La aniversarea celor 6 decenii de viata

On March 24, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Dan Brudascu s-a nascut pe 26 martie 1951 la Ciucea, jud. Cluj. Are o cariera, o familie si realizari impresionante. Unii oameni sunt nascuti sub o stea norocoasa, iar Dumnezeu le-a daruit din toate darurile sale. Este si cazul domnului Dr. Dan Brudascu, un om deosebit si un român remarcabil.
Absolvent al facultatii de Filologie a Universitatii “Babes- Bolyai” din Cluj Napoca si doctor în studii filologice, a fost profesor la Universitatea Avram Iancu din Cluj Napoca, om de cultura, politician, publicist, scriitor, muzeograf si traducator, actualmente director general al Casei de Cultura a municipiului Cluj-Napoca, patron al editurii Sedan, redactor sef al revistei “Cetatea Culturala”, fost sef al Serviciului Cultura, Culte, Sport, Turism, Mass-Media si Relatii Internationale al Primariei clujene (1997-2000) si deputat PRM între (2000 si 2004). A absolvit doua cursuri postuniversitare la Academia de Studii Economice din Bucuresti, specializarile marketing-management si comert exterior. A urmat cursuri postuniversitare de marketing si management în Marea Britanie (1975) si cursuri de specializare în presa si administratie publica locala (1996, 2001 si 2002) în Danemarca, numeroase alte cursuri, acreditate de ministerul de profil si de cel al Muncii, în unitati de învatamânt din tara.
Are o activitate stiintifica si culturala foarte bogata. Este un scriitor prolific, a publicat peste 2500 de articole, eseuri, studii, traduceri din poezia si proza universala, recenzii, note, interviuri si 96 de carti. Este un jurnalist fecund, un excelent organizator si un realizator de talk show-uri televizate cu mare impact în orasul de la poalele Feleacului. Editor-fondator al revistei Cetatea Culturala, publica într-un numar impresionant de alte ziare si reviste din tara si din strainatate. Colaboreaza de-a lungul anilor cu: Steaua, Tribuna, Napoca Universitara, Echinox, Amfiteatru, Vatra, Astra, România literara, Luceafarul, Cronica, Ramuri, Convorbiri literare, Orizont, Familia, Urzica, Flacara, Femeia, Pro Saeculum, Poesis, Excelsior, Sud, Miscarea literara, precum si cu reviste din Marea Britanie, SUA, Canada, Croatia, Ungaria, Moldova, Iran, Israel, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud.
A avut si are colaborari cu studiourile de radio si televiziune din Cluj-Napoca, Târgu Mures, Bucuresti si cu posturi private de radio si televiziune din Cluj-Napoca, Bucuresti, Alba Iulia, Târgu Mures, Brasov, Sibiu, Baia Mare, Satu Mare si Zalau. Este fondatorul primului post privat de televiziune din Cluj-Napoca (CBN-ARDAF), în 1997.
A fost distins cu numeraose diplome si premii, atât în tara cât si în strainatate. A primit titlul de profesor onorific adjunct (si diploma de excelenta) din partea District of Colombia University; Diploma si medalia de aur ale Academiei Braziliei; Diplome de excelenta în Coreea de Sud, India, Iran si numeroase alte premii pentru traduceri din literatura universala. În anul 2010 a fost ales membru de onoare al Asociatiei Scriitorilor Români din Canada .
Familia lui Dan Brudascu este la fel de stralucitoare si impresionanta ca si cariera sa. Este casatorit cu o mare doamna a cântecului popular transilvan, Sava Negrean Brudascu, o doamna care încânta milioane de români de pretutindeni, cu timbrul ei vocal special si repertoriul de o înalta tinuta artistica. Doamna Sava Negrean Brudascu este o prezenta placuta si se bucura de un succes fulminant pe scenele tarii si peste hotare . Apare aproape saptamânal pe ecranele televizoarelor si la posturile de radio nationale, particiupa frecvent la spectacole si concerte muzical folclorice pe întreg cuprinsul României, dar si la românii din tarile vecine.. Dan Brudascu si Sava Negrean sunt parintii lui Eileen Sava, avocat în Baroul Cluj, de la care au un nepotel, Petru – Sabin.
De amintit si faptul ca este ruda cu celebrul pictor Corneliu Brudascu si cu nu mai putin celebrul frate al acestuia, sculptorul Valer Brudascu (care, în prezent, locuieste, cu familia, în Germania, dupa o îndelunga si bogata cariera artistica si didactica la Arad).
Personalitate marcanta a Transilvaniei, Dr. Dan Brudascu poarta în piept o inima tricolora, iar întreaga sa fiinta emana esenta românismului. În fiecare zi, de-a lungul vietii, ne-a demonstrat ca “omul sfinteste locul.” S-a remarcat în toate domeniile în care a activat, pe scena politica si culturala; în mass-media locala, nationala si internationala; ca jurnalist, traducator si scriitor. A fost unul dintre putinii parlamentari români, care si-au dedicat întreaga activitate, putere de munca si energie comunitatii, care au stat de vorba cu oamenii si le-au înteles cu adevarat dorintele si problemele, rezolvând ce mai mare parte a celor ce depindeau de el. Dan Brudascu a mers pâna la capat, a cautat si a gasit solutii eficiente pentru oamenii care l-au ales deputat. A încercat sa-si continue cariera politica si a candidat ca independent, pentru ca a crezut cu tarie ca nefiind înregimentat politic poate servi mai bine interesele alegatorilor.

Este un excelent analist politic si economic, are opinii ferme si bine argumentate si darul special al comunicarii eficiente. Datorita acestui cumul de calitati speciale, Dr. Dan Brudascu este apreciat de clujeni, pe care i-a reprezentat cu cinste în Parlamentul României, de mediul academic si cultural din capitala Ardealului si de colegii din mass-media româno-americana.

Calitatile sale native, îmbogatite printr-o educatie solida, o experienta bogata si diversa, completeaza caracterul lui puternic, viziunea si charisma domnului Dan Brudascu. Dotat cu un spirit de observatie fin si o pasiune arzatoare pentru literatura, el a câstigat respectul semenilor si s-a impus ca nume de referinta în viata culturala contemporana.

Astazi, la frumoasa aniversare a 6 decenii de viata, redactia noastra îi ureaza domnului Dr. Dan Brudascu sanatate, putere de munca si succes în întreaga activitate. La Multi Ani, în numele jurnalistilor din mass-media româno-americana, care va respecta si va apreciaza munca si realizarile. Cele mai bune gânduri si urari se îndreapta catre dumneavoastra la ceas aniversar. Sa ne traiesti multi ani fericiti, maestre Dan Brudascu!

