framântari, de întrebari, de cautari se produce, caci cel care asculta acum glasul rotilor de tren este mult mai calit decât tânarul care plecase cu câtiva ani înainte din Costestiul natal spre Brasov, Iasi, Caracal, pe cararile întortocheate ale vietii pentru a se desavârsi ca om , devenind un observator fidel al meandrelor destinului si un tip lucid, capabil sa discearna binele de rau si sa evite capcanele unui regim ce ameninta sa distruga în tavalugul sau, destine nevinovate. Ca aceasta eliberare s-a produs stau marturie celelalte patru romane care au aparut în decurs de doar câtiva ani: „Tarâmul umbrelor”, „Pamântul îngerilor”, „Cerul infernului”. ,,Urmasul”- aparut în 2009.

 „Urmasul” încheie un ciclu. Cele cinci volume alcatuiesc un tot unitar si se înscriu într-o adevarata cronica a destinului unor familii de oameni simpli ce strabat drumurile vietii într-un secol plin de contraste, de încercari” aberante si obstacole existentiale, pe cât de crude, pe atât de nedrepte si inutile. Personajele celor cinci volume developeaza actiuni ce se împletesc complicat si subtil într-o retea ce poate, în sfârsit, sa fie descifrata, pentru ca unele dintre ele îsi regasesc radacinile în negura timpurilor ce duce pâna la „Urmasul”.

 Cu actiunea plasata într-un tinut aproape de basm, în inima muntilor, într-un adevarat cuib de vulturi, numeroasa familie a Balaienilor duce un razboi tacut cu muntele. Desi aparati de dusmanii din afara, cei din familia Balaienilor duc o lupta inegala cu salbaticia muntelui care le ofera protectie pentru a prospera, dar le cere si „tribut” în vieti omenesti. Ramân doar doi oameni: Simion si unicul sau fiu, Luca. Luca este „urmasul” care traieste o drama sfâsietoare ramânând de tânar singurul stapân al acestui cuib de vulturi, în urma mortii absurde a lui Simion, în zilele tulburi ale primului razboi mondial. Luca exercita asupra celor ce-l cunosc o atractie puternica, dar în mod paradoxal, toti cei care vin în contact cu el si doresc sa-1 ajute, sfârsesc tragic, de parca el ar fi cel blestemat si ar fi obligat sa razbeasca singur pentru a dobândi calitatile necesare unui învingator. El trece anevoie peste obstacole de tot felul pe care destinul orb i le presara pe drumul vietii si nu devine un om invincibil, ci doar un simplu urmas ce a razbit în cele din urma si a reusit sa predea stafeta la altii.

 Desi personajul este înconjurat de oameni care îl îndragesc, el lupta si sufera tot singur. Simion, Damian, surorile Lacatus, Niculaie si Paraschiva nu fac altceva decât sa-1 simpatizeze si sa-i usureze drumul spre împlinire, însa ele nu-i modifica cu nimic traiectoria prestabilita de Parce. Eliberarea personajului se produce târziu, dupa ce în urma unui sir de nedreptati si violente, Luca pierde totul, în roman razbate un puternic strigat de alarma referitor la lege, justitie, dreptate si adevar. Luca pierde în mod abuziv drepturile de proprietate asupra pamânturilor stramosilor sai, pe motiv de lipsa de probe doveditoare, pentru ca actele arsesera la incendiu, iar proprietatea, ramasa libera, e adjudecata de o camarila judiciara din care face parte chiar avocatul ce trebuia sa-1 apere la proces. Când ramâne fara casa si avere, iar trecutul îl chinuie cu toate fantomele lui. Luca încearca sa închida acest trecut într-un sipet de unde spera sa nu mai slobozeasca niciodata: „Revedea totul cu mii de amanunte si i se parea ca a fost ieri pe acolo si ca din casa de lemn si de piatra ce se afla în fata curtii îi zâmbeau sfios ferestrele tacute, iar tetele ce se refugiasera de peste munti erau raze ale soarelui de primavara, blânde si mângâietoare”. „Acolo au fost stramosii mei, acolo s-a nascut tata si acolo m-am nascut si am încercat sa traiesc eu. Fiti în veci blestemati voi, ce mi-ati rapit trecutul si fericirea”… „?i-a promis ca în viata lui sa nu mai aminteasca despre trecut si sa încuie toate amintirile în el sub lacatul tacerii”.

