Tag: literatura

Interviu cu Ana BLANDIANA

On By nelursIn InterviewLeave a comment

-25 martie 1942  se naste la Timisoara, ca prima fiica a cuplului Gheorghe si Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea careia in familie si printre prieteni i se va spune constant Doina, iar in literatura se va numi Ana Blandiana.
-1959 Debuteaza in revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate, semnand pentru prima oara Ana Blandiana
– 1960 Se casatoreste cu scriitorul Romulus Rusan.
-1963 Dupa o interdictie de patru ani, redebuteaza, de data aceasta irevocabil, in revista Contemporanul, condusa de G. Ivascu.
-1963-1967 Urmeaza si termina cursurile Facultatii de filologie a Universitatii din Cluj
-1964 ii apare prima carte,,Persoana intaia plural “,versuri,cu o prefata de Nicolae Manolescu,Editura pentru Literartura.
-de-a lungul anilor ii apar numeroase carti,la diferite edituri si face multe traduceri

– 2001 Este aleasa membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinta la Verona sub egida UNESCO.
Ana Blandiana este o militanta de frunte a vietii publice romanesti.O femeie frumoasa,inteligenta,cu o voce blanda,receptiva cu tot ce se petrece in jurul domniei sale si este o adevarata profesionista.                                                           Multumesc din suflet ca a acceptat interviul care urmeaza.Prenumele domniei sale de poeta,ziua si luna de nastere coincid cu ale mamei mele,o bucurie in plus pentru mine.

“Nu e nevoie sa ajungi la poezie, este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.”

Adalbert  GYURIS – De cand e colaborarea cu poezia  si cu    cuvintele ?
Ana  BLANDIANA- Imi amintesc momentul cand am scris primul text cu rime si ritm,asta intelegeam atunci prin poezie,in clasa a doua.Dar nu imi mai amintesc de cand toata lumea considera ca acesta este destinul meu,in orice caz, tot din prima copilarie.N-am avut niciodata problema optiunii.A hotarat pentru mine cineva mai de sus.

Atunci v-a venit ideea de a folosi un pseudonim ?
– Pseudonimul s-a nascut,din numele satului Mamei – Blandiana – si rima sa, cand eram in ultima clasa de liceu am trimis, mai multi colegi, poezii semnate cat mai melodios la revista ,,Tribuna” din Cluj.Ale mele au aparut,iar pseudonimul  s-a transformat in nume pentru ca Tata fiind detinut politic,n-as fi putut publica cu numele meu real-Otilia Valeria Coman.De altfel,nici asa nu mi-a folosit prea mult,pentru ca oficialitatile din orasul meu,Oradea, au avut grija sa comunice tuturor publicatiilor din tara ca”sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului”.

Cantariti mult inainte de a asterne pe hartie gandurile dumnea-  voastra ?
– In poezie,de obicei, inceputul vine de undeva din afara mea,primele cuvinte,sau primele versuri.Munca este sa fiu in stare sa continui,sa rotunjesc si sa inchei la acelasi nivel .Este ca si cum ar trebui de fiecare data sa dovedesc ca merit sa fiu destinatara acestor mesaje.

Poetului i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea,de a o retrai si apoi  a o retransmite celor ce iubesc  poezia ?
– Nu cred ca poetii au fost vreodata in stare sa remodeleze lumea,ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelatia samburelui de lumina pe care il ascund fiecare,de multe ori fara sa stie,in ei insisi.

Credeti ca poetul e un ales in felul sau ?
– Da,cu siguranta,da.El este ales sa transforme suferinta in cuvinte si cuvintele in suferinta.

Este un avantaj ca sotul dumneavoastra Romulus Rusan este scriitor ?
– Da.Am avut in felul acesta fiecare cate un critic de uz propriu.Ceea ce nu e putin lucru.

Care este deosebirea dintre un poet si scriitor ?
– Poetul transcrie “vocea zeeasca” despre care vorbea Socrate,scriitorul este un intelectual care incearca,muncind din greu,sa creeze oameni si lumi.

Poezia poate salva frumusetea unor sentimente care azi risca sa fie macinate de partea materiala ?
– In masura in care oamenii vor intelege ca “a aseza poezia in centrul lumii”(asa cum se spune in textul fondator al Academiei Mondiale de poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea.De altfel nici nu e nevoie sa ajungi la poezie,este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.

Sunteti implicata in ,,Memorialul Sighet”,a venit cineva la dumneavoastra care a lucrat la penitenciarul din Sighet spovedindu-se ?
– Nu.Ar putea face asta doar daca le-ar fi frica sau rusine de ceea ce au facut.Dar atata vreme cat reprezentanti ai fortelor de represiune au inca pozitii importante in societate nu au de ce sa le fie frica de oameni,iar de Dumnezeu nu le-a fost frica niciodata.In ceea ce priveste rusinea,ea nu poate sa apara decat acolo unde exista discernamant intre bine si rau.

Credeti ca Romania intrand in Uniunea Europeana va scapa de partidele nationaliste ?
– Nu mai mult decat celelalte tari europene. De altfel, nici acum situatia nu e mult diferita de alte tari, ca Franta, ca Austria,ca Slovacia.

Stimata doamna Ana Blandiana va multumesc tare mult pentru aceste destainuiri si va doresc dumneavoastra si domnului Romulus Rusan,sotul domniei voastre inca multe realizari in domeniul scrisului.Sarut mainile !

Adalbert  GYURIS

Realismul tragi-comic si „Cobai in Tara Dezamagirilor” de Paul Polidor

On By nelursIn Opinions1 Comment

Paul Polidor a evoluat constant si semnificativ. Ar fi putut ramane profesor de limba romana sau de limba rusa, dar si-a urmat chemarea inimii cu incredere, daruire si speranta. A ales cariera artistica, ce include nu de putine ori privatiuni materiale si chiar contestari. Au fost si acestea in viata sa, o viata de muzica si poezie. Neputand sa renunte la una in favoarea celeilalte, le-a ales pe amandoua. El scrie poezie, canta, compune, avand destinul tipic al artistului roman. E mai cunoscut in strainatate decat in tara. Canta in vreo 12 limbi straine, a lansat conceptul interferentelor muzicale, organizeaza turnee, festivaluri, isi editeaza opera sa, dar si a altor creatori; a inregistrat o serie de audio-book-uri in lectura unor autori contemporani – adevarate documente de istorie literara. El contrazice ideea gresita ca poetul ar fi cu capul in nori, dimpotriva, poetul reactioneaza lucid la evenimentele timpului sau cu arma cuvantului. A vibrat la drama Basarabiei, daca ar fi sa mentionam doar caseta ,,Basarabia, dragostea mea‘‘, dar si la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale Romaniei postdecembriste.
Paul Polidor munceste mult si pe multe fronturi. Isi iubeste tara si de aceea vitupereaza impotriva celor ce au facut ca azi sa se traiasca prost intr-o tara frumoasa si bogata. E felul sau de patriotism, pe care nu-l gaseste nici anacronic, nici amendabil. Acesta este si sentimentul pe care ti-l lasa lectura recentei sale carti Cobai in tara dezamagirilor. Este o carte a revoltei, scrisa aproape furibund, cu dintii inclestati incercand sa opreasca hohotul de plans printr-un hohot de ras. Caci este vorba de Romania, tara lui rasu’-plansu’, tara balcanica, unde totul se ia usor, se schimba repede, fara avertisment si fara consecinte. Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realitati contemporane, ofertanta intr-un fel de pitoresc promiscuu lezand morala, etica si estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm si vede monstruos, caci in jur sunt, cu adevarat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, in cuvinte tari, chiar licentioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie si nonpoezie. Se apeleaza uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societati malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. ,,Am devenit tara americana‘‘ spune autorul, criticand valul de vulgaritate ce inunda canalele mass-mediei, spiritul de imitare gregara. ,,Am devenit tara de fite‘‘ mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuti, tarfe de lux, droguri etc. ,,Sicriul patriei‘‘ e plin cu saracie, boli, crime, violuri. Cu o voita detasare cinica indica demagogia celor ce-si sacrifica propriul popor: ,,s-au facut donatii pentru Haiti, iar casele romanilor o iau la vale‘‘. Nu sunt uitati nici pensionarii umiliti de pensiile mici, muncitorii cu ,,salarii de caine‘‘, care sunt slugi la alogeni in propria tara, ori slugi dincolo de tara. Tara Mioritei a devenit ,,Tara disimularii‘‘, iar ,,maneaua a devenit brand national‘‘. Globalizarea, criza mondiala amalgameaza etniile, obiceiurile, metehnele. Romanii, printre chinezi, vietnamezi, tigani cu emblematicul Romica, subzista, obositi, dezamagiti, cobai ai unei democratii pe care nimeni nu o intelege. Cine este de vina pentru haosul din tara si din sufletele oamenilor? Raspunsul ni-l da tot poetul. Noi toti si fiecare in parte. Romanii, ,,popor rabdator‘‘ au uitat ,,aroma revoltei‘‘, care apare doar spontan, frizand comicul, autorul ironizand apelul razbunator cu trimitere la versurile unui clasic. ,,Sa nu dea Dumnezeu cel drept/ Sa vrem noi sange, nu curent/ N-o sa-apucati elicopterul/ Ca va-ngropam si noi, si cerul.‘‘
Sarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curenta dau un plus de autenticitate si savoare unei realitati tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravietuind prin iluziile si deziluziile fiecaruia dintre noi.

Victoria Milescu

Poetul satmarean-maramuresean cu „depunere de chiciura pe vise” – Ioan Bran

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Angela-Monica Jucan

„Nu pot sustine ca m-am biruit,
nici dovedi nu pot ca sunt invins”
(Ioan Bran, Si cand, adica?)

 Ioan Bran, Revelatie si calvar. Poezii, Baia Mare, Eurotip, 2009. Editie ingrijita de Maria Garbe.
Suferinta impresioneaza si trezeste compasiune. Dar Dumnezeu nu o da degeaba. Ioan Bran avea pregatit ceva mult mai bun decat o viata „normala”. Lui i-a dat Dumnezeu harul liric, profunzimea gandirii, timp pentru scris, i-a umplut calimara cu o tinctura amara, buna de tamaduit ranile sufletului si i-a impartit viata in doua parti aproape egale (din a doua jumatate lipsesc 33 de zile). Primii 23 de ani, obisnuiti, ultimii 23 – sigilati in imobilitate (nascut la 1 iulie 1942, in zodia excesiv simtitoare a Racului; un accident care s-a produs in 3 iulie 1965, la 23 de ani si doua zile; decesul – in 27 mai 1988). Un destin rar si greu, pe masura unui om al lui Dumnezeu. Cand l-a cunoscut Maria Garbe, Ioan Bran era paralizat de cativa ani, in urma unui accident. Fusese intr-un tractor care s-a rasturnat si se alesese cu o paraplegie asociata, curand, cu inerente escare si dor de mobilitate. Dar „mucigaiurile” s-au prefacut in sobra melodie. „Sunt natura statica? Fiinta vie-s oare? / Nu stiu. Simt miscare nefacand nimic. / Iar carca mi-a plesnit ca argila-n soare / sub gutuile prinzand tentacule adanc”. Mariana nu se intimideaza in fata imposibilului, asa ca, fara sa aiba masina de scris si fara sa fi dactilografiat pana atunci vreun rand, s-a oferit sa-i bata la masina poeziile! Merita. Avea in fata tot un om al posibilitatilor nelimitate – „de la el plecai naucit, optimist, convins ca nu este necaz in lume si ca maine porcii vor zbura”, imi scria Mariana intr-un mail.
In timpul vietii, Ioan Bran a publicat putine poezii, in cateva reviste. Editorial, a debutat intr-un colligatum (in a carui a doua parte sunt poezii de Vasile Tarta). La un an de la deces i-a aparut primul volum propriu (Stari tranzitive. Versuri, Bucuresti, Litera, 1989), iar in anul 2009, s-a tiparit monografia comunei Barsau, semnata – dintr-un nobil gest al profesorului Augustin Jurge –, in calitate de coautori, de Augustin Jurge si Ioan Bran. Mai mult de 20 de ani, dupa moartea poetului, au stat la Maria Garbe, in manuscris dactilo, culese de ea, poeziile din volumul Revelatie si calvar, pe care, in anul 2009, Mariana a gasit posibilitatea de a-l publica, la editura baimareana Eurotip. Asa a fost sa fie: sa vedem cartea numai noi, nu si cel care si-a adunat in rime gandurile zdrumicate intre pietrele simtirii si ale impacarii.
Scrasnetul s-a eliberat in vorba-vers bland-amara a Poetului pe care toti si-l amintesc… vesel si plecau de la el incarcati de optimism. Numai el stia cu ce pret. „Ma simt ca o cartita impotmolita-n stele! / E de prisos sa caut partie, sa scurm… / Cutreierat si de cometele sistemului nervos, / as putea sa fulger neatentii. / Dormult, riscul pentru tine-i mai frumos / pe valea asta unde trag curentii!”
Musafirii plecau, Ionuc ramanea cu soarta lui si-si incepea, la un moment dat, volumul care avea sa rasara de sub tipar cam pe cand ar fi fost (de-ar fi fost) sa aiba 67 de ani. „Si totusi ce-ar putea sa ne-apartina / intre miriapod si curcubeul luminos? / De la vocala clara la vuietu-n surdina / traim pe cheltuiala sistemului nervos”, fiind in permanenta „la cheremul undelor ce ne deretica”. Ioan Bran daruia celor care-l vizitau incredere si buna dispozitie, dar pe file i se insiruiau semnele unei simtiri neexhibitionate. Prin „simt”, „durere”, „iubire”, „dor” alaturi cu „supunere la destin” se decodifica toate paginile lui. „Revelatie si calvar” este jurnalul celor de-ai doilea 23 de ani ai sai, ani in care a avut tihna pentru meditatie. Nostalgia rotulelor candva mobile nu se contrazice cu notiunea sortii. Sunt, impreuna, formula acestei vieti. „Sa strabatem, iubito, apele de primavara / cu flexibile rotule la genunchi. / Iluminati, vom aduna manunchi / iarba pentru steaua de povara” [s.n.]. Cu toata povara stelei care i-a fost data, diafragma „optica” ramane deschisa, lasand sa treaca tot seninul – pe care-l stie bine pretui. De „optica” depinde si alergarea celui, fizic, priponit. „Doar cat sa ne trecem unul celuilalt prin gand / mai izbutim, ca pale de nori cumulus. / Explozia de senin la care ne-am expus / va-nconjura pamantul alergand.” (Norii cumulus, daca cineva nu stie, sunt semn de vreme buna.) Suferinta si bucuria fac ape-ape. Destinul e implacabil, n-are antidot. Dar din stilou curge, impotriva halucinatiei vreunui gand de revolta, chinina (leac febrifug, deosebit de amar) indulcita cu un pic, un pic de ironie… „Suntem insa striviti de masa fara leac / a unei stele situate foarte aproape. / O Pitie launtrica. Si ochiul ni-e sarac / desi-ndreptam spre dansa atatea telescoape!”
Este cat se poate de gresit sa crezi ca opera nu are nimic cu viata autorului ei si ca acestea trebuie considerate separat sau ca doar opera conteaza. Alta viata (alte intamplari) ar fi dat alta creatie sau nu ar fi dat vreuna. „Marunti? Mareti? Depinde de lumina”. Obiectele de inspiratie sunt lucrurile care-i atrag autorului atentia si care-i invadeaza preocuparile. Cuvintele, figurile de stil, tonalitatea vin din preferinte si din constrangeri si dau informatii despre personalitatea celui care le foloseste. Inima, care, cat e viata, nu poate sta, iese la suprafata poeziei ca nazuinta strunita – mai larg sau mai strans. „Ca si codul secret al unei gene / prin care nu poti vreo menire sa-ti dezminti. / Suprafete mari, falfaitoare, / cu tridimensionala ta coloana / la lumina de apa curgatoare. / Si inima-mi, aceasta lighioana…” De fapt, inima si norocul, sunt, in simbolistica, la nivel microcosmic, semne centrale. E natural sa fie complementare. Prins in clestele „scrisei”, poetul ii opune „scrisul” si nu se gandeste la evadare.
„Cand zorii se despart de noi, cand arde,
cand se anunta campiile cutare
ne numaram si mergem mai departe
veghindu-ne sorocul cu rabdare.”

