POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”

On February 17, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

„REFUGIUL DORINTEI”, de Mirela CADAR
La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie senzualista, estompand aluviunile ratiunii pana la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…insusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, in ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci cand discursul e proaspat-declarativ, dar chiar si… „in reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se castiga, facil, „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumanare pe divan/Miros de tamaie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptand clipa/Lumina ochilor/Implinirea” (cf. Dorinta) si: „Neimplinit /se ascunde/In orizontul indepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pana si in visare.
O caligrafie a sufletului, pe hartia luminoasa, uneori sufland, ca in niste foale „bine temperate”, in panzele calatoriei, pana la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau in nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut in umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o intamplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua, de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se inghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decat decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/In orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se ingrijoreze. Isi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de camp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pana si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au invatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam in noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pana si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scantei/Corzile viorii sunt in flacari/Ultima serenada/Din seara sfanta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sangele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfarsit ?/Sau un nou inceput?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Intr-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pana la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine intalneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna in negru…” (cf. Doamna in negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta” – …cum altfel, intr-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si in care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Intre “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta intre titlu si…”expresia verbala”…ca si in Odiseea, Remember…ca si in multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze in surdina, discretie si bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumanare s-a stins/in aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Indemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa in decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, in „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios: „A tacut!/Dar ei au inteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, intre barele trapezului, voit-ravnit cosmic: „In fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farama de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pana la urlet…de la colt la galaxie…! – …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… – al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, in ritm, mai curand cu colindul, decat cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decat cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara palpaie/Incet, incet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, in genere, una de larga, irepresibila respiratie… – de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii in „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul inca nedesavarsit: „Intaiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atata maiestrie/In prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Intrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal invechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Intrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, in pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! In definitiv, orice om isi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!

prof. dr. Adrian Botez

MOROMETII – ULTIMUL CAPITOL

On February 10, 2011 By nelursIn NewsLeave a comment

Dupa 20 de ani de ezitari, documentare si nopti de meditare, Sorin Preda si-a prezentat noua creatie:
MOROMETII – ULTIMUL CAPITOL
la Biblioteca Metropolitana Bucuresti.
Scrierea constituie un adevarat best-seller, interviurile cuprinse fiind proza de 24 de carate.

Sergiu Gabureac
BIBLIOTECA METROPOLITANA BUCURESTI
Serviciul DEZVOLTARE SERVICII PUBLICE.
EVALUARE PROSPECTIVA. MARKETING.
Sectorul 1: Str. Tache Ionescu, 4
010354 BUCURESTI – 22
Tel. / fax 04 021 316.83.00;
04 021 539.65.00; 0744 175431
http://www.bibliotecametropolitana.ro

O ISTORIE LITERARA A SENTIMENTELOR: „SPIRITUL VRANCEAN, IN LECTURI ELECTIVE”

On February 8, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

…Filosoful, eseistul si criticul literar tecucean IONEL NECULA s-a decis (dupa multe framantari interioare, dar amanata fiindu-i lucrarea si de tulburi potrivnicii ale vremilor si de intamplari neprevazute, din partea oamenilor) sa scrie o istorie a literaturii vrancenesti…
Dar, precum spune nefericitul boier Miron Costin despre colegul sau mai batran, Grigore Ureche: „Laud osardiia raposatului Urechie vornicul, carile au facut de dragostea tarai letopisetul sau (…).Ori ca n-au avut carti, ori ca i-au fost? destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dansul si atata, cat? poate sa zica fiéstecine ca numai lui de aceasta tara i-au fost? mila, sa nu ramaie intr? intunerecul nestiintei” – tot asa voi zice, si eu, despre amicul meu IONEL NECULA: „Laud osardiia in aceasta viata traitorului carturar Ionel Necula, carile au facut de dragostea tinuturilor vrancenesti letopisetul sau (…).Ori ca n-au avut carti, ori ca i-au fost? destul a scrie de mai scurte lucruri si vremi, destul de dansul si atata, cat? poate sa zica fiestecine ca mai numai lui de aceasta Tara a Vrancei i-au fost? mila, sa nu ramaie carturarii ei intr? intunerecul nestiintei Tarii Romanilor…!”
…Sau, mai „pre” limba moderna: vazand bunul si blandul si eruditul critic tecucean ca vrancenii nu prea „sar” sa-l ajute (macar cu bunavointa si cu date biobibliografice!), neputand, deci, intocmi o ISTORIE a literaturii vrancene, in sensul cronologic si stiintific-acribios – s-a multumit si limitat sa faca…”electivitatea” amicala, asupra unei literaturi provinciale… A rezultat, astfel, cum singur marturiseste, „o culegere” (de oameni, de recenzii – „recenzii” in sensul cel mai larg, in care pana si o viata de om poate si trebuie recenzata, de o instanta mistica sau inca umana… – …recenzii despre carti si despre vieti de oameni care au scris…ba chiar discursuri de tip „remember”/necrolog, in fata gropii deschise spre Ceruri, pentru un confrate-scriitor vrancean sau altul…). Si cu senin suflet prietenesc a facut-o, si cu memoria (prin excelenta, selectiva…!), mai mult decat cu documentul! – …incat a rezultat „o istorie literara a sentimentelor” lui IONEL NECULA, fata de scriitorii Vrancei contemporane lui. O istorie a vietii autorului, intersectata, aleatoriu sau nu, cu scriitori vranceni…Deci, se intelege de la sine ca nici din punct de vedere axiologic, al valorii scriitoricesti (modulare sau comparative) a celor luati in seama – nu s-a facut o selectie stiintifica…unii (putini, e drept!) dintre cei cuprinsi in cartea sa fiind, mai curand, aspirationali spre „scriitoriceala” (poate, cativa, chiar veleitari…grafomani!), altii, doar cu „aere” de scriitori…si asta, pentru ca USR-ul, cica, i-a „confirmat”…! USR-ul nu mai confirma, cam de multisor, valori estetice…dar lor, sarmanii, cine sa le comunice acest Adevar…à la Polichinelle?!
Iata propria marturisire, cu valoare si de „mea culpa” (nu e necesar, pentru un atat de sincer si cald prieten al Vrancei! – ci iti multumim, IONEL NECULA, cu stinghereala: in definitiv, nu s-a aflat niciun vrancean, care sa tenteze o cat de sumara istorie literara a judetului Galati…pentru o cat de firava „reciprocitate de inima”!), a autorului, din Prefata: „N-as zice ca mi-am propus intentionat sa ma imprietenesc cu scriitorii din Vrancea, dar alcatuirea localitatilor noastre (intre Focsani si Tecuci distenta este de doar 30 km) ne-a adus, vrand-nevrand, in gratii reciproce si-n parteneriat sporitor (…) Evenimentele culturale ne gaseau impreuna, schimband intre noi carti si idei (…) Am considerat ca adunarea intre doua coperti a acestor pozitionari reprezinta un crampei din istoria mai noua a devenirii si instructurarii culturii vrancene. (…) Sigur ca nu va fi o carte perfecta si completa, ca va avea multe scapari, ca vor fi aparut si carti necunoscute de noi si care-au ramas neconsemnate publicistic. Lucrul perfect se realizeaza greu si, de regula, nu e la indemana muritorilor. Oricum, noi n-avem aceasta pretentie, iar carentele acestei culegeri ni le asumam cu raspundere si cu dorinta sincera de a le indrepta ulterior cu loialitate si buna credinta”).
…A rezultat, de fapt, mai curand o carte de amintiri si alcatuita pe baza mai vechilor sale recenzii, asupra scriitorilor vizati de cartea sa de acum. Si, ca sa nu fie cu suparare, la „asezare” si ierarhizare…i-a aranjat pe scriitorii de care-si aminteste – ALFABETIC!: Constantin Amariutei, Ionel Bandrabur, Adrian Botez, Camelia Ciobotaru, Constanta Cornila, Adrian Cosmin Cocioaba, Valeriu D. Cotea, Ion Croitoru, G.G. Constandache, Mircea Dinutz, Victor Frunza, Constantin Ghinita, Ion Miheci, Gheorghe Mocanu, Marin Moscu, Costica Neagu, Gheorghe Neagu, Aurel Neculai, Stefania Oproescu, Ion Panait, Virgil Panait, George Patrascanu, Dumitru Pricop, Florin Paraschiv, Ionica Sava, Liviu Ioan Stoiciu, Puiu Siru, Paul Spirescu, Culita Ion Usurelu, Janine Vadislav, Mariana Vicki Vartosu…

…Ceea ce a tentat mai mult decat „recenzarea” cartilor si vietilor receptate sentimental – si anume, tipologizarea scriitorilor vranceni – nu i-a reusit, dintr-un motiv destul de vag explicat, ramas in starea initiala, de interogatie: „Este scriitorul vrancean alergic la incadrari tipologice, se teme cumva de vreo anonimizare in cadrul curentului adoptat, sau in cadrul manierei imbratisate? Este tendinta cultivarii dreptului la diferenta si a propriei individualitati atat de viguroasa incat sa descurajeze ideea de incadrare intr-o directie de sens, din cele multe ce se ipostaziaza in literatura contemporana? Nu cred intr-o asemenea explicatie. Cel ce se tine departe de miscarile literare en vogue risca sa ricoseze singur in matca unei directii literare de care nu are cunostinta (…) ajungand sa se considere crainic si faclier pe un drum deja batatorit” (cf. Prefata, p. 7).