Octavian Curpas

Intrebari si mirari la masa trecutului

On March 24, 2011 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Desi, vesnic, ocupat peste masura, ce-i drept, uneori, si cu chestiuni de trei parale, deschid, intamplator, o adresa de internet (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html), trimisa de catre un amic, nu dau nume, insa persoana importanta, vorba Maiestrului, si vad scris: ,,Prelipcenii si Hodorodnicenii”, „Local de intalnire al celor ce se cheama Prelipcean”. Titlul, ce sa zic, nevoie mare! Mintea mi-a zburat undeva, in antichitate, la Platon (427- 347 iHr., perioada inca suporta, si astazi, dupa atatea cercetari, aproximarile), la cel care a pus, pentru prima data, bazele invatamantului superior in lumea occidentala, la cel fara de care chiar si Kant nu ar fi fost filosoful pe care il stim noi astazi, mai ales cel din Critica ratiunii pure (o spune, insusi autorul in Prolegomene: …,,fara Platon si empirismul lui John Locke, apriorismul meu,…”). Desi nu cred ca e cazul, amintesc, totusi, despre Academia din Atena ca despre o institutie si idee, functionale, in acelasi timp, chiar si pe vremea cand, pentru o noua carte, trebuia sa treci marea, pana in Egipt, sau sa te lasi prajit de arsita soarelului, pana departe, pe drumuri pustiite, spre scolile zidite in indepartata Ionie. Asta e! Nimic, de cand lumea, nu a cerut un mai mare sacrificiu decat setea de cunoastere, de cultura, de civilizatie! Ma intreb insa (fireste, avand in vedere relationarile anterioare), daca Platon, filosoful, ar fi avut posibilitatea, prin absurd, ca la vremurile de atunci, sa fii avut acces la internet, si-ar fi creat oare o pagina, pe care sa o fi numit ,,Platonicienii si Hodorodplatonicienii”, „Locul de intalnire al celor ce se cheama Platoncean”? Suna usor ridicol, insa tocmai de aci, din ridicol, si intrebarea! Cand vad insa ca pagiana (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html) se reduce la vaicarelile specifice unei babe frustrate, sau injuraturile unui tractorist, abia iesit de pe brazda, cand vad ca la capitolul comentarii (adica intalniri), sta, la loc de cinste, cifra 0 (zero), cand mai vad si ca Ablog.ro (adica domeniul de internet cu pricina) este, la data scrierii acestor randuri, 25 03 2011, de vanzare, desi ma dumiresc nitel, cand insa vad scris: ,,13. (sic). Noi, cei care am avut marele noroc de a nu face puscarie la comunisti, am fost, totusi, inchisi intre zidurile unei culturi imbecile, am fost opriti de la lectura marilor carti, pe care le vedem astazi si ne gandim unde, cine am fi fost, daca le-am fi citit la timpul potrivit”, n-am ce face si tot intreb: Sadovenu, Labis, Nichita, Sorescu, Preda, ca sa nu mai zic de Blaga etc., unde, Doamne iarta-ma, or fi invatat carte incat au fost in stare sa scrie „Carte” pentru noi si generatiile viitoare. Un fel de raspuns (cel putin in privinta lui Sorescu, valabil chiar si pentru ceilati), mi l-am dat in „Viata ca Iluzie si clipa ca destin”, p.p 137-138, cand personajul principal masculin, Nick, se opreste deasupra Gurii Racului, locul din care se vede usor Valea Bulzestiului (acolo a vazut poetul lumina zilei), si ii spune Olesyei (o ucraineanca):
,, – Pe aici, prin vagauna asta, s-a plimbat, intr-o zi, Cel de Sus.
– Ca sa vezi !
– Nu glumesc ! …Cu cercul, de-a lungul drumului ! Vasti, la deal, vasti, la vale ! Dadea lumii de veste ! Asta, candva, de mult !
– Ma, uite, de-aia imi vine sa te mananc ! Ca stii sa spui povesti !
– Asculta-ma ! La plecare, s-a infipt spre cer copac. Il vezi ? Acolo, departe… Sta rotit, ca un pasa ! Tot semn ! Cum ar putea sa stea, altfel, Dumnezeu ?”
Mda! Abia acum imi dau seama si va spun si voua ca, pe unde s-a plimbat Dumnezeu si s-a mai lasat si semn, pentru cei de acum si cei ce vor fi, poti sa te pui de-a curmezisul cu neamul, cu intreg arsenalul nuclear al omenirii, ca tot degeaba!
In pagina urmatoare (139), din aceeasi carte, impins, ce stiu eu de cine, scriu si mai si afisez la vedere, pe ultima coperta (nu de alta, dar desteptii prezentului doar atat citesc, apoi se bat cu pumnii in piept ca au inteles totul!),:
,,Peste tot, in jur, alaturi noua, linistea, simfonie a zarilor si a aducerilor aminte. Alaturi ei, viata, oricand gata, parca, sa tradeze. La tarmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, cand Dumnezeu, cand diavolul ! Totusi, ultimul, mai rar. Intre unul si celalalt, urcusul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetata, punere pe ganduri ! …Apoi, moartea, cortina a zadarniciei ! Domnule, daca ai putea sa mori in picioare, semn ?! Sa ramai, asa, stana de piatra si sa te ingropi singur, perpendicular pe axa vremurilor ! Sa fii un fel de antena, prin care, musai sa treaca si timpurile, si cuvantul ! In realitate, noi, tot una cu pamantul, un fel de umbre stinse in amurgurile disperarii. Te zbati sa fii si… Una, doua, ti se incurca itele ! Pacat de oasele frante si de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e sa vrei si alta e sa fii!”, tot un fel de raspuns! (Va asigur, nu e plagiat, cum s-ar fi exprimat un nu mai stiu care!). Un raspuns insa a carui luciditate ,,Una e sa vrei si alta e sa fii!” te duce la dementa (mai ales cand, cu varsta, ,,ti se incurca itele”, adica, mai pe romaneste, ti se mai imputineaza mintile, in conditiile, in care, candva, le-ai mai si avut!).
Pana aici, mai nimic deosebit! Inca nu am puterea de a absolutiza banalul! Trebuie sa fii omul dracu, sau sa-ti dea Dumnezeu si minte si talent, cu carul, sa faci, in forma geniala, o chestiune de genul asta. Nu se stie insa niciodata cand se crapa de ziua!
In problema ridicolului, nu stiu de ce, dar parca am facut-o in romanul „Pe apa sambetei”, cand un pesonaj, Cercelaru, primar in timpul colectivizarii, isi inscrie un consatean mort, punandu-i degetul pe o hartie, in momentul in care s-a dus cu lumanare la el. (Pe apa Sambetei, Ed. Horion, pp.178 – 79). Oricum, scena e unica in literatura romana si este scrisa inainte de `89, pe vremea cand unii regizau spectacole si inchinau ode iubitilor conducatori, iar acum intr-un picior, si ala de lemn, tin lectii despre cum trebuie sa fie scriitorimea romana.
,,Stan si Bacanu au apucat sa fuga. Florea, Boade si ceilalti au ingrosat insa randurile celor dintai. Cateva ceasuri, Cioaca a ramas singur. Lumanarile puse intr-un sfesnic s-au stins. Norocul lui avea sa i fie cu Cercelaru care abia venea prin mijlocul satului, de unul singur, cu o lumanare in mana. Din dosul ulucilor, il priveau cu ochi speriati, femeile.
– Doamne, asta nu e om sa-l lasi sa puna in mana lumanarea mortului ! – isi ziceau toti, fara a indrazni sa-i iese in cale.
Cercelaru a intrat. S-a uitat in jur. A scos repede hartia lui Cioaca de inscriere in colectiv, i-a inmuiat degetul in cerneala, apoi i l-a apasat pe ea. A aprins dupa aceea lumanarile in sfesnic. S-a mai uitat cu frica intr-o parte si-n alta, de parca s-ar fi luat mortul dupa el, apoi a plecat.
– Credeai ca scapi ? Ei, uite ca nu poti !
In vreme ce primarul isi indeplinise sarcina, Tingirica si ceilalti, luati de jandarmi, isi dadusera aproape tot ce agonisisera, dupa ce mancasera bataie ca hotii de cai. Pe Stan si Bacanu, fiindca nu i putuse prinde, le luasera jandarmii tot, fara sa mai intrebe daca vor sau nu colectivizare. La poarta, au ramas Anica si Bacanica cu mainile impleticite de durere si cu lacrimi pe obraji.
Vremea ca Cioaca sa intre in mormant sosise.
Boderica si Boade au pus cosciugul pe loitrele carului. Crucea au asezat-o langa el. Popa si gornistul au luat-o inaintea boilor. Langa mort, bocea femeia lui Varzaru. Din mers, in urma lor, se adunasera si altii.
– Uite, asa ne ducem unul cate unul, daca nu ne ingroapa astia de vii !”
Ridicolul supunerii, slugarnicia vremurilor de atunci si parca, la noi, din toate timpurile, este, in aceste randuri, o absolutizare a absurdului, daca cuvantul absurd suporta absolutizarea.
Pana una, alta, ca sa ne mai si descretim fruntile, si pentru ca anul acesta mi-am propus un serial al destainuirilor, am sa va povestesc mai intai, cum eu si sotia mea, Beatrice Silvia Sorescu, am asezat in jurul unei mese de bucatarie, intr-o sufragerie de bloc, din apartamentul in care locuiesc si astazi, apartament din Craiova, strada Nicolae Iorga, nr. 134, bl. A32, sc1, ap 13, tocmai la etajul 4, pe Eugen Simion, D.R. Popescu, Maya Simionescu, regretatul Grigore Vieru, Catalin Tirlea, Ioana Dragan, Tudor Nedelcea, Tudor Gheorghe, George Sorescu…
Se implinea un an de cand murise Marin Sorescu. Sa va mai amintesc faptul ca unii au savurat momentul incetarii lui din viata?! Nu e, cel putin acum, cazul! Probabil am sa revin, am sa nuantez, am sa ma intorc undeva, in timp, inainte de 89 si, imediat, dupa aceea… Cand insa ma gandesc ca cei ce isi lingeau degetele atunci cand Sorescu era pe catafalc, ei erau deja, cadavre ambulante, ca erau morti de dinainte (paradoxal, un fel de morti mergatori!), parca imi vine sa o las balta! Voi vedea eu cum si in ce fel voi face! Subiectul e incarcat de mizerii umane pana dincolo de limite. Repet, voi vedea!
Revenind, la un an dupa moartea scriitorului, Primaria Craiova, Consiliul Local impreuna cu Teatrul National, ce astazi ii poarta numele, au organizat prima manifestare sub genericul „Zilele Sorescu”. S-a dat si un premiu, pe care l-a primit dramaturgul D.R. Popescu. Seara, dupa spectacol, domnul Emil Boroghina, la vremea aceea, directorul teatrului, din toata saracia, a pus pe masa, in sala bibliotecii, de la etajul 1, cateva castronele cu fasoale batuta, paine, niste suc, apa… Si cam atat! Saracie mare la noi, si atunci, ca si acum! Vorba lui Creanga! Nu o mai amintesc pentru ca abia am terminat cu injuraturile pe ziua de astazi. Parca vad momentul: niste actori mai tineri, chemati de la Bucuresti sa recite din opera poetului, au inghitit in sec. In acel context, stiind ca acasa am o oala cu sarmale, fasole pregatita de nevasta-mea (Dinescu, in privinta asta, ar trebui sa ia lectii de la ea), precum si carne si carnati ramasi de la Craciun, i-am invitat la mine. Nu, n-am uitat: vinul, cei ce mi-au trecut pragul casei, il stiu. Si alb, si rosu, o minune! Astazi, dupa atatia ani, ar trebui sa-i mai cer scuze domnului Academician, Eugen Simion, pentru faptul ca mai mult de ½ dintr-o sticla, deja spumata peste masura, la deschidere, i-am turnat-o pe sacou. E, asta e! In ultima instanta, si intamplarea cu pricina a facut parte din spectacolul prelungit al serii. Varful distractiei s-a conturat in jurul momentului in care toti cei prezenti, infometati, asteptau sa ii asez, cumva, la masa in jurul careia nu puteau sta mai mult de patru persoane. Acum, cand scriu, si mi-i aduc sub priviri, imi dau seama cata disperare, lipsa mesei! Fortat de imprejurari, pe la miezul noptii, am scos o usa din balamale, si, in sfarsit, am improvizat o masa de cel putin 12 persoane. Seara (pentru exactitate), noaptea s-a sfarsit cum trebuia. S-a mancat si s-a baut bine! Si bine ca a fost asa, pentru, ca a doua zi, in post, invitati la masa, (Eugen Simon, D.R. Popescu, Grigore Vieru, Tudor Nedelcea si eu, Nicolae Balasa), la Mitropolie de catre I.P.S.,Nestor Vornicescu, am fost serviti cu nu mai stiu cate feluri de mancaruri de urzici. Domnilor, credeti-ma, atunci, nu am putut sa o spunem, dar parca pana si vinul ni s-a oprit in gat.
Ca sa inchei: un an de la moartea lui Sorescu, Eugen Simion stropit de viu cu vin, la mine acasa, in jurul unei mese improvizate, personalitatile neamului (de aici si de dincolo de Prut), Platon, Kant, pagina de internet si ,,Prelipcenii si Hodorodnicenii”, „Local de intalnire al celor ce se cheama Prelipcean”! Suna ca prost! Numai ca asta e, cu siguranta, felul de a bate cu gratie campii (in termeni literari de acum, se cheama eseu). Mai diplomat spus, intrebari si mirari la masa trecutului, cata vreme viitorul inca iti mai curge din podul palmei, pe linia vietii, prin varful degetelor.
24 03 2011

Nicolae Balasa

AGATHA CHRISTIE – UN NUME SINONIM CU BESTSELLER-UL POLITIST BRITANIC

On March 24, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Motto: “Imi place sa traiesc. Am fost cateodata salbatic, disperat, grav de nefericita, impovarata de tristete, dar dincolo de toate acestea stiu ca a fi pur si simplu vie este un lucru formidabil.” (Agatha Christie)

Scriitoarea britanica Agatha Christie este cunoscuta ca “regina incontestabila a romanului politist”. Cu 83 de carti publicate si o avere estimata la sute de milioane de lire sterline, Agatha Christie este dupa William Shakespeare, cel mai vandut autor al tuturor timpurilor. “Crima pe terenul de golf” (1923), “Cei patru mari” (1927), “Misterul de la Sittaford” (1931), “Crima din Orient Expres” (1934), “Cu cartile pe masa” (1936), “Moarte pe Nil” (1937), “Zece negri mititei” (1939), “Locul intalnirii: Bagdad” (1951), “Pisica printre porumbei” (1959), “Secretul casei dintre lauri” (1973), etc. sunt doar cateva din volumele semnate de ea. Agatha Christie este de asemenea, creatoarea popularelor personaje Miss Jane Marple si Hercule Poirot.