Cetati pereche

On By nelursIn literatureLeave a comment

Cand satul se termina soseaua despartea distinct vegetatia in doua; in partea dinspre fluviu o liziera de salcii, scorburoase, incepea padurea stejarilor de lunca, plopilor si frasinilor care aruncau arome salbatice de ghinda, verdeata si fluviu domolit; iarba inalta, grasa si moale urca inspre cetate iar dincolo in zare, Dunarea, scazuta mult, lasase o insulita. din bolovanis si nisip sa iasa la iveala; peste sosea se lasau abrupt cateva coaste prapastioase si fagasuri facute de ploi; dealul, aparent inaccesibil, era acoperit cu tufe de jnepeni crescute la intamplare.
Lumina intelegerii o patrunse brusc, incalzindu-i excesul de testosteron din pantec; avea nevoie de el insa barbatul nu-i dadea posibilitatea; o evita mereu desi ii vedea trupul, ca o clepsidra nesfarsita, tremurand cand isi expunea singuratatea; il urma in toate ideile trasnite supunand-o la incercari suplimentare si inutile; acum alerga dupa el atatata de valtoarea intrecerii, fericita ca il urmeaza la doi pasi vrand sa-i demonstreze ca-i egala lui.
Urcau si ii simtii rasuflarea aproape in ceafa, o lasa sa se apropie mai mult iar cand il prinse de mana pricepu ca n-o poate refuza la nesfarsit; isi potoli ardoarea fugind mai incet si tragand-o dupa el. Hormonii dansau neintrerupt, transpiratia si mai ales dorinta isi aratasera fata; incetini ritmul… aveau peste 10 minute avans fata de ceilalti.
Acum escaladau cu efort cea mai inalta creasta a unui tel din preajma Capidavei, cetate parasita de arhangheli, asteptand vizita unor cuceritori inconstienti, ametiti de putere, batandu-si joc de singuratate, nestiind ca in curand vor face ca cerul sa se prabuseasca in ape pe aceste meleaguri.
Totul pornise de la o provocare in grup: ca nu poate urca acel versant iar ea il urma fara cea mai mica ezitare.
S-au scurs neauziti in varf si s-au trezit pe un podis intins, printre molizii pitici plantati in rezervatie care-i fereau de privirile celorlalti; se opri brusc intorcandu-se spre ea; intrasera intr-un con de umbra jilava si ea, isi ciocni voit, violent, trupul frematand de al lui; isi lasa sanii puternici sa-l izbeasca in piept si aluneca spre pamant dezlanata; surprins, antrenat de caderea si forta femeii o urma vrand s-o protejeze insa ea il cuprinse in brate din zbor; se prabusira lent, cu incetinitorul, printre tufisuri; iarba aici era uscata, parjolita si deasa insa tufele ii fereau de curiozitati insalubre; cateva clipe cuprinsi de pasiune n-au mai stiut ce fac.. sarutul care  pandea de atata vreme o coplesi; grupul era departe; uitand unde se afla gafaind, intaratati ca doua animale flamande se cautara scotandu-si ce haine aveau de prisos; se unira intr-o frenetica, profunda si neasteptata repezeala, agonizand de incordare; dorinta ii ascunse pana nu le mai pasa de nimic. In departare se auzeau nedeslusit grohaiturile mistretilor, de tundra, impletit cu geamatul lor, distributiv, amestecat cu soapte de chin in chemarile greierilor; perechea stoarsa de nerabdari stia ca se afla la adapostul clipelor nesfarsite intrate in galeria ratacirilor.
Pasiunea care-o pandea de-atata vreme ii linisti pe amandoi; ramasera atemporali, nemiscati cu fata agatata de cer, dezgoliti de sentimentul inutilitatii, privindu-se si tainuindu-si nehotararile; razele lumii se scaldau pe chipurile lor radioase. Se intoarse spre el cercetandu-l cu atentie; incepu sa-l mangaie si alinte, intaratandu-l:
–    Ii asteptam sau le-o luam inainte?
Se furisara inapoi printre copaci ca doua umbre fugare tinandu-se iarasi de maini dar grupul  rasfirat se apropia; fusesera zariti… de acum nu se mai fereau si alergau ca doua victime disperate cautandu-si sihastriile. Ceilalti intelesera si nu-i mai urmarira, curand s-au pierdut in cetate, prin iesirile nenumarate, in labirinturile nesfarsite dintre pietre si ziduri pana gasira in situl transformat, locuinta ispasita de traditii si plina de vise bizare mostenite din viitorul tainuit; zestrea care-au gasit-o aici le era suficienta… nu le trebuia decat o mana de fan raspandit la intamplare, mirosind a floricele albastre din paduricea de pe malul stralucitor al Dunarii.
Au luat masina si s-au scurs nevazuti prin tinutul dobrogean; au parcurs intr-o clipita drumul, de la apa curgatoare la Marea cea mare, trecand prin sate parasite de arsita zilelor, ajungand in sfarsit la alta cetate.
Histria, ii astepta flamanda, gata sa-si sacrifice mileniile de pustietate.
Pelicanii majestosi se abateau in cohorte asupra lacurilor din jur. El, vroia sa-i ofere peste… un peste deosebit sa intareasca legatura lor neintrerupta cu supusenia, neingradita de perspectiva imprevizibilului.
Au lasat papucul alb pe un drum pierdut in nisip, batut de carutele braconierilor, impotmolit in balti si stufaris.
Peisajul se schimbase… au zarit doi copii alergand dezlanati pe langa balti cu bete in maini iar ei… au luat-o incetisor dezlegati de juraminte, imbratisati, impletind aripi eclectice, pandind si aspirand la prinderea reginei pestilor… randunica de mare; noi, muritorii avem ocazia o singura data in viata sa-i cercetam privirea aprinsa si dintii inclestati a moarte; la cherhana,  lipovenii ii asteptau sa-si arate marfa ascunsa de ochii binevoitori ai sefilor; ametiti in aroma aspra a viitoarelor prazi le cazusera ca nada-n plus victimele… pestii solzosi, argintii de un colorit indescifrabil aruncand iridescen?e inegalabile.. ca de fiecare data erau uimiti de varietatea sorturilor.. au vazut pastrugi incovoiate, moruni uriasi cu butoane osoase si pe mijloc un simplu cartilaj galbui  fluorescent; pastravi de mare cu punctisoare de-un colorit  impresionant atingand toata gama spectrala; anghile uriase cu sange otravitor a caror vitalitate ii uluia cand trebuia sa le apuce corpul alunecos; ele se rulau in jurul mainii ca un blestem ce-l proferau necesitatii carnivorelor… ciclica razbunatoare vendeta; stavrizi, guvizi si minunatele scrumbii albastre,  lufari ambitiosi, neintrecuti la gust, labani argintii egali orientati, chefali  prapastiosi cu zalele curgand ca niste rauri neintrerupte; la rand urmau barbunii mustaciosi, dragoni cu spini paralizanti, zarganul cu ciocul si spinarea verde, fosforescenta; bogatia marii le aratau cambule,  calcani si limbi de mare cu nasturii gustosi si palamida roz-vinetie, rechinii promitatori cu pielea intunecoasa si aspra; ultima a aparut regina, robusta cu aripile infoiate incingand lanturi brune, roscat-verzui pe spate; falfaindu-le, se deconspira  aratandu-si dorsala albastruie-roza si burta galbuie. Au tresarit recunoscand-o fara tagada, si-au ramas uimiti de frumusetea ei nefireasca!
Animalele prezente din folclor: corbi, scorpii, cai, vulpi si pisicile maronii completau tabloul vietuitoarelor marii din navod, alaturi de vestitii curcani salbatici care se strigau in curtea fara de sfarsit a pescarilor; cand aveau nevoie, pescarusii erau momiti in plase cu o mana de maruntis: ceatal, hamsii, rizeafca alba, gingirica, aterina si bacalia vicioasa fiindca marea secatuita refuza sa mai dea altceva drept hrana si trebuia vazduhul de lumina sa satisfaca cererea neostoita a omului.
Au despicat mai mult decat suficient trecand prin spalatoria vietii.
Satui de risipa si incarcati de patimi parjolite, au plecat inspre cetate unde-au gasit alta locuinta lacustra acoperita de astrii; isi cladeau in nisip nazuintele, pigmentate intr-un albastru-cenusiu intunecat si profetii desarte. Nu mai aveau ochi pentru nimic altceva, rascolind numai pentru ei, vartejul amintirilor; se vedeau stapanind rotocol, vesnicia impreuna…  asfintitul isi labarta chipul neindestulat al clipelor mai lungi ca orice inchipuiri; fantomatice linisti dintr-un apus indicibil, franjurat in culori plapande… galben-rosiatice intareau viziunile; vazduhul albastru se destramase gradat prin goblenuri in degrade; lumina patrunsese peste zgomotul apasator al inserarii; marea innegrita se bucura impingand spuma valurilor nesfarsite spre tarm iar intunericul, instapanit pe oriunde, arunca umbre lungi spectrale.
Pluteau singuratici  rascolind secolele in asteptari; dezmatul pregatit de natura a cazut cu toate stelele din cer… se apropia furtuna intalnirii cu astrul selenar!