…Evident ca nimeni care ar dori sa judece axiologic literatura vranceana, n-ar afla un punct de sprijin ferm, in vreo pagina a acestei carti mai curand despre prietenìi scriitoricesti (mai mult sau mai putin…), decat despre scriitorii vranceni, in intimitatea lor demiurgica. Dar, paradoxal, cartea lui IONEL NECULA place, la lectura: de ce, oare, cand…ea nu prea ajuta pe filolog, pe estetician, pe istoricul literar sintetizator de literatura romana…? Pentru ca e o carte „buna”, binefacatoare cititului – scrisa cu multa empathie umana (nu, neaparat, si estetica…), scrisa fara urma de ranchiuna ori venin, ci cu „inima buna”, cum zice romanul – cu o generozitate a amintirilor si a judecatilor, extrem de rar intalnita la „colegii/confratii” de breasla…
IONEL NECULA-tecuceanul CHIAR II IUBESTE PE VRANCENI!!!…si, implicit, pe scriitorii Vrancei. Mai „scriitori” sau… mai putin…
Un erudit, precum este IONEL NECULA, de data asta devenit, prioritar, „cronicar de sentimente” – isi „pune in palma” sufletul, sentimentele sale atat de senine, calde si sincere, fata de atatia scriitori de la „masa umbrelor”…putini dintre cei cuprinsi in aventura proustiana a memoriei involuntare, sentimentale, a lui IONEL NECULA, mai stau „in lumina”… „Intr-un timp scurt, spiritul vrancean a fost saracit de cateva nume providentiale si nu stiu cand se vor umple golurile ce s-au produs cu alte nume si cu alte dispozitii carturaresti, care sa duca mai departe lucrul bun si auroral, de-acolo de unde l-au intrerupt cei plecati. Un vant rau si neindurator a suflat peste spiritul vrancean si-a luat cu el spirite nevinovate si nepregatite pentru treceri rubiconice. Tuturor celor plecati le pastrez o pioasa amintire si le rezerv ca salas atriul drept al inimii mele” (cf. Postfata, p. 226).
E o carte care ea insasi, reprezinta un obiect infinit mai artistic, mai poetic in expresie – decat cartile multor…”artisti”-referenti/referiti, din ea…o carte atat de bland-nostalgica, incat, adesea, il cutremura pe cititor (mai ales la nivel de necrologuri…): „In urma noastra, n-a mai ramas decat Dumitru Pricop sa vegheze peste oras si peste spiritul vrancean, ca un faclier care a cioplit fara odihna la temelia verbului poetic si la inzdravenirea spiritului vrancean, din care s-a revendicat ca un adevarat print al marturisirii harice. Ramai cu bine, Mitica. Te lasam in voia soarelui ca sa-ti mangaie privirile, a ploilor ca sa-ti spele amandoi obrajii, a vantului, ca sa-ti „ventileze” pletele. Cata vreme vei fi acolo, pe soclu, vom sti ca Vrancea poate spera la un destin sedimentat din cremenea muntilor si din fervorile Vrancioaiei (…). A ramas soclul inalt, din inaltimea caruia strajuieste chipul de faur bronzat al poetului impacat cu toate” (cf. Singuratatea Poetului, p. 154).
Sau: „Constantin Ghinita avea vocatia prieteniei si o cultiva cu aceeasi dragoste cu care, banuim, Iisus isi alegea insotitorii. (…) N-a fost nimeni care sa aiba nevoie de sfatul lui binevoitor si sa nu gaseasca toata intelegerea. Clocotea de bunatate, de spiritul prieteniei si tanjea dupa prilejuri colocviale. (…) Noapte buna, Ticule, si Dumnezeu sa te tina prin apropierea lui” (cf. Necrolog Constantin Ghinita, p. 68).
Nu lipsesc, din aceasta culegere de texte-recenzii, despre carti eterne, nici judecatile subtile, de ridicata valoare hermeneutica (dar aceste texte deja erau cunoscute, de noi, din reviste ale unor ani trecuti…si, deci, poarta, in mintea noastra amintitoare, o „patina”, care ne impiedica sa le inca adancim valoarea si gravitatea ideatica…): „Nu se poate spune ca poetul a renuntat la temele vechi si perene, care-au facut deliciul travaliului de altadata – erosul, bunaoara – , dar toata fenomenologia este transpusa intr-o altfel de partitura, a faptului consumat si irepetabil, care se substituie dispozitiei optionale. Privat de antonime, timpul viitor nu mai este antiteza trecutului, ci chiar trecutul cu toate patimile lui frante, consumate, epuizate” (cf. Poetul Ion Panait – un clasic in geaca si blugi, p. 116). Sau: „E un miracol aici, pentru ca muntele, pentru noi, a fost, deopotriva, cetate si catedrala, in care spiritul romanesc s-a zidit si s-a depozitat de vremi si de aluviuni alterante. Nu te poti considera decupat din peisajul muntos, fara sa-ti asumi ipostaza de coloana si de cariatida a boltii sub care s-au trudit stramosii, de la descalecare incoace. Numai omul de munte stie cat conteaza relatia fraternala si indiviza cu taramul stancos, cat de binefacatoare, pentru om si istorie, poate fi asocierea lui cu taramul pe care-l masoara pasul” (cf. Dumitru Pricop – Poetul ca un munte de patimi, 135)
…Cum ziceam, o carte bazata pe „memorie electiva”…alege, selecteaza – nu totdeauna cu deplina dreptate…Subiectivismul acut este inerent unei astfel de infaptuiri, mai curand beletristice, decat hermeneutice. De ce (…s-ar intreba unul care nu stie definitiile lui Proust si ale invataceilor sai, date memoriei involuntare…) – de ce lipseste, din „sirag”… – spre exemplu, mult-prea-blandul si umilul, cat si prea modestul, si, deci, umilitul (de oameni si soarta), dar ctitor (…atat de delicat, in implinirea Misiunii sale de Duh!) al culturii vrancene postdecembriste, atat de talentatul Poet (AUTENTIC!) si scriitor (in genere), jurnalist de „mare meserie” – CORNELIU FOTEA (am zis: „mult-prea-blandul” – deci, din aceeasi familie atitudinala si de suflet si fire cu autorul, cu IONEL NECULA!)?!
…Fireste, intrebarea de mai sus ramane sa zbarnaie in urechea „faptasului” Uitarii…
Sau, nu.
…Ceea ce-mi doresc este ca, dincolo de cartea acestui erudit si bun prieten (tecuceano-galatean…) al scriitorilor vranceni – sa apara ADEVARATA si…grava Carte de Hermeneutica – nepartinitoare (prin nicio prietenie, decat aceea a Adevarului Hermeneutic!), carte profund analitica, asupra trudei scrisului vrancenesc – carte ca rod, insa, al studiului acribios, din partea unui „senator de drept” al criticii vrancene profesioniste. Exista asa ceva si se poate!
…Chiar daca va fi infinit mai seaca, multora (sa dea Dumnezeu!) neplacuta… ea, acea ravnita si inca asteptata CARTE va ajuta mult mai mult (decat incantatoarea lucrare „prieteneasca”, pe care-o tin, in aceste momente, in fata ochilor, pe birou!) la decantarea valorii spirituale autentice si la „plivirea” (..macar, daca nu chiar la…eradicarea!) imposturii scriitoricesti, care, azi, in toata Romania Artei Logos-ului (infeudata satrapismului axiologic al unui USR corupt!) sufoca, falsifica mai toate treptele axiologiei si batjocoreste demoniac mai toate incercarile de „rasarit auroral” si de impunere ale Artei (cu „A” mare), iar nu a tot felul de furnicare/viermuieli, insalubre, ba chiar letal-toxice! – a tot felul de „incuscriri” imorale si hade, efemer-morganatice si ludic-tranzactioniste!
…Deocamdata, iti multumim, cu plecaciune si recunostinta, pentru calda si atat de binevoitoarea ta PRIETENIE, fata de Tara Vrancei si fata de truditorii ei intru toate cele ale „condeiului”, draga IONEL NECULA!!!

prof. dr. Adrian Botez

CUVANT INAINTE LA O CARTE

On February 8, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Viorela Codreanu Tiron
VRAJ(B)A CLIPEI
Poezie, 84 pg.
Editura Anamarol
Bucuresti, 2010

A ramane pret de o lectura atenta fata-n fata cu poezia cuminte si cu minte ( dar nu numai atat) a doamnei Viorela Codreanu Tiron si apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult ravnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de catre firescul si nobilul omenesc din tine in drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic in cumplitul razboi… pasnic dintre „Vraja clipei” si „Vrajba clipei”, cele doua ipostaze si titluri ale volumului comasate provocator intr-unul singur, ca un memento al perenei confruntari.

Poezia de fata, ca vrea sau nu vrea, ca stie sau nu stie, ca raspunde sau nu intru totul intentiei nemarturisite a autoarei, incearca sa intretina o pace (totusi belicoasa) intre cumplitele zbateri din universul individual al omului, fara sa aresteze, sa dojeneasca sau sa ucida. Armele razboiului nonviolent sunt toleranta de ordin superior si intelegerea ratiunii atat a varfurilor in sus, cat si a celor in jos, ocrotirea si mangaierea deopotriva a tuturor contondentelor, a firescului acestora in necuprinsul imperiu uman al fiecarui individ.

Dezideratul (nemarturisit), in ciuda redundantei voite, este impacarea… neprieteneasca intre seva razboinica a sangelui vietii gata sa-si tasneasca flacara rosie a razmeritei si lacrima bucuriei vietii totdeauna gata sa stinga pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrajii clipei, sau invers. In fond, nu asta traieste omul, nu asta ii e datul si nu gratie izbanzii si neizbanzii in acest razboi nerazboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?

Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putand ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranta sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: „Suflete al meu, incearca, rogu-te, sa traiesti in pace aprigul razboi dintre cele doua chemari care te disputa cu forte relativ egale: ale raiului bucuriilor care te lumineaza si ale chinurilor iadului care te intuneca!”. Castigul este aceasta vesnica incercare, pentru ca aparenta reusita faptica e iluzie. Cata risipa de viata face viata pentru aceasta! Oare de aceea e vesnica, vesnicindu-ne incercarile si intrebarile? La naiba raspunsurile! Dupa ce le-am avea, ne-am plictisi, adica am trai numai ca morti: „Ce este timpul?/ Este, oare, dezvaluirea culorilor,/ si a miresmelor/ sau o tolba a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prabusire si inaltare?/ sau, poate, cautare si pierdere,/ gasire si ratacire?/ o fi doar un mister/ sau revelatia suprema?…/ Un singur lucru nu trebuie sa uiti:/ Prapastiile adulmeca, intotdeauna, clipa ratacirii!/”. Sa nu ne temem insa nici de marile raspunsuri, fiindca nu vom ajunge niciodata la ele. Unii da, de pilda poetii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gandului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, isi fac iluzii desarte. Dar ce bine e asa! Ce frumoasa e nelinistea, si ce viata cand stii ca e numai neliniste, nicidecum vreun pericol ca am putea cunoaste totul si, in consecinta, ratiunea existentei noastre ar disparea. Teama? „De ce teama, chiar daca Se prabusesc zorii peste mine/ pecete infierata sa-mi puna/ pe inima ce alearga beteaga/ si-si cauta ramasitele prin tine”. Si ce daca? Nu asta ne e menirea?

Indraznesc sa afirm ca asemenea poeme traiesc difuz, inexprimabil, in fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot iesi in lume. Se rostesc insa in noi, in ceasurile de meditatie cand, aparent, suntem singuri, dar de fapt in compania intregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele isi arata acolo in ele si intre ele intreaga corola de valente si virtuti. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poetilor. Ajungem astfel, dupa ce parcurgem tot mai linistiti incrancenarea tot mai cumplita a razboiului cu pacea sau a pacii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala liniste involburata abundent, dar mut, la frenezia de a trai in compania clipei de vraja si a celei de vrajba.

Pe de alta parte, poezia Doamnei, o poezie si a distinctiei, nici nu trebuie decriptata. Ea se insinueaza in cititor ca lumina, il cucereste, il face pe nesimtite biruitor, prin profunzimea franca si intelegerea tainelor care, incet-incet, se lasa dezgolite ca sa-ti arate in spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le inhama zadarnic la poveri peste puterile lor, isi dezvaluie din placerea lor intelesurile si subintelesurile la imboldul sarutului si nu al biciului.