Experienta se castiga pe front

Agatha Christie, pe numele adevarat Agatha Mary Clarissa Miller, s-a nascut pe 15 septembrie 1890, la Torquay, comitatul Devon, in Marea Britanie. Fiica a unui broker american bogat, aceasta ramane orfana de tata la doar 11 ani. Viitoarea scriitoare este educata acasa, sub supravegherea directa a mamei sale, care o stimuleaza sa scrie. La 16 ani, Agatha este inscrisa la scoala doamnei Dryden din Paris, unde adolescenta ia cursuri de canto si pian. Mai tarziu, in timpul Primului razboi mondial, Agatha Christie lucreaza ca asistenta medicala la un spital, apoi intr-o farmacie. Aici, aceasta isi insuseste temeinic numeroase notiuni de chimie ce o vor inspira in romanele politiste pe care urmeaza sa le scrie. Asa se explica faptul ca in aproape toate cartile sale, Agatha Christie opteaza pentru otrava sau abuzul de medicamente ca arme ale crimei.

Mister si suspans marca Agatha Christie la fiecare 12 luni

Debutul autoarei se produce la 30 de ani, cu romanul “Misterioasa afacere de la Styles” (1920), care va fi imediat un succes absolut. Scriitoare prolifica, Agatha Christie asterne pe hartie cate o carte pe an, care, asa cum declara ea, “ii aduce un venit multumitor. Daca as scrie mai mult as largi buzunarele directiei de taxe, care oricum cheltuie banii pe chestii inutile”.

Cand Archibald a intalnit-o pe Nancy

In 1928, celebra romanciera trece in viata personala printr-un moment de mare cumpana. Mariajul ei cu colonelul Archibald Christie, un aviator din Royal Flying Corps, se destrama, ca urmare a infidelitatii acestuia. Dupa o casnicie ce dureaza 14 ani, cei doi, care au impreuna o fiica – Rosalind, nascuta in 1919 – isi dau seama ca viata lor impreuna nu mai poate continua. Nimic mai firesc, daca ne gandim ca Archibald Christie ii marturisise Agathei in 1926, ca o insela, fiind indragostit de o alta femeie – Nancy Neele. Ca urmare a acestei destainuiri, pe 8 decembrie 1926, intre sotii Christie are loc un schimb de cuvinte violent, pentru ca imediat dupa aceea, autoarea sa anunte politia ca viata ii este in primejdie si sa dispara de acasa.

Politia are un nou caz

La lasarea serii, Agatha Christie pleaca de la locuinta sa, cu masina personala. Politia, alertata de telefonul primit de la scriitoare, incepe cercetarile. Automobilul ei este descoperit nu departe de Londra, dar despre posesoarea sa nu se mai stie nimic. Presa vuieste, se fac tot felul de speculatii pe marginea acestui subiect, se alcatuiesc liste cu suspecti, politia este in alerta. Se construiesc scenarii si se emit ipoteze. A fost “regina crimei”, Agatha Christie, ucisa ? Are ea o escapada cu un misterios amant? A intentionat aceasta sa ii dea o lectie sotului necredincios, sa se razbune astfel pentru ca ii tradase dragostea? Vrea scriitoarea doar sa isi faca o si mai mare publicitate? Presupuneri, intrebari si piste false, care se dovedesc a nu avea temei. Politia continua cercetarile…

11 zile mai tarziu

Dupa 11 zile de investigatii si cautari, scriitoarea este gasita intr-un hotel de lux din Harrogate, Yorkshire, in nordul Angliei, unde se cazase sub numele Teresa Neele din Cape Town. Din pacate, imprejurarile disparitiei Agathei Christie nu au fost niciodata elucidate, ea refuzand sistematic sa vorbeasca despre aceasta intamplare. Totusi, se presupune ca in urma traumei provocate de vestea ca in viata sotului ei mai exista o femeie, Agatha Christie a suferit o puternica depresie nervoasa ce i-a provocat o amnezie temporara profunda.

“Cu cat inaintez in varsta, cu atat ma va gasi mai atragatoare”

Autoarea isi va reveni din aceasta stare, dovedind ca are puterea necesara sa depaseasca momentul divortului de Archibald Christie. Anul urmator, 1929, ea revine in viata literara cu un nou volum – “Misterul celor sapte cadrane”. In 1930, ii apare “Crima la vicariat” si tot in acest an, Agatha Christie se recasatoreste. De aceasta data, alesul ei este Sir Max Mallowan, de profesie arheolog, un barbat cu 14 ani mai tanar decat ea. Si pentru ca intrebarea care apare tot mai des in mass-media este daca scriitoarea nu se teme de urmarile acestei diferente de varsta, Agatha Christie va raspunde: “Tocmai de aceea am si ales un arheolog, deoarece prin natura profesiei sale, cu cat inaintez in varsta, cu atat ma va gasi mai atragatoare”.

Intre situl arheologic si masa de scris din camera de hotel

Timpul a dovedit ca Agatha Christie si Sir Max Mallowan nu au gresit cand si-au unit destinele, caci mariajul lor va rezista pana la sfarsitul vietii scriitoarei. Sotii Mallowan calatoresc foarte mult impreuna. Agatha il insoteste pe Sir Max Mallowan in expeditiile sale arhelologice, de aceea multe dintre romanele sale se desfasoara in Orientul Mijlociu. “Crima din Orient Express”, de exemplu, este scrisa la Hotelul Pera Palace din Istanbul. Camera in care Agatha Christie a asternut pe hartie aceasta carte a fost pastrata ca un memorial dedicat scriitoarei pana in ziua de azi. De asemenea, actiunea din “Moarte pe Nil” (considerat ca fiind printre cele mai bune zece romane politiste ale tuturor timpurilor) se petrece in Egipt, iar “Crima din Mesopotamia” (1936), in Iraq. Actiunea din alte romane este localizata in Devon, locul natal al autoarei.

In loc de epilog

In timpul vietii, Agatha Christie a vandut peste 300 de milioane de carti. Ziarele anilor ‘50 avansau cifre diferite in privinta averii ei, estimand ca aceasta castiga in jur de 100.000 de lire sterline pe an. Ramane o curiozitate faptul ca fiind atat de avuta, aceasta a lasat in urma o mostenire de doar 106.683 lire sterline. Un alt lucru interesant este ca desi tatal ei apartinea prin nastere Pamantului Fagaduintei, Agatha Christie nu va cere niciodata sa i se acorde cetatenia americana.

Talentata scriitoare si abila femeie de afaceri Agatha Christie trece in nefiinta la 12 ianuarie 1976, la varsta de 85 ani, in casa ei de langa Wallingford, in Oxfordshire. Greenway Estate, resedinta de vara a cuplului Mallowan, situata in Devon, acolo unde a venit pe lume Agatha Christie, gazduieste muzeul dedicat scriitoarei. Prin cartile pe care le-a scris, prin personajele pe care le-a creat, prin stilul sau simplu si direct, Agatha Christie va dainui mereu in inima cititorilor sai.