Stanescu Aurel Avram

Eminescu for Windows

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Unele lucruri nu se schimba niciodata. De pilda, literatura buna. Si aceasta, in ciuda faptului ca secretul ei infailibil pare simplu: reteta unei „belle-lettre” este sa pui in forma desavarsita trairi majore, mereu actuale, universal valabile, cu care sa se identifice, pe cat posibil, multi dintre cititori.
Talentul innascut nu are nevoie de considerente de genul acesta, utilitariste. Cand esti facut pentru a scrie, nu te intereseaza moda vremilor sau gustul lectorilor. Scrii pentru ca preaplinul nu-ti da pace, scrii pentru ca nu poti altfel, scrii pentru ca altfel nu-ti gasesti linistea. Multi autori marturisesc ca le poarta cineva mana, nevazut, imprumutandu-le harul, pentru a se face auzit.
Geniul depaseste talentul, cu un pas. El merge mai departe si modeleaza o lume noua, schimband insesi radacinile noastre. Sensibilitatea sa nu se adapteaza la mase. Universul insusi pare sa-si potriveasca pasul dupa ritmul respiratiei sale creatoare.
Putini sunt insa creatorii de arta binecuvantati cu instinct pentru eternitate. Rasar sporadic, mult prea rar, strapungand regulile grabitei lumi caleidoscopice in care traim. Ne vine greu sa distingem intre esenta si flacon, intre captuseala si stofa, asaltati din toate partile de senzatii si informatii de „umplutura”. In acest context, e tangent la miracol momentul in care descoperim pe paginile altora ideile pe care credeam ca le nutrim doar noi. Nimic nu se compara cu satisfactia regasirii propriilor batai de inima intre copertele unei carti pastratoare de comori.
„Cazul” eminescian e parca facut pentru a ilustra acest adevar. Se spune, dealtfel, ca Eminescu ar fi cultivat o adevarata manie pentru perfectiune, cizeland si reformuland fiecare fragment, ducandu-l la limitele epuizarii. Indiferent de timp sau de spatiu, atingerea geniului continua sa emotioneze neintrerupt. Tineri sau varstnici, romani sau de alte natii, azi sau acum doua sute de ani, adeptii lui Eminescu cauta in randurile scrise de el, implinirea, raspunsul. Cercul de entuziasti, care se grupase in jurul poetului inca de pe vremea cand era redactor la „Timpul”, se perpetueaza ca un ecou, asemeni reverberatiilor pe suprafata unei ape line, atinse in treacat de-o aripa de fluture pasager.
E greu sa entuziasmezi un copil de scoala pentru lecturile „obligatorii” de prin manuale. Tin minte si eu cum, in anii de liceu, cand invatam pe de rost Luceafarul – nu fara placere, dar nici cu prea multa tragere de inima – nutream pasiuni tainice pentru rebelele versuri stanesciene. Ne intreceam, pe atunci, imitand inventivitatea vesela a lui Marin Sorescu, citeam „Arta a conversatiei” de Ileana Vulpescu sau versurile incendiare ale „in-Flacara-tului” Adrian Paunescu, ne identificam cu singuraticul Preda. Eminescu era atotprezent, dar instalat solid pe locul sau meritat, de „clasic”. Romantismul sau declarat nu cadra cu pornirile noastre de tineri teribilisti, in tenisi albi. Erau vremuri in care autoritatea centrala impunea, prin programele scolare, un ghiveci de scriitori, nu intotdeauna valorosi. Copilul care crestea in noi privea circumspect si cu bagare de seama devalmasia proletcultista si se rezuma sa adune impresii, pentru a-si forma mai tarziu o parere proprie. Abia dupa depasirea etapei „cool”, de la distanta unor ani, ochiul spalat de constrangerile din afara descopera deliciile binecuvantatei rime eminesciene.
Ne surprind pasajele in proza, transmise din mana in mana prin internet, care releva o cu totul alta natura a Luceafarului nostru, mai de zi cu zi, mai cotidian. Articolele sale critice la adresa societatii romanesti in plina schimbare, descrierea detaliata a lipsei de integritate a unor politicieni socheaza prin actualitate, de parca ar fi scrise chiar acum. Nu intamplator, personalitatea unica a Omului Mihai Eminescu depaseste cu mult limitele schematice de poet, pe care ni le servisera activistii zelosi, interpretand „Imparat si Proletar” ca pe un indemn tacit la aderare.
Destinul controversat al jurnalistului intre ciocan si nicovala, cu pareri proprii pe teme de salvare nationala, nu e o raritate nici in zilele noastre. Recenta disparitie dintre noi a poetului Adrian Paunescu, la fel, ne pune in incurcatura.
Mihai Eminescu nu a facut niciodata un secret din orientarea sa vadita de dreapta, dar insista asupra independentei sale religioase, ferindu-se de etichetari. Crestina, budista, agnostica sau ateista, natura interioara a artistului Mihai Eminescu ramane ambigua si deschisa spre toate orizonturile posibile. Pozitia sa incerta a fost interpretata de contemporani drept protest incomod. Nu-i de mirare ca adeptii complotului politic pun si astazi sub semnul intrebarii conditiile suspecte ale mortii sale, in urma tratamentului cu injectii de mercur, impus de doctorul Sutu. E limpede ca autorul atator articole polemice, poetul „Epigonilor” si al „Criticilor mei” nu ducea lipsa de adversari politici.
In calitate de amatoare de literatura fara pretentii de exegeza profesionista, fac primul pas in directia improspatarii amintirii, deschizand calculatorul. Poate din cauza ca ne aflam pe terenul tehnicii moderne, sau poate si pentru ca am acumulat experienta intre timp, Eminescu mi se pare mult mai aproape, mai modern. Suspansul creste pe masura ce rasfoiesc paginile virtuale intocmite in limbi straine. Constat cu stupoare ca exista un Eminescu pentru germani, dar un altul pentru englezi, spanioli sau francezi. Ca o delicatesa in foi etajate, pe ecranul din fata mea se „coace” o paine cu straturi suprapuse. Sa fie oare peste tot acelasi aluat, doar prelucrat in forme diferite? Ce tarziu acum, toana mea de moment se transforma intr-o cercetare pasionanta, plina de suspans.
Desi toti sunt unanimi, considerandu-l pe Mihai Eminescu, asa cum bine zicea Nicolae Iorga, parintele incontestabil al limbii romane moderne, sunt diferente de nuanta de la un site la altul. Englezii il interpreteaza pe Iorga in felul lor inedit, traducand, citez, „godfather”. Amuzant si „very british”, caci postura de „nas” nu se potriveste cu tineretea poetului disparut prematur.
Wikipedia germana pune accent pe formarea sa prin scoli de limba germana, inclusiv la Viena si la Berlin, dar nu uita sa mentioneze ca Eminescu nu a pus pret pe finalizarea studiilor facilitate de generosul sau mentor spiritual Titu Maiorescu, abandonandu-le in stil atat de „ne-nemtesc”.
Spaniolii si francezii prefera sa dezvolte latura sa patriotica, de istoric si publicist, si cea a angajamentului sau in plan politic, pentru unitatea nationala. Aflu lucruri pe care poate le-am invatat pe vremuri, dar care, probabil, nu mi s-au parut demne de memorat. Anume, ca poetul a asistat la cursurile Universitatii din Viena, cunoscand acolo alti tineri din provinciile vorbitorilor de limba romana, inflacarandu-se alaturi de ei pentru idealurile natiunii dezmembrate. Dar ca n-a legat prietenii serioase cu nimeni din randul celorlalte nationalitati. Si mai citesc ca primele scoli frecventate au fost cu predare in limba germana si ca studentul Eminescu se ocupa ocazional cu traduceri.
Fara intentia de a-i stirbi aura, simpla asemanare dintre tineretea sa si preocuparile tinerilor de azi, bursieri tot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce mai aproape. Exista si acum tineri romani care asista „extraordinar” pe la cursuri din strainatate, pentru ca nu li se echivaleaza anii de studii acumulati in tara (deci, nu sunt studenti cu inmatriculare „ordinara”). Multi se ocupa in paralel cu traduceri.
Am fost si eu la Viena. Cine ar fi crezut ca, prin prisma Vienei lui Eminescu, voi regasi pe cai asa de ocolite amintirea lecturii cartii lui Adrian Paunescu „De la Barca la Viena”! Pe vremea cand o citeam si talmaceam infrigurata sensul ascuns al frazelor cenzurate, insasi ideea ca as putea vizita candva eu insami capitala Austriei parea o himera.
Undeva, la Viena, trebuie sa se fi produs si teribila fractura din destinul geniului, deja manifest. Nu stiu daca e importanta cauza, dar e cert ca de pe acum incepe sa se modeleze personalitatea celui care va fi „fericit, ca artist, nefericit, ca om”. Sunt voci care pun criza pe seama intalnirii cu Veronica Micle, altele o atribuie mai degraba predispozitiei sale genetice pentru depresie, caracteristica familiei Eminovici. Cert este ca, incepand cu Viena, Eminescu devine melancolic si romantic, dar si schopenhauerian cu trup si suflet, inclinat spre critica. Ideile lui Arthur Schopenhauer, adesea xenofobe, misogine, antisemite si extremiste ii apar ca solutii potrivite pentru a scutura ordinea nefireasca a lumii si pentru a provoca schimbarea. Din acest moment, decizia de a nu acumula de-a lungul vietii nimic conform cu regulile – „nici diplome, nici pozitii, nici casatorie sau avere” – devine crez definitiv. Romanticul Eminescu se contureaza incepand de acum, clar diferit de colegii de generatie. Cu scopul declarat de a face cunostinta cu autorul poemului „Venera si Madona”, Iacob Negruzzi calatoreste la Viena. Va marturisi mai tarziu ca, in cafeneaua vieneza, Eminescu era vizibil de la distanta, cu profil romantic, parul lung si privirea pierduta in melancolie.
Gasesc cu groaza pe un site german de referinta poezia „Siehst Du den Stern“, scrisa de poetul elvetian Gottfried Keller si raman inmarmurita de frapanta asemanare cu preferata mea „La steaua”. Aflu ca versiunea eminesciana este o prelucrare dupa originalul din limba germana. Ma doare putin, dar faptul nu stirbeste cu nimic frumusetea poeziei si nici meritul celui care ne-a facut-o accesibila, fara sa faca un secret din faptul ca a tradus. Oare cate alte detalii, de care nu am avut cunostinta pana acum, ne-au mai fost ascunse?
Fidel spiritului practic tipic german, autorul paginilor din internet nu uita sa mentioneze amanuntul picant precum ca singurul onorar primit vreodata de Eminescu pentru o opera literara a fost suma modesta din partea revistei „Familia”, in 1883 (tarziu!), la publicarea catorva poezii (printre altele „Adio”, „Si daca…”, „Pe langa plopii fara sot”).
„Unul din ilustrii necunoscuti ai literaturii europene”, asa il desemneaza pe Mihai Eminescu distinsul profesor doctor Ernst Ostercamp de la Universitatea Humbolt din Berlin. Cata dreptate are! Nu pentru ca Eminescu nu s-ar fi tradus; opera sa exista deja in peste 60 de limbi. Mai degraba pentru ca el vine din alta lume decat cea a autorilor moderni occidentali. Cum sa nu-l aprecieze reputatul critic german, daca pana si adresa Institutului de Literatura din Berlin, cel pe care il dirijeaza domnul Ostercamp, trezeste nostalgii romantice: „Unter den Linden”?! „Sub tei”, care va sa zica. Artera aceasta, un fel de „Calea Victoriei” pentru Berlin, a existat dintotdeauna – era si pe vremea sederii acolo a studentului Mihai Eminescu. Iar teii, esenta insasi a romantismului eminescian, sunt simbolul sau celebru. Parca aud vocea vibranta a lui Nichita Stanescu marturisind ca, de cand l-a descoperit pe Eminescu, nu mai poate trece pe langa un tei inflorit fara sa se patrunda de fiorul metafizic.
Eminescul „spaniol” ma intampina pe internet ca un hidalgo idealist, purtat de idei progresiste. Sunt pomenite zvonurile despre apartenenta sa la o societate secreta, care urmarea eliberarea Transilvaniei de sub jugul imperialist si unirea tuturor romanilor. Probabil, o trimitere la societatea „Orient”, din care faceau parte o suma de intelectuali entuziasti, dedicati promovarii pe atunci inca tinerei limbi romane. Numeroasele sale deplasari, ca si turneele cu echipele de teatru, in scopul culegerii de folclor si pentru cunoasterea dialectelor locale din zonele locuite la vremea aceea de romani par a veni in sprijinul acestei teze. In fond, unitatea limbii si cea geografica sau politica nu sunt altceva decat fatete ale aceluiasi patriotism. Se stie, de altfel, ca Eminescu a reactionat puternic la Razboiul Ruso-Turc de la 1877-1878, condamnand impartirea din final, odata cu recunoasterea independentei – ciopartirea atat de nedreapta pentru Basarabia.
Exprimat in termeni spanioli, angajamentul sau patriotic adopta pe alocuri rezonante miscatoare, aidoma omagiului unui erou national, pe urmele legendarului El Cid. Tot paginile spaniole remarca faptul ca publicatia „Timpul”, pe care Mihai Eminescu o alimenta aproape singur cu editoriale, scriind pana la epuizare, era de fapt organul oficial al Partidului Conservator.
Captivante, cateva din paginile in franceza despre Eminescu pun accent pe pasiunea sa pentru arta dramatica. Nimic surprinzator pentru patria lui Molière. Mai putin se mentioneaza piesele sale, cat amanuntele biografice legate de scena. Incepand cu renuntarea la scoala si plecarea in lume la 17 ani, alaturi de trupa lui Iorgu Caragiale, teatrul va fi mereu prezent in viata sa. Mai tarziu, proiectul de traducere din germana a „Tratatului despre Teatru” de Heinrich Theodor Röscher avea sa-i ocupe mult timp, pentru ca in final sa ramana neterminat. Pe scena lumii, Eminescu s-a vazut adesea ca un actor intr-o piesa de teatru complexa.
Tot francezii sunt cei care pun sub semnul intrebarii data reala a nasterii copilului Mihail Eminovici. Daca ar fi sa dam crezare inmatricularii la scoala (unde avea sa-l aiba ca dascal pe neuitatul Aron Pumnul), poetul s-ar fi nascut in decembrie 1849, si nu in ianuarie 1850. Corectura facuta pe baza marturiei uneia din surorile poetului este aparent lipsita de importanta, dar inexactitatea poate crea dificultati la ocazii jubiliare.
Un impatimit din spatiul vorbitorilor – sau mai bine zis al cronicarilor virtuali – de limba engleza, gaseste nimerit sa vorbeasca despre comportamentul si psihologia fascinanta a lui Eminescu. I. L. Caragiale il vedea intr-o continua oscilatie, intre introvertit (visator, neinteles, trist) si extrovertit (exuberant, dornic sa guste paharul pana la fund). In schimb, Titu Maiorescu, mentorul si omul politic caruia ii datoram recunoasterea lui Eminescu in intregime, cel care i-a stat la dispozitie pe tot parcursul vietii, sustinandu-l si ajutandu-l sa iasa din atatea impasuri, sublinia indeosebi latura comunicativa a geniului, capacitatea sa nestavilita de a transmite emotii si de a-i entuziasma pe cei din jur, electrizandu-i.
Acelasi autor panbritanic, indragostit, precum se vede, de dedesubturile sentimentale ale vietii zbuciumate de poet, ne pune in tema cu prietenia neconditionata care i-a legat pe Mihai Eminescu si pe Ion Creanga, ideal de fraternitate perpetuat realmente pana la moarte. Cert este ca, atat Creanga, cat si Eminescu au murit in acelasi an, ca dealtfel si legendara iubire neimplinita, Veronica Micle. In viziunea internautului englez, iubirea pentru Veronica Micle ramane un vesnic mister: Eminescu insusi a refuzat sa faca pasul final spre implinirea ei, in anii in care iubita – vaduva – ii devenise perfect accesibila, dedicandu-i-se cu atata devotament. Retin din acest site ca, fara Eminescu, nu am fi avut Ion Creanga si nu ma pot opri sa nu remarc ce saraca ar fi ramas copilaria mea fara „Amintiri”. Invatatorul Ion Creanga ar fi ramas un simplu dascal de tara daca nu l-ar fi intalnit pe Eminescu si nu s-ar fi lasat convins sa scrie si sa ia contact cu „Junimea”.
Nu ma surprinde prezenta unui bust Eminescian intr-un loc public, pe un soclu binemeritat din München sau Paris, dar recunosc ca nu ma asteptam sa-l aflu tocmai in Pakistan, la Islamabad, ca monument dublu, alaturi de prestigiosul poet-filozof autohton Allama Iqbal. Sunt venerati impreuna, ca doua laturi ale aceleiasi geniale sensibilitati, simbol al universalitatii idealurilor inalte, dincolo de granitele din spatiu si timp.
Ma dau la o parte de la calculator si incerc sa compun in minte un Eminescu pe cat posibil fidel tuturor versiunilor vehiculate pe seama sa. Fascineaza in continuare OMUL Mihail Eminovici, geniul care si-a ales ca „nom de plume” numele cu rezonanta mai neaosa romaneasca, de Eminescu, intr-o vreme cand „romaneste” era ceva exotic, nebulos. Daca as trage linie dedesubt, as scrie, poate, sub OM, ca motto, in rezumat, cuvantul „curaj”, pentru ca s-a incumetat nu doar sa creada in idealurile sale, ci s-a si pus in slujba lor. Fara garantia ca ele ar fi corecte, dar tot mai bine decat optiunea de neimplicare, atat de raspandita.
Sub POET, as pune mai intai „geniu”, iar apoi „trist”. E rau? E bine? Ce-ar zice „Luceafarul”, opera despre care se spune ca merge cu inspiratia pana inapoi, la Upanisade? Caut intr-o carte de filozofie din Orient si dau peste un pasaj care imi da de gandit: „Multi oameni confunda veselia cu fericirea. Nu satisfactia momentana e baza fericirii adevarate. Poftele sporadice se duc si vin, placerea provocata de stingerea lor e de scurta durata. Fericit esti cand ceea ce simti se suprapune perfect peste ceea ce traiesti si manifesti. Armonia dintre interiorul si exteriorul nostru este singura baza viabila de fericire trainica. Poti fi trist, daca asa te simti, pe moment. Neopunandu-te propriei tale naturi, lasandu-te in voia tristetii care te cuprinde, fara sa o maschezi, fara s-o ascunzi sau s-o refuzi, vei intelege ca e si ea trecatoare. Totul este sa ramai fidel naturii tale interioare. Tristetea e si ea doar o stare, nu schimba esenta substantei pe care o porti in samburele tau. Poti fi trist si fericit in acelasi timp. Nu e o contradictie”.
Sperand ca Eminescu a fost fericit, in ciuda tristetii care l-a insotit mereu pana la finalizarea destinului sau, ii multumesc in gand pentru imensa comoara de spirit pe care ne-o lasa si nu-mi ramane decat sa-i doresc odihna lina intru fericire trista.
noiembrie 2010
Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa

FESTIVALUL INTERNATIONAL DE POEZIE SI EPIGRAME “ROMEO SI JULIETA LA MIZIL”

On By nelursIn literatureLeave a comment

FESTIVALUL INTERNATIONAL DE POEZIE SI EPIGRAME “ROMEO SI JULIETA LA MIZIL”,INITIAT SI ORGANIZAT DE LICEUL TERORETIC „GRIGORE TOCILESCU”,REFLECTAT IN OPINIILE CATORVA PARTICIPANTI PREZENTI LA EDITIILE PRECEDENTE
Coordonator proiect: prof. Badicioiu Laurentiu

EDITIA A II-A, 2008-2009

Emil Proscan, primarul orasului Mizil
Mult mai mult decat o sarbatoare obisnuita. Eveniment de inalta tinuta care, prin prestanta si prestatia invitatilor, a produs, aproape pe tot parcursul desfasurarii, emotii, vibratii, trairi, parcurgandu-se, prin adevarul si lumina celor spuse, intregul areal dintre zambet si lacrima.  Felicitari, felicitari, felicitari celor care au facut sa fie acele momente!

Daniel Cristea-Enache, conf.univ.dr., critic literar, scriitor
„De multe ori, concursuri precum cel organizat de fostul meu coleg de facultate si actualul profesor de literatura romana Laurentiu Badicioiu, au un iz provincial. Texte mediocre sunt notate pozitiv si ridicate artificial la rang de literatura veritabila. Aceasta fiind trista regula statistica, concursul de la Mizil reprezinta o fericita exceptie. Ma refer in special la sectiunea poemelor de dragoste, de un foarte bun nivel in ansamblu, si cu cateva individualitati poetice deja conturate. Am citit cu reala surpriza si cu efectiva incantare texte publicabile in orice publicatie culturala centrala. Literatura actuala, scrisa de oameni tineri si foarte tineri, da semne de vitalitate (si) la Mizil. Felicitari asadar participantilor si organizatorilor, cu o mentiune speciala pentru sufletul manifestarii: Laurentiu Badicioiu.”

Corneliu BERBENTE, prof.univ.dr.ing., vicepresedintele Clubului „Cincinat Pavelescu”
Lectia de liceu
Desi cu facultate, eu –
Declar deschis, cinstite fete –
Luai azi lectii de liceu:
De stima si de tinerete!
Moment
– Cine-s oare-acei barbati
De eleve-nconjurati?
– Sunt profesori elev… ati!

Profesorului Laurentiu Badicioiu,
marele animator
Vezi, badita Badicioiu,
Cand bea vinuri din tot soiul,
Pentru-al sau liceu trudeste:
Nu “pileste”, “TOCILESTE”!
Unu-i invitat de seama, Maestrul Corneliu Leu,
dezamagit ca nu a avut succes la soprana
S-aduca diva la Mizil,
Se zice c-au platit din greu.
Atunci pricepe si-un copil
Ca nu s-ar multumi c-un LEU!

Profesorul Ion Busuioc a intarziat la un pahar
Un pic de busuioc in vin
ii da aroma, gust deplin,
Dar nu-i de-ajuns un poloboc
Sa-l “dregi”, in schimb, pe Busuioc!

Vasile Larco, Premiul „Grigore Tocilescu”, Epigrama
Ajungand acasa mi-am dat seama ca totul a fost un vis. Un vis frumos si tot ce-i splendid, e putin. Asadar: Mizilul amintiri placute-mi lasa, / Umor si voie buna cu toptanul- / si zau, ca n-as mai fi plecat acasa… / Dar am plecat sa pot veni la anul! Sau altfel spus: Plecand spre Iasi, atata doar / Afirm, cu inima curata: / Asa Spectacol, zau, mai rar… / Pacat ca-i la un an o data! Despre Sarbatoarea Liceului „Gr. Tocilescu”, despre slujitorii de ieri si de azi ai acestui renumit lacas de invatamant, numai cuvinte frumoase, si anume: La „Tocilescu” sa aflati / si nu sunt vorbe goale, seci / Ca dascalii sunt toti notati / Cu note doar de douazeci! Liceul este demn de numele ce-l poarta, se mandreste pe buna dreptate, cu inaintasii: Grigore Tocilescu, George Ranetti, etc. si cu actualii profesori: Victor Minea, directorul liceului, Milena Covaliuc, director adjunct, Aura Frusinoiu, Laurentiu Badicioiu si tuturor celorlalti le spun: “La revedere in 2010.”

C.Tudorache, un participant pretentios
[…] La masa festiva am stat langa o doamna, participanta la concurs, care i-a reprosat subtil dlui Laurentiu Badicioiu faptul ca nu a fost onorata cu o distinctie la festivitatea de premiere. Am citit acasa lucrarile dumneaei si nu mi-am dat seama daca a participat la sectiunea epigrama, calambur, poezie, proza scurta, fabula, enigmistica sau literatura SF, ca scrierile respective sunt sub orice critica, de neinteles, incat pot spune: ,,Mare e gradina Ta Doamne!”Acest tip de participant, cu tupeu, vazandu-se azi publicat, la concursul viitor, daca nu i se acorda Marele Premiu, face scandal si este vai si amar de organizatori. Vinovati sunt cei ce i-au tiparit ineptiile.