Intr-o lume care cultiva cu fervoare socul, instinctele gregare irational si premeditat dezgropate, care cultiva obscenitatea si in care coexista (Doamne!) industria razboiului, a mortii cu industria frumosului confectionat in serie sa inlocuiasca frumosul, poezia doamnei Viorela Codreanu Tiron este un balsam, un panaceu, un memento pentru om sa nu abjure de la conditia sa de suflare dumnezeiasca de dragul efemeritatii sclipitoare si zornaitoare.

Sa aspiram toti, unguibus et rostro, la genial? Dar intr-un sirag de perle veritabile nu exista nicio perla, iar geniile s-au nascut si au crescut din zicerile – perle nascute si crescute de popor: A fi sau a nu fi… Lumina, mai multa lumina! Omul e masura tuturor lucrurilor. Arta e lunga, viata e scurta. Armele sa dea intaietate togii, laurii – elocintei! Cunoaste-te pe tine insuti. Multi chemati, putini alesi! Poet te nasti, orator devii. Nu voi muri de tot… Stiu ca nu stiu nimic! Va multumesc, stimata doamna, pentru efortul de a demonstra ca singurul razboi care trebuie luptat este razboiul – pace cu tine insuti.

Stefan GOANTA

PAUL BARBANEAGRA

On February 5, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Paul Barba-Negra (sau Paul Barbaneagra), s-a nascut in 11 februarie 1929 la Isaccea, Romania, fiind absolvent de Medicina si Cinematografie (IATC) la Bucuresti in 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut eseist si cineast, autor si realizator de filme documentare de scurt si lung-metraj cu tematica legata de traditie si modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Specializat in antropologie si simbolism si atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor carti precum: «Symbolique des cathédrales – Miroirs de l’univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l’Egypte – Naissance de la spiritualité» (in colaborare cu David Bordes) s.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alaturi de Paul Barba-Negra.

Este deosebit de cunoscut documentarul lui Paul Barba Neagra dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar in 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectura si geografie sacra. Mircea Eliade si redescoperirea sacrului» in traducerea doamnei Mihaela Cristea si a domnului Marcel Tolcea.

A obtinut Marele Premiu pentru scenariu in 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul International al Filmului de Arta (International Festival for Art Films).

P. Barbaneagra este discipol al lui Mircea Eliade caruia i-a si consacrat pelicula „Mircea Eliade si redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Traditiei, un mesager al invizibilului ce transpare in marile creatii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmaresc triumful spiritului, revelat in perfectiunea arhitecturala. Operele expun totodata o conceptie despre rostul si piatra de incercare a omului modern: regasirea sacrului.”

Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat in 2004 “Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique” de Paul Barba-Negra si Félix F. Schwarz. “Symbolique de Paris – Paris Sacré, PARIS Mythique” prezinta o interpretare a geografiei sacrului, in care «actul simbolic este fondatorul identitatii» unei natiuni. De la individual la colectiv, constiinta apartenentei la o cultura este tipic civilizatiei umane, gradul de emancipare o da insasi evolutia acelui popor.

Exista o reala aspiratie spre divin in fiecare piatra din Paris, in sensul constructiv al cuvantului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundatie pana la devenirea sa. «Cheia simbolica a unui oras se decripteaza si se aprofundeaza de-a lungul geografiei lui sacre», pentru ca, asa cum mentiona si Platon, orasul este permanent in stricta relatie cu universul, acordat in cele mai mici detalii.

Ce este geografia sacra? De la Cuzco din Peru, Pataliputra din India, Roma bulversanta a civilizatiei romane pana la Parisul luminilor, totul este construit in raport cu omul si sensul divin al originii sale. Ce semnificatie poarta Champs-Élisées in raport cu istoria profetiilor Apocalipsei? Ce importanta simbolica are catedrala Notre-Dame al carui plan in cruce se regaseste incadrat perfect in intersectia axelor Cardo si Decumanus ale orasului insusi, ce valoare mistica pentru intreaga crestinatate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iata intrebari care isi gasesc raspunsul in paginile acestei carti.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, orasul construit pe cele sapte coline ( asemeni maretei capitale a Imperiului roman -Roma!) aminteste de o alta forta mistica menita sa deschida portile universului. Rotirea vizibila si invizibila a cetatii se datoreaza unor factori de natura divina, ceea ce face ca ea, cetatea sa devina inexpugnabila. Totusi, «intre Notre-Dame si Défense traversand Louvre, Concorde si Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».

Ce este Apocalipsa in conceptul unui oras? Gasim raspunsurile in opera lui Paul Barba Neagra ori in studiile unui alt roman de renume european – Camilian Demetrescu
(Il simbolo nell’architettura e nell’iconografia sacra. The symbol in architecture and sacred iconography). In Romania si nu numai!, arhitecta Silvia Paun este cunoscuta si pretuita pentru prestigioasele sale cercetari materializate in numeroase lucrari si volume privind Arhitectura traditionala dezvoltata din cele mai vechi timpuri de civilizatiile geto-daco-trace pana azi. Revenind, la ce gasim in volumul citat mai sus, viziune sacra si viziune profana dincolo de frontierele cunoasterii umane, iata invitatia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra si Félix F. Schwarz in stradania lor de a dezvalui tuturor geografia sacra a Parisului, unic in lume, «Orasul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» asa cum spunea Henry Montaigu. «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» reprezinta o revelatie din punct de vedere simbolistic, al interpretarii Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizatiei europene.

Elena ARMENESCU
Bucuresti
3 februarie 2011

NB. Accesati pe Google fiecare din numele mentionate si veti avea mari satisfactii de ordin intelectual!

IANUARIE 2011, LA CENACLUL „VASILE SAV” DIN CLUJ-NAPOCA

On February 4, 2011 By nelursIn CultureLeave a comment

Medalionul literar „Arc peste timp-Unirea Principatelor, Eminescu si noi”

Prima sedinta din acest an a cenaclului literar „Vasile Sav”, din cadrul Centrului de Zi pentru Varstnici nr.2, patronat spiritual de Liga Scriitorilor Romani, a fost deschisa de Maria Bobina (coordonatorul Centrului), care a invitat grupul vocal-instrumental „Speranta”, condus de prof. Modest Visoiu, sa-si desfasoare programul. Marcand astfel si implinirea a 7 ani de la infiintarea acestui cenaclu ce s-a remarcat printr-o activitate bogata pusa in slujba promovarii culturii.

Grupul vocal, in contextual medalionului literar-muzical „Arc peste timp – Unirea Principatelor, Eminescu si noi”, a sustinut un frumos program muzical-literar, in care poetul Al. Florin Tene a citit din creatiile sale dedicate Poetului National, iar grupul vocal-instrumental a interpretat un putpuriu de cantece pe versuri de Eminescu, unele compuse de Guilelm Sorban. Mini-concertul s-a incheiat cu cantecul Hora Unirii, pe versuri de Vasile Alecsandri si muzica de Alexandru Flechtenmacher.

Al.Florin Tene, presedintele cenaclului a prezentat ordinea de zi a sedintei care a continuat cu medalionul literar „Prin adevar invingem o parere”, sustinut, sedinta de sedinta, timp de 7 ani de catre Aurel Vuscan, acesta a vorbi despre „Actualitatea gandirii eminesciene oglindita in publicistica”.

Un interesant medalion, datorita expunerilor sustinute de prof.Vasile Sfarlea si prof. Antonia Bodea, a fost „Memoria calendarului – Rolul scriitorilor si publicistilor in pregatirea si faurirea Unirii Principatelor”. Amanuntele aduse, bogatia de informatie, elocinta celor doua cuvantari au fost rasplatite cu vii aplauze de numerosul public prezent in sala. In incheierea sedintei a urmat recitalul poetic „Eminescu, ca aerul si seva…”, in cadrul caruia membrii cenaclului: Vasile B. Gadalin, Ionel Andrasoni, Maria Botiza, Gh.Soptirean, Titina Nica Tene, Maria Racoltea, Ioan Benche si Emilia Tudose (care a recitat din poeziile sotului Mircea Tudose), au citit din creatiile lor dedicate lui Eminescu si marelui eveniment de la 24 ianuarie 1859.

Viitoarea sedinta va avea loc miercuri, 23 februarie, ora 11, La Centrul de Zi pentru Varstnici, nr.2, din str. Decebal nr.21, municipiul Cluj-Napoca.

Karina DRAGAS
Cluj-Napoca
3 februarie 2011

OVIDIU CREANGA LA 90 DE ANI

On February 3, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

ANIVERSARI MEMORABILE: SCRIITORI ROMANI DIN DIASPORA

Putini sunt cei care pot pasi pragul varstei de 90 de ani pastrandu-si valorile care i-au definit de-a lungul vietii, in asa fel, incat sa poata spune la 90 de ani: „eu voi sari peste suta”, precum cu umor si optimism ne spune prietenul nostru Ovidiu Creanga.
Multi l-am luat ca model de viata si toti ravnim sa ne pastram starea lui de spirit, vioiciunea mintii capabila sa astearna scrieri si sa scanteieze in epigrame intr-o etapa de viata in care multi au trecut intr-un fel sau altul la odihna. Cati sunt la numar cei care, la 90 de ani s-au inscris la concurs de literatura si au primit Premiul Scriitorilor din Diaspora, asa cum a primit el recent, premiul acordat de Liga Scriitorilor din Romania, Filiala Bucuresti? Nu-l cunosteau, dar membrii comisiei de evaluare a textelor, scriitori experimentati, au fost luati prin surprindere intalnind un fenomen atat de rar in literatura.

Cati sunt cei care s-au apucat de scris dupa trecerea pragului de 80 de ani, asa cum a facut el? Mintea sa scormonitoare l-a ajutat ca la aceasta varsta sa mai prinda un tren al vietii in care s-a urcat cu firescul cu care a trait pana acum. A fost aceeasi minte iscoditoare care i-a incununat studiile la facultate, cu Magna Cum Laudae, iar inventiile in specialitatea lui mult indragita – chimia – l-au ridicat pe cele mai inalte culmi ale cercetarii, cu cele mai mari premii si aprecieri, incat a starnit invidia „savantei de renume mondial” si a fost nevoit sa se refugieze in Canada. Desi securitatea si aici i-a facut mari greutati, le-a invins si si-a urmat cariera in mod stralucit si cu succese care au facut cinste neamului nostru romanesc. Cand a venit vremea sa incheie munca pe acest taram, s-a apucat sa studieze medicina alternativa si hipnotismul cu rezultate incredibile.