Corina Diamanta Lupu
Bucuresti
24 martie 2011
Confluente Romanesti

"La umbra timpului", insemnari despre un poet

On March 14, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Sala mare a Muzeului de Arta Roman a devenit din nou neincapatoare, deoarece fosti elevi, fosti colegi sau pur si simplu oameni de bine, s-au adunat pentru a serba intr-un mod deosebit aparitia celui de-al treilea volum de versuri al doamnei profesoare Cecilia Banica Pal, dupa ,,Nelinisti firesti’’ si ,,Sentimente natalizate’’. Intr-un mod deosebit, fiindca momentul a fost, la propriu, de incantare si datorita grupului vocal al Casei Armatei, si datorita celor doua eleve ale Scolii de Muzica ,,Sergiu Celibidache’’ din Roman, talentate si aplaudate frenetic. Pentru ca recitarea versurilor din noul volum ,,La umbra timpului” a fost in cea mai mare parte pe fundal muzical, pentru ca au fost inserate minirecitaluri de vioara si oboi, momente muzicale ale vocalului grup al Casei Armatei, minicenaclul adhoc a fost o surpriza reala pentru doamna profesoara Pal Cecilia, coplesita de emotie. Cei care au prezentat poeziile au vorbit si despre omul profesor-poet Cecilia Banica Pal, care le-a fost colega, in cazul domnului profesor Ciobanu, sau colaboratoare, in cazul doamnei psiholog Emilia Tutuianu, coordonatoarea Editurii Musatina, prin stradania careia volumul a aparut.
Deoarece iarna tocmai isi scuturase zapada, domnul profesor universitar Tudor Ghideanu de la Iasi, n-a putut sosi pentru prezentarea cartii, aceasta dulce povara revenindu-i mereu doritului si invitatului la acest tip de manifestari, domnului profesor Ciobanu.
Pentru ca momentul solemn al recitarilor inca nu incepuse, domnia sa in stilul usor autoironic menit sa descreateasca fruntile oricui, si-a justificat prezenta mereu repetata in spatiul muzeului ,,Mai demult, mama unui demnitar romasacan spunea in cancelaria Liceului 5, intr-un alt context, evident ,,De cate ori deschid televizorul, numai pe Ceausescu il vad”. Acum, dumneavoastra puteti spune la fel despre Ciobanu, care mereu apare in fata dumneavoastra. Regret, fiindca in locul meu trebuia sa fie scumpul nostru maestru, domnul Tudor Ghideanu, profesorul universitar de la Iasi, care din cauza ,,frumosului’’ de afara, n-a mai putut veni. Eu sunt in dificultate, nici nu stiu cum sa ma adresez autoarei: ,,scumpa mea eleva, draga mea colega, draga mea in cheia sol (fiindca noi ne-am cunoscut la Scoala de Muzica)’’. Sunt in dificultate pentru ca noi avem acum in fata carti de literatura, si nu trebuie s-o mai felicit pentru interpretarea la pian fara partitura, ci pentru ca scrie o frumoasa poezie, fara sa aiba o relatie cu un anumit stil, sau cu un anumit alt autor, dumneaei fiind unica in modul de exprimare. Este o colaboratoare si coordonatoare deosebita la tanara editura romascana ,,Musatinia”, oferindu-ne un alt volum de poezie, volum care de data aceasta parca ii reflecta biografia, ca o metafora. Sa nu uitam ca a fost profesoara de romana dar mi-a fost colega, si poate de aceea la volumul de poezie de fata am avut onoarea de a scrie post-fata, prefata fiind a multpretuitului domn profesor universitar Tudor Ghideanu, care se trage nu de departe si este academician, academician international.
Din acest volum rezulta ca autoarea stie ca viata nu inseamna numai bucurii, dragoste, flori, existenta ,,cu capul in nori”. Ca s-o intelegi nu-ti trebuie cartea de logaritmi, trebuie sa fi trait viata asa cum este ea, pentru ca este o reflectare a realitatii de toate zilele, asa cum o surprinde Cici, poetic, nu ca pe un reportaj dintr-un ziar. In frumoasa ei poezie, printre randuri poti citi ca nu are volume mari ci volume cu amar, pentru ca viata este o lupta. In versuri arata frumusetea bataliei, arata ce insemna blazoanele victoriei, dar mai arata si cum este atunci cand ramai singur acasa si nu-ti mai poti permite sa deschizi sifonierul cu blazoane, sifonierul cu spadele, sau pe cel cu coroanele cu care ai fost incoronat in viata. Ai spune ca ea isi reaminteste la gura sobei ce a fost, traieste ce este si se gandeste cu emotie daca maine va mai fi ceva, si daca va mai fi, ce si cum va mai fi. Este mereu o poeta interogativa, preocupata nu numai de ce va fi, ci si de ce a fost asa. Pentru ca a fost profesoara de romana este legata de continentul Eminescu, iar Eminescu spune undeva ca trecutul si viitorul sunt a lumii doua fete. Se pare ca in poezia dumneaei sunt trei fete: exista trecutul, exista prezentul si viitorul. Pentru ea trecutul insemna amorul, prezentul amarul, viitorul inseamna amnar: o scanteiere scurta, si nu se stie ce se va fi pe urma. Unii spun: dupa noi potopul, poeta spune altfel: dupa noi va veni infinitul. Si-n felul acesta ne invata sa nu fim revoltati, sa nu fim baricadisti desi ea este baricadista, dar pentru baricadele ei nu foloseste caramizi si scanduri, ea se duce pe toate campurile si campiile din jur, culege buchete de flori pe care le pune in fata spunandu-i vietii: Hai viata, vino si loveste in mine! Desigur viata, vazand atata bucurie si frumusete de flori, trece pe langa ea, poeta ramanand singura. Poezia ei este profund meditativa, si daca alti poeti fac haz de necaz, ea inlocuieste hazul cu meditatia, si nu face meditatie de necaz, ci ne spune noua necazul, cu meditatie. Citind o carte din trilogia ,,Pal’’- iana (spun asa introducand-o in marele stil al planetei), rezulta mereu ca asta este viata, daca nu, poti sa te duci, dar de fapt ramai tot cu noi, si amandoi brat la brat vom sti sa luptam. Dumneaei a luptat o viata intreaga, si-o felicit nu doar pentru cartea din fata mea, ci si pentru galaxia ei de baieti pe care o are in jur, ma refer la cei doi fii admirabili care sunt prezenti aici in sala. Cartea de fata, pe langa faptul ca are un autor pe care-l vedeti langa mine, grafica admirabila fiind realizata de unul dintre cei doi baieti, motto-ul de celalat, mai are la inceput o prea indelungata, frumoasa si minutioasa prefata semnata de maestrul profesor universitar Tudor Ghideanu. Volumul pe care-l veti aplauda, mirandu-va ca si la Roman se poate asa ceva, este in fond un lexicon care cuprinde nume mari si nume multe, nefiind doar o suma de poezii la care trebuie sa tragi perdelele, sa stingi televizorul, sa scoti radoul din priza, si dupa ce se lasa intunericul, sa-l citesti.”
Pentru ca doar l-a suplinit pe domnul prof. Ghideanu cu expunerea sa, domnul profesor Ciobanu si-a cerut metaforic iertare, considerand ca spusele domniei sale n-ar fi fost a la George Calinescu, parere cu care nimeni nu a putut fi de acord. N-a incheiat fara sa sublinieze faptul ca si la Roman se nasc oameni, stiindu-se statutul de ,,provincie’’ al municipiului nostru fost capitala de judet, defavorizat economic si admnistrativ dupa alipirea la Bacau sau Piatra Neamt. Pentru a-si sustine convingerea, a adus si prezentat celor din sala mai mult de 12 volume aparute in ultima luna de zile, ale autorilor romascani, dintre care enumeram cateva: ,,La umbra timpului’’ autor Cecilia Banica Pal, ,,Mama si cu fratii grasi’’ autor Tudor Ghideanu, ,,Tu, iubirea mea cea mare’’ autor Natalia Rusu, ,,Nunta neagra’’ autor Gheorghe Andrei Neagu, poezii hayku autor Tipordei Ioan, ,,Trecand pe zebra vietii.. autor Mihai Horga, ,,Paznicii peretilor’’ autor Corneliu Paiu, ,,Regasirea instrainarii’’ autor Mihai Stirbu, ,,Pur si simplu” autor Ioan Dobreanu, ,,Cultura lui Eminescu’’ autor Viorica Constantinescu, grafica Violeta Lacatusu, un album de arta al lui Iosif Haidu, si nu in ultimul rand ,,Olnefonismul’’, al treilea volum al trilogiei avangardiste ,,Mileniul trei pe portativ’’ autor Gh.A.M. Ciobanu. Mai mult, in urma cu vreo 15 ani, cand s-a conturat perspectiva unui festivalul de muzica la Roman, domnia sa l-a botezat ,,Bagheta de Cristal’’, argumentul fiind cele peste 20 de personalitati ale muzicii, plecate din urbea musatina. Un reprezentant al conducatorior culturii judetului Neamt, domnul Cristian Livescu, surprins la auzul listei care incepea cu Sergiu Celibidache, Mihail Jora, D.D. Botez, George Pascu, a declarat placut surprins, (sau, poate cu o usoara invidie…) ,,Pai, daca Piatra ar fi avut macar jumatate din numarul muzicienilor romascani, ar fi ajuns oras international”. Parafrazandu-l, domnul profesor i-a felicitat pe toti cei din sala, aratandu-si bucuria ca unul dintre oamenii de cultura ai orasului super-international Roman, poarta numele Cecilia Banica Pal.
Un adevarat periplu sonor prin poezia Ceciliei Banica Pal a fost recitarea, pe fundalul muzical discret, asigurat de grupul vocal al Casei Armatei si de elevele Scolii de Arta ,,Sergiu Celibidache’’, a versurilor din proaspatul volum.
Aflandu-se printre oameni care-o pretuiesc, avandu-i aproape pe fii si pe un nepot, s-a adresat celor de fata si doamna profesoara Cecilia Banica Pal.
‘’Mi-e tare greu sa vorbesc intr-un moment in care auditoriul este unul inzestrat cu foarte multa sensibilitate, cand o parte dintre dumneavoastra ati fost cei pe care v-am privit in bancile scolii, si pentru care am pastrat impreuna icoana celor care ne deschideau sufletul spre cultura. ,,La umbra timpului’’ s-a nascut tocmai dintr-o meditatie asupra timpului pe care l-am trait. Timpul este ireversibil, este adevarat, totusi exista, asa cum spunea Marin Preda ,,repetabila povara’’. Iata, intr-o alta maniera la mine s-a materializat tocmai in aparitia acestui volum in luna februarie, luna in care m-am casatorit, si-n care venind demult cu trenul de la Faurei – Braila, am ajuns la Roman unde am stat o zi, fara sa stiu ca aici ma voi stabili. Parcul era plin de zapada si consideram, noi fiind tineri atunci, ca decorul acela de iarna era darul pentru nunta noastra. Dupa 58 de ani de casatorie, iata ca in acelasi zile de februarie traiesc o alta emotie, pot afirma ca mult mai puternica pentru ca este la o alta varsta, cand altfel percepem lumea. Am socotit ca si acesta este un dar, un dar pe care l-am primit cu intarziere, tocmai pentru aceasta viata pe care am dus-o La umbra timpului. Cate nu se intampla la acesta umbra pe care noi o simtim. Nu este perceptibila, dar este in noi. Traim aceste emotii, traim faptele, intamplarile, iubirile, dezamagirile; toate le traim in timp si le pastram in timp. Vedeti, pentru mine, tot ce mi s-a intamplat a fost un sir de, n-as putea sa spun ca nu numai de trairi, ci de incercari date pentru a vedea existenta mea, poate si-n poezie. Am inceput foarte timpuriu sa scriu, dar timpul mi-a fost potrivnic, mi-a fost dusman chiar. N-am putut sa ma debarasez de poezie, n-am scris, am purtat-o in suflet, am citit poezia altora, am plans, am ras poate pentru ca mi s-a oferit altceva. Mi-a oferit Dumnezeu doi copii inclinati spre arta si-i vedeam pe ei, ma vedeam prin ei, si toate astea au fost timp. Timp rascolitor, asa cum spuneam intr-o poezie din ,,Sentimente metalice’’, timp care ne-a marcat existenta, timpul in care asteptam linistea ca totdeauna, linistea de dinainte de noi, linistea de dupa noi, unde ne gasim in acest timp care ne-a fost dat. Dar o alta fateta, pentru ca n-o sa discut prea mult despre poezia mea, o alta fateta a vietii mele si a existentei poeziei mele, este influentata de oamenii acestui oras carora le-am dedicat o poezie, pe care-o voi recita: ,,Labirintul pasilor uitati’’. Sigur, invatand la Buzau, un oras cu un potential cultural, tot un oras in care oamenii traiesc arcade in timp, cand am venit la Roman am gasit acesti oameni, deschisi spre ce imi placea mie. Eu multumesc tuturor fostilor mei elevi, au fost minunati, si pe unii ii vad aici in sala. Au fost cei care m-au ascultat, poate m-au aprobat sau nu, nici pe mine nu m-a interesat lucrul acesta, ci m-a interesat sa le daruiesc dovada, sufletul meu. Pe parcursul anilor mi-au demonstrat acest lucru, mi-au aratat respect si stima de care avem fiecare nevoie. Elevii au fost sprijinul meu moral in orice activitate, si pe unii ii vad aici. Apoi au fost oamenii de cultura. Muzeul de Arta a fost locul in care m-am simtit intotdeauna bine; totdeauna am avut altceva de invatat, totdeauna a fost domnul profesor Ciobanu care ne-a incantat, care ne-a invatat, care ne-a plimbat in toate domeniile, este unic. Stiu ca-i este greu ca fiecaruia sa spuna cuvinte, dar el le spune din suflet, a daruit, si de aceea si noi ceilalti am fost receptivi la arta. Datorita domnului Ciobanu, generatii intregi au gustat arta, in toata plinatatea ei, fapt pentru care noi ii multumim.
Toate generatiile de elevi, toti oamenii de cultura ai Romanului, in timp au dat dovada de receptivitate, si spiritual si material. Fiecare mi-a dat ceva: puterea de a vorbi in fata dumneavoastra, puterea sa scriu, puterea sa ma simt fiu al Romanului, fiindca din 1958 pana acum aici am trait si aici m-am contopit cu idealurile intelectualilor, muncitorilor, oamenilor din Roman. Poate va intrebati de ce am subliniat cuvantul ,,muncitorilor”. N-am sa uit niciodata: 30 de ani din viata le-am fost profesoara la seral si cred ca nimeni n-a putut sa-i cunoasca mai bine decit un profesor care 30 de ani ii astepta sa vina de la fabrica, sa-i asculte, sa-i inteleaga si va spun sincer, cand am fost prima oara la Tevi ca diriginta sa stiu cu cine lucrez, si-am vazut tevile incandescente, i-am vazut pe elevii mei pe jumatate dezbracati, curgandu-le sudorea de pe ei, i-am socotit eroi. Sincer va spun, sunt mandra de generatiile care au iesit de la seral in Roman. Nu conteaza titlurile pe care le-au dobandit, toti oamenii care au trecut la seral prin liceul nostru sunt oameni deosebiti si-i pretuiesc pentru ca-si luau din timpul lor ca sa invete, si la randul lor acum daruiesc fiindca au devenit pictori, poeti, ingineri, profesori, muncitori de inalta calificare, maistri.’’
In cuvantul final, i-a multumit doamnei Tutuianu, reprezentanta Editurii Musatina, pentru harul pe care-l are, pentru ca si aici trebuie sa ai ceva de spus, cu o grafica frumoasa, sa stii sa realizezi carti, sa-i multumesti pe cei care au creat. I-a multumit pentru ca i-a fost eleva, si pentru tot ce a facut pentru sarbatoarea de astazi. Le-a fost recunoscatoare si celor din grupul vocal al Casei Armatei, si elevelor de la Scoala de Arta care au contribuit la realizarea momentelor muzicale.
,,Daca un moment din viata este ca acesta pe care l-am trait eu astazi, inseamna ca planeta, asa cum spune domnul profesor Ciobanu, nu va pieri niciodata. Va multumesc!’’