Laurentiu Ghita, Premiul „Agatha Bacovia”, Epigrama
Ma leaga deosebite amintiri de Mizil. intai pentru ca sunt ploiestean de origine, adica de la o aruncatura de bat  (cu bazooka, e adevarat), apoi pentru ca drumurile mele de vacanta spre bunici treceau obligatoriu prin Mizil, spre Glodeanu Silistea. Asa ca, oarecum, meleagurile astea nu-mi sunt de-a dreptul straine. Dar oamenii, pe oamenii acestia nu am avut prilejul sa ii cunosc. Auzisem, ca omul, de luptele ca acceleratul sa opreasca si in Mizil, citisem de un Romeo si Julieta bastinasi, dar atat. Ei bine, am avut privilegiul sa fiu in centrul unui eveniment cultural cum mari metropole cu ifose nu sunt in stare sa organizeze. Cu fortele lor modeste, acesti oameni inimosi au lansat provocarea acestui festival , „Romeo si Julieta la Mizil” de care s-a auzit si se va mai auzi cu siguranta. Un festival foarte curat si corect organizat, cu invitati de soi, cu recitaluri de prima clasa si cu un vin…, pardon, niste premii, jos palaria! Multumesc, Mizil, multumesc organizatorilor, si abia astept editia urmatoare!

Sa ne laudam un pic!
in aceasta zi de gala,
Capitala-i mizilic
Iar Mizilul capitala!

Nicolae Ionita, inginer, coordonatorul site-ului http://www.personality.com.ro/, un Muzeu Virtual al Neamului Romanesc
M-am intors de la Mizil cu senzatia ca am revenit din capitala culturala a judetului Prahova. Va felicit pentru extraordinara performanta, de a organiza, alaturi de colegii dumneavoastra, o manifestare culturala de exceptie. Sunt sigur ca Ion Luca Caragiale, care a participat la manifestarea dumneavoastra prin COLECtIA CARAGIALE, cea mai mare colectie din lume de portrete ale unei personalitati a culturii universale, ne-a privit, de acolo de sus, cu mandria ca este prahovean. in speranta ca editiile viitoare imi vor intari aceasta convingere va felicit inca o data.

Corneliu Leu, scriitor, jurnalist, coordonatorul portalului cultural http://www.cartesiarte.ro
Mi s-a propus aici de catre superbul organizator, Laurentiu Badicioiu, sa fac un laudatio inainte de festivitatea de premiere, tocmai mie, care-i injur pe toti […] Sa fac un laudatio azi, si de ziua lui Caragiale. De dimineata am facut revista presei, si despre acest eveniment nimic, dar despre al doilea amant al Mihaelei Radulescu da.
Laudatio am facut inca de anul trecut, cand am participat la prima editie si am alocat in „Albina romaneasca” doua pagini in care se lauda initiativa dumneavoastra. Anul trecut, acest festival-concurs a inceput la un nivel foarte inalt, cu incununarea operei profesorului Berbente, de o extraordinara valoare intelectuala.[…] Din pacate, indraznesc sa spun ca nu mai stam la fel de bine cu productiile de umor prezentate la concurs. tin sa subliniez ca eu ma simt angajat fata de dumneavoastra, fata de acest oras, fata de liceul „Tocilescu”, asa ca va stau la dispozitie sa gasim formule de stimulare, ca la anul productia umoristica a concursului, care devine si un brand al orasului, sa fie de un alt nivel. Numai faptul ca acest festival-concurs se petrece la Mizil, nu e o samanta de umor? Mizilul, indiferent de oranduire, indiferent de orientare politica, de doctrina politica, merge inainte in politica si cultura romaneasca. De aici putea iesi o unda de umor. Eu, in locul domnului Adrian Nastase, va spun numai ca gluma, deoarece il respect, este un intelectual superior, in scrisoarea pe care i-as fi trimis-o lui Laurentiu, scriam asa: „Va multumesc ca m-ati invitat la manifestarea Dvs, dar nu pentru ca nu pot sa vin va scriu, ci pentru nu mai are rost, devreme ce tot m-ati ales.”  si, in locul sefului cancelariei prezidentiale (n.r. Catalin Avramescu), de care ma leaga o mai veche si placuta colaborare profesionala, as fi scris: „As veni, dar seful meu (n.r. presedintele Basescu) mi-a inghetat salariul.” in incheiere tin sa multumesc primarului Emil Proscan pentru sprijinul neconditionat pe care ni l-a acordat, alaturi de inca 40 de primarii si consilii locale pentru ca, in viitor, sa serbam Ziua Limbii Romane pe 29 august.

Mihaela Lunca – profesoara in Galda de Jos, judetul Alba
Cred ca ceea ce emotioneaza la parametri inalti este greu de prins in cuvinte, iar manifestarea de la Mizil a fost o intalnire de suflet, incarcata de frumos si nobile sentimente. Voi pastra pe retina memoriei momentele de exceptie, organizarea impecabila, freamatul si efervescenta organizatorilor care parca s-au multiplicat prin sine, fiind alaturi de fiecare invitat. Voi pastra in buzunarul inimii intalnirea cu personalitati marcante ale lumii culturale. Ce s-a intamplat la Mizil a fost un act de curaj si noblete sufleteasca manifestata in formele cele mai elevate… intr-o lume bulversata si parca lipsita de far calauzitor, e un act de curaj, aducerea aminte si polarizarea energiilor intr-un elogiu adus IUBIRII si CUVaNTULUI.
FELICITaRI COLEGILOR CARE AU ORGANIZAT ACEST EVENIMENT. MULtUMIRI Ca, PRIN ACtIUNEA LOR, MI-AU OFERIT OCAZIA DE A-MI iNMIRESMA SUFLETUL CU CELE MAI ALESE EMOtII.

La Mizil, cu bucurie…
de Bucur Alexandra-Emilia, castigatoare la Poezie

Veneam pentru prima oara in Mizil, desi auzisem de ceva vreme de un concurs national de poezie cu ecouri mari printre participantii frecventi la acest tip de manifestari. Vazusem anuntul demult, dar cand am vazut ce personalitati sunt in juriu mi-am spus ca nu am nicio sansa si, decat sa simt gustul infrangerii, mai bine nu particip. Dar, din fericire, o inspiratie divina, sa spun asa, m-a determinat sa trimit in ultima clipa. Primul lucru pe care o sa-l tin minte toata viata in legatura cu festivitatea de premiere va fi, cu siguranta, un lucru care nu poate fi uitat: auzirea imnului national. A fost prima oara cand, la un concurs cultural national auzeam imnul national, asa cum era si firesc. La premiere am remarcat organizarea meticuloasa, liceul pregatit de sarbatoare, elevii implicati imbracati in tinute de protocol. A fost un cadru de o inalta respiratie, oameni alesi invitati la eveniment, de la cadre didactice pana la cei din cultura, organizatori de exceptie si nu in ultimul rand oameni iubitori de literatura si arta. Evenimentul prilejuit de festivitatea de premiere a concursului „Romeo si Julieta la Mizil” a degajat ideea organizarii, a lucrurilor puse la punct in detaliu. Ceea ce am sesizat indata a fost fundalul sonor care a insotit evenimentul pe toata durata desfasurarii lui. Nu numai pentru crearea atmosferei, ci si un fel de stimul psihlogic pentru ca reducea din emotii si nu in ultimul rand era un factor care inspira, detensiona emotiile evenimentului. Am remarcat diversitatea si valoarea acestui eveniment care a adus in fata celor prezenti secvente artistice de la opereta (n.r. Daniela Vladescu) pana la prezentarea unor caricaturi  cu I.L.Caragiale (n.r. Nicolae Ionita, caricaturist ploiestean, administratorul celebrului site http://www.caricatura.ro ). Cred ca fiecare oras isi poate aduce contributia la cultura nationala. insa, dincolo de buget, trebuie si multa, foarte multa pasiune. Alt moment emotionant a fost apelul umanitar pentru un baietel care si-a pierdut membrele superioare. Prin cumpararea acelei carti ( n.r. autor prof.Gore de la Grupul scolar Ciorani) aveai posibilitatea sa ajuti. Acesta a fost un al prilej pentru a reflecta mai mult cum literatura, cultura, in general, se apropie de sufletele oamenilor, le alina, le panseaza, le vindeca, cum scrisul este o cale de a te elibera de framantarile interioare, dar si un mod de a comunica cu a

EDItIA A III-A, 2009-2010

Mircea Ionescu Quintus
„Felicit liceul, primaria, pe domnul primar pentru acest festival de anvergura. intr-adevar Concursul National de Poezie si Epigrame la care am participat a fost o manifestare prestigioasa, evidentiind remarcabilele dumneavoastra preocupari culturale. Va felicit si astept cu nerabdare viitoarea editie.

Mihai Stanescu
„Va multumesc pentru invitatie. Mi-a facut mare placere.”

Nicolae Angelescu, inspector scolar general
Sunt impresionat de ceea ce am gasit in Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”. Ma informasem pe internet, stiam despre dimensiunea evenimentului, dar ceea ce am trait la Mizil, in acest liceu, intrece asteptarile pe care oricum le aveam in legatura cu „intamplarea” in care am fost si eu „personaj”. Marturisesc ca a trebuit sa aleg, pentru ca mai aveam o invitatie la Busteni. Ma bucur ca am facut aceasta alegere. Mai venisem la Mizil in aprilie 2009, la sarbatorirea a 90 de ani de existenta a liceului. Ziua Liceului si Concursul National de Poezie, Epigrame si Calambururi „Romeo si Julieta la Mizil”au polarizat energii si au atras personalitati culturale nationale. in timpul festivitatii, care a durat peste doua ore, a fost o adevarata desfatare a spiritului. Tot ceea ce a urmat dupa aceea, la Casa de Cultura, piesa Romeo si Julieta, jucata trupa de teatru a liceului, spectacolul de revista al Palatului Copiilor Ploiesti si interpretii de muzica folk, au completat o zi foarte densa si plina de emotie si spiritualitate. Felicit conducerea liceului, pe coordonatorul proiectului si pe toti cei care au colaborat la aceasta de neuitat zi de 30 ianuarie 2010. Sa ne revedem cu bine in 2011, la o noua editie.

Emil Proscan, primarul orasului Mizil
Sunt putine momentele in care stereotipia zilelor obisnuite, poate fi depasita si ignorata, pentru a ne putea permite sa simtim vibratiile si trairile din viata cea adevarata. Cei care au avut privilegiul de a fi in ziua de 30 ianuarie 2010 in cladirea Liceului Teoretic Grigore Tocilescu, cu siguranta au simtit astfel de momente, cu siguranta au avut serioase motive sa dea alte conotatii acelei zile si in general despre tanara generatie si viata in general.
ii anunt pe amatorii de previziuni ca sfarsitul lumii este foarte departe! Viata, cu tot ce are mai frumos si mai luminos exista peste tot in jurul nostru. Nu trebuie decat „ceva” sau „cineva” care sa ne deschida fereastra sufletului! Felicit si multumesc celor care au reusit sa faca acest lucru intr-o zi deosebita de iarna, 30 ianuarie 2010.

Prof. Doru Dumitrescu, inspector general in MECTS, nascut la Mizil
„Cu veneratie pentru -educatorii din trecut, pentru Mizil, liceul meu de suflet, pentru ceea ce au realizat in aceasta zi sfanta pentru incalzirea sufletului si a spiritului.”

Prof.Gheorghe Matei, fost inspector scolar general, nascut la Mizil
„Daca Geo Bogza, oprindu-se doar 175 de minute la Mizil, a scris o memorabila pagina de istorie a acestuia, am convingerea ca si Concursul Romeo si Julieta la Mizil, trecand de cea de-a III-a infatisare si crescand valoric si organizatoric de la o editie la alta, a devenit deja o frumoasa si emblematica traditie a urbei.

Inspector Tudor Iancu, I.s.J. Prahova
in existenta noastra marunta, de truditori anonimi asupra cuvintului spus cu teama de a nu schilodi limba romana si sufletele invataceilor nostri, clipele de adevarata sarbatoare spirituala sunt foarte rare. Aflasem ca la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” Mizil se intimpla ceva deosebit, dar nu credeam ca saltul de la o activitate obisnuita la un eveniment de anvergura nationala a fost facut dintr-o data. in binecuvintata zi de 30 ianuarie 2010 am fost acceptat, fie doar si prin simpla prezenta , alaturi de spirite inalte care fac cinste culturii romane. Lauda binemeritata celor care s-au ingrijit ca aceasta zi sa ramina pentru toti participantii o amintire de neuitat.

Aurelian Ranetti, medic, comandandul Spitalului Militar Central „Dr. Carol Davila” si Maria-Cristina Ranetti, sotia acestuia
in acest vartej care ne-a cuprins pe toti si din care cu greu ne mai putem rupe cateva ore pentru sufletul nostru – si  „ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” – iata ca sunt oameni, locuri, momente create cu ravna, pasiune si multa dragoste, care stiu sa te atraga si sa te faca sa iesi pentru o clipa din cotidian si sa iti poti bucura sufletul, de a carui existenta aproape ai uitat.Un astfel de crampei de bucurie uimita a fost si “momentul” la care am participat impreuna cu doi dintre copiii nostri, Antonia si Andrei Ranetti. Impresiile sunt multe, frumoase, bucurii care vor dainui si care ne-au unit pe noi ca familie – si cat de rar ne mai putem strange cu totii – cat si pe noi cu dumneavoastra, oameni care stiti sa dati culoare zilelor prin pasiune. Ati reusit sa strangeti laolalta oameni deosebiti, invitati de marca, intru sarbatorirea Liceului “Tocilescu” pe care atat de mult il iubiti. Am fost onorati sa ne aflam alaturi de dumneavoastra si de invitatii prezenti la Mizil, intr-o zi aparent banala, o zi in care nimic nu prevestea micul miracol ce avea sa se petreaca in mijlocul dumneavoastra, profesori si elevi, deopotriva pasionati  si entuziasti.inainte de a incheia insa, vom mentiona foarte pe scurt ecoul evenimentului in sufletul unui baiat de 11 ani, fiul nostru cel mic, elev in clasa a V-a la scoala  Centrala Bucuresti. A fost foarte fericit sa fie acolo impreuna cu noi. Din doua motive obiectiv-subiective: poarta numele Ranetti si este mandru de aceasta si al doilea motiv, dorinta de a-si bucura profesoara de romana care stia despre evenimentul de la Mizil si care l-a incurajat pe Andrei sa fie prezent acolo. Primul contact al lui Andrei cu doamna profesoara, un om tanar dar deosebit de daruit profesiei si copiilor pe care ii formeaza, a insemnat primul contact direct cu George Ranetti. Andrei a primit ca tema cautarea unei poezii purtand semnatura lui George Ranetti pe care a gasit-o si a citit-o in fata colegilor de clasa cu mare drag, “tifra zero”. in loc de final va vom spune ca Andrei s-a intors la scoala cu “tolba” plina de impresii si nu numai. Revista aniversara si publicatia “Mizilul” au fost daruite doamnei profesoare de romana impreuna cu  promisiunea de a o anunta despre urmatoarea dumneavoastra intalnire, pentru a fi si dumneai prezenta acolo.
Consideram ca, intr-o lume in care copiii sunt interesati aproape exclusiv de jocurile pe calculator si intr-o maniera infima de cultura si de dorinta de a citi, evenimentul organizat de domniile voastre isi atinge cu siguranta scopul de a se constitui “intr-un inceput pentru alte minti si alte suflete dornice sa-si afle identitatea”.