Scrierile au fost ultima sa iubire. Ele cereau mai putina alergatura si de pe scaun, acum putea sa vada ceea ce tinerii nu pot vedea stand in picioare. Opt carti publicate in acesti ani si alte cateva volume care isi asteapta momentul trimiterii la tipar, vin sa intregeasca volumul studiilor de specialitate publicate in tara. La acestea mai avem de adaugat prezenta sa in mai multe antologii, cu multa lauda mai ales in cele de epigrame. Mai punem la socoteala si cateva premii din Basarabia, dar si de la Observatorul, prestigioasa publicatie din Toronto, Ovidiu Creanga numarandu-se printre fondatorii ei alaturi de directorul Dumitru Puiu Popescu si de regretatul sculptor si scriitor Nicapetre. Si cartile si tot ce intreprinde, Ovidiu Creanga le face ca pe cel mai simplu si firesc gest. Intr-o zi, cand discutam despre bateriile cu care functioneaza ceasurile de mana, imi spune: „Buni, stii tu cine a inventat aceste baterii in urma cu 50 de ani?” Tacerea mea si ridicatul din umeri au adus raspunsul lui scurt. „Eu!” Si a inceput sa imi povesteasca imprejurarea, in timp ce eu inca nu dadeam semne ca intelegeam prea bine totul. E brevetat, a continuat el si bine ca mi-ai starnit aceasta amintire, fiindca am sa cer din Romania brevetul de inventie. Si tot la fel de simplu, in cursul aceleiasi saptamani, datorita internetului, mi-a pus in fata brevetul lui de inventie care acum a luat locul langa multe altele pe peretele din elegantul lui birou de lucru.

Ovidiu Creanga poate sa se inscrie printre oamenii deosebiti chiar daca as pune punct aici, dar mai sunt multe de adaugat si, de buna seama, nu le voi putea cuprinde pe toate. A fost inzestrat cu o structura psihologica fericita si cu farmec personal, “lipici” cum se spune in popor. Nascut in ziua indragostitilor, 14 februarie, ursitoarele au fost bucuroase sa-l inzestreze si cu acest dar. Carisma sa l-a facut sa fie mereu inconjurat de oameni care l-au indragit si apreciat. Conversatia cu el este o rara placere. Ironia, autoironia, persiflarea, alunecarea spre ludic, limbajul simplu, clar, direct, sfatos cu care se adreseaza interlocutorului face ca prezenta acestui “Mos Bodranga” cum ii place sa se prezinte, sa fie una dintre cele mai atragatoare persoane.

Pentru ca firul vietii sale s-a desfasurat pe drumul omului de omenie, i-a mai adus inca o recunoastere de valoare in ochii celor care-l cunosc. Dragostea netarmurita pentru Basarabia sa natala si oamenii ei pentru care nu de putine ori a fost gata sa sara in foc, i-au colorat viata si i-au dat satisfactia ca a putut sa-i ajute, chiar si material, din prea plinul inimii sale. Ovidiu Creanga este model stralucit si pentru fratii sai basarabeni care i-au acordat multe diplome si titluri onorifice, iar cateva scoli, camine culturale si strazi ii poarta numele.

Si ar mai fi de spus inca multe altele. Pentru ca am avut sansa si norocul sa ma numar printre cei apropiati lui si familiei lui, mi-a dat prilejul sa-l admir pentru cum si-a crescut copii si nepotii, pentru intreg devotamentul sau fata de familie, de prieteni si de toti cei care i-au stat aproape, dar si de fiintele necuvantatoare din preajma lui, in special cainii. Daca prinde o musca in casa, nu-l lasa inima s-o omoare, o da afara, sa traiasca si ea, fiindca si ea este o faptura creata de Cel de Sus. M-a uns la suflet dragostea lui pentru frumos si pentru inalte valori morale. As mai adauga si un alt aspect si anume acela ca ii plac nu numai florile, ci si buruienile, de unde i se trage un anume aspect, este uneori “buruienos la gura” cum obisnuieste sa se “scuze” pentru limbajul lui uneori cu picanterii. N-as vrea sa inchei fara sa amintesc de pasiunea lui pentru pescuit, adevarat izvor de povestiri, asemenea oricarui pescar care se respecta. Respectul este si cuvantul cu care inchei aceste randuri si pe care il adaug celuilalt cuvant cel de inima, dragostea, dar si pretuirea, cuvinte care ii sunt adresate de toti cei care il cunosc si de colaboratorii “Obsevatorului”.

SA NE TRAIESTI, dragul nostru Ovidiu Creanga!
LA MULTI ANI!
Si sa ti se indeplineasca dorintele alaturi de cei dragi.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
februarie 2011

Iluzii si destin

On January 28, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Discrete nostalgii pentru vechile structuri epice, pe-alocuri sporadice! Comportamentele vietii se schimba si, odata cu ele, si modul de percepere si transfigurare la nivel fictional. In actul creatiei, apar noi forme de limbaj, marcate inca de poetici normative sau, in acceptiune moderna, debarasate de ele. Cert este insa faptul ca intalnim putini prozatori novatori in plasmuirile lor epice. Romanul, privit ca ,,metafora a vietii’’, ramane insa o ispita pentru cei stapaniti de un daimon socratic, si nu numai in acceptia lui!
Nicolae Balasa, doctor in Filosofie, face parte din putinii romancieri, detasati, fictional si conceptual, de canoanele epicii traditionale, unele crepusculare. In prezentarea unor teme, extrase din paienjenisul vietii cotidiene, el se dovedeste un subtil narator: intriga, reflectie filosofica, tipologie, logos incarcat de sensuri ce solicita prudenta si cumpaniri in zonele fiecarei meditatii. Nu este un debutant! A mai publicat: Blesteme, Editura „Spirit Romanesc“, 1995, Craiova, Pe apa Sambetei, Editura „Horion“, 1998, Craiova, Organizarea si functionarea mass-media in Oltenia, Editura „Spirit Romanesc“, 2000, Craiova, Comunicare si Intelegere, Editura Newest, Targu-Jiu, 2005, Puntea franta si caderea spre niciunde, Editura Newest, Targu-Jiu, 2007, Mataniile Alexandrei, Editura Newest, Targu-Jiu, 2008, Vamile apocalipsei, Editura Newest, Targu-Jiu, 2009, Acvariul cu fate, Editura Newest, Targu-Jiu, 2010, romane si lucrari cu evocari si deschideri in orizontul cunoasterii.
Actualul roman Viata ca iluzie si clipa ca destin are o viziune mai larga, chiar daca in restu filonlui epic staruie obsesiv povestea unei iubiri. O viziune neoromantica eterna, indiferent de orientari si destine. Ea exista succesiv in culturi.
Eroii – Nick, tanar profesor de filosofie, Olesya, fosta studenta in Cernauti si Kiev, romanca prin ascendenta paterna, Yanina, colega de studii din Odesa, cu filon slav, Igor, Boerica, Tudosie si Amer, intregesc personajul tipologic; provin din tari si zone geografice si configureaza mentalitati diferite. Este de altfel si intentia autorului de a inmanunchea trairi eterogene in derulari dincolo de doctrine si conjuncturi istorice.
Montpellier si Lyon, toposuri de intalnire temporara si intoarceri spre zonele de obarsie, cu itinerarii si popasuri in cateva tari cu vechi traditii de cultura. Popasuri in parcuri, hoteluri si catedrale – Complexul Brincusi din Tg. Jiu etc., toate dovedesc o reala capacitate de cunoastere si cuprindere. Istoria se repeta pentru ca autorul, ,,ab imitio” (pp 2-3), schiteaza imagini ale unor vechi civilizatii. Deci, eroii nostri sunt, intr-un fel, argonauti moderni ai spiritului. Alte Colhide cu iluzii, alte destine!…
Idila Nick – Olesya – odata cu plecarea din campusul universitar, din Montpellier – cu excursii in cateva zone din tara noastra, evolueaza intr-un mariaj cu tonalitati mistice si cu recuperarea eroinei intr-un spital din Tg. Mures. (Este victima a unui grup agresiv). Ne aflam intr-o zona a tragicului intuit in momente de zbucuim si cautari. Un complex tragic, tutelat imprevizibil de un mitic destin. Tragicii greci il prezentau scenic in reprezentari nu lipsite de talc.
Prozatorul exceleaza in arta portretului, conturat prin dialoguri vii, cu subtilitati semantice si incarcaturi afective. Olesya – spiritul feminin – inteligenta, naivitate, puritate si trairi aparte, Nick, dimpotriva – orizont, putere de deschidere, – osciland intre ispita erotica si concept. Este obsedat de disjungeri – separa si judeca fiecare traire. Nu duplicitate in gest si in logos, si, dimpotriva, o voluptate a trairii sub semnul miticului eros.
Idila pare sa aminteasca scenarii din poezia ,,Floare – Albastra” a nemuritorului poet din Ipotesti (Eminescu) – poetul care, inca din tinerete, evocase, fascinand, spiritul si meleagurile de basm ale Bucovinei!.
Cuplul – Nick – Olesya constituie insa un model de intuire a vietii intr-o perioada cand pasiunile varstei, inaripate, cauta noi contururi cu posibile realizari in arii ideatice. Nicolae Balasa, prin certa vocatie epica, ramane un autentic prozator.
George Sorescu

„CAVALERUL NEBUNIEI” STRABATE LITERATURA EUROPEI

On January 23, 2011 By nelursIn EuropeLeave a comment

Scriitorii europeni, vrand-nevrand, il cauta pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv ca nu-i o fiinta reala, ci un om de fictiune si de actiune, mai real decat toti scriitorii. Un om fictiune plecat sa preschimbe zarea finita din La Mancha cu orizonturi nesfarsite, o fiinta imortalizata pe drumul vesnicilor cautari.

Prozatorii si poetii europeni, din toate timpurile, constienti sau inconstienti, l-au cautat pe inteleptul Quijote in viitor, ca o cautare a sperantei, a visului vesnic neimplinit, pe care il gasim in poemele si prozele acestora. Il cauta pe „Cavalerul nebuniei” in viitor, dar pentru aceasta, ei il descopera in trecut. In cautarea lor, cheama la o nemavazuta cruciada insotita de muzica sferelor, calauzita de „steaua cea stralucitoare si sonora” care-o incuviinteaza de pe cer si le spune calea. Asa cum o fac poetii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferintele tanarului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” si „Furtuna in neant”), etc.