 Când trecutul va navali furtunos asupra lui,eliberarea va fi atât de brutala, încât îl va face pentru moment sa-si piarda cunostinta si sa înteleaga ca exista pe undeva o dreptate pe care doar Dumnezeu e în stare sa ti-o faca tie, muritor de rând:„Luca a privit fara sa-si creada ochilor. Pamântul a început a se clatina si cerul s-a rotit ametitor. Peste ochi i s-a lasat un întuneric dens, a vazut stele verzi sî a încercat zadarnic sa se prinda cu mâinile de ceva ca sa se sprijine. S-a pravalit pe podea si a ramas o vreme inconstient, spre disperarea Paraschivei. Când si-a revenit Paraschiva îi freca tâmplele cu otet. Lânga el zacea aruncat chimirul lui Simion”.

 Dupa acest al cincilea roman si eliberarea autorului de fantasmele trecutului, de amaraciunile strânse într-o viata presarata cu nemultumiri si umilinte, pare sa se fi desavârsit. Omul care a devenit „locuitor al cetatii”, priveste detasat tot ceea ce a cunoscut si a trait, si doar din când în când, mai ales în descrierile de natura, razbate nostalgia omului nascut în zona de munte, mai aproape de cer, acolo unde totul este mai pur decât aici la câmpie: „Casa renovata de curând nu era aratoasa, ba era chiar cu mult mai modesta decât cea de la Valea Seaca, dar era asezata într-un colt de rai cum rar se vede pe lume… livezi de pomi fructiferi abia înverziti si parcele întinse acoperite cu fânete se modelau languros pe pantele unor dealuri molcome si crânguri, sau chiar pâlcuri de copaci izbucneau pe neasteptate din loc în Ioc dupa o geometrie asimetrica plina de farmec si candoare”.

Fin analist, scriitorul Ion Catrina sondeaza abisurile sufletesti si ne face sa traim alaturi de personajele sale, bucuriile, tristetile si spaimele acestora. El îsi întelege personajele, nu le condamna, nu se erijeaza în judecatorul faptelor acestora, ci traieste alaturi de ele dramele si tragediile lor. Aceasta modesta lucrare se vrea o invitatie la lectura pentru a descoperi un scriitor cu adevarat valoros pentru care a scrie este sinonim cu a trai, a ierta si a spera.

Caracal, Iunie 2011

OM AL VREMII LUI

Din Scripturi nu reiese ca apostolul Petru a fost la Roma.

Iar din traditia Bisericii aflam ca nici unul din cei 264 de papi, care s-au perindat la Vatican, nu a purtat numele sfântului apostol. Este deci fireasca întrebarea pe care o pun multi: chiar este papa urmasul direct al apostolului Petru si împuternicitul lui Hristos peste turma Lui?

Absolut previzibil si chiar asteptat de lume, evenimentul trecerii în vesnicii a suveranului pontif întâmplat pe 02 aprilie 2006 a avut o neasteptata nota de spectaculozitate. Parerea de rau a celor care l-au pretuit si iubit s-a împletit în mod ciudat si original cu nevoia lor de a se compara cu el, de a se raporta la el. Nu puteau face asta în nici o alta împrejurare, aceasta era unica. Prin urmare în tot timpul agoniei lui prelungite si în zilele înmormântarii prin toate mijloacele de presa sute si mii de persoane depanau amintiri reale sau închipuite, depuneau marturii, faceau aprecieri, rosteau judecati adevarate sau sublime, ori fanteziste.

 

Dornic sa înteleaga si sa-i ajute în cautarile lor pe cât mai multi muritori, omul nostru cu ochii pe fereastra „lumii crestine’’ si urechile pe canalele ei de stiri a urmarit o parte din cele zise si scrise. Mirarea mi-a fost – zice el – ca nu am întâlnit înca nici un cuvânt de sinteza rostit sau scris de un reprezentant al bisericilor protestante. Iata de ce, pentru cititorii revistei, as vrea sa prezint câteva gânduri pe care le am cu acest prilej, fara pretentia ca ele sa fie sau sa reprezinte nici macar punctul de vedere al confesiunii careia îi apartin.

Suntem egali în fata mortii, dar trebuie sa fim si demni; iar el a fost. Dintr-un barbat puternic, atletic, sanatos, s-a transformat în lungul anilor într-un batrân gârbovit, neputinta trupului fiind la el mult agravata si grabita în comparatie cu altii. Daca este adevarat ca aceasta a fost urmarea gloantelor ce le-a încasat de la atentatorul turc, atunci nu a ramas din punct de vedere crestin în nici un fel dator. Ultimii doi ani de viata au fost pentru el doar un calvar, iar dorintele-i, proiectele ce le visa erau mereu amânate, ramâneau neîmplinite. I-a socat pe cei mai multi când a refuzat sa se retraga din slujba pe care, era limpede, nu o mai putea îndeplini, dar i-a lamurit când a refuzat sa mai fie transportat la spital si sa-i mai prelungeasca medicii agonia. A respectat un crez pe care îl avea si a acceptat în liniste si pace vointa divina; a murit papa, tacut si senin.