Efim Tarlapan, scriitor basarabean, premiu special la Epigrame
Pe fundalul mondialei avalanse nivelatoare de identitati, activitatea gen Concursul National de Poezie, Epigrame si Calambururi „Romeo si Julieta la Mizil” se prezinta ca o darza aparare antiglobalizare… Aici, trecutul romanesc isi da mana cu prezentul, lirica face duet cu zambetul, critica literara valseaza cu beletristica. Sa le impaci pe toate acestea nu e usor, dar s-a incercat si s-a reusit.
in fata celei de-a treia editii  a Concursului mizilean – carnaval multicolor desfasurat pe bogate traditii romanesti – Concurs initiat de zelosul profesor Laurentiu Badicioiu si sustinut de Liceul Teoretic „Gr. Tocilescu” Mizil, globalizarea s-a vazut nevoita sa dea un pas indarat, facand loc romanizarii celebrelor personaje shakespeariene…

Prof. dr. Elis Rapeanu, Bucuresti, premiul „Agatha Bacovia”, Epigrame
„Prin acest festival Liceul „Grigore Tocilescu” transforma un fost targ, azi oras, in capitala umorului romanesc, a epigramei scrise in limba lui Eminescu. Statiunea Busteni, cu „Salonul umorului” si Mizilul cu „Romeo si Julieta la Mizil”, tin sus, la ora actuala, drapelul istetimii prahovene. in ceea ce-i priveste pe dragii elevi, ii iubesc, ma gandesc la ei cu speranta, dar si cu grija: sa nu fie coplesiti de haosul societatii inca neasezate, dupa randuri de cutremure. Sper ca nu vor uita cartea din cauza calculatorului. Acesta iti da informatii, dar numai cartea iti formeaza cultura. Iata si o epigrama cu circulatie libera:
La mare
Pe sub soare, pe sub stele,
Ei se plimba printre dune:
El bogat in note rele,
Ea saraca-n note bune.

Mihai Molesag, Tulcea, Marele Premiu „George Ranetti”, Epigrame
A fost un concurs greu, a dat de furca participantilor, a solicitat la maxim abilitati, subtilitati si alte calitati, dar si veleitati si sensibilitati, Juriul a fost insa competent, profesionist, obiectiv si intransigent si a acordat marele premiu unei mari valori nationale… eee… he-he!
in zilele Festivalului la care am participat, Mizilul, un orasel mic, si-a umflat pieptul infruntand semet marile orase, cu traditie in festivaluri si concursuri nationale de umor.  S-a simtit munca organizatorilor, incepand cu primirea, cazarea si masa invitatilor, implicarea unui numar mare de oficialitati in acest demers cultural. Dupa parerea mea, juriul, format din profesionisti  ai genului, si-a facut bine treaba, a fost obiectiv in aprecierea materialelor din concurs, lucru confirmat si de intensitatea aplauzelor celor prezenti in sala, la citirea lucrarilor premiate. Referindu-ma la sectiunea Epigrama, cred ca ar fi putut participa la concurs mai multi epigramisti de valoare. Poate ar trebui ca, la editiile viitoare, datele concursului sa fie comunicate si prin posta, internetul nefiind accesibil chiar tuturor concurentilor. A fost un festival de tinuta, cu o participare selecta, invitati de valoare, e un lucru bun  ca au fost implicati si elevii, ca niste ucenici pentru manifestarile culturale viitoare. Standul de carte a fost exceptional ! Un adevarat targ de carte.

Claudiu Contevici, Leeds, Anglia, Premiul „Grigore Tocilescu”, Epigrame, Mizil, my love!
intr-o interventie telefonica din cadrul galei concursului, mi-am permis sa fiu nonsalant si ludic, desi, in fond, eram extrem de emotionat: tocmai obtinusem premiul al II-lea, la chiar primul meu concurs de epigrame! De data aceasta, sunt cat se poate de serios, afirmand ca „Romeo si Julieta la Mizil” este un concurs de exceptie. Argumentele sunt greu de combatut, si le prezint intr-o ordine aleatorie. La Mizil au participat, cu doar cateva exceptii, numele mari ale epigramei romanesti de azi. Organizatorii manifestarii sunt cativa oameni harnici si inteligenti: Laurentiu Badicioiu (initiatorul si sufletul evenimentului ), Emil Proscan (entuziastul primar-poet ), cei din conducerea liceului „Grigore Tocilescu” si multi sponsori generosi. Nu in cele din urma, sa remarcam calitatea deosebita a juriului. De altfel, organizatorii au dovedit o laudabila transparenta, prezentand, ca si anul trecut, foile de jurizare. in plus, editarea volumului cu textele selectate va „face lumina” si va elimina, cu siguranta, micile (inerentele ) carcoteli. Se poate face si mai mult: publicarea, si pe site-ul concursului, a textelor premiate (nu toti forumistii au acces la volumul de prezentare).
Revenind la umila mea persoana, v-as spune mai multe, fiind eu un tip sociabil si cumsecade. Prefer, insa, deocamdata (adica, pana la urmatorul „turnir”), sa va mai atat curiozitatea si sa raman misteriosul, anonimul epigramist de peste mari si tari… Bravo, Mizil, felicitari! La revedere, in 2011.

Sinziana Stoie, studenta in anul I la Facultatea de Litere din Brasov,
Marele Premiu „George Ranetti”, Poezie
imi pastrez convingerea ca nicio multitudine de cuvinte, nicio inlantuire de fraze oricat de pertinent expuse, menite sa contureze si sa transmita o parte din atmosfera deosebit de densa, care cu siguranta i-a proiectat pe toti cei prezenti la premierea Concursului „Romeo si Julieta la Mizil” intr-o dimensiune a reiterarii de valori, nu ar putea reda pe deplin – si fara riscul de a-l face pe emitatorul lor culpabil de a nu fi surprins esentialul – trairile grandioase, implementate de modul exemplar in care s-a desfasurat festivitatea de premiere, dar si evenimentele culturale care au precedat-o si succedat-o pe aceasta, in pliurile fiintei mele, cel putin.Ar fi un loc comun sa spun cat de placut am rama surprinsa de corectitudinea si sobrietatea juriului, de stradania organizatorilor si de simtul ascutit al umorului care a reprezentat pentru unii participanti reala lor vestimentatie. Singurele care pot exprima ceva cu adevarat pretios si demn de luat in seama sunt creatiile participantilor, ele ridicandu-se, dupa umila mea parere, la un nivel demn de luat in seama chiar si de catre cei mai rafinati. Am fost deosebit de placut impresionata de modul in care s-au desfasurat evenimentele in cadrul premierii si de atmosfera generata de caldura spirituala a organizatorilor, membrilor juriului si invitatilor in egala masura.

Cristinescu Filip, elev la Colegiul National „Doamna Stanca” din Satu Mare, Premiul „Grigore Tocilescu”, Poezie
Peste sapte tari si sapte mari, intr-o tara aproape non beletristica, deraiata intr-un decor glaciar intre tranzitie si globalizare ca un personal intre doua halte imparatite de crivat, pe cand Televizor si Procuror ramasesera usor dezamagiti ca sora lor, Formatia, nu isi botezase odrasla Manelizarea, iar pentru desprimavarare guvernul alocase circa 0 % din P.I.B., astfel  incat numai in prima luna a anului se inregistrasera cincizeci si patru de decese cauzate de ger, a fost odata ca … altadata un orasel de provincie, ai carui locuitori dealtfel ospitalieri si bonomi ca painea lui Dumnezeu, dar hatri si oarecum pezevenchi se adresau unii altora pe numele lor de botez, desuete si  imprumutate din biblie, precedate ca un titlu nobiliar de interjectia „bre”. Un absolvent de invatamant la distanta de la „Spiru Haret”  ar fi putut constata prin metode sociologice pe buna dreptatate ca specia lor e pe cale de disparitie. Contrariind mai ales ciudata lor incapatanare de a nu se lasa transformati in aplaudaci ai normalitatii. Cica asa ii  invatase pe ei unchiu’ Ranetti si mos Caragiale!.
Concursul „Romeo si Julieta la Mizil”, editia a III-a, fu numai o noua recurenta la normalitate, o acatista pe adresa Sfantului bun simt, un renghi cu miros de tamaie jucat tuturor catavencilor.

tarus Ramona, eleva, Botosani, premiul „Agatha Bacovia”, Poezie
Este imbucurator faptul ca pana si in aceste vremuri de criza, cand s-ar spune ca oamenii se pierd cu firea, inca se mai scrie poezie de calitate si inca exista sustinatori ai celor ce-si adancesc  sentimentele si starile in celuloza. „Romeo si Julieta la Mizil ”, un concurs de elita prin insusi numele sau, a reusit si anul acesta sa reuneasca nume mari si nume promitatoare care impreuna fac din acesta un eveniment cu adevarat special.
Din partea mea nu pot veni decat regrete ca nu am putut fi alaturi de  toata lumea la premiere, la care nici nu incape indoiala ca s-a muncit mult. Domnul profesor Badicioiu Laurentiu si stimatul juriu  isi merita laudele, mai ales pentru antologia de versuri. Sper sa descoperiti  in poeziile tuturor o rampa de ajutor pentru „handicapurile de toate zilele” care pun in fata noastra limite fixe. Treceti prin paginile volumului ca prin peretii unui camin si veti afla in fiecare camera ceva familial, intim si intrigant totodata, ceva al fiecaruia.
De pe meleaguri botosanene va felicit atat efortul si rezultatele, cat si initiativa de a pune poezia si dragostea sub aceeasi aura, pentru ca „intotdeauna este mai mult decat iubire/ este Dumnezeu care trage cu urechea de dupa usa”.

Constanta Vica, director Palatul Copiilor Ploiesti
Sfarsitul lui ianuarie 2010, o zi frumoasa cu soare bland peste zapada alba, a adus bucurie in sufletul copiilor din ansamblul de estrada al Palatului Copiilor Ploiesti si in sufletul profesorilor care vegheaza pentru educatia lor. Ei, copiii, aduc intotdeauna fericirea fiecarei clipe prin zambetul luminos, prin ochii curati ca lacrima, prin replicile pline de haz si candoare. A fost o zi superba, cu o incarcatura emotionala imensa, cu oameni minunati prin tot ceea ce au realizat cu puterea cuvantului, a scrisului. A fost o sarbatoare de „familie” in care s-au reunit generatii, in care copiii, tinerii s-au intalnit cu „bunicii” sau cu „strabunicii” lor si ne-am bucurat cu totii de povestile si versurile spuse sau nespuse. Asteptam ianuarie viitor pentru a fi din nou prezenti la festival ca sa daruim tot ce avem mai bun, sa daruim din talentul nostru pentru dans, muzica si teatru, sa aducem zambete si bucurie. Va multumim!

Rotaru Danut, student Ploiesti, concurent la Poezie, prezent la premiere:
As dori sa incep prin a va felicita pentru ce ati realizat la Mizil, pentru concursul care a devenit, in adevaratul sens al cuvantului, national, fiind totodata constient de faptul ca parerea mea conteaza, poate, cel mai putin dintre toate persoanele care au fost sambata in incinta Colegiului „Grigore Tocilescu”. Acest mesaj al meu are doua scopuri: acela de a va multumi pentru ospitalitatea dumneavoastra, pentru organizare si nu in ultimul rand pentru vorbele pline de patima care au tot fost „aruncate” in sala, care m-au facut sa ma simt total in alta lume, intr-o lume a titanilor, daca-mi permiteti sa spun asa.
Vreau sa precizez ca mi-au placut articolele din revista, le-am citit cu membri familiei mele, le-am povestit unde am fost si cum a fost. O nebunie era in mintea mea. O nebunie frumoasa…  Va urez tot binele din lume.

Roxana-Elena Buzea, judecator:
„Toata admiratia si respectul pentru corpul profesoral si pentru elevii care, cu daruire si pasiune, au facut dintr-un vis o realitate: o manifestare culturala extraordinara! Cu speranta ca vor mai exista si in viitor asemenea frumoase „intamplari”, va doresc mult succes! Multumesc din suflet lui Laurentiu Badicioiu pentru invitatie.”

Constantin Mihai, profesor de romana la scoala Darvari, Prahova
Iarna a luat-o razna. si cum nu putea sa mearga singura, a pus-o Dracul sa ma duca la Mizil. Fericita plimbare si minunata zi. intr-o incapere prea mica pentru cate capete luminate adapostea si insuficienta pentru infinitele vorbe ce s-ar fi dorit rostite, m-am simtit in al… cer si multumesc bunului meu prieten Victor Minea pentru invitatie. Voi, cei care n-ati venit la Mizil, sunteti cu mult mai saraci. P.S. Te voi injura, Victore, mereu ca nu m-ai invitat si la editiile trecute.

Raul Carstea si Constantin Neculae, cantareti de muzica folk:
Toate gandurile bune pentru niste oameni minunati. Va daruim toata muzica noastra cu dragoste.

De Sarbatori…

On By nelursIn FamilyLeave a comment

Suntem obisnuiti ca de Sarbatori sa avem in minte familiile unite, vesele, sanatoase, de la bunici la nepoti, stand la mese imbelsugate ori cantand colinde la gura sobei… ori copiii nazdravani, alergand spre ciubotelele pline de dulciuri ori in jurul bradului impodobit…
 O sa va povestesc…si altfel de Sarbatori…
 Demult…undeva in Oltenia, intr-un sat numit Cezieni (nu departe de Caracal, in actualul judet Olt), pe vremea cand localitatea facea parte din mosia Principesei Brancoveanu, o mama (principesa) isi astepta fiul, sa vina de la studii, de la Paris, in vacanta. Aceasta femeie distinsa, bucuresteanca stilata, obisnuia sa-si petreaca sarbatorile de iarna, la tara.
Intr-un an, de Mos Nicolae, vechilul de la conac veni insotit de tanarul principe, abia sosit, la casa unor oameni sarmani (bunicii mei paterni).
Tache, barbatul casei, inlemni. Se gandea cu groaza la ce nazdravanii or mai fi facut vreunul din cei sapte copii (atatia avea atunci…trei baieti si patru fete). El era lautar, canta la cobza cantece batranesti, vechi, oltenesti. Era dintr-o familie saraca, dar cu carte. Toti fratii lui erau invatatori, iar surorile moase comunale. El, fiind miop, fu respins la vizita medicala. Avea insa o voce de neegalat si o memorie imbatabila (si inainte de a muri le spusese celor de fata, pe de rost, cateva schite de-ale lui Caragiale, audiate, in tinerete, in lecturile copiilor sai).
 Stela, femeie frumoasa si mai invatata cu lumea, isi intampina oaspetii cu un zambet larg si ii pofti in casa. In junete, fusese furata de la casa parinteasca, de un vanator de zestre, care, dupa doua saptamani de negocieri cu parintii zgarciti ai fetei, ii dete drumul. Fara zestre si cu onoarea…dusa, doar Tache o mai voi. Asa de tare o batusera si rapitorii si parintii, ca ramase toata viata cu grave deficiente de auz. Citea pe buze.
 Casa era compusa din trei incaperi: o camera spre strada, camera de intrare (unde isi lasau incaltamintea) si camera in care stateau toti (cea care era dormitor si bucatarie si camera de zi…toate, la un loc).
 “Dada Stela, vreau diseara sa ma petrec, cu prietenii mei…aici! Cate pasari ai?”
 “Paisprezece puicute, conasule! Dar sunt pe toata iarna la copilasii astia.”
 „Malai?”
 “Zece banicioare.”
 “Lemne de foc?”
 “Cat sa ajunga pana pe la Sf.Ion”
 “Vin? Ia adu sa gust. Mmmmm…bun! Curat! Sa pregatesti cam pentru 20 de persoane.”
 Atata fu vorba…si conasul pleca.
 In camera mare…de la strada, era mereu curat. Covoare tesute de Stela, stergare oltenesti pe pereti, 4-5 masute mici, cu scaunele in jurul lor…si miros de busuioc.
 “Of, Stelo, fata tatii, o sa ne mutam din sat de afla principesa. Dar daca nu vin? Si daca vin, cat ne poate da, ca lasaram copiii fara pic de mancare pe Sarbatori?”se tanguia Tache.
 “Taci, omule, nu vorbi asa, hai de ma ajuta, sa terminam treaba. O face D-zeu cu noi ce o sti. In mainile Lui ne e viata.”
 La ceasul inserarii, cand luminile de la conac s-au stins, iata vin tiptil tinerii. Erau fete si baieti din sat, “negrarii” (adica de cei care erau mai cu scoala…pe la licee), dar si doua masini venite de la Bucuresti. Nu erau zgomotosi. Au salutat respectuos si au intrat in casa.
 In camera mare, la lumina de opait, cu o lampa mare la mijloc, Stela le servi pui cu mujdei, mamaliga de taiat cu ata si vin rosu ca sangele. Tache isi incepu cantecele. Cu cat vinul era mai mult, cu atat tinerii se inveseleau. Au devenit mai liberi. Comandau ce cantece voiau, ba s-au prins si la joc. Tanarul principe radea din toata inima. Isi tinea tovarasii de hora de dupa gat si chiuia, mai tare decat toti la un loc.
 Usa se deschise…si in cadrul ei aparu principesa Brancoveanu, insotita de vechil. Acesta avea fata sfartecata de biciusca fara gres a principesei.
 “Ce se petrece aici?
Am organizat cea mai frumoasa masa de Sarbatori, am adus cei mai buni maestri bucatari…si nu ai mancat nimic, toata seara”se rasti ea la tanarul principe.
Toti erau incremeniti. Principesa se apropie de o strachina cu pui cu mujdei si gusta dintr-o bucata.
“Nu lua de la Domnisoru! Iti dau eu! Noi nu ne-am apucat inca sa mancam”, zise o copila desculta, cu coditele impletite si camasuta alba, lunga. Era Dina, cea mai mica dintre fetitele familiei.
Principesa o urma in camera plina de copii. Toti erau la masa, in camasi albe, zornaind farfuriile de tabla, in care bateau cu lingurile de lemn. Pe masa era asezata doar mamaliga. Dina aduse castronul cu…gaturi, picioare, tartite.
 “Voi nu papati si cotoaile de la pasari? Ori pieptul?”
 “Acum le mananca conasul, cu prietenii lui, dar mama zice ca, la primavara, daca om fi sanatosi, cand om avea iar pasari prin curte, om manca si noi. Sa nu ne para rau, ca el e singur, printre straini, tot anul…acu ce se mai veseleste si el.”
 Ochii principesei se aprinsera. In casa se auzeau doar ritmuri accelerate de batai de inima ori rasuflari adanci. Si tancii tacura, cu lingurile de lemn in gura.
 “Marine!” isi striga principesa vechilul, cu obrazul sfartecat. Ii sopti ceva si acesta disparu in noapte. Apoi zise linistita :„Tache, ce te uiti asa? Sau ai uitat cuvintele din cantec? Si tu, Stelo, da mancare copiilor, ca-s in crestere!” Lua stachina cu cotoaie din fata conasului si dete cate unul fiecarui copil. Apoi iesi.
 Stela, dupa ea. Ii facu semn din mers lui Tache sa cante. Acesta incepu o melodie…si-i zise de doua ori refrenul.
 “Nea Tache, noi bauram si mata te imbatasi?”
 Toti izbucnira in ras. Petrecerea reincepu…mai domolit, dar se aprinse ca un foc de artificii cand intra vechilul cu trei slugi, aducand platourile de la conac. Pentru “negrari”, dar si pentru copii. Principesa radea din masina, auzind chiutul fiului drag.
 Dimineata, cand copiii s-au trezit, curtea era plina de pasari: motate, pestrite, cu gulere albe, cu pantaloni…de toate felurile si de toate culorile.
 “Vezi?… si ai zis ca nu exista Mos Nicolae!” radea Dina catre tata (copil si el pe-atunci), cu o puicuta alba in brate.