Scriitorii si poetii europeni nu viseaza, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocarmuirea unei insule, ci la ocarmuirea propriului lor suflet, regasirea inauntru a unui Don Quijote interior, dar numai dupa ce-l regasesc pe acela din afara. Fara sa-si propuna o cruciada in cautarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit aceasta cruciada a „morilor de vant”. Participarea acestora la cruciada confera o demnitate unica, uriasa: constiinta de sine a quijotismului. Pe care o gasim si la Feodor Mihailovici Dostoievski in „Amintiri din casa mortilor” (unde descoperim noul proces de analiza psihologica din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost sa ne intrebam ce a lasat Don Quijote culturii. Fiindca acest „fenomen” ne-a lasat o intreaga metoda, o complexa epistemologie, o intreaga estetica, o intreaga logica, o intreaga religie mai ales, adica o intreaga economie a eternului si a divinului, o intreaga speranta in absurdul rational, pe care le gasim sub diferite forme in literatura si filozofia europeana. Mostenitoare a inzestrarii cosmice lasate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeana inca nu si-a asumat cum se cuvine legatul. Poetii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stanescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihaescu, Ion Lancrajan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forteaza sa dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, si nu au intuitia eternului, pentru ca il cauta in timp, in Istorie si nu in ei insusi.

Constat ca fantanile nemarginirii care susura in scrisul lui Cervantes au secat in operele scriitorilor europeni. Ca existenta diurna a nenumaratilor Sancho se scalda in apele impure ale marginirii si resemnarii, ca lumea dezbinata intr-o Europa ce se crede unita, in loc de o confrerie a iubirii si a curajului, domneste o confrerie a fricii si a urii. Varsta de aur, magnifica varsta a convietuirii in buna pace intre litere si politica, e departe de a se intrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literara, doresc ca omul constient si mandru de zestrea quijoteasca, sa-l hotarasca sa si-o revendice, sa-l invete sa o merite, pentru ca astfel sa se inalte ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se lupta cu „morile de vant”. El se raporteaza la dificultatile gandirii si ale creatiei ca si cum ar fi singurul chemat sa dea seama de ele. Tensiunea care il consuma, in acelasi timp provocata si suportata, e tensiunea intre propria-i fiinta si gandirea proprie: „Ceea ce gandesc imi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act al luptei „cu morile de vant”? tentatia lui Valery este acea de a voi sa dea seama numai prin lupta cu sine despre tot si de a incerca s-o faca fara sa se dea cu totul in ceva, neresemnandu-se sa fie „ceva, indiferent ce”. El poarta masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma nascuta din lupta „morilor de vant”, ca inutilitate a vietii intr-o societate ce nu-l intelege.

Traditia rationalista, anchilozata in contemplarea omului ca fiinta rationala, impiedica intalnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus ca ratiunea il deosebeste pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno ca ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decat ratiunea.

La Bacovia aceasta lupta cu „morile de vant“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului si persiflarea filosofiei, suspectata de neputinta descifrarii conditiei umane si a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat sa repete, cu fiecare generatie, acelasi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutila ori ca lupta cu „morilor de vant”, ca un „dictionar” pe care se poate „adormi uitat”, inainte de a se ajunge la un gand salvator.

La capatul petrecerii, ca lupta „cu morile de vant”, lumea se umple de „un cantec”, spune Blaga. Dar cantecul nu pare a fi o compozitie pe de-a-ntregul omeneasca, ci un atribut de origine tainica („noi suntem purtatori de cantec”) si ambivalent. Daca lupta cu „morile de vant” cunoaste extaza cantecului, drumul spre moarte prinde la fel „chip de cantec”, al carui motiv pare a fi trecerea insasi, in sonoritati stinse, elegiace, facute pentru uitare si leac: „Cateodata prin fluier de os stramosesc/ ma trimit in chip de cantec spre moarte”. (Fiu al faptei nu sunt).

Si la Eminescu in poeziile sale, dar mai ales in publicistica, descoperim aceasi lupta cu „morile de vant”. Aceasta lupta o descoperim in indoiala fata de lume, dar mai ales de distantarea fata de “prezent “, dar si implicarea in acesta.

Scriitorii europeni si-au dorit si isi doresc sa descopere in lume si altceva decat „repetabila povara”, un fel de „elice” a „morilor de vant”, ce se invarteste inutil si sisific, isi doresc sa descopere privelistea unui om care calatoreste cu gandul pentru a se cunoaste mai intai pe sine, apoi pe ceilalti, si pentru a se iubi mai putin pe sine si mai mult pe ceilalti. Acelas erou care invinge Meduza-suferinta, acelasi Perseu care se fereste de privirea ei, intra mai apoi in rolul lui Orfeu, ia lira in maini si canta atat de frumos, incat clintestze pietrele din loc, imblanzeste fiarele salbatice, adduce alinare in cugetele tuturor si induioseaza sufletul celor mai aspri oameni.

Al.Florin TENE
Cluj-Napoca
22 ianuarie 2011

SIMPOZIONUL ANUAL MIHAI EMINESCU LA CONSULATUL ROMAN DIN NEW YORK

On January 22, 2011 By nelursIn USALeave a comment

Sambata 15 ianuarie 2011, la Consulatul General al Romaniei la New York, a avut loc Simpozionul anual Mihai Eminescu – „Mihai Eminescu, de la idolatrie la contestatie”. Simpozionul a fost organizat de Institutul Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, Cenaclul „M. Eminescu”, Revista „Lumina Lina” si Galeria „Spiritus”, ce apartine aceluiasi Institut, avand co-sponsori Societatea Romana Crestina „Dorul” si Academia Oamenilor de Stiinta din Romania.

Organizat in cinstea zilei de nastere a marelui nostru poet national, simpozionul s-a aflat la a saptesprezecea editiea sa si reprezinta cel mai mare eveniment cultural si academic dedicat poetului, pe teritoriul Statelor Unite.

Ca si in anii precedenti, au participat la simpozion scriitori, critici literari, cercetatori, poeti, artisti plastici, si iubitori ai operei eminesciene, admiratori si comentatori ai personalitati sale politice.

In partea intaia a programului, dupa cuvantul de deschidere rostit de prof. Pr.Dr. Teodor Damian presedintele Institutului a urmat o emotionanta rugaciune, dupa poemul „Rugaciune” de Mihai Eminescu cantata de renumita artista Lia Lungu.

Excelenta sa Marian Parjol, Consulul Generalal Romaniei la New York, a adresat un mesaj aniversar dedicat momentului, salutand initiativa institutului de sarbatorire a poetului national. Atat in cuvantul de deschidere oficiala cat si pe parcursul simpozionului, Excelenta sa si-a aratat surprinderea si admiratia fata de continutul si nivelul inaltul standard academic si estetic al simpozionului, subliniind importanta acestuia in contextual cultural actual, cand in Romania se inregistreaza vadite tendinte de marginalizare al marelui nostru poet national. Ca o dovada a aprecierii sale, Domnia Sa si-a exprimat credinta ca acest simpozion este de o mare valoare culturala pentru Romania si a lansat invitatia de colaborare cu institutul, oferind gazduirea acestui eveniment si in anii viitori.

Partea intaia a programului s-a incheiat prin cuvantul presedintelui Societatii Romane Crestine „Dorul”, Ing. Cristian Pascu, care a vorbit despre initiativele legate de „Proiectul Eminescu” – crearea si amplasarea bustului poetului intr-un spatiu public din New York.
In partea a doua a simpopzionului, s-au prezentat ample comunicari ale participantilor.

Doina Uricariu a vorbit despre: „Eminescu: Patrimoniu ca o prada”. Analizand critic fenomenul Eminescu, scriitoarea precizeaza faptul ca atat inainte cat si dupa revolutie, critica literara a deformat imaginea poetului din considerente extra estetice. Daca inainte manualele au modificat titluri, elemente biografice, contexte si sensuri, astazi exista o tendinta de marginalizare a poetului venita din partea unor personalitati influiente din cadrul culturi romanesti. Scriitoarea subliniaza necesitatea crearii unui Institut Eminescu dupa model occidental, care sa puna in lumina multiplele valentele si complexitatea personalitatii marelui nostru poet national.

M.N. Rusu, critic si istoric literar, eminescolog, vorbeste despre „Eminescu, insurgentul” scotand in evidenta, in urma studiilor sale facute in arhivele din Budapesta si Viena, un element biographic important si elocvent pentru formarea unei imagini mai clare asupra vietii si atmosferei politice in care poetul a petrcut ultima parte a vietii sale: existenta unui pistol pe care Eminescu avea permisiunea sa il poarte permanent, chiar si in spital, pentru a se apara.

Dr. Theodor Damian, in comunicarea sa „Accente crestine in poezia lui Eminescu” priveste cu ochiul critic al teologului dar si cu subtilitatea filozofului si a poietului, opera eminesciana si scoate in evidenta profundul sentiment crestin al lui Eminescu, care sta la baza pietatii sale in poemele religioase, pietate ce apare implicit ca izvor al conceptiei sale despre lume, oglindita in opera sa poetica.

Valentina Ciaprazi, a vorbit despre „Mihai Eminescu, Charles Baudelaire si Septime Gorceix “ si traducerea lui Eminescu in limba franceza, evidentiind valoarea universala a poeziei eminesciene. In incheiere cu un remarcabil talent actoricesc, V. Ciaprazi a recitat intr-o franceza impecabila un poem de Mihai Eminescu.

Doru Tsaganea, a prezentat lucrarea: „Semnificatia Congresului de la Berlin in publicistica lui Eminescu”. O nota deosebita a acestei comunicari a conferit-o prezentarea tabloului: „Congresul de la Berlin” pictat in 1881 de celebrul pictor Anton von Werner si care nareaza prin gestica si amplasarea personajelor, pozitia marilor puteri in contextul Congresului din 1878, in care se recunoaste si independenta Romaniei.

Dr. Napoleon Savescu a vorbit despre: „Fenomenul dacic in viziunea lui Eminescu”, dialogand cu audienta si recitand versuri din Eminescu. Scriitorul Mircea Sandulescu in interventia sa, a scos in evidenta trasaturile pozitive si parti negative in personalitatea poetului.

Master of ceremony a fost jurnalista, critic literar Mariana Tera, care secondata de doamna Solomon, a introdus pe rand fiecare moment prin comentarii extreme de pertinente. Atmosfera academica si nivelul estetic in care s-au desfasurat lucrarile a fost completata de un recital de poezie sustinut de Claudia Damian, recitarea in limba germana a poemului „Mai am un singur dor” de Ion Vitelariu recitare „Umbra lui Istrate Dabija-voievod”, si un moment musical de cantece si romante pe versuri de Eminescu in interpretarea talentatei soliste Lia Lungu, mesagera artei lirice romanesti in America.

Galeria „Spiritus” a Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, condusa de artista plastica Viorica Colpacci, a prezentat o expozitie dedicata marelui poet. S-au expus lucrari de pictura, sculptura si fotografie de arta ale artistilor din New York, Doru Tsaganea, a prezentat doua printuri de fotografie digitale de largi dimensiuni realizate in intregime de autor. Lucrarile surprind atat prin maestria tehnica cat si prin semnificatiile lor crestine si patriotice. Unul din tablouri intitulat „Eroul Muntilor” il prezinta pe caporalul Musatescu, care invalid fiind, a cerut totusi sa lupte aruncand grenade. Statuia eroului din primul razboi mondial se profileaza pe fundalul muntilor, sub semnul si protectia crucii Caraimanului. Eroismul, dragoste de tara si de Dumnezeu, ca trasaturi esentiale ale poporului nostru este mesajul evident al acestei remarcabile creatii.