Mihai Stirbu

Tresarirea Focului vol. 3, un document zguduitor

On March 11, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

…o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi, de scuristi si de informatori

Editura Corvin publica un volum de exceptie, scris de un scriitor de exceptie – Eugen Evu. Poetul propune publicului cititor o carte testament, Tresarirea Focului (volumul II). Primul aparuse la editura Signata, din Timisoara, in 2oo2, 6o4 pagini, fiind exceptional receptat, premiat de Academia ASLA Oradea si de Salonul International de Carte – la Congresul romano-american. Ca si primul volum, acesta este scris intr-o modalitate modulara, surprinzatoare. Cartea este compusa din „Briliantul” si „Noaptea” (jurnale 1980-2006), „Cartita pe acoperis” si „Cagule” (Teatru-pamflet). Cartea-document cuprinde, cum spune autorul in scrisoarea care a acompaniat volumul, „si o parte de spicuiri din jurnalele ce le-am tinut ascunse cand am fost hartuit de securistii si activistii ceausisti”. Sunt observatii zilnice fara data, comentarii la evenimentele zilnice, impresii din cele citite sau experiente directe de viata. Gandurile si sentimentele autorului, proiectate intr-un mediu in continua dezintegrare, sunt inregistrate asa cum le traieste, alaturi de comentarii despre intalniri cu alti autori, deriziunile sau maruntele conflicte din viata societatii, inclusiv a celei literare, sau cu cei la putere care-l masoara cu neincredere de fiecare data, sunt inserate documente care atesta „lucrarea informativa” a poetului, liste cu cei gasiti la Arhivele C.N.S.A.S. ale securitatii, dovezi ale turnatoriei atatate intre scriitori, el fiind acuzat de „defaimarea realitatii socialiste”, ori de atitudini ostile „oranduirii”, etc. Atmosfera este sumbra, invaluita intr-o suferinta acuta, alienanta. Impresia este aceeasi pe care o simti in fata unei panze alegorice de Hyeronymus Bosch. Istoria se imparte in doua, Ceausescu si post-Ceausescu. Detaliile textului accentueaza atitudini omenesti, necazurile imense si piedicile zilnice ale individului creator aflat fata in fata masinariei institutiilor statului lui Ceausescu, formate din tovarasi fara principii morale cu functii mai mult sau mai putin importante, numiti ierarhic datorita unei „origini sanatoase” , iar post-Ceausescu cu domni, care dispun de averi imense cu istoric dubios, averi asimilate in trecutul duplicitar-servil, unii sporindu-le dupa evenimentele din 1989, fiind rasplatiti tot ei, prin tenebroasele afaceri de culise, pe seama confiscarii revolutiei, si care au devenit peste noapte politicieni alesi de un electorat naiv, care asteapta cuminte sa fie indoctrinat cu noile precepte ale mondialitatii. Proiectiile jurnalistice amintesc de suita picturilor auto-portretistice ale lui Rembrandt, dar si de celebra lucrare „Lectia de anatomie”, in sensul ca este „conspectat” sau autopsiat, peiorativ zicand, cadavrul totalitar in hidosenia lui, pe masa de subsol a unei perioade inca tulburi … Asadar, Eugen Evu scrie o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi si de informatori bolsevici, care au conspirat diabolic sa distruga un popor intreg! Autorul descrie angoasa zilnica de a supravietui cu tacamuri obtinute pe bonuri, intr-un regim semi-cazon, la cozi degradante, umilitoare, spectrul mizeriei existentiale fiind halucinant (Este bizar ca multi tin sa uite totul, amagindu-se ca astfel doar au visat urat: dar cosmarul a fost real). Consemnarile alterneaza cu lecturi din autori universali, jurnalistul se imparte intre realitate si fictiunea cunoasterii ca un refugiu si un anume auto-tratament psihoterapic…
Apartamentul cu gandaci si fara caldura iarna, cu podea din ciment, cu copiii bolnavi, pe fondul conditiilor injositoare, pausale, pe fondul rationalizarii pana si a laptelui praf, si cu autorul insusi intr-o stare mereu maladiva, fixeaza coordonatele suferintei. Aici scriitorul creeaza terorizat de informatorii care-i cauta paginile de manuscris prin patrundere ilegala la domiciliu, prin sustragerea corespondentei de la posta si copierea frazelor „incriminante”, prin ascultarea telefonica, urmariri, etc., inclusiv prin gunoaie. Sunt redate dovezi coppy despre turnatori, unii dintre ei fiind colegi scriitori. Volumul este cartea conflictului dintre bine si rau, un Rau enorm care aproape inneaca pe autor intr-o neliniste care-l urmareste egal in starea de veghe si in starea de somn… Cum titreaza el, este tinta de a distruge insusi omul, „tinta cap de om” din recuzita armatei.
Societatea trecuta „de la comunism la consumism”, post-Ceausescu, in care traieste acum, este prezenta in volum in forma de Balci al Desertaciunilor, unde putini sunt cei care au acces sa se infrupte cu inghitituri pantagruelesti, in timp ce un intreg popor, intimidat de regimuri politice de diverse coloraturi, priveste la viitor cu neincredere si uimire, neputincios in lipsa sensurilor si directiilor democratiei veritabile. Schimbarea este greoaie, epuizanta, coruptia face ravagii. Autorul inregistreaza ganduri si sentimente despre tragedia mamelor si a tinerilor care trebuie sa ia drumul strainatatii sa lucreze in conditii extrem de grele pentru a asigura un trai esential celor ramasi acasa. De fapt, celula de baza a societatii, este cea care si in continuare suporta presiunile alienante, devastatoare. Existenta redevine un santaj pentru supravietuire, de asta data pe canavaua confuziei, falimentului economic si raptului parvenitilor din straturile privilegiate si ieri, intrate acum in lumea capitalului preluat abuziv de la statul macinat de politicianism si dezbinari de care se profita.
Capitoul „ Cagule” (Teatru-pamflet) aminteste de aciditatea verbala a genialului I.L.Caragiale intr-o Scrisoare Pierduta, de absurdul din „Asteptandu-l pe Godot” de Samuel Beckett si de automatismul limbajului din „Cantareata cheala” de Eugen Ionesco, ca si de teatrul polonez dizident. Personajele, la Eugen Evu, apar actionand intr-un univers corupt si absurd care sufoca. Valuri dupa valuri de vorbe-i ineaca paroxist pe protagonisti intr-o noua ordine care le este straina. Conflictul dintre personaje (personaje individuale corupte rezonante vis-à-vis de corul de inspiratie parafrazica antica, care reprezentand cumva voalat (sic!) libertatea de constiinta, sau reminiscentele ei, auzit ca un ecou indepartat) se simte suprarealist, iar modalitatea psiho-analitica aminteste de Freud si Jung.. Eugen Evu imprima taios, sarcastic, terifiant, semnificatii in delirul verbal al personajelor. Daca Ion escu numea societatea trecuta una isterica, acum este una deliranta, depresiva, o societate in deriva, de „ventriloci si leBonieini”.. Tipologic, recunoastem in personajul principal Gaunescu, un fel de monstru atipic, dar model pentru multi dintre falsii „transformisti” iesiti din nou la iveala din confuzia istoriei recente . Scriitura se prezinta ca un set de imagini – colaje, care se amesteca intr-o anecdota extravaganta „de import albano-greco-balcanic” (precum imi clarifica autorul in scrisoarea sa din ajun de sarbatori) despre modalitati de avansare politica. „Cagule” este o satira necrutatoare, care analizeaza cu minutiozitate, in stil parafrazic-ludic grotesc- exotic, relatii intre personaje care, desi comunica verbal, nu-si spun nimic. Cineva scria despre autor ca are „ arta de a-si face dusmani”.” Intr-adevar, dar ei trebuie cultivati”, raspunde autorul…Ce e rau, de sine piere”.
Este doar surogatul derizoriu al comunicarii derutate, intre identitati devastate de efectele unor decenii de totalitarism. Acest pamflet se cere pus in scena la un mare festival de teatru, eventual prin mijloacele ingenioase pe care le impune, pentru a se savura grotescul situatiei in care sunt proiectate personajele. Eugen Evu scrie undeva ca pentru el umorul este doar o dimensiune a tragicului, un reflex din adancime al constiintei, de a se opune prin luare in deradere a tot ceea ce tinde sa distruga si eul, si subconstientul uman individual, in favoarea massificarii. Un volum memorabil de la un autor de mare talent.
Mariana Zavati GARDNER

O poetica a proximitatii

On March 6, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Fragment
Avampremiera „ Dacia” 2011

Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea nu este un nume necunoscut. Poeta se afla acum la al patrulea volum, carora le-a alaturat intre timp si un numar de articole si de traduceri in si din limba romana, publicate in Romania si in alte cateva tari din Europa, facand cunoscuti publicului italian doi poeti romani contemporani: Ion Mosteoru, (Il bastone de Toulouse-Lautrec) si Gabriela Gergely, (Latte da Un’ altro Mondo), iar publicului roman creatii ale unor poeti italieni precum Piera Rosa Celant, Maria Teresa Liuzzo, Vanni Speranza, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio s.a.). De altfel activitatea publicistica si poetica a fost remarcata si apreciata de lumea literara si concretizata intr-un numar apreciabil de premii, de rezonanta culturala ce depaseste orizontul unui areal regional. Unele au si titluri semnificative, care spun de la sine aproape totul: Nobila Donna Heraldica sau Il sentiero dei Briganti.
A debutat editorial cu volumul Inca nu…( Schite de portret si motive nipone) aparut la Editura Destin, Deva, 2000, al carui titlu se motiveaza si se expliciteaza pe deplin in creatia ulterioara a poetei. Este un titlu sugestiv pentru modestia unui autor aflat inca in conditia de promisiune, care are constiinta dificultatilor drumului ales. Inca nu… a insemnat mai intai de toate cautarea unei formule lirice proprii, mai putin tributara modelelor, intreprindere dificila, nu lipsita de riscuri, mai cu seama pentru inclinatia autoarei spre contemplare intr-un climat literar dominat decisiv de apartenenta obligatorie la gruparile postmodernismului autohton.
Disparitia acelui „nu” din titlul de debut s-a produs dupa o perioada considerabila, odata cu aparitia volumului Glife transilvane (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), urmat aproape imediat de La rasarit, tremurul… (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009). Emotiile de la intaiul volum si perioada lunga de gestatie a celorlalte doua, dar si alte aspecte ale scrisului sau ne permit sa suspectam acest interval de unele dificultati ale adaptarii la indrumarea si, poate, si veghea atenta a unui magistru intr-ale poeziei, a unui „guru” pe care poeta l-a urmat cu consecventa unui discipol ascultator, fara sa sacrifice insa din substanta ce se cerea liric exprimata, intregita prin consistente acumulari, la care si maestrul si-a adus contributia binefacatoare. Dupa destainuirile poetei rolul acesta l-a indeplinit poetul Eugen Evu.
Nu cunosc alte ecouri ale cartilor editate pana acum, in afara celor din prefetele si postfetele volumelor in discutie, din care se pot retine insa observatii pertinente pentru profilul poetic al autoarei, unele apartinand tocmai celor care au vegheat inceputurile ei poetice si au contribuit la formarea ei culturala.
S-a observat mai intai predominanta descrierii in lirica poetei, ceea ce poate insemna o dificultate in plus in receptarea poeziei actuale, pentru ca „descrierea este unicul lucru care pe lectorul de astazi nu-l incanta deloc.” Citind acum toate volumele autoarei sunt convins ca o asemenea poezie nu se putea produce fara descriere, ca insasi poetica ei se constituie pe baza unui mod de contemplatie care imprima imaginilor un caracter preponderent static. E o viziune care nu are cum se exprima altfel. De aici provin si alte caracteristici ale acestei lirici, care provoaca la un excurs mai amplu in jurul ei si al conditiei poeziei actuale.
S-a apreciat de asemenea ca volumul Glife transilvane „este un cer instelat de ganduri profunde, scrise intr-o maniera simpla si fara virtuozitate sau subtilitati inutile.” Spre a ajunge la aceasta simplitate autoarea a ucenicit, se pare, din greu, la scoala scrisului scurt, a expresiei concentrate, aproape ermetice si poate tocmai de aceea enigmatice si, pe alocuri, hieratice, pe care a gasit-o in cateva modele lirice de inalt prestigiu si indelungata traditie, de la noi sau din alte parti ale lumii. Simplitatea nu e doar un rezultat al uceniciei literare, ci si o masca lirica, in dosul careia se ascunde o gestatie mai indelungata, potrivit unui program de asimilare si apropriere de formule lirice moderne si de modéle prestigioase, din care nu lipsesc nici preocupari savante. In mod cert nu e spontaneitate, calitate care-i lipseste acestei poete „facute”, dar facuta cu rabdare, intr-un interval indelungat si cu dascali priceputi.

In prefata la volumul La rasarit, tremurul… criticul Gheorghe Perian face o observatie interesanta cu privire la soarta modernismului romanesc, care n-a disparut „ci doar s-a retras spre marginile literaturii, unde a gasit conditii prielnice de manifestare, fara a mai fi contestat sau tulburat de agitatia permanenta, confuza si inovatoare a centrului.” Chiar daca astazi raportul intre centru si periferie are alta configuratie, retragerea in fata agresivitatii de confrerie a postmodernismului, grabit sa ocupe orice loc ce promite sa devina centru, pare a fi singurul mod de supravietuire a modernismului. E una din consecintele fazei dionisiace de la schimbarea de paradigma mitica, intervenita odata cu schimbarea tipului de societate.
Indiferent de tabloul periodizarii literare, modernismul a insemnat o experienta literara de neeludat in evolutia literaturii nationale si in formarea noilor generatii. Identificarea unor influente ale lui Lucian Blaga ori Nichita Stanescu in opera oricarui poet nu poate fi decat un semn de valoare culturala cel putin, daca nu si de elevatie artistica. Criticul este inclinat sa creada ca poeta din Orastie e un produs al unui astfel de modernism marginalizat, retras in desavarsirea sapientiala a programului sau estetic.
Daca mentinerea in limitele modernismului, fie el si marginalizat, este mai putin asteptata la o poeta contemporana, orientarea blagiana a meditatiei nu mai surprinde la o poeta ardeleanca. In fireasca prelungire expresionista meditatia coboara spre momentele primordiale ale lumii, acolo unde se poate mai bine intrezari zamislirea lucrurilor din unitatea contrariilor. De cate ori ne indreptam spre UNU, ne apropiem de Origine, de momentul din care se desprind toate si in semnele caruia sunt inscrise traiectele si destinele tuturor celor ale lumii.
Originea nu este neaparat capat dinspre infinit al lumii si al existentei, ci mai degraba un centru care contine obligatoriu si celalalt capat, al celuilalt infinit, salas emblematic al energiilor si al materiei, nucleu generativ al lumii cu cele alcatuitoare ale ei. Dualitatea principiilor se identifica si ca sens, astfel ca in origine poate sa se afle inceputul unui sens si sfarsitul celuilalt, originea fiind permanent simultana cu ambele sensuri si cu toate principiile sau dimensiunile esentiale ce au participat la alcatuirea lucrurilor lumii. Asa se explica oarecum si aspectul tematic surprinzator al acestei poezii care s-a bucurat de frumoase si concrete aprecieri.
Imaginatia poetica imprima acestui nucleu generativ configuratie de monada si expresiei lui lirice caracter de simbol. In acest fel ne putem imaginea originea ca o emblema a existentei din care se poate contempla intregul traseu existential al tuturor elementelor, in ambele sensuri, de la geneza la extinctie si inapoi. Pentru aceasta viziunea poetica apeleaza la o structura apta sa exprime simultaneitatea contrariilor, la paradox, ceea ce imprima liricii un caracter contemplativ, reflexiv, sapiential. Unul dintre ele este Paradox absolut:
„Ceea ce numim viata
Este de fapt stingere
Sopti piatra
Unui fir de nisip.”
Autoarea vede in fenomene nu numai principiul manifest, ci si contrariul lui, continut latent in aceleasi fenomene, pentru ca „naturii ii place sa se ascunda”, dupa cum spunea Heraclit. Asa apar figura si umbra, viata si moartea, lumina si intunericul, staticul si dinamicul, dar mai cu seama piatra si raul, expresie metaforica a acestei viziuni extrapolate. Ea nu-si insoteste descoperirile acestea „fenomenologice” cu entuziasme infantile si exuberante juvenile, ci cu o expresie concentrata in care insa isi face obligatoriu loc si mirarea. In haloul acestei stari psihice isi invaluie revelatiile cunoasterii contemplative si tot astfel le si comunica cititorului.
Mirarea imprima firesc poeziei sentimentul miraculosului, accentuat atunci cand reflectia ajunge, ca in expresionism, la elementele primordiale, temeiurile pe care, descoperindu-le cu aceeasi mirare, grecii antici si-au inaltat edificiile fizice si metafizice ale civilizatiei si culturii lor exemplare.
Un asemenea loc miraculos este Rasaritul. El se constituie, ca o monada leibnitziana sau ca un „aleph” al lui Louis Borges, intr-un moment incipient, originar, reiterat cu fiecare mirare a noastra, care, la randul ei, cuprinde genuin o interogatie. Imaginea lui ne atrage atentia asupra unui model cultural semantic implicat structural in aceasta lirica usor ekstatica si hieratica, cautatoare de semnificatii adanci si totodata tematoare sa nu destrame haloul de mister al lucrurilor rechemate spre contemplare de gratia inspiratiei lirice. Trebuie o cugetare tentata de chemarile inceputurilor si ale predestinarilor firii, un spirit blagian pentru a accede, la aceste temeiuri. E nevoie de o adevarata „fereastra fenomenologica” spre a le contempla si a le rechema in actualitatea cugetului si simtirii noastre. S-a spus de altfel ca adevarata cheie pentru lectura acestor versuri o ofera „interogatia mirata”, care imprima universului ei liric substantialitate si vitalitate.

Alexandru ZOTTA

Elena Daniela Rujoiu SGONDEA
Transfigurare

Cautand sensul muzicii
Voi intra in pietre
Mladios
Melodios
Subtire
Sa se exprime
Miscarea.

Pietre vorbind

Pietre, voi,
Stinse oglinzi
Ale soarelui.
In voi tace
ultimul strigat.
Pietrele vad

Pe joase frecvente
Pulseaza vibratia
Pietrele vad
Rotunjindu-se.

Transfigurare

Cercando il senso della musica
Entrerò nelle pietre
Ondegiante
Melodioso
Sottile
Per esprimere
Il muovimento.
Pietre parlando

Pietre,Voi,
Specchi spenti
Dal sole
In Voi tace
L’ultimo urlo.
Le pietre vedono

Di basse frequenze
Pulsa vibrazione
Le pietre vedono
Arrotondandosi.

Pietrele respira

Intre doua glaciatiuni
Sub acelasi soare
apele respira
primordialul din ape.