Timisoara,05.12.1010                                                                      Corina-Lucia Costea

PREMIUL DE EXCELENTA «B. FUNDOIANU/ BENJAMIN FONDANE»

On By nelursIn Culture1 Comment

Programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE isi propune punerea in circulatie a patrimoniului intelectual si moral lasat de Benjamin Fondane: direct – sotiei sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care insotea ultima scrisoare, trimisa din lagarul de la Drancy, in 29 mai 1944, cu o zi inainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.

Incepand cu anul 2010, programul va cuprinde si acordarea unui premiu de excelenta „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuala si generozitatea unei personalitati a culturii, publicisticii sau invatamantului.

Premiul va fi acordat in luna noiembrie a fiecarui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iasi, prin straduinta lui Emil Stratan si sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universitatii „Petre Andrei“ si al Primariei municipiului Iasi.

Anul acesta, festivitatile de premiere au avut loc in zilele de 26 si 27 noiembrie, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iasi.

***

B. Fundoianu/Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler si al Adelei Schwarzfeld, s-a nascut la Iasi, in 14 noiembrie 1898, intr-o familie de intelectuali. Debuteaza cu poeme si traduceri din limba idis, in periodice romanesti si evreiesti, unde semneaza, pentru intaia oara, B. Fundoianu, dupa toponimul Fundoaia, localitatea de provenienta a tatalui. Cartile scrise si publicate in limba romana vor aparea sub acest pseudonim. In decembrie 1923, emigreaza in Franta, unde, cateva luni mai tarziu, il va intalni pe Lev Sestov, filosoful de origine rusa a carui gandire il va marca pentru totdeauna. In 1931, se casatoreste cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioada de intensa creativitate, in care autorul de origine romana, devenit Benjamin Fondane, isi concepe opera in limba franceza, doar partial publicata in timpul vietii. In martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, impreuna cu sora sa, Lina, si inchis in lagarul de la Drancy. Cativa prieteni obtin eliberarea lui Fondane, care insa nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati impreuna la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat in 2 sau 3 octombrie 1944.

Exista, la tanarul Fundoianu, un potential al verticalitatii, care il plaseaza pe un ax deopotriva al adancimii omenesti si al transcendentei: daca perioada inceputurilor este una a cautarilor febrile si a curiozitatii neostoite desfasurate pe orizontala, liniar (in sensul acumularii de experiente indirecte pe calea lecturilor), o radicala schimbare a sensului se produce dupa sosirea sa la Paris, in anul 1923, unde il va intalni pe Lev Sestov, cel care ii va deveni parinte spiritual. Aceasta iesire din traiectoria profana a unui intelectual aparut in orizontul culturii romane la inceputul secolului al XX-lea, traiectorie care ar fi putut face din Fundoianu un simplu gazetar, om de litere si animator cultural, este – in ea insasi – exceptionala: o iesire din orizontul limbii materne, intai de toate, dar pastrand mereu deschisa disponibilitatea afectiva pentru aceasta, insotita de o intrare ardenta in problematica filosofiei existentiale, autentica si profund personalizata de autorul devenit Benjamin Fondane. Este ceea ce il diferentiaza total si fara rezerve de celelalte existentialisme care, inainte de a pune accentul pe individul concret, pe fiinta umana in carne si oase, sunt filosofii „despre“, iar nu „dintru“, precum aceea a lui Fondane. Acesta este sensul calatoriei intelectuale si umane pe care o va face Fondane in scurta si intensa lui viata, care nu-i ingaduie popasuri ori reveniri in punctul de plecare. Le voyageur n’a pas fini de voyager, scria Fondane, cu intuitia infrigurata a unui sfarsit tragic.

Luiza PALANCIUC & Mihai SORA
noiembrie 2010

Agonie si extaz sau intoarcerea din lume la romani

On By nelursIn literatureLeave a comment

O clipa mai tarziu, Olesya m-a sarutat, tandru, pe obraz, apoi si-a rezemat  fruntea de umarul meu. Cand stewardesele au adus gustarea, ea deja  dormea.  Am ramas, o vreme, nemiscat. Imi parea rau sa o trezesc, mai ales ca, atunci, picata, parca, in vis, parea acel ingeras, bob de roua, bun tocmai de gustat. Mai tarziu insa, s-a rezemat de spatarul scaunului. Atunci, am privit pe langa ea, pe fereastra avionului.  Dincolo de aripa lui, un fel de reazem al sperantelor mele, intinderea, parca, fara de sfarsit! Sub noi, se stransesera norii, despre care Oly nu-mi vorbise. Privelistea ametea. Am incercat sa deslusesc, jos, departe, pamantul. Nu am putut. Un fel de fum zvarcolit se ridica vazand cu ochii. Nu departe de aeronava, am zarit fulgere. Dintr-o data, cerul s-a intunecat. In  avion, s-au aprins toate luminile. Una, parca si in inima mea. Apoi, poc, si intuneric! De teama, am vrut sa o trezesc pe Olesya. Dormea profund. I-am strans centura de siguranta, apoi pe a mea.  Din clipa in clipa, asteptam sa se intample ceva.  Am privit, iarasi, pe fereastra. Avionul inota de parca pamantul isi mutase apele pe cer. Aripile  sale pareau scaldate in valuri. In capatul culoarului, a aparut una dintre stewardese.
– Stimati pasageri, liniste!…  Putina liniste, va rog! Asa! Toti sa aveti centurile de siguranta! Doamnelor si domnilor, traversam o zona cu maxima turbulenta atmosferica! Avionul nostru cat si  pilotii sunt insa pregatiti  sa reziste unor astfel de situatii. Incredere si calm! Nimeni nu trebuie sa stea in picioare! Nu va ridicati de pe scaun! – abia a apucat sa mai zica ea si, ca secerata, s-a prabusit. S-a ridicat insa cat ai clipi.
– Awu! – s-a auzit un fel de rumoare pana spre coada avionului!
– Vai di mini, Domnuli, mi-i rau! – abia am apucat sa aud un tanar, ce statea, crispat, in scaunul de alaturi.
Avionul a cazut in gol. Cu el, toti, parca, ne scufundam in  cer. Sangele mi-a lovit, atunci, ca un ciocan, crestetul capului, gata sa improste tavanul. Stomacul imi ajunsese si el in gura. Speriat, am  prins-o pe Olesya in brate si i-am sprijinit intre maini, tamplele.  La un moment dat, aeronava a plutit din nou. Se zgaltaia insa parca si mai rau. Instinctiv, in gand spuneam o rugaciune.
–  Stai, ca ma sufoci! Ce e? Ce s-a intamplat? – a intrebat Olesya, o jumatate de ora mai tarziu.
– Nimic! Am trecut printr-o furtuna…
– Da?
– Si era cat pe-aci sa ne prabusim… Sa murim… Praf si pulbere…
– Hai, ma!…
– Nu glumesc! Pana jos, praf si pulbere…
– Sa stii tu ca si eu am visat ceva!… Da! Uite, parca vad! Aci, pe aripa, se faceau a fi doua cosciuge… Doamne, doua cosciuge! Nu gresesc, parca le vad… Mi se parea ca inclina totul. Pe noi, avionul… Si cerul, si pamantul… Toate, si cerul si pamantul pareau asa, in dunga. Dupa aceea… parca zburau pe langa noi. Cosciuge in zbor!… Mai tarziu, din ce in ce mai multe! Apoi, o lumina! M-a orbit lumina! Si ele au disparut. S-au topit… Doamne, cum au disparut!
– Gata, lasa-le!  O sa fie bine! O sa ajungem… Abia astept sa ating pamantul! Sa-L iau pe Dumnezeu in spate si sa cutreier lumea. Da, nu El pe mine, ci invers,  si, pe jos: pas, pas!  Ce atata graba?!
– Si eu?
– Am sa te iau si pe tine. Da, am sa te iau… Si o sa  mergem impreuna pana la marginea pamantului. Ce-o sa-si mai aminteasca omenirea!… Ala cu  femeia aia frumoasa, in brate, si cu Dumnezeu in spinare! Pas, pas! Apoi, am sa ma urc, singur, pe un vapor…
– Singur?
Da, singur! Tu o sa ramai la tarmul marii. Tu si Dumnezeu! –
– Eu?!
– Da, tu! La sfarsitul lumii, musai, femeia! Femeia si Dumnezeu. O sa rescrii Evanghelia. Fara carte, nu se poate! Parca vad: Evanghelia dupa Oly! Apoi, o sa faci copii! Cineva trebuie sa o ia, iar, de la inceput!
– Si tu?
– Eu am sa mor, acolo, in larg. Apoi, am sa fiu peste. Fat, fat, prin valuri, pana aproape de mal. Cand va fi cazul, am sa ma las prins. Cu mine o sa-ti hranesti poporul…
– Nick, ce e cu tine?
– Nimic! Tu si Dumnezeu la inceputul lumii! Ce Adam? Ce Eva?!… Abia astept sa ating pamantul! Si, pas, pas!
***
In momentul in care am simtit avionul ruland de-a lungul  pistei de aterizare, zeci de aplauze au rasunat in interiorul sau. Cateva secunde, am stat nemiscat  Nu-mi venea sa cred ca am atins, din nou, pamantul.
–    Nick, suntem  la tine acasa! In Romania! Nu te bucuri?
–   Ce sa zic?  Da, numai ca spaima, pe care am tras-o… Tu cu visul tau…  Cosciuge in zbor?!… N-am s-o uit, tot restul vietii!
– Nici eu? Mai stii?…
– Ce?
– Ma, nu face pe uitucul ca…  Hai, ia-ma in brate! Dumnezeu, daca vrea, se urca El singur! Sa te vad!  Trece-ma pragul! Ca pe mireasa ta! Dintr-o lume, in intr-alta?! Macar doi pasi, aci, pe pamant romanesc! Si dupa aceea, mai vedem noi!Ca pana la capatul lumii, ehe, poveste lunga!
– Asa, in vazul oamenilor?
– Da!
– Si daca, uite, raman teapan?
– Ma, daca ai sa ramai, afla ca am sa te duc eu in carca, pana la Cernauti, iar acolo…
–  O sa-ti puna nisti ventuzii ca, numa!… – s-a amestecat in vorba tanarul de langa noi.
– Da? Ca sa vezi?! Dar, dumneata de unde…
– De la Chisinau, domnule! Student in Romania, iar acum, cu o bursa la Dijon! – a raspuns el, vorbind bine romaneste.
– Eee, asta e altceva! Rusoaica din Odessa, unul din Banatul sarbesc, frumoasa mea din Cernauti, si…
– Romania Mare!
– Nu, domnule, romanii la un loc!
– Mie mi-ar placea! – s-a amestecat Olesya.
–  Asculta-ma, daca mai stam, pe o terasa, la un suc, pun pariu ca ne gasim rude! – am glumit eu.
–  Poate chiar frati! – a insitat moldoveanul.
– Apropo, ea e Olesya, din Cernauti, eu…
– …Nick, cel mai iubit dintre iubitii  lumii! De mine, bineinteles ! –  mi-a luat-o ea inainte.
– …Iar eu, Igor! Igor Cuscenko! Moldovean din…
– Polonia, sau?…
– Nu, domnule, Chisinau. ,,,Orasul meu din alba  piatra!”
– Chiar ca alba! – a confirmat Olesya. Am fost la voi. Odata, cand cu… Ma rog, nu are importanta…
– Intr-o zi, poate am sa ajung si eu…  Ce zici? – am intrebat-o pe Oly.
– Pana una, alta, drumurile tale spre Cernauti… Adica spre mine. Ma, nu cumva sa te duci, ca te strang de gat! Astia au niste femei asa de frumoase, ca… pe-acolo o sa-ti putrezeasca oasele…
– Daca ar fi si ar fi,… parca tot aici ar trebui! Nu de alta, dar alea, despre care zici tu ca sunt, au impanzit Romania…
– Of! Saracuta de mine! Doar eu am ramas tocmai dincolo de… Nick!   Ce zici, vrei?
– Ce?
– Sa mutam Bucovina mai la sud!
– Cu tine cu tot, nu?
– Pai, alfel, cum?!
***