Milos si rabdator, zice Pavel în Evrei ca trebuie sa fie un mare preot, iar el a fost. Dupa trei ani l-a vizitat în închisoare pe cel care voia sa-l ucida, si s-a rugat pentru el. Nadajduiesc sa nu-si fi pus mâinile în Numele Domnului pe un crestet criminal si pagân. Efectul unui asemenea gest necugetat ar fi macar asemanator cu a unei maladii Parkinson, de nu mai rau. Nici sovietelor proletare care l-au naimit pe turc sa-l omoare nu le-a purtat dusmanie si nici surorii lui de cruce, biserica ortodoxa rusa, supusa mai mult Kremlinului decât ascultatoare de Hristos; s-a dus în vizita de pace chiar daca au refuzat sa-l primeasca cu onorurile pe care alta data papii le storceau cu forta sabiei. Iubirea crestina sau dorinta de originalitate l-au facut sa se aplece mult spre exponentii cei mai radicali ai cu-rentelor de gândire filozofice si spre religiile pagâne.(!)

 

Este tot atât de adevarat ca pretutindeni unde a calatorit si la resedinta lui domneasca de la Vatican a primit si i-a mângaiat si pe bolnavi, sarmani si deznajduiti. Ca dovada ca nu este în slujba marilor puteri mondiale a respectat si buchisit limbile popoarelor mici, iar în româneste a rostit corect mai multe formule crestine. De altfel cunostea relativ bine cam 15 limbi omenesti si nu se bâlbaia nici în aceea a iubirii dumnezeesti. Atunci însa când s-a rugat pentru iertarea teroristilor de pe 11 septembrie, morti în pacatele lor (1 Ioan 15. 16), a facut-o în mod pacatos si într-o limba de lemn, alta decât cea comunista; dovada ca erezia si opacizarea spiritului nu îi prinde numai pe proletarii atei, ci pe toti muritorii.

Caut printre ei un om care sa înalte un zid, si sa stea în mijlocul sparturii în fata Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc; dar nu gasesc niciunul! (Ezechiel 22. 30)

 

Pâna la marginile lumii trebuie dusa vestea mântuirii, marturia despre Isus, ne cere Sfânta Scriptura, chiar în cuvintele Mântuitorului, si Ioan Paul al II-lea într-un sfert de secol de pontificat a fost cunoscut ca cel mai misionar papa din peste doua sute despre care vorbeste traditia catolica. Oricum truda si roada acestor calatorii nu le egaleaza pe ale apostolului Pavel, care nu calatorea cu nave supersonice si automobile blindate, ci cu vapoare care dadeau în naufragiu, iar slujba nu si-o facea în ovatiile si aplauzele multimii ci în temnite, batai si multe lacrimi, si chiar printre fratii mincinosi.

Am fi dorit sa aflam si care este numarul misionarilor catolici raspânditi prin lumea de acum; cum pregateste si sprijineste Vaticanul aceasta lucrare si mai ales ce roade aduce ea printre pagâni. Stim ca astazi în lume exista în jur de doua miliarde de crestini din care cel putin jumatate sunt catolici, dar nu cunoastem câti din ei figureaza doar la numaratoare, caci formalistii sunt multi de tot. Multimile l-au iubit si pentru ca a pretuit si cultivat tot ce era traditie catolica, cultul Sfintei Fecioare, pelerinajele la Fatima si Jasnagora, vedeniile miraculoase si vindecarile, semnele si minunile divine.

 

A acceptat modificari în canoanele si tiparele liturgice; fara sa promoveze femeile în slujba preotiei a permis la cele mai importante slujbe catolice ca si femeile sa citeasca pasaje din Scripturi, ori sa prezinte un mesaj crestin în versuri. Puteti compara aceasta cu înversunarea cu care unii conducatori locali din adunarile noastre nu accepta sa citeasca si rosteasca norodului decât ei însisi cuvântul de învatatura? Nu stim daca a predicat în vreo biserica protestanta, dar în pelerinaj la Mecca sigur nu a fost si nici baie ritual-purificatoare în râul Gange nu a facut.

 

Îngaduitor si întelept trebuie sa fie robul Domnului, sa nu se certe si sa îndrepte cu blândete pe potrivnici. O spun cu bucurie ca daca Biserica universala-catolica ar fi avut dintotdeauna în fruntea ei câte un om masurat si cumpatat precum Karol Voityla, alta ar fi fost astazi configuratia geografica a raspândirii religiilor pe glob. A uimit nu numai pe contemporani, dar si pe tovarasii lui de slujba prin toleranta fata de toate celelalte religii crestine si necrestine. În antiteza cu cruciadele si inchizitia a înteles sa nu siluiasca nici o constiinta, sa nu abuzeze de nici un privilegiu. În schimb a cerut sincer iertare poporului evreu pentru suferintele pe care acesta le-a îndurat dealungul secolelor din partea catolicilor, a intrat într-o moscheie si a organizat mai multe întâlniri pentru reconciliere între religii, inclusiv cu cele necrestine.(?!)