Garabet Salgian, a prezintat un peisaj de iarna stilizat, amintind nostalgic de iernile natale. Pictorul imbina cu maiestrie tehnici insusite la scoala bizantina cu lirismul subtil intr-o rafinata armonie de griuri si argint.

Picturile Ruxandrei Dumitrescu, mai putin cunoscute pana acum in comunitatea romaneasca din New York, ne dezvaluie o pictorita de talent care stie sa manuiasca culoarea si sa transmita prin imaginea unui simplu peisaj de iarna o lume interioara, poetica si spiritualizata.

Lee Vasu format la scoala artei Bizantine, a expus doua tablouri inspirate de pictura Bisericii Sfanta Sofia. In lucrarile sale „Albastru Regal Bizantin” si „Rosu Regal Bizantin”, contactul cu spiritualitatea si arta crestina se resimte in puritatea stilistica si atmosfera spirituala. Ele exprima cu mijloacele abstracte ale artei spirituale moderne, frumosul transcendental.

Maria Tazlauanu, pictorita trairilor interioare si a metaforelor vizuale, descrie in pictura sa o lume imaginara, fascinanta. In tabloul expus, „Anxietate de Primavara” pictorita ne prezinta o stare de vis, de asociatii poetice inedite, metafore vizuale surprinzatoare, totul tinut intr-o gama linistita, intr-o armonie de rosuri si verzuri care creeaza acea detasare de lumea realitatii obiective, invitandu-te intr-o alta lume necunoscuta, atemporala.

Tabloul „Irisi” al lui Serban Chelariu in tonalitati aurii, aproape monocrome, aduce o atmosfera de toamna, de liniste, parca detasata de violenta lumii, conducand catre meditatie si contemplare. Este o atmosfera interioara in acest tablou ce parca te indeamna sa meditezi asupra trecerilor, asupra apropierii de liniste, ca intr-un poem filozofic.

Viorica Colpacci expune o sculptura luminoasa, monumentala intitulata „Steaua” care reprezinta o schimbare de directie in creatiea sa. Artista foloseste lumina ca parte integranta si element compositional pentru a transmite semnificatii metaforice si metafizice. Ea manuieste simboluri universale din traditia culturala iudeo-crestina cum ar fi punctul, cercul, crucea si simboluri numerice, inspirandu-se din filozofia si mistica medievala si cosmologia moderna. Scopul autoarei este ca prin folosirea tehnicii asamblajului formata din obiecte „ready made”, lumina fluorescenta si LED in combinatie cu tehnica otelul sudat, sa exprime, prin mijloacele de limbaj al artei contemporane, adevaruri biblice. Lucrarile sale recente din care face parte si aceasta, au diferite straturi de semnificatii si necesita o hermeneutica interdisciplinara.

Dedicata lui Mihai Eminescu, expozitia in ansamblul, prin caracterul ei patriotic, liric si crestin ar putea cu siguranta ilustra un volum de versuri al marelui poet. Simpozionul Mihai Eminescu din acest an este fara indoiala o reusita a institutului, aducand o contributie importanta la cultura romaneasca.

Viorica COLPACCI
New York
ianuarie 2011

PLATA LUI PLOESTEANU

On January 22, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Pe Viorel Ploesteanu l-am cunoscut in vara trecuta, intr-o tabara de creatie de la Galati, organizata de „Esente” – un site interactiv de pe internet. O prezenta discreta cu o camera digitala si atat. Spre diferenta de cei care voiau sa-si vanda cartile, Viorel Ploesteanu le-a dat „de gratis” si asta mi-a atras atentia: din ce in ce mai rar cunosc oameni care, in aceste vremuri zbuciumate, sa urmeze biblicul concept: „Fara plata ati primit, fara plata sa dati”.
Cartea pe care mi-a dat-o (un roman) se numeste „Ciorile albe” (Ed. Craiova, Dolj, 2007). Trec peste faptul ca are girul lui Fanus Neagu si ajung la perceptia mea de cititor inrait: Viorel Ploesteanu construieste volumul in dublu model, cel al anilor 1960-1975, combinat cu cel actual, al presupusei „modernitati”.
Infrastructura stilistica atinge uneori o exprimare de tip Eugen Barbu (vezi „Groapa”), lucru firesc daca tinem seama de tipologia personajelor, insa imediat se trece la romantism si apoi la postmodernism (asa cum l-a definit critica literara „de directie” de azi). Aceasta combinatie aleatorie pe alocuri dar impusa autoritar in zone bine stabilite de autor ii poate asigura un succes de casa rapid. Ii recomand sa apeleze la o editura care tipareste tiraje de masa pentru ca sunt sigur ca-si va gasi locul in literatura romana.
Doru DANCUS
Targoviste
20 ianuarie 2010

ELENA BUICA – O AMBASADOARE A SUFLETULUI ROMANESC

On January 20, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

„Scriu din dragoste de oameni”
Elena Buica

Tumult de lumina iesita din adancurile fiintei. Bijuterii din zestrea amintirilor, toate acestea alcatuiesc noua carte a bravei romance Elena Buica, traitoare in Canada care dovedeste, cu fiecare noua carte ca Romania a ramas pentru ea, nu numai tara natala, tara de bastina, dar si matricea spirituala din care, asa cum se poate constata, nu s-a rupt niciodata.

Marturisirile scriitoarei romance aflata in Canada, scrise acum, cand se afla aproape de inserarea fiintei, au toate, o trasatura comuna: sunt cat se poate de reale si sincere, bazate pe experienta coplesitoare a unei vieti pline de neprevazut care a purtat-o pe meleaguri indepartate, dar care nu a constituit o piedica pentru suvoiul navalnic al amintirilor care au curs nestavilit, in chip tulburator, parca mai vii ca oricand, cu cat anii au trecut si ea s-a statornicit la atatea mii de kilometri departare. Dovada ca departele poate deveni aproape si chiar ramane in adanc de fiinta.

A cincea carte de amintiri, insemnari, dialoguri cu oameni dragi, eseuri, exegeze, portrete si intamplari de aici sau de acolo, pe scurt – scrieri, “un tumult de trairi” – sunt dovada peremptorie ca omul isi poarta patria in buzunarul de la piept, oriunde s-ar duce, ca pe o insigna. Inca din cuvantul preliminar Elena Buica isi declara crezul artistic, considerand scrisul – ca mod de a exista, ceea ce nu mai are nevoie de nici un comentariu. Scrisul ca bunastare sufleteasca, ca avere spirituala, singurul belsug si casa in care locuieste sufletul – ce frumoase definitii ale scrisului! Iata: „Scrisul este casa in care locuieste sufletul meu, este timpul si spatiul in care calatoresc gandurile mele, este terenul pe care vietuiesc si pe care lupt sa ridic cat mai sus maretia sufletului si impacarea cu mine insami. Este lupta de a da contur unor intelesuri spirituale tainice pentru a le impartasi semenilor mei, pe scurt, este chiar ratiunea de a fi.”

Elena Buica si-a deschis portile sufletesti si a poftit in el pe toata lumea. N-a pus nici un fel de zavoare pentru ca ea nu crede in hoti si misei care sa-i fure averile sufletesti. Acestea raman tot acolo, ba sporesc, cu cat le imparti mai multor oameni. Temele spre care si-a indreptat atentia autoarea sunt, desigur: „dragostea de frumos si adevar, infratirea omului cu natura, dorul si jalea, setea de viata brazdata uneori de traznetele durerii, nelinistea trairilor scurgerii ireversibile a timpului, contorsionatele trairi ale adaptarii la noul mod de viata pe pamantul stramutarii… Scriu despre frumusetea operelor scriitorilor nostri si din vacantele mele, despre frumusetile pamantului, adevarate colturi de Rai in care Bunul Dumnezeu a revarsat minunatiile Sale, iar mintea omeneasca s-a intrecut pe sine.” Iata un univers cat se poate de generos in care accede folosind un fel de scara din cuvinte. „Cuvintele sunt pentru mine un fel de scara pe care pot urca oricat de sus, sau in viitor, pot cobori pana in adancuri, chiar si la acelea ale sufletului nostru”.

Asa cum am amintit, conditia esentiala este sinceritatea, obiectivitatea, generozitatea cu care autoarea stie sa se apropie de oameni si sa le daruiasca ceea ce are mai bun in ea. Un scris genuin smuls parca din pamanturile virgine ale sufletului. Un duh arhaic, un puternic suflu de autenticitate, o unda de romantism si un car plan varf de umanitate – nostalgie cat cuprinde, se degaja din toate scrierile ei, atat de minutios alcatuite, care merg direct la inima. Un fel de paine spirituala, o mana inefabila si apa vie constituie scrisul pentru Elena Buica. Autenticitatea trairilor sale sufletesti un poate fi pusa la indoiala. Gratie scrisului, viata a dobandit alt sens, alte dimensiuni si, fara sa-si piarda din materialitate, a devenit esentiala, inefabila, si-a schimbat si traiectul, e chiar suportabila. Textele sale, sunt, dupa propria marturisire „un labirint cu infinitati ascunse”.

Cate ceva din sensurile lui adanci se descifreaza si in cartea de fata, lasand insa misterul, inefabilul, sa invaluie realitatea. O simbioza necesara care surprinde prin originalitate si prin nota particulara care e – fara doar si poate franchetea, sinceritatea, fara ascunzisuri, fara sincope. O anume uimire copilareasca a cuiva care vrea sa cerceteze cu de-amanuntul lumea pentru a putea participa la misterul ei, se desprinde din fiecare text, aproape la fiecare fraza, domolita insa, de intelepciunea si iluminarea dobanita in timp si stapanirea de sine care o fac sa nu se mai mire de nimic. Lumea exista independent de vointa noastra si mai mult, merge inainte, indiferent de evenimente, de oameni, de fenomene. Doar Dumnezeu Maritul este singurul care poate dispune de mersul ei.

Un scris la lumina zilei, la lumina gandurilor, la flacara inimii, la flacara care nu se mistuie, a Cuvantului bun si ziditor de suflete. Prozatoarea marturiseste insa ca scrisul a insemnat, pe langa daruire si o jertfa pe masura reusitei. Elena Buica este constienta de locul ei in panoplia scrierilor lumii, dar vrea, cu toate acestea, sa-l pastreze. Bucuria pricinuita de zamislirea acestor pagini nu i-o poate lua insa nimeni. Fiindca e bucuria daruirii perfecte, a daruirii depline, fara rezerve si fara ascunzisuri. Un „spectacol al luminii, o bucurie rotunda” – spune ea. In care ne primeste si pe noi, cititorii, cu generozitate, la care ne face partasi. „Stiu ca scrierile mele nu vor ajunge in piscul literaturii, dar chiar numai un musuroi de le-am socoti si tot inseamna mai mult decat platitudinea drumului de viata care vine de nicaieri si merge niciunde”.