Marginalii la Semnul Isar, de Theodor Damian

On March 3, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Cei care printre noi sunt si traducatori stiu foarte bine cat de greu este uneori sa traduci un text. La o prima vedere il citesti, il intelegi, constati ca are un limbaj accesibil si-ti spui in sinea ta ,,e OK, il pot traduce’’. Surpriza apare cand treci efectiv la treaba si vezi ca expresii simple pe care le intelegi bine, iti ridica bariere lingvistice, sau cand vezi ca textul poate avea mai multe interpretari. Abia atunci este foarte greu sa decizi. Toate sunt corecte, toate ti-ar placea. Dar, intr-o traducere, nu le poti reda pe toate, pentru ca doar la una trebuie sa fie ,,aleasa’’. Este foarte greu sa decizi, pentru ca in acelasi timp esti si cititor, dar si pentru ca trebuie sa fii fidel fata de textul original. Mai multe variante nu fac decat sa ingreuneze situatia, accentuand acel embarras du choix. Dilema este greu de rezolvat, cu atat mai mult cu cat traducatorul este singur in fata computerului, numai cu traducerea lui. Emotia incepe din momentul in care, cartea este tiparita si distribuita. Ochi, minti, energii, spirite mai mult sau mai putin luminate, mai mult sau mai putin binevoitoare, mai mult sau mai putin exigente, analizeaza si interpreteaza fiecare cuvant tradus. De ce asa si nu asa? Framantarea aceasta continua apartine, in egala masura, autorului, dar si traducatorului din momentul in care primeste cartea si o preia. De fapt, preia soarta ei. Dupa un timp, cand textul s-a depus si s-a asezat in minte, dar mai ales in suflet, ceea ce ai tradus candva, poate sa-ti placa sau poate sa nu-ti mai placa. Cartea aceea, traducerea ta, ramane prietenul tau intr-o permannta schimbare, transformare. Plurivalenta unei expresii din textul original poate deveni apasatoare, obsesiva, dilematica. Plurisemantismul, cu nenumaratele lui trimiteri, in progresie geometrica uneori, joaca renghiuri; rezulta deci, ca trepidatia cvasi- empatica a traducatorului intre cuvantul poetului ( de) tradus ( de echivalat transfigurativ- semantic, vezi procedeul Sorkin), in triunghiul bermuda al conjucturii, a travaliului, uneori acribic, intre sensurile textului originar ce se vor transferate cat mai fidele ca esente, euristic si eufonic, ci nu ornamentici.., ca patos poetic, ci nu coruptie in prozaic, asa cum constatam uneori.. ( Un prieten poet imi atragea atentia asupra unui hiatus intre traducatorul –om si traducatorul- computer : « traducerea computerului, programat dar fara simtire proprie..,spune el, este act al absurdului semiotic…,arta poetica nu mai trece de la suflet la suflet,ci de la suflet ( creatorul tradus), la ilizibil »..La urma urmei dilema ramane acel « hiatus » stihial dintre traduttore si tradittore, dintre literal si literar…Cel ce traduce – transfera semantic, preia si decanteaza chinul creatorului, il comunica relevant, ca un purtator de cuvant al…cuvantului.. Riscul nostru, de vorbitori- scriitori ai unei limbi neo- latine ( romana) – este unul special atunci cand vom trans- spune poezia in engleza, este dilema a ceea ce Umberto Eco numea « limitele interpretarii ».Adica, pejorativ zicand, vom fi intre autor si cititorul englez, mesagerul ( epuizabil…)- « de la Anna la Caiafa ».
In seriozitatea situatiei date, fiecare interpreteaza acelasi text in functie de pregatirea, caracterul, apropierea fata de acesta sau de curentul literar caruia ii apartine, sau in functie de interesul pe care textul il starneste, sau de cine stie ce alte criterii, uneori nebanuite. In prefata la ,,Rugaciuni in infern’’ de Theodor Damian (Editura AXA – 2000, 103 p.), Nicolae Manolescu se opreste asupra poeziei Cel putin o caiafa, ,,o frumoasa poezie, care justifica titlul intregului volum. Da, rugaciunile sunt in infern pentru ca acela care se roaga nu traieste in castitatea celesta, ci in promiscuitatea celesta, pentru ca e supus tentatiilor, pentru ca sfintenia reprezinta, in cazul lui, un deziderat, nu o implinire. Sfintii nu scriu poezii. Numai pacatosii au acest viciu nepedepsit, ca si acela al lecturii’’: ,,Cand pui urechea peste lucruri/ auzi inlauntrul lor o cadenta/ ce bate ca genunchii/ noului botezat/ in apa sfintita din cristelnita.// In fiecare lucru/ se afla cel putin un ascet/ marturisind pe Logosul divin/ si cel putin o caiafa/ ce va veghea/ ca el sa fie rastignit pe deplin.’’ Este un mod de intelegere, interpretare si abordare.
Dintr-un alt punct de vedere poetul sau omul, traducatorul si, in final, cititorul, incearca sa observe lucruri, sau sa le auda vocea interioara, tanjind dupa intelegerea lor in profunzime, dorindu-si patrunderea in esenta lor, in puritatea profund luminoasa si de origine divina a vietii: ,,zbaterea ca genunchii/ noului botezat/ in apa sfintita din cristelnita’’ este, de fapt, neputinta disperata din spirit, din suflet, de a ajunge la esenta pura, la lucrul primordial si divin, ce rezista si apare ciclic, intr-o cadenta perfecta, generatoare de noi energii. Ascultati sufletul lucrurilor, lipiti-va urechea de ele, incercati sa pastrati aceeasi cadenta care a fost (con)-sfintita de ,,apa sfintita din cristelnita’’, apa primordiala, topindu-va in ea, refacand cu fiecare botez legatura cu momentul de inceput al lumii, intorcandu-va la acea vreme initiala, cand ,,Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor’’ (,,Biblia’’, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane Bucuresti, 1988, Facerea, Cap. 1:2, p. 11), purificandu-va! Logosul divin, care a fost dintru inceputuri, venind si fiind de la Dumnezeu, adica de la EL, a toate Facatorul si Dumnezeu fiind insusi Logosul divin, vor avea sa re-vada ciclic in vegherea lor, tradarea Caiafei si asumarea tuturor pacatelor prin rastignire. Nu exista lucru, care sa nu ne aminteasca si sa nu marturiseasca ,,Logosul divin’’, nu exista lucru in care sa nu se afle dihotomia Logos divin / caiafa. Ba mai mult decat atat, in poezia (30) (,,Semnul Isar’’, Editura Calauza v.b., 2011, 240 pp.), Theodor Damian insista si ne confirma ca pentru a intelege Universul, lumea, rostul nostru aici, precum si de ce avem o cruce, ce ne-a fost data spre a o purta si care nu este mai grea decat ceea ce putem noi duce, avem incredibil, pana la sfarsit, nevoie de o Caiafa: ,,noi n-am putea-o duce/ dar ca sa-ntelegi lucrul acesta/ iti trebuie o caiafa si-o cruce’’ (ceea ce in traducere ar suna asa: ‘’we could not carry it along and across/ because for you to understand this thing/ you would need a Caiaphas and a cross’’).
Poet, traducator, adica traduttore sau traditore, sau cititor, vor fi intotdeauna ,,rastigniti pe deplin’’, impartiti intre Logosul divin, Cuvantul, EL Creator si Caiafa tradator, in singurul lucru care ne-a mai ramas: ,,iti trebuie sa stai in pustiul de seara/ pana la capat/ iara si iara’’ (30) sau “you would need to stay in the evening emptiness/ till the end/ and endless” (30). Dupa un timp reiei cartea tradusa, o citesti. Bucuria este complexa. Pe de o parte, te bucuri ca ai inteles bine ideea si sufletul autorului, pe de alta parte, te bucuri de reusita ta interpretativa, transpusa lingvistic in mod inspirat si fericit, sau mai schimbi cate ceva pe ici pe colo, banale cuvinte de legatura ce uneori ingreuneaza ritmul textului, poate o mica expresie pe care dupa o vreme de detasare fata de textul tradus, o gasesti mai adecvata. Rezulta de aici ca traducatorul nu este doar un simplu substantiv comun, ci un organism viu, un prieten. Doar traducatorul este cel care imprumuta putin din ,,tradare’’, rezervandu-si, pe de o parte, ,,dreptul’’ de a alerga de la Anna la Caiafa ca sa poata intelege cat mai bine si sa se perfectioneze in traducerea putin ,,tradatoare’’ a textului. Interpretul unui astfel de text este cate putin din toate: este traduttore, este putin traditore fata de autor si fata de textul original si, in final, alearga cu speranta de la Anna la Caiafa, sau ii poate face chiar el, atat pe autor cat si pe cititor sa fie in aceasta pozitie de alergator, prin noua interpretare si valoare literara pe care le da textului creat.

Muguras Maria PETRESCU

CATE CEVA DESPRE LITERATURA CRESTINA

On March 3, 2011 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Literatura crestina pare a fi in stagnare. O anumita atitudine a oamenilor care slujesc in culte autorizate sau in Biserica, gripeaza fenomenul lansarii unor opere bazate pe valorile crestine si a unor scriitori care au ca tema a preocuparilor lor valorile crestine.
Este o teama ca dogma sa nu fie afectata. In aparenta teologii au dreptate, pana unde poate un simplu scriitor sa interpreteze Scriptura si sa scrie in lumina Duhului Sfant ?
Teologii si-au rezervat o anumita libertate de a interpreta faptele, oamenii, masajul divin. Considera ca au autoritatea sa o faca.
Problema nu este noua in peisajul literaturii in general. Se stie ca literatura crestina este un mijloc de evanghelizare a lumii, o metoda de a face misiune.
Analizand fenomenul, putem sa apreciem cateva situatii:
–    Exista autori care de la bun inceput scriu dupa moda teologica punand accentul pe mesajul educativ, scriu intr-un fel la comanda, pe teme date, frust, fara talent, inventand povestiri aparent simple, pentru a ajunge la cititorul obisnuit, dornic de semne … Acesti autori pot fi subventionati de biserici, asociatii crestine, au vanzarea asigurata, editurilor de genul acesta le merge bine, cartile se vand in biserici, la adunari, etc. Metoda este aplicabila si la propaganda oficiala si pana la un punct este utila, dar exista un punct unde kich-ul este prezent, diletantismul e la moda, superficialitatea primeaza.
–    Exista si scriitori care sunt sinceri, Scriptura e un loc spiritual important, le marcheaza viata, iar temele pe care le abordeaza in operele lor sunt bazate pe valori crestine, pe idei corecte, pe principii morale adanci. Luandu-si libertatea de a crea o opera literara bazata de valori crestine in mod original nu intra neaparat in sfera de interes a bisericii, munca lor este privita ca o toana, ca o pasiune secundara, idei singulare si departate de viata bisericii. Apoi mai este o problema, preotii ori pastorii, dupa cum este organizata biserica respectiva, nu au capacitatea de a administra spiritual oameni cu astfel de daruri, ii obosesc artistii, mai mult, ii contrariaza, apoi apar ca dusmani ai adunarilor pentru ca darurile lor aduc ceva nou, ceva care suna ciudat.
–    Exista mari scriitori care au scris carti curajoase, pe teme controversate sau teme solide, plecand de la textul Biblic. Au scris la o varsta matura, cand numele lor era deja cunoscut, stabilizat si reprezentau o voce. Au considerat ca e de datoria lor sa-si dea zeciuiala in modul acesta, ofranda pentru Dumnezeu, sincer, direct, cutremurator.
Totusi Scriptura ofera teme interesante pentru scriitor, pentru artist in general.
In cartea Osea este scrisa o interesanta povestire, actuala si dureros de reala. Un om a lui Dumnezeu, avand o credinta sincera, va trebui sa traiasca si sa convietuiasca alaturi de Gomera, o curva si sa o iubeasca pana la sfarsit, cu toate consecintele. Sfintenia si curvia alaturate. Care biserica va accepta o opera literara in care un preot sau pastor ar fi personajul principal al unui roman avand sotie o femeie curva si trebuind sa o iubeasca pana la capat, fara sa o poata parasi. Si totusi Dumnezeu i-a cerut lui Osea sa aiba de sotie pe Gomera, pentru a transmite un mesaj poporului pacatos despre dragostea nemarginita si neinteleasa a lui Dumnezeu pentru om.
In Cartea Ezechiel autorul aseamana pe Israel cu o fata abandonata crescuta cu drag, ajunsa femeie frumoasa si ajungand sa curveasca si, inca pe bani, cu alti straini, cu barbati din lume, uitand pe Dumnezeu. Metafora este relevanta, dar imaginea e dura, dar reala. Totusi care preot sau pastor ar accepta un roman actual scris in modul acesta, cu trimiteri clare avand ca fundal Biserica .
Exemplele ar putea continua. Scriptura e plina de viata, iar un scriitor va gasit mereu teme actuale, luand ca reper naratiunile cartilor sfinte.
Majoritatea teologilor scriu in studiile lor ca biserica are nevoie de revigorare, ca oamenii au nevoie de un mesaj pertinent care sa le consolideze viata. De inviorare. Oamenii care accepta sa se transforme, lucrati de Cuvantul divin pot aduce ceva interesant, nou.
Dumnezeu insa a aratat omului solutia: „ Psa. 36:9 Caci la Tine este izvorul vietii; prin lumina Ta vedem lumina. – Psalmul 36 din Scriptura.