 

A retractat mai multe excomunicari catolice, dar nu si a lui Martin Luther. A iertat si „fericit, ori sfintit’’ mai multi slujitori catolici de peste veacuri si i-a înscris în calendarul lor crestin. Ar fi nedrept sa nu subliniem si faptul ca a sustinut cu tarie interdictia biblica privitoare la adulter, divort, perversiuni sexuale. Se crede ca ar fi aprobat cu bucurie unificarea cu ortodocsii, daca scaunul papal si primatul ar apartine în continuare catolicilor, ceea ce – se stie – si ortodocsii ar aproba daca ar obtine ei prerogativele conducerii bisericii rezultate dupa unificare.

În ce-i priveste pe protestanti, acestia nu au în momentul de fata doctrina privind un conducator unic, decât Isus Hristos, si ea nu are sanse sa fie impusa dinafara. S-ar putea însa ca în viitor sa fie acceptata din interior, caci pe plan local ideia de lider al adunarii, de conducator unic nu numai ca e-xista, dar se impune cu mare elan si patima.

 

A fost un om de caracter, hotarât, asa cum se cere si se cauta. Dumnezeu a zis: „cau-tati un om si voi ierta Ierusalimul’’ (Ieremia 5. 1), dar si oamenii pe partea lor cauta conducatori integri, hotarâti, luminati. Cine ar putea sa ne spuna astazi cum ar fi aratat harta imperiului comunist daca vechiul conclav ar fi ales în urma cu 26 de ani un papa sud-american vaccinat cu virusul utopiei comuniste de care înca nu s-au vindecat de tot ? Dar istoria razboaielor religioase oare ce traseu ar fi parcurs daca s-ar fi înscaunat un fanatic de care sa recunoastem nici unele din confesiunile crestine nu duc lipsa? Daca ar fi sa retinem doar acest adevar: ca a dat raspunsul istoric la întrebarea lui Stalin „Câte divizii are papa?’’ fiind factorul uman principal care a contribuit la demolarea orânduirii comuniste, si atunci tot vom recunoaste ca Dumnezeu are de lucru printre catolici, ca nici o stapânire si nici un papa nu vine de la sine, ci sunt rânduieli asezate de Dumnezeu pentru o vreme si pentru anumite lucruri bune sau rele, dar care trebuie sa se întâmple, ca fac parte din voia Lui cea tainica si buna, sfânta si desavârsita.

Înainte de a încheia cuvântu-mi plapând de omagiu si a aseza lacrima-mi saraca între miresmele primaverii am si doua întrebari: Daca primim marturisirea oamenilor, marturisirea lui  Dumnezeu este mai mare; si marturisirea lui Dumnezeu este aceasta pe care a facut-o El despre Fiul Sau. Ioan 5. 9 Cine are pe Fiul are viata ; cine n’are pe Fiul n’are viata. V 12

 

Cap al Bisericii ? Orice catolic s-ar simti ofensat daca as pune aceasta întrebare în dreptul bisericii cu peste un milliard de adepti, de aceea o pun în lumina Scripturii, care raspunde fara drept de tagada : nu-mai „Hristos este capul Bisericii’’ (Efeseni 1. 22 ; 5. 23 etc), si nici mare preot macar, Biblia nu recunoaste altul decât pe Isus Hristos (Evrei 3. 1; 4. 14 s.a)

Diferenta între Hristos, capul Bisericii si papa, capul catolicismului pare sa fie scoasa cel mai bine în evidenta de multimile adunate în jurul lor. Pe Hristos Cel Viu îl huiduiau si strigau „La moarte cu El!’’ si „Rastigneste-L, Rastigneste-L !’’ (Luca 23. 21) iar pe pontiful mort îl aplaudau si strigau „Faceti-l sfânt!’’ ( ?! ) Ce este întelepciunea si vointa omului (chiar daca este papa!) în comparatie cu sfintenia, dreptatea si judecata Domnului?

A cui marturie o primim?

Am ascultat si citit zeci si zeci de marturii despre papa Ioan Paul II, si toate au fost frumoase si în mare masura adevarate. Am putea depune si noi neoprotestantii altele tot pozitive, ar putea s-o faca si necrestinii. Dar ca si lui, ne va veni si noua rândul sa parasim lumea aceasta cu stralucirile, laudarosiile si umbrele ei. În fata Scaunului de Judecata al Mielului vom fi rasplatiti, ori pedepsiti dupa cele scrise în acele carti, unde nu a semnat nici un pa-pa, nici un preot sau pastor, si marturia fiecaruia va fi în raport cu împlinirea voii lui Dumnezeu descoperita noua prin Scripturi.