Capitolul I – se refera, de buna seama, la „Viata pe pamant Canadian” – pentru ca e tara care i-a oferit ospitalitate, cetatenie, camin, armonie, toate atributele unui cetatean. “Luminisuri canadiene” – primul text are ca punct de referinta viata de emigrant si autoarea relateaza din experienta sa, unele intamplari surprinzatoare, care au un talc, despre civilizatia canadiana, comportamentul fara cusur al cetatenilor care sar in ajutorul celor care nu cunosc orasul si limba. O amabilitate care atinge sufletele si care este nota caracteristica a canadienilor. Din fiecare intamplare, Elena Buica face un eveniment, din care poti trage o invatatura, o pilda de viata, o morala.

„Zi de primavara a sufletului” de Sarbatoarea Pastelui Blajinilor – este o proza pricinuita de intalnirea organizata pentru basarabenii traitori pe meleagurile canadiene, intalnire la care a participat si autoarea. Ea aduce informatii despre traditia crestina legata de aceasta sarbatoare: „Sarbatoarea acesta, numita Pastele Blajinilor, Prohoadele sau Pastele Mortilor, este raspandita mai cu seama la slavii de rasarit si in Moldova, unde se intersecteaza traditiile romanesti cu cele slave, o sarbatoare care caracterizeaza bogatia traditiilor crestine, un amestec de mituri stravechi si datini crestine. Se praznuieste in prima zi de luni dupa Duminica Tomii, dar pentru traitorii pe aceste meleaguri canadiene care lucreaza in zi de luni, a fost amanata pentru urmatoarea duminica”. Aceste momente ii prilejuiesc amintirea unei alte sarbatori petrecute la Chisinau in urma cu aproape doua decenii si autoarea profita de ocazie ca sa descrie ceremoniile crestinilor din Basarabia.

Totodata Elena Buica ii face un portret scriitorului roman din Canada, nonagenarul Ovidiu Creanga, „sfatosul si hatrul Mos Bodranga” cum se autointituleaza, seniorul Ovidiu Creanga, vegheaza ca totul sa se desfasoare bine si frumos, mai ales ca, tot astazi, s-a pus la cale infiintarea unui cenaclu literar care va purta numele mult iubitului poet Grigore Vieru si infiintarea unei societati de intr-ajutorare a moldovenilor sositi in Canada si aflati in diferite nevoi”. Comuniuni de neam si de limba, comuniuni de spirite ii aduna pe romani in astfel de manifestari care devin sarbatori sufletesti.

Un alt text se refera la un „Accident feroviar” petrecut la iesirea din statia garii Pickering. Este relevant cum autoarea pune mereu fata in fata cele doua civilizatii si face comentarii pe marginea unor evenimente si modul cum se reflecta ele in constiinta civica. Oricare om ar fi tentat sa faca asemenea comparatii. „Drumul spre universitate” – pune din nou in antiteza cele doua sisteme de invatamant: cel canadian si cel romanesc. „Zile insemnate” – un text-pretext pentru o amintire scumpa: prima zi de scoala a autoarei, in urma cu foarte multi ani, prilej de nostalgii si de duiosie acum, dupa sase decenii, cand nepotica a pornit pe drumul facultatii la Ottawa. Emotia inunda atmosfera si ne este transmisa si noua. Scrierea e impregnata cu o nota de tristete pentru timpul trecut ireversibil. In „Cea mai frumoasa zi a liceanului canadian” – autoarea descrie momentul festiv al sfarsitului de liceu la care a participat in calitate de… bunica, absolventa fiind nepoata ei, Mara-Elena care-si indrepta de acum pasii spre facultate. Cu adevarat emotionant este si “Colindul romanilor canadieni” si autoarea ne asigura ca traditia romaneasca si obiceiul colindatului s-au pastrat si sunt practicate de toti romanii, asa cum au invatat acasa, din mosi-stramosi.

Un text inedit este si “Am intampinat flacara olimpica” – eveniment care a avut loc in 17 decembrie 2010, cand flacara olimpica, unul din cele mai vechi simboluri ale jocurilor olimpice, a trecut prin apropierea casei scriitoarei. Surpriza si emotia sunt in aceeasi masura, coplesitoare pentru ca reinvie: „focul – simbolul sacru din timpurile antice ale Greciei, furat de Prometeu de la Zeus ca sa il duca oamenilor. Atunci focul insemna simbolul renasterii lumii si lumina, iar astazi simbolizeaza continuitatea intre lumea antica si lumea noua”. Autoarea apreciaza faptul ca populatia Canadei stie sa puna pret pe valorile sportive, pe simbolurile omenirii, pe efortul organizatorilor, dar mai ales sunt mandri ca tara lor, Canada, este gazda Jocurilor Olimpice de iarna. „Cand Flacara s-a apropiat de locul unde ne aflam, un fel de curent a trecut prin noi ca o infiorare. Era o bucurie generala, totul era pozitiv, un entuziasm pentru care puteai sa zici ca viata merita sa fie traita”.

Sub genericul „Frumuseti canadiene” – „Maretia portretelor” – Elena Buica ii face un portret renumitului artist fotograf Yousuf Karsh si descrie expozitia alcatuita din colectia de portrete a artistului. Capitolul II– este unul mai special. El este intitulat: „Cu gand si dor de tara” – si are ca subtitlu: „Din dragoste de oameni”. Si intr-adevar, din aceste scrieri razbate chiar si prin 99 de ziduri si mii de kilometri departare, gingasia si frumusetea sufletului romanesc. Autoarea evoca intalnirile pe care le-a avut cu romanii din satele oltenesti de unde a purces si unde si-a petrecut copilaria, adolescenta si mai apoi viata, pana la plecarea in Canada.

O particularitate a Elenei Buica este deschiderea spre oameni si cu deosebire, spre conationalii sai din Tiganesti-Teleorman, locuri pe care le viziteaza o data pe an intrand in contact nemijlocit cu figuri pitoresti de tarani pe care-i zugraveste cu multa dragoste. Povestile lor de viata devin subiecte pentru ca, nu-i asa, viata bate literatura. Un farmec deosebit o au conversatiile cu satenii in graiul in care si ea a crescut. Ea vede acum lumea cu ochii taranilor acelora care se minuneaza inca de orice lucru nou si pun mana la gura in semn de exclamatie. De un farmec deosebit sunt si evocarile din anii copilariei. Idilicul si nostalgia vremurilor copilariei sunt reinviate astfel cu multa maiestrie, dar si cu un dram de obiectivitate, facand mereu observatii pertinente despre cum a evoluat lumea in tot acest timp, de parca autoarea face un salt de 6-7 decenii si ar vrea ca totul sa ramana cum a fost.

Uneori, bucuria revederii meleagurilor parasite, dar nicicum uitate, este putin umbrita de un simtamant de dezamagire ca nu totul corespunde asteptarilor si regaseste o cu totul alta realitate decit si-a inchipuit dupa asemenea absenta. Dar dezamagirea se spulbera repede, invinsa de bucuria unica a pasirii pe aceleasi ulite ale copilariei. Elena Buica face parte din acei oameni curati la suflet si la minte, care vad partea frumoasa a lucrurilor. Bunatatea si delicatetea ei nu ingaduie prea mult in imagine lucruri reprobabile. De aceea, cred ca ar fi incapabila sa scrie despre lucruri negative, caci n-o lasa inima. Ea vrea ca oamenii sa se bucure la citirea scrierilor ei si nu sa se intristeze, ca destul sunt ei tristi.

Scrisul inseamna pentru Elena Buica, o bucurie facuta in dar oamenilor. De aceea, spiritul critic nu ii este propriu: „…pe masura ce te apropii cu dragoste si intelegere de toti oamenii, dincolo de spectacolul de balci al politicienilor si imbogatitilor vremii noastre, descoperi oameni care dau frumusete tarii, chiar daca ei nu ies in fata pe scena tarii. Exista o lume care isi vede de rosturile ei, cu temeinicie, in liniste si pace, ducand carul vietii inainte, dupa puterile fiecaruia. Sunt multi oameni buni si harnici, cu profunda credinta in Dumnezeu, pastratori de traditii si de morala din strabuni care ajuta la anularea efectelor unor mari prefaceri devastatoare de acum, care purifica aerul in preajma noastra, il fac mai respirabil. Acesti oameni mi-au hranit sufletul cu faptele lor. Atingerea cu viata lor te face mai bogat sufleteste. Sunt oameni buni care niciodata n-au iesit din adancul convingerilor lor, oameni cu puternic crez launtric, cu caractere puternice, care isi poarta valorile morale cu simplitate si aleasa modestie”.

Spre acesti oameni si aceste locuri se indreapta amintirile si evocarile autoarei si in scrierea: “Vara involburata” (Impresii din vacanta romaneasca) – scriere prilejuita de lansarea celui de-al patrulea volum de proza, “Oglindiri” ce s-a petrecut sub egida Ligii Scriitorilor din Romania, filiala Bucuresti, dar si vacanta petrecuta la baile Olanesti cu doua doamne ale scrisului romanesc: Elisabeta Iosif si Elena Armenescu, vizitarea manastirilor Cozia si Horezu, alaturi de o alta distinsa doamna, Ligya Diaconescu, momente unice care au lasat in suflet urme de nesters.

Alta scriere are ca subiect „Evocarile unei profesoare” si cu mult sarm autoarea istoriseste patanii din cariera ei didactica si evoca figure de elevi deosebiti care i-au amprentat sufletul cu nevinovatia si gingasia lor. Cea mai recenta vizita, in vara anului 2010 constituie un manunchi de reflectii obiective despre starea actuala a Romaniei, cu bunatate, intelegere si mahnire pentru tot ce nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Sarbatorile primaverii, cu Ziua Martisorului si Sfintele Paste sunt privite paralel, din unchiul celor doua civilizatii, trecand in revista traditiile de aici si de peste ocean, in scrierea „Zvon de primavara”. Autoarea descrie in culori si miresme deosebite Manastirea „Sfantul Gheorghe” din comuna Tiganesti, vizitarea ei constituind pentru Elena Buica, un fapt deosebit care a avut darul sa-i strecoare fiorii credintei in fiecare fibra, asa cum marturiseste cu evlavie in glas.