–   Da, cum si in ce fel? Mai vedeti voi! Important e sa vreti, ca de putut se poate! –ne-a zis Igor inainte de a ne desparti.
– Ai auzit? Totul se poate!
De la Baneasa, la Gara de Nord,  am mers cu un taxi. Pe tot parcursul drumului, Olesya a tacut. Privea, adesea, cladirile cenusii, copacii ruginii, de pe marginea drumului, si tresarea, de fiecare data, cand scartaiau rotile masinilor din trafic. O priveam cu coada ochiului si ma sfasiam in propria-mi incertidudine. Cu cat ma apropiam de gara, cu atat simteam cum un fel de vuiet nemilos al lumii imi taia respiratia, si cum timpul se imputineaza precum omul in ultimele clipe de viata. Eram, in adancul sufletului, cand disperat, cand fericit, si imi venea sa tip: „de ce, Doamne, de ce?”
– Am ajuns! – am confirmat eu oprirea taxiului aproape de intrarea principala a garii. Olesya a tacut din nou. A coborat, cuminte, din masina, si m-a asteptat. Privea, parca, peste dealurile Moldovei, la ea, in curte, la Cernauti. Soferul ne-a dat bagajele, apoi am pasit in interiorul cladirii.
– Reintram in timp! – mi-a soptit ea. In amarata asta de istorie… Betia de noi  se duce… Ramane contingenta… Politica!… Nimicul! Ce ai sa faci in zilele urmatoare?
– De maine?
– Da! Abia acum suntem la rascruci! Pupaza ta isi ia zborul…
– Adica, se urca in tren…
– Si, fal-fal,  daca am noroc…
– …Cam pe la pranz, am sa-ti arat drumul mantuirii. Scara spre cer!… Crede-ma, chestiune unica!
– Ce nu s-a dovedit pe fata pamantului, vorba rusoaicei…
– Afla! Daca ar avea astia, prin Occident, o asa minune, ca romanii, la Targu Jiu…
– S-ar perinda, pe-acolo, crestinii, ca arabii la Meca. Maa, hotule! Tu ma duci cu zaharelul si, pana la urma, tot la  acrituri ajung!
– Cum vrei, insa o portie de suflet, la Masa tacerii, doar la mine in Oltenia!… Ca sa nu-ti mai zic de Poarta spre suflet… Tot acolo, la doar doi pasi, spre rasarit… Vrei?
– Eu stiu?!… Poate alta data…
– Nu da  vrabia din mana pe  cioara de pe gard!
– Ce sa fac?
– O vorba de pe la mine.  Cu alte cuvinte, cand prinzi o gasca, jumoale-o, daca vrei sa iti faci burduf  de perna cu puf.
– Tot nu inteleg!
– Atunci, musai o trecere prin Oltenia mea!
– Si acasa?
– Doua, trei zile mai tarziu, ce mai conteaza! Ca doar nu se muta Cernautiul din loc!…
– Mai stii?! Vin tatarii, vin vandalii… Insa, fie! Ca doar n-o sa plesneasca pamantul!
***
La scurt timp, si eu si Olesya eram, din nou, suflete pe drumuri. De data aceasta, puse pe sinele de cale ferata. Trancanitul rotilor de tren, acum semn al intoarcerii, il traiam  la nivelul unei amestec. In emotie, ingredient, Olesya, eu, pacatul si Dumnezeu.  Ultimul, parca liber de orice. „In definitiv, ce obligatie ar avea  Dumnezeu fata de mine?! –  m-am  intrebat in gand, in timp ce incercam sa gasesc un loc, cat de cat confortabil, in mijlocul unei lumi care, parca, vesnic,  batea toba.  Cand tocmai, gata, gata, sa scap de obsesii,  am auzit-o, un fel de halucinatie acustica, pe mama: ,,ma, baiete nu cumva sa iti bati joc de vreo fata  mare, ca blestemat vei fi! Si blestemat vei ramane!” Am tresarit. O clipa mai tarziu, Olesya  mi s-a parut a fi victima, eu, pacatul unei iubiri cantate la flaut,  iar vecinii de pe scara blocului, in care locuiam, barfitorii universului.
,,L-ai vazut, draga? Nici ca ne mai baga in seama!…Nu-i mai ajungi cu prajina la nas! A fost in Franta si…”  ,,De-aia nu mai pot eu!” ,,E, nu e chiar asa! Ai vazut si tu, si-a luat una, de prin partile alea… Auzi, de parca a ta si altele, de pe aici, nu ar avea si ele, acolo, ce trebuie sa aiba…” „De-aia, uite,… dar cine stie ce panarama?1 Ho, ca o sa vada el…Ehe! Vine aia din buricul Parisului, sa stea cu asta, in doua camere, la bloc?! Cand o zbura porcul  cu soacra-mea in spinare!” ,,Pai, na, uite, ca zboara…!” ,, Da? Atunci, duca-se dracu, si porc, si ea, si tot!” ,,…Puico, fa, ascult-ma pe mine! Leana e fiarta!” „Aoleo!” Profesorul s-a intors cu una. …Iar acum, fie-sa… Vai de mine, da` s-o vezi pe ea, pe Leana… Au cam ramas cu destiul in gura!” ,,Las` ca asa le trebuie!  Cand le-am spus: fata,… prea toapa! Una, doua, tasti-basti, cu buricul gol si fusta pana la cur! Ma mir ca nu s-a pus ala cu daravela pe ea! Si atunci s-o fi vazut eu pe Leana, pe unde scotea camasa?!” ,, E, si cu tine! Cum de n-a dat pleasca peste ea? Leana! Scapa de dracu!”
–    Nick! La ce gandesti, omule?
–   La nimic! Adica, da, la chestia aia: eu cu tine in brate si Dumnezeu in spinare, spre sfarsitul lumii?! Frica, agonia, iti dai seama?
-Nuu! Nu asa, ci altfel: Impreuna, pana la marginea marii… Acolo, tu, pestele, fat, fat, pan` la Dumnezeu, apoi eu,  si-un alt inceput!…
***
La Videle, trenul aproape ca s-a golit. Cel putin, noi am ramas singuri in compartiment. Olesya privea pe fereastra. Campurile negricioase pareau pustiite. Taranii isi culesesera porumbul,  insa araturile de toamna inca mai asteptau ploile ce trebuiau sa inmoaie pamantul.
– Nick! Stii ce? Tot ce avem, aici, in tara, la tine, in fata ochilor, seamana cu cerul de  adineauri, culcat pe pamant.
– Lipseste furtuna!
– Totusi, ceata, valuri, valuri!  Soarele, parca se  ineaca in nori… Vezi acolo, departe, copacul acela stingher?
– Da!
– Cum ti se pare?
– Copac!
– Si atat?!
– Mda!…
–  Eu il vad un urias revoltat, ce  sta la sfada cu Dumnezeu,… E, un fel de a zice!… In timp ce gusta din relicvele, cine mai stie ale carui muritor?!
– In definitiv, cam totul e de mancat! …Animalul mananca iarba, omul, animalul, pamantul, pe om… Iar pomul, pamantul.
– Nu m-as mira sa ma simt, odata, intr-o zi, frunza agatata spre cer, intr-un fel de respiratie istorica!  Cum s-ar zice, stafie colorata pe creanga unui copac…
– Adica, moroi?
– E, si cu tine, moroi! In definitiv, ce e ala, moroi?!
– Un fel de… unul mort, dus pe lumea cealalta, si intors!
–  Da!  Cam aceeasi chestiune, stafie!…
– Nu prea… Stafiile au ceva din momaile mergatoare… Sau seamana cu alea puse in capul viei! Paznici!… Moroiul insa, e moroi! Cu personalitate, cu… Da ordine, face, drege… Cand i se pune pata, harsc! Mai trage cate unul in teapa!
– Si-n timpurile astea?!
– Da!
– Vai, ma sperii! Sunt si pe la tine?
– Cum sa nu! Numai ca, ai mei, din Oltenia, sunt mai romantici. Nu rezista la femeile frumose. Cand le vad, devin asa, pufosi… Bureti de spalat cu ei pe spinare.
– Taci, ca ma trec fiorii! Draga, stii ce?  Vreau sa ma intorc! Unde mai opreste trenul asta?
– Ehe, tocmai la Craiova! Moroii de sus! Nu ti-am spus?
–  Vai de mine!… Nu mai am de ales?
– Nu!
– Nick, macar spune-mi, cand ajungem, ma duci la hotel si pleci?
– Doamne fereste! Am si eu casa, masa… Ca omul!
– Nu ma pacalesti?
– Nu!
– Ah! Mi-a venit inima la loc. Impreuna, e altceva!
– Abia astep sa-ti vad cuibusorul si sa fac un dus! Apoi…
–  Nici o problema… E apa calda, sampon, spumant, eu…
***

Dupa cele intamplate pe drum, Craiova mi s-a parut locul, in care Dumnezeu a facut, pentru prima data, si cerul si pamantul. ,,Raiul meu de cand lumea!” – mi-am zis, in gand, dupa ce am iesit in fata garii. Se intunecase bine cand m-am oprit langa fantana arteziana si am respirat adanc. Drumul spre casa, in oras, l-am facut pe picioare.
– Am vazut lumina zilei, la nord, peste dealurile dimprejur, insa… Draga mea, oraselul asta… – am rupt eu, pentru a nu stiu cata oara, tacerea.
– Ba, nu! Frumoasa ta!… Frumoasa ta din Cernauti!  Suna, cum sa-ti spun, ca intr-o partitura bizantina!
–    E, suna! Spune-mi ca iti place!
–    Da! E ca un inceput de replica intr-o piesa de teatru…
–    Lumea, ca spectacol! Idee veche de cand…
–   Si totusi, in fiecare zi, noua!  Sau, alta… Personajele… La noi, de exemplu, actul I : Montpellier sau drumul oaselor.  Actul II: Lyonul cu seductia… Trebuie sa spun ca m-ai cam pacalit! Eu, curioasa, iar tu, hat! Smecher!
–  Ce sa faci? Asa e cand intri in saptamana chioara!
– Oarba, ziceai ca se zice!…
– Oarba, chioara, cam tot un drac e!… Actul III?
– Chestia aia cu… ,,Ce-o sa-si mai aminteasca omenirea?!… Ala, cu  femeia aia frumoasa, in brate, si cu Dumnezeu in spinare! Pas, pas!” M-ai dat gata! Asculta-ma, tu ai un soi de nebunie care cucereste! Iti ia mintile!
– Sa nu exageram! E plina lumea… Insa, de cand lumea, musai si un nebun in vremuri! Pentru explicatii, pentru chestii, socoteli… Cineva trebuie sa fie si responsabil! Ceilalti, adica, aia zdraveni,… cica la cap, s-ar zice,… au patologia in oase! Srambi, fragili! Nu rezista la terfeleala.
– E, asta e! Iar acum, partitura cu Statul in stat, Drumul mantuirii, si Cina cea de taina la Masa tacerii…
– Doamne, ce le-ai incurcat! Pai, eu asta am spus?
– Nu?
– Nu!
– Atunci, zii tu!
– Uite, calea de urmat trece prin pat. Asta e sigur! Dar sa o lasam mai spre miezul noptii, dupa dus, intalnirea cu moroiii si…
– Ma, ia vezi, ca iar ma sperii! Si?
– Pusul ventuzelor!
– Hotule! Iti arde de pupat! Care va sa zica… Manca-l-ar mama de baiat!
– Mda… Un fel de preludiu, inainte si dupa! Mancam si? Sau?… Ritualul locului in vremurile de acum, astea postmoderne, ca pe vremea de dinainte…
– Adica in modernism, vrei sa spui?!
– Ia-o cum vrei tu si nu ma mai intrerupe, ca pierd firul istoriei! Deci, in vremurile… dupa cum spui tu, totul incepea cu bataia… Venea omul, acasa, si trosc! pleosc!
– Vai de mine, dar brutali mai sunteti! Norcul meu, ca au trecut timpurile…
– N-ai inteles! Asta era curatitul! Nu puteai intra, oricum, in asternut! Preludiul, relaxarea, inceputul… Isi varsa omul naduful. Apoi,  mancau… Mai suspina ea… Da! Suspina,… suspina! Iar el isi  rasucea o tigara cu tutun frectat in podul palmei, si hartie de ziar. Stii, asa, de-al dracu! Se odihneau o idee, pana la primul cantat al cocosilor. Abia atunci se intorceau aia pe lumea ailalta!  Adica, moroii, in lumea moroilor!… Si, spre ziua, tavaleala… Fiecare dupa puteri! Oricum, o simtea femeia pana spre seara urmatoare…
– De unde stii?
– Cantau! Ale dracu, cantau! …U-a-la-uaa!… U-a-la-ba!…
– Interesant! Mai invata omul! Adica, eu… Si, de inchinat?
– Aaa! In fiecare zi, de dimineata! Beau aghiazma, pupau si icoana… Cum s-ar zice, spalau pacatul! Asta, cand se intampla sa stea barbatul mai mult pe acasa. In caz contrar, toate cele zise incepeau, acum, tarziu, toamna, cand se intorcea el din lume… Venea, asa, din lume! Pe drum, i se mai nazarea cate una, alta, si o lua la palme, de cum deschidea ea poarta…   Unii  se intorceau acasa doar  sa-si bata muierile!… In special! Tine minte! Era si o explicatie: ,,ma nene, se face a dracu, da boala in ea,  isi ia lumea in cap…!”
– Si?
– Si: Trosc! Pleosc! Apoi, proba cu aghiazma, icoana! Unele se mai si jurau, ca … Mai pe la pranz: …U-a-la-uaa!… U-a-la-ba!…
– …Cu suspinatul?
– Suspinau, suspinau! Un fel de ragaz, intre si intre!
– Cat isi rasucea ala tigarea, asa,… de-al dracu?!

N. Balasa

“Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre Dumnezeu si existenta

On By nelursIn Christian Perspective2 Comments

In “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cartile sale precedente si compune un roman arborescent, in doua volume. Cartea sa este o analiza a esecului si triumfului in dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar si fresca unei lumi, a societatii romanesti de dinainte si dupa momentul Decembrie 1989. In constructia sa, romanul “Portrete din cioburi” imbina componente de roman crestin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit si drept unul intelectual.

Ligia Seman si lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare romana crestina de valoare. Ligia Seman debuteaza  in anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul constiintei” (1999), “Tragedie si triumf” (2004) si  “ Domnind peste imprejurarile vietii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminina, imbinate cu psihoterapie, propunand solutii biblice. Primele doua carti mentionate prezinta pe langa experienta crestina a personajelor, si o poveste de iubire bine conturata, ce aduce un plus de umanitate si da o nota romantica naratiunii.

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”, afirma candva, scriitoarea. Acest adevar este exploatat si in „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstreaza cu talent ca in labirintul amenintator si plin de tentatii inselatoare al lumii, a ramane de partea binelui, adevarului si puritatii reprezinta un act plin de eroism, un test al credintei si loialitatii fata de Dumnezeu. Atat la varsta adolescentei cat si a maturitatii, spiritul de compromis ne incearca continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materiala, dar sacrificand idealurile inalte ale curatiei de suflet, de caracter.

O istorie de viata

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul actiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge sa repete istoria de viata a tatalui sau. Povestea se repeta cu cele doua iubiri ale sale, Stela si Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, incadrandu-le perfect in conjuncturi socio-politice specifice. Experienta traita de Gabriel cu Stela si Isa ne arata latura realista a eroului, insa pe cea si sentimentala. Aceste relatii ii determina lui Gabriel, destinul. Iata cum descrie autoarea lupta interioara a lui Gabriel, alaturi de Isa. „Cand opiul trupului nu mai actiona, in tot mai multe seri, in urma unei betii a carnii, Gabriel, obosit si nervos, rasufland langa ea in intunericul dormitorului – ii scapa printre degete. Trupul ii era lungit langa ea, dar sufletul lui se indeparta de ea, se intorcea mereu spre obsesia lui fixa, spre familia ce o parasise. Statea nemiscat si ea la inceput credea ca doarme, dar apoi a inteles ca ochii lui erau deschisi si realiza la ce se gandeste el. Era  chinuitor gandul ca poate nu va mai putea face nimic sa-l pastreze.”

In cautarea sensului propriei existente

Personajele principale, Emil si Gabriel, tata si fiu, vor afla in cele din urma, prin intermediul experientelor traite, sensul propriei existente, dar si sensul existentei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experiente, inclusiv cele amoroase, cei doi isi vor schimba, pe masura ce trece timpul, conceptia despre viata, familie si Divinitate.

Emil si Gabriel sunt personaje complexe si ocupa pozitii inalte in societate. Cei doi sunt capabili de trairi interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorica la faptul ca Gabriel e natural inzestrat pentru a urca in varful piramidei, urmand pilda tatalui sau, care in timpul studentiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscara in sufletul baiatului sentimente si ganduri contradictorii.”

Credinta in Dumnezeu, singura forta pentru supravietuire

Gabriel, tipul de intelectual care incearca sa se autodepaseasca, traieste intr-o realitate cruda.  “Dorinta uriasa din interiorul lui de a-si depasi propria conditie, de a se ridica deasupra oamenilor obisnuiti, se lupta cu aversiunea fata de armele care ii erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta aceasta filosofie in primul rand pentru ca ea reprezenta fundatia pe care se cladise viata tatalui sau. Esecul acestei vieti ii adusese atata suferinta si frustrare, incat se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemanatoare. In al doilea rand, politica bazata pe aceasta filosofie excludea credinta in Dumnezeu, despre care el nu stia prea multe, dar care fusese totusi singura forta ce o ajutase pe mama lui sa supravietuiasca si sa vada un sens in tot ce indurase.”

Moravurile unei societati

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat si un roman politic. In paginile cartii, autoarea evoca societatea socialista vazuta prin ochii unor intelectuali, tata si fiu, Emil si Gabriel. Autoarea prezinta moravurile acestei societati, falsitatea regimului politic. Insa niciodata nu s-a putut inventa o cale sigura de adormire a constiintei atunci cand ai avut ocazia sa cunosti chemarea Cuvantului divin. Nu exista nici liniste si nici odihna pentru cei care aleg sa lase deoparte frumusetea inocentei de copil al lui Dumnezeu pentru placerile si realizarile de o clipa ale compromisului si pacatului. Nimic nu se compara cu o constiinta curata fata de sine si fata de ceea ce este bine si drept, fiindca indiferent cat de mult suntem mintiti de societatea in mijlocul careia traim, totusi Dumnezeu exista si noi am fost creati pentru El.