Vorbele oamenilor, slujba lor, biografia unui papa, pot sa fie, poate sa fie frumoasa, sa ne impresioneze, dar mântuirea noastra a fost urzita de Însusi Fiul lui Dumnezeu si noi primim marturia Lui si umblam dupa învatatura Lui, El este Capul Bisericii adevarate a lui Dumnezeu si El ne-a mântuit platind cu sângele Lui pretul rascumpararii noastre. A se vedea Ioan 3. 16 ; F. Ap. 4. 10-12 ; Apoc. 5. 9-10 ; 7. 9-14, etc.

În veci marire Lui ; Numai lui HRISTOS-AMIN

 

Red. „Vremea de acum”

aprilie 2005

 

***

Post Scriptum:

 

Mai mult protestanta decât catolica, Biserica anglicana a fost supusa unui sever examen de spiritualitate exact în zilele mortii papei de la Roma. Se stie ca în decursul anilor cele doua surori rivale s-au întrecut în a descuraja adulterul si a interzice divortul. Masura absolut laudabila atunci când o privim prin prisma învataturilor Scripturii. Dar si înaltele fete bisericesti au si ei slabiciuni omenesti si interese partinitoare.

Asa se face ca arhiepiscopul de Canterbury ignorând mai multe pasaje biblice, a gasit o formula de compromis pentru casatoria dubla, de fiecare parte, a printului Charles cu ducesa Camilla, încât în cele din urma a rostit o rugaciune de iertare si o formula de binecuvântare pentru noii însuratei.

Într-o vreme când printul mostenitor al Danemarcei abia a divortat iar Principatul Monaco este zguduit de urmarile desfrâului casei princiare, pentru sutele de vlastari cu sânge domnesc, prezenti acolo, nu a fost o lectie de spiritualitate ci de imoralitate.

 

În urma cu nu multa vreme într-una din adunarile în care frecventeaza unul din colaboratorii revistei s-a aprins o disputa pe tema despartirii în casatorie si a recasatoririi celor împricinati. Din aroganta sau din prudenta, si nefiind prinsi în sfera acestui interes, o parte dintre „fratii sfatosi’’ au refuzat sa contribuie la elaborarea unei doctrine pentru tema în cauza, considerând ca cea existenta, care incrimineaza divor?ul ?i nu promoveaza recasatoria, este si buna si bine cunoscuta. Exista semne ca atitudinea lor i-a suparat deadreptul pe iubitorii de compromisuri, care, cel putin de data aceea nu au facut vreo inovatie, pastrând regula anterioara. S-a facut însa în mod pacatos referire la faptul ca adunarea generala stabileste regulile, uitându-se ca normele moralei crestine nu le votam, ci le împlinim, iar daca avem esecuri, nu schimbam legile sfinte dupa starile noastre pacatoase, asa cum s-a întâmplat si la britanici : Dupa peste 35 de ani de adulter la casa regala poporul s-a scârbit si a zis cununati-i odata sa nu mai auzim de amanta printului si de curviile palatului. Iar înaltii ierarhi au amestecat lucrurile sfinte cu cele murdare ca sa împace poporul ; au rostit binecuvântarea peste cei care luasera în brate blestemul.

Avem un raspuns pentru toti cei care cauta solutii salvatoare pe calea spre pierzare: Dumnezeu a rostit binecuvântarea pe un munte si blestemele pe alt munte, tocmai pentru ca poporul sa nu le amestece. Pâna în ziua de azi binecuvântarea pentru casatorie se rosteste la altare, iar blestemul la tribunal. Fiecare se face la cererea celor interesati.

Chiar nu stiti ce se întâmpla atunci când ele se amesteca? Avem iata un exemplu, întâmplat în vazul întregii lumi, uitati-va la el si gânditi-va si la ce va urma.

 

Zaharia BONTE

Bruxelles

mai 2011

 

 

Intruparea supranaturala a Fiului lui Dumnezeu

Explicatii sumare.Aplicatie.