Prin toate aceste proze evocatoare, autoarea doreste nu numai sa prinda intre coperti de carte, fapte, locuri si oameni, vii ori trecuti in lumea celor blajini, ci sa le inscrie in vesnicie. Ea duce in tara de adoptie crampeie, franturi din fibra romaneasca in tot ce are ea mai bun, mai cald, mai ospitalier, mai frumos. Asa, ca sa ne cunoasca si cei de acolo, ceea ce e admirabil pentru ca prin acest gest, ea se face ambasadoarea sufletului romanesc. Tot in aceeasi linie se inscrie si micro monografia “Parohia Schimbarea la Fata, Parcul Ghencea II – Bucuresti” – de asemenea descrisa cu lux de amanunte.

Capitolul III al cartii, intitulat: “Din goanna vietii” cuprinde insemnari despre scrisul sau, ganduri despre senectute, dar si “Peripetii de Anul Nou” si o scriere nostima intitulata: “Nebuniile tineretii” – in toate descriind cu sarm intamplari si oameni intalniti in calatoriile sale.

Capitolul IV este rezervat “Vecinilor nostri, americanii” si descrie calatoriile autoarei in Arizona, apoi la Marele Canion, Chicago – Orasul de sub nori, Iarna in Florida, note de calatorie si amintiri bogat ilustrate cu fotografii color surprinse in aceste drumetii.

Capitolul V este rezervat scriitorilor romani din tara si diaspora si incepe cu scriitorul George Roca, „ziarist cu har si talent, personalitate marcanta in mass-media romaneasca, in presa virtuala si nu numai, de formatie filolog si om de teatru, cu pasiune pentru arta fotografica, poet si prozator” si autoarea relateaza aspecte de la lansarea volumului de publicistica a acestuia „De vorba cu stelele”. Un portret al doamnei Ligya Diaconescu, un adevarat „star al presei” – asa cum o prezinta Elena Buica, „Intelectualul de marca, adevarat ambasador al culturii romane, poeta, prozatoare, ziarista, cunoscuta realizatoare de emisiuni de televiziune, dar si promotoare a culturii si turismului din Romania, Ligya Diaconescu este proprietarul si directorul general al Revistei Starpress”. Marin Voican Ghioroiu si una din cartile lui, „In gradina raiului folcloric“ ne sunt prezentate cu multa arta de Elena Buica. Din tezaurul sau sufletesc nu lipseste o alta personalitate, Octavian Curpas care ii ia un interviu Elenei Buica despre “starea de frumusete a sufletului”.

La capitolul “Evocari” – Elena Buica il aminteste pe „animatorul cultural de larga respiratie internationala – Artur Silvestri” care i-a fost mentor, a descoperit-o si promovat-o prin revistele Asociatiei Romane pentru Patrimoniu, la fel cum a facut cu numerosi romani din diaspora. Lui ii dedica Elena Buica trei medalioane pioase in care relateaza ce a insemnat pentru ea acest Model al Omului Mare. Despre Adrian Paunescu – cel de curand plecat dintre noi, Elena Buica are cuvinte muiate in rugaciune si lacrimi. In galeria personalitatilor amintite in aceasta carte, cu modestia cuvenita, mentionez ca admirabila scriitoare Elena Buica, m-a inscris si pe mine, cu una din cartile pentru copii, recent aparuta, fapta pentru care ii sunt recunoscatoare. Gabriela Calutiu Sonnenberg romanca traitoare in Spania este prezenta si ea cu prefata la volumul „Andaluzia”. Sub genericul “Puncte de vedere” – autoarea reda o convorbire cu distinsul scriitor Al. Florin Tene, presedintele Ligii Scriitorilor din Romania.

In incheiere, sub titlul “In spiritul fratiei”, Elena Buica evoca o intalnire admirabila in Canada cu basarabeanul Vasile Soimaru, intalnire rezumata astfel: „Fratii nostri de peste Prut ne trimit mereu semne in spiritul fratiei. In ziua de 17 septembrie, 2009, domnul Ovidiu Creanga, colaboratorii revistei «Observatorul» si cenaclul «Nicapetre» au organizat intalnirea cu remarcabilul om de cultura din Chisinau, doctorul in economie, omul politica, sociologul, maestrul al fotografiei artistice, autor a 10 volume in ultimul deceniu, Vasile Soimaru, descendent al legendarilor Soimaresti din romanul lui Mihail Sadoveanu. Domnia sa ne-a adus cadou un splendid album-monografie care ne vorbeste despre nemurirea neamului romanesc, cum spunea regretatul om ce cultura Andrei Vartic, album intitulat «Romanii din jurul Romaniei in imagini». La intalnirea aceasta in spiritul fratiei au participat si multi basarabeni stabiliti in Canada.”

Prin scrierile din acest volum, Elena Buica a demonstrat necesitatea demersului sau epic in lumea romaneasca de aici si din Canada, faptul ca nu si-a uitat neamul si limba si ca poarta precum un stindard faclia culturii romanesti pretutindeni pe unde o calauzesc pasii. Ii dorim multa putere de munca, agerime de spirit, inspiratie si perseverenta in implinirea acestei meniri pe care Dumnezeu i-a dat-o in locul si in timpul in care a asezat-o cu bunatate si milostivire.

Cezarina ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

13 ianuarie 2011

EMINESCU SI DRAGOSTEA

On January 13, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

„Eminescu este expresia integrala a sufletului romanesc.”
N. Iorga

Se implinesc 161 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 in satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura romana, prozator si jurnalist. A fost activ in societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la varsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba romana, Aron Pumnul. Din 1866 pana in 1869 calatoreste din Cernauti, unde isi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luand astfel contact cu realitatile romanesti din diverse locuri. In aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde il cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul in care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pana in 1874 – student la Berlin. In septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. In octombrie 1877 se afla la Bucuresti. In 1883 paraseste Bucurestiul si este internat intr-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare in tara, in care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind: „…sa ma satur de mamaliga stramoseasca” (ian.1884). In decembrie 1884, dupa un drum in Italia, la Florenta, se inapoiaza la Iasi. In august 1885 se afla la bai langa Odessa. In vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de langa Iasi, iar in noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. In 1887 ii raspunde lui Vlahuta la scrisoare: „Nu te pot incredinta cat de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. In decembrie 1888 vine la Botosani, se intalneste cu Veronica si pleaca amandoi la Bucuresti. In februarie 1889 se reimbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 4 dimineata, moare in sanatoriul doctorului Sutu, iar in 17 iunie Eminescu este inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Romane.
Marcel Proust spunea ca „Omul de geniu nu poate da nastere unor opere nepieritoare decat crescandu-le dupa dansul si asemanarea nu a fiintei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poarta in sine. Gandurile lui ii sunt, intrucatva, imprumutate in timpul vietii sale, ele fiindu-i tovarase. La moartea lui ele se intorc la omenire si o instruiesc”. Cu adevarat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre tipurile umane despre care s-a vorbit mai tarziu: sfantul, geniul, talentul, omul obisnuit si neputinciosul.
Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar roman, membru titular al Academiei Romane vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „In cantecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decat prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale in care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.
In realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Intamplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost intalnirea cu Veronica Micle, intalnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca!
Nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la intalnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar cate ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam intreg s-a regasit in opera lui. El ne-a invatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a intelege bucuria dar uneori si nenorocul de a fi roman. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gandire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii.
La inceputurile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca in poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si in bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz… Iubita ii apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, in poezia „ Atat de frageda …”: Atat de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un inger intre oameni/ In calea vietii mele iesi…
Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, ideala, exista insa si in poeziile scrise mai tarziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri inchinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”. Iubirea pentru femeie ?i natura lumineaza ?i tulbura, cele doua sentimente insumandu-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pana la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinand destinul fiin?ei umane.
Plenitudinea sentimentului iubirii, lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala in mijlocul naturii este redata superb in poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scanteie stele,/ Farmec dand cararii stramte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tanguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atata drag,/ Pe cand iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Ii raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina/, Poleindu-l, il strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurand cu unde-n spume,/ Intre trestie le farma/ Si visand o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda il alege —/ Ce privesti zambind in unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Inaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratand privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./E-un miros de tei in cranguri./Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atat de singuri!/ Si atat de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla stransa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
Mai tarziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de intelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta in care isi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce in ce mai triste si mai pline de renuntari. Incepe sa exprime regretul, tristetea, cat si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge incet lumina, culorile devin din ce in ce mai pale. Poetul incepe sa-si puna intrebari, incearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, in poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn in treacat de la ea/ El sufletul ti-l leaga,/ Incat sa n-o mai poti uita/ Viata ta intreaga./[…] Dispar si ceruri si pamant/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atarna de-un cuvant/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamani/ Un pas facut alene,/ O dulce strangere de maini,/ Un tremurat de gene… Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, devine solemna si rece, marmura sugerand frumusetea inghetata, ireala, precum in poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Inamorati de-a ta fiinta,/ De cum zambesti, de cum te misti./ Si nu e bland ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Cand ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau cand treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atarna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ In gandul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care intarzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…
Regretul iubirii care pleaca este redat cu sfasierea fiintei sale, in poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amandurora,/ Deci canturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le inchide-n scrin/ Cu mana ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gand mi-or trece./ Atata murmur de izvor,/ Atat senin de stele,/ Si un atat de trist amor/ Am ingropat in ele!/ Din ce noian indepartat/ Au rasarit in mine!/ Cu cate lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atat de greu/ Din jalea mea adanca,/ Si cat de mult imi pare rau/ Ca nu mai sufar inca!…
Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: … Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: /De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decat un vis sarbad, mai bine nimic… In cel de al doilea poem „Venere ?i madona”, poetul isi priveste femeia iubita si o vede cand inger, cand demon. Si totusi femeii „demon” ii acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.
„Scrisoarea IV” dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala si fara intelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea in arta; neimplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,/ Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…/ Ah! E-atat de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…
Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie in care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar in cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari imparatesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele,/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […] Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ In codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.
„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec!
Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflandu-se de cele mai multe ori in mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic. Si atunci cand se afla in interiorul unei odai, priveste si intelege glasul naturii: Si daca ramuri bat in geam / Si se cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…
Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei. Pana in ultima clipa a vie?ii lui creatoare s-a aflat in cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea ?i natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Inainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica il considera etalonul poeziei romanesti spunand ca „Arborii nu cresc pana in cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramane in cultura mai departe infometati.”
Imi amintesc de adolescenta mea, de serile cand adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetand cu glas tare si apoi in gand, strofe intregi… La varsta de paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam intr-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De cate ori n-am incercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu in mana mea/ Creionul si coala de hartie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu totusi nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batand/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adanca/ Randuri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri inca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu iti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mandru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie iti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / In schimb ce-ti daruiau?/ In mizerie si saracie te cufundau./ “Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormant/ Sa puna mana pe caietu-ti sfant/ Si-apoi pe piatra de mormant/ Sa scrie un singur cuvant… / Eminescu mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atat de viu/ Prin cartea-ti minunata!