„O stea vesnica pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezenta in carte, in roman, ea inglobandu-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care il tine in viata pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a mentinut aprinsa flacara vietii. El nu a incetat niciodata sa creada in Dumnezeu, indiferent de circumstante si asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru sotie se circumscrie si se realizeaza ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profunda dintre un barbat si o femeie, cu siguranta sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire si Rascumparare, iar reflectarea acestei iubiri in vietile celor din jur o stea vesnica pe firmamentul Universului, deosebita de orice alta stea a lumii acesteia.”

Ligia Seman, o buna observatoare a realitatii

In roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face usor inteleasa si exprima totul in fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca si in celelalte romane, si in “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar si concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii sai este tonul degajat pe care acesta il foloseste. Limbajul utilizat demonstreaza ca Ligia Seman este o buna observatoare a realitatii.

Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este ca nici negura comunismului, nici tentatiile bunurilor lumesti nu pot sa stinga dorinta dupa Dumnezeu ce ia nastere atunci cand ajungi sa cunosti Cuvantul Sau. Pretul compromisului este amar si plin de suferinta, o carare ce te arunca in abisul disperarii fara intoarcere. Totusi, farmecul iubirii divine se revarsa pe drumul celui ce ajunge sa invinga, chiar si in urma multor greseli, amagirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

THEODOR RAPAN

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

THEODOR RAPAN: nascut la 4 iulie 1954, in comuna Balaci, judetul Teleorman. Fiu de invatator. Absolvent al Facultatii de Drept – Sectia Juridica (Universitatea Bucuresti). Atestat ca ziarist profesionist. Poet si publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania/Sectia Poezie/Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.

ACTIVITATE LITERARA

Debut publicistic: 1970, in ziarul Teleormanul literar•Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutantilor)•Carti publicate: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, in Caietul debutantilor, 1975)•PRIVIND IN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Romaneasca”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stanescu pe coperta a patra, 1986)•ASA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989)•HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentari de Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, 1991)•LA UMBRA CUVANTULUI (Editura „Semne”, 1995)•SCHIMBAREA LA FATA (Editura „Semne”, 2001)•TAURUL LUI FALARIS – „MARTURISITORUL” – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003)•MUZEUL DE PASTRAVI – „SCRISORI DIN LAZARET” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004)•POSTALIONUL DE SEARA – „FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005)•DINCOLO DE TACERE – „Jurnal de poet” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009)•DANSUL INOROGULUI – „ELOGIUL MELANHOLIEI” (Editura „Semne”, cu ilustratii de Aurora-Speranta Cernitu, 2010).
 
REFERINTE CRITICE

Nichita Stanescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivanescu, I.P.S. Antonie Plamadeala, Alexandru Andritoiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Artur Silvestri, Tudor Opris, Gheorghe Filip, Ana Dobre, Ion Badoi, Roxana Olteanu Rosu, Valeriu Bargau, Dumitrean Frunza, Victor Atanasiu, Mihai Milca, Gabriel Rusu, Giorgiana Ionescu, Constantin M. Popa, Florin Burtan, Nicolae Oprea, Marius Radulescu, Mariana Ionescu, Vladimir Alexandrescu, Ioan Barbu, Nicolae Rotaru, Gabriela Popescu, Ionel Tecsa, Andrei Milca, Nicolae Georgescu, Ovidiu Raul Illes, Alex. Stefanescu, Nicolae Iliescu, Valeria Filimon, Pr. Niculae Constantin, Al. Florin Tene, Constantin Sorescu, Ion Cristoiu, Mihai Nenoiu, Ioan Dumitrescu, Gim Laurian, Nicolae Macovei, Alexandru Popescu Tair, Anghel Gadea, Nistor Teodorescu, Florian Silisteanu, Constantin Dumitru, Laurian Stanchescu, Stan V. Cristea, Florea Miu, Horia Garbea, Alexandru Condeescu, Stefan Ion Ghilimescu, Cezarina Adamescu, Marian Popa, Ada Chifor, Pr. Nicolae State Burlusi, Gabriela Rusu Pasarin, Dan Cristea, Doru Motoc, Mircea Micu, Melania Cuc, George Baciu, Cleopatra Lorintiu, Dan Lupescu, Geo Calugaru, Gheorghe Parja, Vasile Morar, Mircea Micu, Victoria Milescu, Ion Deaconescu, Doru Dragusin, Lucian Gruia, Nicolae Scheianu, Florica Bud, Mihail Galatanu, Victor Sterom, Mihai Antonescu, Daniel Vorona, Gabriel Stanescu, Darie Ducan si altii.
PAS  IN TREI
   „Intr-o zi va veni un om
   care, aruncandu-se asupra ta,
   va incerca sa te dezbrace
   de doliul tau necunoscut,
   vorba a mea, azi atat de nuda si de clara!”
     (JUAN RAMÓN JIMÉNEZ)

Intr-o zi, nu demult, despovarat de melanholia Licornului, bantuit de persiile bucuriei de-a fi, am visat ca voi pleca intr-o calatorie imaginara prin tinutul de jad al sfiirii, in cautarea Graalului, cel bine ascuns in strafundul nevazutului, neauzitului si nestiului Taram, cutreierand anotimpurile infloririi, iubirii, intomnarii si dezdurerarii prin Cantec! Grea si temerara aventura spre ultima Thule! Si nu singur, ci insotit de prieteni de suflet, sfinti vii pe catapeteasma inimii mele: Juan Ramón Jiménez si Damian Petrescu! Primul – poet unic, de neasemuit, dus dintre noi! – „creator ocult al unui astru neaplaudat”, aureolat cu un Nobel ce nu l-a miscat nici o secunda din nemarginitul fiintei sale; al doilea – genial grafist, traitor la Paris, frate de cursa lunga intru vesnicirea „Clipei cea repede”, ah, ce Dürer roman inconfundabil! – ratacitor, si totusi, cu privirea mult atintita si mult indurerata de Padurea Nebuna a Deliormanului nostru cel sfant!
Am pandit Clipa si ea a sosit! Iata, „cenusa gloriei” noastre e strivita toata, aici, acum, intre filele acestei carti!
Drumul a fost lung si patimas, scris in frunte de la Nastere pana la Moarte, nu lipsit de pericole, bland uneori, dar si fioros pana la maduva sangelui simtitor, cand disperat, cand imblanzit precum sarpele Kundalini in iarna, cand cu frica ratarii pe chip! Totdeauna cu lira lui Orfeu in mana, cu ochii lui Apollo in destramare, naravas sau plictisit, uneori somnoros si neinfiorat, la orice pas insetat de roua trandafirilor, vesnic indragostit de parfumul cel tare al vietii, de nepentensul sacru al Visului, de rozmarinul salbatic! De viata miruit si scaldat intru Duhul sfant al Poeziei, de nespus altcuiva, decat tie, Cititorule!
Istovitoare calea spre stele! Mie mi-a revenit doar dulcea povara de-a fi scribul splendorii traite, a uimirii de-a fi ecoul nespuselor cuvinte!
Acum, ticalosul din mine smulge cu buna stiinta valul privirii si, printr-o reverenta de arlechin, cu ultima carte a tarotului zburata de vant, iti daruiesc prinosul risipirii noastre, martor fidel al Clipei durute, aidoma regilor magi, in Bethleemul din noi! Imaginati-va: Gaspar este tanar, Balthazar e maturul, Melchior, cel batran! Care sa fiu dintre ei? Desigur, fiecare din ei sunt! Si nu te speria, nu iti voi cere nimic in schimb!
Tamaia, aurul si smirna sufletelor se afla aici, in acest chenar daltuit din credinta si juramant tainic, pe ghergheful trairii desenate fiind poemele mele – pe tablite de vant cel mai adesea, cu cerneala de multi nevazuta, alteori, cu roua Gandului sacru!
Credeti-ma! N-am trait niciodata in religia iubirii ca acum, convins fiind ca ea, si numai ea, „este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El!” Cata dreptate avea Michelangelo!
Si cum atingerea Dragostei intarata harul Poeziei, iata-ma in ingenunchere si rasfat liric, sarman drumet pe drumul sfasiat de rapele de lumina ale anilor!
N-am nicio asteptare, niciun gand de marire sau recunoastere, nicio pala de-ncurajare dinspre portile mereu ferecate ale criticilor! O, „Vanitas vanitatis, omnia vanitas!”
Imi asum riscul nevederii mele, imi jertfesc inca o data – pentru a cata oara – fericirea de a ma simti inrourat doar cu spinii iubirii de Ea – regina a inimii mele – Poezia! Cine sa ma auda, cine sa ma vada cand eu sunt simplu ca apa, diamantul tau din noroi, Nemurire!
Si vin si strig odata cu lacrima din Alfabetul Tacerii, cand soptit, cand tunator, totdeauna sfielnic:
? Vino, Cititorule, vino, si ia-ma de mana! Nu te infricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linisteste-te si vino sa ne asezam in iarba cea deasa de umbra, in pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!   Strange-ma tare de mana si nu-ti pleca ochii spre undele fluviului Timp!
Deschide larg fereastra vazduhului, sparge oglinda din noapte si patrunde dincolo de limpezimea de cristal a apei – in adancul ei vei vedea si tenebre! Iata cum trec incet, incet, varstele vietii – ziua si noaptea, clipa dupa clipa – Primavara, Vara, Toamna si Iarna, in mantiile lor de craiese!
Vei vedea cu ochii tai mangaindu-ti obrazul copilaria, vei recunoaste inocenta sarutului tandru si imbratisarea celui care ai fost, tineretea viselor ratacite in nopti de opal, saltul mortal al iluziilor pierdute, caruntul gand sprijinit in toiagul sperantei – caduceu inflorit sub alunul divin, dar si batranetea intelepciunii, vai, tematoare, dar demna de sine!
De ce tresari? Nu te speria, da, ai vazut bine! Spectrul  acela intunecat este chiar Moartea! Nu e Ea sfarsitul timpului meu, al tau, al orisicui? Dar nu e sfasitul Timpului! Fluviul sau linistit va curge cu meandre si sopot necurmat, furisat pe sub radacinile nevazute ale arborelui vesnic verde al Lumii!
Nascut ca si tine sub semnul mortii, nu ai decat o singura, magica zi sa te bucuri de norocul ispitei! Eu nu vreau sa-ti arat decat Clipa mea din eternitatea duratei! Asa ca vino, deschide-ti mintea si inima, tine-ma bine de mana si priveste, priveste in tine…
La indemnul meu vei recunoaste, desigur, bucuria turnirului, norocul de-a fi impreuna: ma vesteste-n petale de cantec hohotul apelor! Privesc in ochii Daimonului cu indurare si mi-e frica sa apun prea devreme!
Inserarea soseste, ostirea mea – ratacita pe cale! Eu, insa, ma arat doar tie asa cum sunt! Nu da cu piatra! Ma va durea de tine!
Aflandu-ma in Rugaciunea inimii voi trece hotarul de foc – Divinul ma stie – la umbra Cuvantului voi lacrima, nu e o schimbare la fata, in pumni tin, iata, tarana inimii mele: „Doamne, cata irosire de albastru, numai ca sa nu Te putem vedea!” 
In final, veni-va cineva la corida cu taurul lui Falaris intru jertire?! Eu voi fi prima ofranda, el ma va junghia! Mai apoi, sangerand, voi iesi din arena: in muzeul de pastravi voi innopta! Postalionul de seara nu va sosi! Fara zabava, in Piata cea mare, cu inorogul eu voi dansa! In rest, tragic balet in sanctuarul sperantei: numai mierle, o hermina, o haita de lupi si trei privighetori!
Dincolo de tacere, dincolo de disperare, Cel uitat din cuvinte pe nume ma va striga! Cu Evanghelia inimii-n brate, Poetul – Sublimul -, cu lacrimi de sange pe buze, indelung, indelung va tacea!

       Cu gand ferice,
       Theodor RAPAN
   Bucuresti, 1 decembrie 2010,
   in Anno Domini…

TOVARASI DE ULTIMA ZI

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Prezentare de carte

STUPARU Ioana
TOVARASI DE ULTIMA ZI
Editura Dacoromana,
Bucuresti, 2010
ISBN 973-7782-67-4

Din respect pentru istoria neamului romanesc, am considerat ca este de datoria mea sa scriu cartea intitulata TOVARASI DE ULTIMA ZI. Subiectul cartii se refera la rapida cotitura ce a intervenit in destinul poporului roman: „Revolutia din Decembrie 1989, cand a fost inlaturat regimul comunist si totodata au fost lichidati principalii conducatori ai acestuia, Nicolae si Elena CEAUSESCU”.

Unul dintre punctele importante in care s-a desfasurat evenimentul a fost comuna Petresti, locul de bastina al Elenei Ceausescu, precum si orasul Gaesti, caruia Elena Ceausescu ii acorda o importanta deosebita. Descrierea intamplarilor se bazeaza pe fapte reale, martori oculari, participanti in mod direct la actiune, iar pentru a li se da valoarea cuvenita am recurs, pe alocuri, la procedeul incursiunii in timp. Pe langa faptul ca volumul TOVARASI DE ULTIMA ZI poate fi prezentat cu valoare de document istoric, modul epic in care decurge naratiunea, complexitatea faptelor, diversitatea personajelor, ii da acestuia calitatea de roman.

Firul desfasurarii evenimentelor se poate urmari, in mod special, prin folosirea dialogului. In felul acesta, personajele reusesc sa se autoevidentieze in fata cititorului atat prin personalitate cat si prin rolul exercitat in evenimentele din Decembrie 1989 si nu numai. Drept pentru care autorul intervine foarte putin in descrierea personajului, iar aceasta o face intr-un mod artistic, literar, cu intentia si priceperea de a aduce cat mai multa viata si culoare. Uneori, descrierea teritoriului in care se petrece o anume actiune, il poate duce pe cititor cu gandul la o monografie a locului, insa e doar o intentie a autorului de a fixa in spatiu si timp un peisaj sau un fenomen demn de speciala atentie.
 
Am hotarat sa dau publicitatii aceasta opera literara si documentara, tocmai pentru faptul ca pentru mine, ca si pentru multi altii, Revolutia din decembrie 1989 a insemnat un mare eveniment, o descatusare la care am sperat cateva decenii, LIBERTATEA in care am crezut ca in ceva sfant, si pentru care o seama de oameni si-au dat viata. Faptul ca in perioada actuala exista tendinta de a se minimaliza importanta Revolutiei sau si mai grav, de a se interveni cu  intentionate confuzii, de catre cei ce nu se dovedesc a fi patrioti sau de a nu respecta nimic sfant si omenesc, trebuie sa devina motiv de ingrijorare.

Vreu sa cred ca LIBERTATEA este dorita si benefica oricarui OM, de aceea am cautat sa nu dau numele persoanelor, fiecare avand, dupa Cuvantul Lui Dumnezeu, posibilitatea de indreptare a greselilor, cu atat mai mult pentru cei ce se recunosc in personajele cartii.

Ioana STUPARU
Bucuresti
noiembrie 2010

„Paul Polidor – creator al stilului POETIC-SECVENTIAL MUSIC”

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Consideratii la volumul semnat de Marcel Frandes
L-am cunoscut, cu cativa ani inainte, pe cand frecventa un curs de compozitie. Un original, atat ca prezenta umana, cat, mai ales, ca preocupari.
Poet si prozator, compozitor si traducator, Paul Polidor este un talent autentic, dedicat creatiei si raspandirii unor produse culturale, numai ale lui, intr-o vreme cand asa ceva pare de neconceput.
Cum anume reuseste?
Desigur, imbinand calitatile sale artistice incontestabile cu munca neobosita a unui manager, care si-a transformat locuinta in editura de literatura si muzica, in studio de inregistrari, reusind sa contamineze de microbul   sau   „polidorian” (eu insumi am patit-o!) pe cei cu care vine in contact.
In lucrarea de fata, Marcel Frandes surprinde cu profesionalism tocmai acele elemente care fac din Muzica Poetic-Secventiala un demers, pe cat de original, pe atat de valoros.
Ion Olteteanu  
27.11.2010