Prin neascultarea Evei si a lui Adam, de porunca si pretentiile lui Dumnezeu, a intrat pacatul in lume si in toti oamenii.
Daca citim prima pagina a Scripturii, vedem ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamântul. Apoi Dumnezeu a zis: “Sa fie lumina!”. Si a fost lumina. Cuvântul lui Dumnezeu are mare putere, ce zice se si face.
Asa a fost si cu intruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus, intruparea s-a infaptuit in mod supranatural, contrar legilor pamântesti, in fecioara Maria, la cuvântul rostit de Dumnezu, cu sute de ani mai inainte in cartea Isaia 7.14 [“De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramâne insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)]” si Isaia 9.6 ( “ Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.”). In Maria, deoarece ea avea un caracter impecabil si traia in temere si ascultare de Dumnezeu. Pentru un Dumnezeu atotputernic, care a creat totul din nimic, prin cuvântul Sau, a fost cât se poate de normal sa aduca in lumea noastra pe Fiul Sau Iisus intr-o fecioara asa cum promisese.
Prin ascultarea desavârsita de Dumnezeu a celor doi protagonisti, Maria si Iisus, s-au creat premisele necesare mântuirii noastre din ghiarele pacatului si al mortii spirituale. Mai apoi, mântuirea si rascumpararea noastra din pacatul mostenit si comis nemijlocit de catre fiecare dintre noi, a fost desavârsita prin viata exemplara si pilduitoare a lui Iisus, si, concret, prin jertfa suprema adusa pe lemnul crucii, murind ca plata a pacatelor noastre, dar a a treia zi a inviat, ca Unul care avea viata in Sine, si pentru ca noi am fost socotiti neprihaniti, prin credinta in El (Romani 4.25).
Cum de avea Maria un caracter impecabil? Pentru ca , atât ca fiica, ca fecioara, ca logodnica, ca sotie si, apoi, ca mama, ea a fost intr-o relatie foarte buna cu semenii si cu ea insasi, dar, si vietuind cu reverenta, temere si adorare fata de Creatorul ei. Maria a ales sa se teama de Dumnezeu, a ales sa asculte de pretentiile lui Dumnezeu si sa-L iubeasca mai mult decât orice altceva. Asa se face ca in ea s-a intrupat pruncul Iisus.

Daca urmarim ce a consemnat Scriptura despre atitudinea Mariei, retinem:
a) cu privire la intruparea lui Iisus in fiinta sa: “ Maria a zis: Iata, roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale! Si ingerul a plecat de la ea.” (Luca 1.38)
b) la marturia depusa de pastorii care au primit de la ingeri informatii despre divinitatea pruncului Iisus: “Maria pastra toate cuvintele acelea, si se gândea la ele in inima ei.” (Luca 2.19)
b) la nunta din Cana, când au ramas nuntasii fara vin: “Mama lui a zis slugilor: Sa faceti orice va va zice Iisus”. (Ioan 2.5)

APLICATIE. Si noi putem urma pilda Mariei. Sa ne slefuim si noi un caracter ca al ei, cu o moralitate pretioasa inaintea lui Dumnezeu. Sa cautam sa avem o atitudine si o traire placuta inaintea lui Dumnezeu, sa-L iubim mai intâi pe El si acestea toate ne vor conduce in final la intruparea lui Iisus in viata noastra.
Iata ca miracolul Craciunului este o realitate supranaturala care se produce in inimile celor care il asculta pe Dumnezeu si au credinta in Dumnezeu, in implinirea promisiunilor Sale consemnate pentru oameni ca Testament in scriptura. Amin!

Credinta – punte pentru suflet

raisiiad

intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.” 

                                  Luca 16.26

Viata sufletului este credinta.

                                      Ch. H. Spurgeon

.

Drum si Viata pentru Suflet

.

Scriitorul german Max Eyth (1836-1906), inginer constructor, in nuvela de fictiune “Tragedie profesionala” descrie viata unui inginer care si-a câstigat notorietatea ridicând un grandios pod peste un fluviu tocmai in zona unde acesta este si un brat la mare. Devine centrul atentiei contemporanilor datorita acestei importante realizari. Este pe prima pagina a ziarelor, un om cu faima. Traieste la Londra unde si-a deschis un birou de arhitectura si e casatorit cu o femeie foarte frumoasa. Are o viata prospera si tot ce-i doreste inima. Dar, un secret, cunoscut numai de sotia sa, îi întuneca viata. Cand vine toamna, el pleaca sa-si vada podul. Iar când noaptea urla furtuna si ploaia cade în rafale, atunci sta la picioarele podului cu inima stransa cât un purice. Simte forta furtunii care se dezlantuie impotriva stâlpilor de sustinere. Si, de fiecare data reface calculele pentru a se asigura ca ei sunt de fapt destul de puternici, ca a evaluat corect forta vântului si-ale valurilor. Când a trecut furtuna, se reîntoarce la Londra si redevine omul celebru care ocupa un loc atât de important in viata mondena a marelui oras.

Intrebarile chinuitoare pe care si le pune lui insusi: ”Oare e bine construit podul?”, „Oare e destul de puternic?” sunt secretul care-i întuneca dureros viata.

Max Eyth zugraveste tulburator cum într-o noapte cu furtuna grozava, plin de teama, celebrul inginer îsi supravegheaza iarasi podul. El vede cum un tren se angajeaza pe pod. Urmareste lanternele rosii ale ultimului vagon. Deodata ele dispar… si vede ca trenul… s-a prabusit în apele adânci ale marii înfuriate. Podul se rupsese pe la mijloc.

Citind acest pasaj, în gând ne vine ideea: “Nu este aceasta istoria sufletului fiecarui om?” Povestirea ilustreaza foarte bine proba încercarii finale. Testul final, la conditiile si pretentiile impuse de Cel care a stabilit regulile jocului.

Dumnezeu are pentru noi în vedere, cum ar spune poetul Ion Barbu, “un joc secund, mai pur”, pus la dispozitia noastra prin credinta în jertfa ispasitoare a lui Isus Cristos.

Întrebari, al caror raspuns îl vom afla poate prea târziu…!

Creatorul “ridica insumarea”, în final, pentru fiecare. Atunci se va vedea si se va adeveri, practic, cum am efectuat calculele de rezistenta ale podului nevazut pe care trebuie neaparat sa-l traverseze, sufletul, in drumul catre tarâmul celalalt, în vesnicie, la Dumnezeu. Ce ipoteze am avut în vedere? Ce arhitectura si ce materiale am folosit? In calcule, ce formule si ce coeficienti de siguranta am aplicat?

Ar fi periculos sa credem ca drumul pe care mergem, metaforic vorbind, nu e un imens pod pe drumul vietii noastre. Daca podul vietii sau firul vietii nu s-a rupt e datorita harului si bunatatii lui Dumnezeu. Dar trebuie sa intelegem cu totii ca bunatatea lui Dumnezeu ne indeamna la pocainta (Romani 2.4).

Si apostolul Petru o spune cât se poate de clar, ca:

Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.” ( 2 Petru 3.9).

Multi se declara si se cred crestini, dar cred si in ceea ce crestinismul neaga cu vehementa.

Dumnezeu însa a decretat: „Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru”.( Romani 6.23)

Dumnezeu adevereste ce este pacatul. Orice faradelege e pacat: preacurvia, curvia, necuratia, minciuna, desfranarea, inchinarea la idoli, vrajitoria, vrajbile, certurile, zavistiile, maniile, neintelegerile, dezbinarile, certurile de partide, pizmele, uciderile, betiile, imbuibarile, si alte lucruri asemanatoare cu acestea (Galateni, 5.19).

Insa Dumnezeu este drept, trebuie sa pedepseasca pacatul neascultarii omului. Dar, fiindca e bun si plin de iubire, El a trimis pe Fiul Sau in trup omenesc sa ne rascumpere, platind pretul in locul fiecaruia care are credinta, pe lemnul crucii, si, prin credinta, putem sa fim îndreptatiti si restaurati prin lucrarea Duhului Sfânt în noi.

Realitatea cosmica si benefica pentru noi e aceea ca Isus Cristos este Calea, Adevarul si Viata. El e si Usa, deci si Puntea, prin care si peste care trebuie sa traversam in drumul catre tarâmul celalalt pentru a ajunge in eternitate la Dumnezeu. Nu este alta cale sau o alta punte pe care trebuie si putem trece in siguranta in vesnicia luminoasa a universului secund. Universul secund este pregatit pentru credinciosii si discipolii Sai. Nu mai e nevoie nici de soare, nici de luna, caci gloria lui Dumnezeu lumineaza.

Celelalte cai, yoga-filosofia hindu (cca 1.700 i.H), budismul (cca 588 i.H.), confucianismul (Confucius sau Kong Fu Zi, 551 i. H. d. 479 i.H.) etc, duc in cele din urma in haos, in intuneric, in deznadejde.

Caci fara credinta este cu neputinta sa-I fim placuti lui Dumnezeu. Si cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa creada ca El este, si ca rasplateste pe cei ce-L cauta. “(Evrei 11.6).

In orice filosofie gasim si multe definitii sau idei chiar interesante, dar atât! Iata doua dintre ideile confucioniste, adevarate:

Modestia este fundatia solida a tuturor virtutilor.

Raiul inseamna sa fii una cu Dumnezeu.

Dar asta nu inseamna ca finalul nu va fi dezastruos mergand pe mâna ideilor unor muritori celebri care nu L-au cunoscut pe adevaratul si singurul Dumnezeu (…în Care avem viata, fiinta si miscarea, cf. Fapte 17, 28).

Domnul Isus a spus: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan, 14.6).

La rubrica „Faptul divers”, zilnic, mass-media ne aduce sub ochi cazuri diverse când podul multora s-a rupt. Sunt mediatizate si cunoscute cazurile unor oameni celebri, dar si al altora, care s-au sinucis din cauza ca orizontul si drumul lor nu ducea nicaieri.

Am cunoscut un medic psihiatru care lucra ca sef de sectie într-un Spital municipal. Când intrai in incaperea sa de consultare, de pe biroul sau te-ntâmpina o scurta atentionare scrisa marit: „Nu abuza de timpul meu!”. Ori tocmai ai intrat la medicul psihiatru!

Cine va stabili cand începe abuzul, lipsa masurii, excesul? Era vital sa-ti edifici problema pentru care i-ai deschis usa. Avea omul nevoie de indrumare si consiliere. Nu de-o lozinca rece, inhibitoare. De intelegere. Cum ti-o va da, însa, cel care trebuie el însusi sa fie consiliat mai intâi? Am auzit ca acel medic plecase în Israel inainte de 1989 si de la o disputa pentru o garnitura de mobila pe care o dorea si el si un altul, a fost împuscat mortal, curând dupa sosirea sa pe pamântul fagaduinetei…

În predica de pe Munte Domnul a dat invatatura necesara, dar oamenii nu iau seama la importanta vorbirii Sale:

Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi, si dinte pentru dinte. Dar Eu va spun: Sa nu va impotriviti celui ce va face rau. Ci, oricui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt. Oricui vrea sa se judece cu tine, si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa. … Voi fiti dar desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit. “(Matei 5.38-48)

Putem sa observam ca, odata ce omul are anumite deprinderi negative, primite la nastere, urmare pacatului originar din gradina Edenului, nu se poate schimba prin puterile sale. Nu odata mi-am zis: “Vreau sa ma schimb! Vreau sa fiu mai bun in cutare sau cutare domeniu!” Ce credeti, un om se poate intr-adevar schimba? Nu, un om nu se poate schimba, de fapt, doar prin vointa sa. Dumnezeu stie acest lucru si o spune in mod foarte clar, in Ieremia, 13.23:

Poate un Etiopian sa-si schimbe pielea, sau un leopard sa-si schimbe petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi, care sunteti deprinsi sa faceti raul?

Apoi, Domnul Isus Cristos, in convorbirea Sa cu Nicodim, un om de frunte al fariseilor si preotilor vremii, prezinta unica solutie, nasterea din nou, renasterea sau omului cazut in pacatul originar:

Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa te nasti din nou. Trebuie sa te nasti de sus.” (cf. Ioan 3).

El ne-a mântuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul Sfant, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Cristos, Mantuitorul nostru; pentru ca, odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem, in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice.” (Tit 3).

Puntea prapastiei o putem trece cu bine numai prin credinta în Isus Cristos care trebuie si poate sa ne dea o identitate noua. Asa cum El era om, dar era “altfel”, fara ca oamenii sa realizeze aceasta, si credinciosii trebuie sa fie “altfel”, iar oamenii nu realizeaza acest lucru!

Caci cine este în Cristos este o faptura sau o zidire noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Cristos, si ne-a incredintat slujba impacarii…” (2 Corinteni 5.17-18).

In parabola bogatului nesabuit din Luca 16.19-31, ni se adevereste faptul ca exista o mare prapastie intre cele doua locuri eterne in carte se va gasi intreaga omenire. Unii, cei credinciosi, vor fi cu Dumnezeu, in sanul lui Avraam, iar cei care l-au urat pe Dumnezeu vor fi in chinuri, in locuinta mortilor.

Era un om bogat, care se imbraca in porfira si in subtire; si in fiecare zi ducea o viata plina de veselie si stralucire.

La usa lui, zacea un sarac, numit Lazar, plin de bube. Si dorea mult sa se sature cu faramiturile, care cadeau de la masa bogatului; pana si cainii veneau si-i lingeau bubele. Cu vremea saracul a murit; si a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, si l-au ingropat. Pe cand era el in Locuinta mortilor, in chinuri, si-a ridicat ochii in sus, a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui, si a strigat: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine, si trimite pe Lazar sa-si inmoaie varful degetului in apa, si sa-mi racoreasca limba; caci grozav sunt chinuit in vapaia aceasta. Fiule, i-a raspuns Avraam, adu-ti aminte ca, in viata ta, tu ti-ai luat lucrurile bune, si Lazar si-a luat pe cele rele; acum aici, el este mangaiat, iar tu esti chinuit. Pe langa toate acestea, intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.

Bogatul a zis: Rogu-te dar, parinte Avraame, sa trimiti pe Lazar in casa tatalui meu; caci am cinci frati, si sa le adevereasca aceste lucruri, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.

Avraam a raspuns: Au pe Moise si pe proroci; sa asculte de ei. Nu, parinte Avraame, a zis el; ci daca se va duce la ei cineva din morti, se vor pocai. Si Avraam i-a raspuns: Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.

Doamne, ajuta-ma sa am credinta in Domnul Isus Cristos, pentru vesnicia sufletului, sa pot trece puntea care duce la Tine in eternitate! Amin.