Constantin Stancu,
Tara Hategului

Lasatul Secului intr-un sat din inima Olteniei

On March 1, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Tocmai cand Sarbatorile de Iarna deveneau amintire, in anii cand inca mai purtam in suflet mirajul basmelor cu feti frumosi si ilene cosnanzene, satul dintre luncile Oltului se imbraca intr-un fel de abur caldut si strapungea cosurile caselor ce pareau de turta dulce. Aveam si de ce sa simt asa, o data in an era seara de Lasatul Postului de Peste. Asteptam cu infrigurare acea seara si aveam motivele mele. De cum se insera, imi pregateam nuiaua, o asezam dupa usa, ca nu cumva s-o vada tata, altfel Lasatul Secului trecea fara ca eu sa iau drumul in sus, spre capatul celalalt al satului, unde sta nasul si astepta sa vina finul, adica eu, sa-i sarute mana. Era plina ulita de fini mici si piperniciti care se zgribuleau pe langa gard spre casele nasilor de botez. Era un fel de pelerinaj al micului spre mare, al celui slab spre cel tare, al celui nestiutor spre cel de toate aflator. Tin minte ca in timpul unui an intreg tata ma speria cu nasul, dar nu sub forma de bai-bau, ci in senasul ca, daca faceam o trasnaie, auzea nasul si nu ma mai lasa sa-i pup mana si sa ma ierte, astfel eu eram pagubit de doua ori, una de iertarea micilor pacate facute cu fetele de leatul meu pe care, cand le prindeam la inghesuiala le controlam daca li s-a umflat bluza la piept si a doua ca ramaneam fara cei cativa banuti asezati in palma
Nici pomeneala ca nasul sa fie suparat pe mine, mai ales cand afla de nazdravaniile mele, ba se punea pe un ras sanatos, cum numai un taran sadea o putea face
Lasa capul pe spate si radea de ziceai ca tuna din senin a bucurie
“Asa, ba, fine”, zicea, si iar se punea pe ras. Eu roseam tot, dar el un ma vedea, tocmai ii duceam mana la frunte dupa ce i-o sarutam. Tata, ca un soldat instruit, ramasese asa din armata, dar mai ales din anii de prizonierat, astepta afara, pe prispa, isi facea de lucru cu cainele , bucuros nevoie mare ca avea sa primeasca mancare cat nu ar primi in alte zile din an. Aproape ca nici nu-i da atentie, sta tolanit pe prag si ciulea urechile la orice zgomot din casa. Masa intinsa in mijlocul casei, patura cea noua pe pat, focul in soba duduia de zor, iar pisica torcea a bine, cum zicea maestrul Nicolae Fulga, plecat dintre noi tot intr-un inceput de martie, oala cu capac din care tasnea mirosul de tuica fiarta, presurile tesute de nasa, vorba vine, ca erau facute de o femeie de la Greci pe care toata vara o vedeai intinzand ata alba pe garduri pentru urzeala, intregeau atmosfera de sarbatoare care marca inceputul celor sase saptamani de post. Cum era firesc, incepeam de la nasul care ma astepta cocotat intre perne, in varful patului, avea naduf, se astupa daca nu avea toate pernele la spate. Dupa ce se minuna cat de mare m-am facut, desi ma vazuse cu doua zile inainte cand venisem cu tata “in recunoastere”, ma mangaia pe crestet, apoi imi da smechereste un bobarnac peste ceafa. Zicea ca asa e bine, altfel, daca nu da el, da altul si nu dadea cu mila
Cand ieseam afara, racoarea serii amortite de sfarsitul lui februarie, sau inceputul lui martie, imi rosea obrajii mai rau ca ai lui nasu de atata tuica fiarta. Cei cativa lei care poposisera in buzunarul de la haina erau deja arvuniti, deja stiam unde sa asez cartile pe care voiam sa le am, cu toate ca cizmele nu mai depuneau niciun efort in a opri frigul si zapada peticita de pe ulita. Nu mai simteam nimic, poate doar o urma de regret ca, pana la anul, s-ar putea ca locul in care sta nasul sa ramana gol, dupa cum rasufla de greu. Nu a fost asa, ma speriam eu degeaba, se pare ca tuica fiarta il colora destul pentru ca paloarea sa puna stapanire pe el.
Am mai facut zeci de drumuri spre casa lui, el tot acolo era, numai ca timpul trecuse peste el ca si peste mine, dar noi tot o tineam cu ”sarutatul mainii” de Lasatul de Sec. Exista in aer o combinatie de bine si cald incat nu puteai sa gandesti altfel, nu puteai fii tu insuti daca nu te aplecai la cele sfinte ale noastre, nu puteai merge mai departe daca nu-ti faceai un mic proces de constiinta si nu te iertai cu cel caruia i-ai gresit, sub o forma sau alta. Capitolul “iertare” era unul care ne placea noua, baietilor, cel mai mult, pentru ca, atunci cand ne intalneam, in seara de Lasatul de Sec, ne ceream iertare la fete. Si cum poti demonstra acest lucru decat prin a pupa pe cel caruia ii soliciti iertare?
Cum noi deveniseram evlaviosi din fire, pupam tot ce intalneam, ca si cand toate pacatele lumii noi le-am fi savarsit. Nu aveau, saracele, ce sa faca, le prindeam la inghesuiala,cu mainile ocupate de cosul cu imparteala dusa pe la alte case din vecini, si le luam de gat, fara sa uitam a zice, ”sa fim iertati”. Dar si lor le placeaaaaa, mama, mama! Pai luau cosul cu pomana si se duceau tocmai in cealalta parte a satului, la o ruda careia in tot anul nu-i calca pragul, iar cand ajungea sa zica femeia “bogdaproste” nu avea decat pentru niste paine amestecata cu ciorba varsata din oala, cateva cornulete albite cu zahar pudra dar umezite de vin, si ultimele coaste de porc, oprite special pentru seara aceea, infipte in botul de mamaliga pus in paner, cu dedicatie pentru nu stiu care mort mai stirb. Si uite asa mai trecea inca un post pe langa altele impuse si lungi, care aveau sa vina cand eu insumi stau in varful patului.

Marin Trasca

SCULPTURI IN SUFLET

On February 24, 2011 By nelursIn NewsLeave a comment

CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
“Atelierele de lectura ale poetei Angela Baciu”
“Cenaclu Ion Chiric”

va invita sambata 26 februarie 2011, orele 16.00 in Club “Zod!ar”, la lansarea volumului de debut:

“SCULPTURI IN SUFLET” – Ed.”Sinteze” de Mihai MOISE

Evenimentul cuprinde lansarea cartii si poeme in lectura autorului.

Coordonator si moderator: Angela Baciu.
Va asteptam pentru autografe, intrarea este libera.

Va astept cu mult drag.

Angela Baciu
scriitor, membru U.S.R.
consilier cultural C.C.Sind.Gl

FENOMENUL PREVIZIONAR DE SORGINTE POETICA, LA ADRIAN BOTEZ

On February 24, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Studiile academice despre literatura intelectualista (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion…) ne atrag atentia ca, intre doua directii-generatii – antagonice (in cazul de fata, Vasile Militaru – Adrian Botez), una cultivand intropatia, iar cealalta obiectivismul structurilor estetice, se pastreaza cadrul social-istoric, filtrat prin spiritul cartezianismului, dintr-o scolastica de traditie religioasa, punandu-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally incoace, se numeste stilistica.   Vom porni spre a judeca latura obiectuala, in grad intelectual exprimata, prin care forma lingvistica devine pecete a sintaxei poetice, a multora dintre versurile lui Adrian Botez, de aceasta data in ultimul sau volum, Cartea Profetiilor (Editura Rafet – 2010) – structurata de cele patru capitole: 1. Cartea profetiilor, p. 5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, p. 45-87; 3. Cartea descantecelor, p. 89-119; 4. Cartea apocalipsei p. 121-134; in finalul cartii, exista o selectie a referintelor critice si note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune in fata unei situatii pe care nimeni nu o mai analizeaza ca raport sau dimensiune, in relatia emitent-receptor, si anume: Adrian Botez se adreseaza cititorului cult, pe cat posibil rafinat, in mod obligatoriu credincios si patriot, pentru ca orice poem se dovedeste a fi o constructie deliberata – si astfel il vom intelege, numai daca vom impartasi intentia ce-i sta la baza: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne – fierastrau la mari zabrele:/ sa nu-mi mai fie,-n noapte,-atat de greu/ sa-i strang – senin – mana Lui Dumnezeu! […] degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/ degeaba te urcasi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimti de liberare/ nu e deschisa pentru fiecare” (Pentru cine scriu eu, p.48) De aceasta data, pe „fundatia” poeziei religioase, dascalul de integritate culturala va construi, din liantul intuitiei, cu ceea ce realitatea deruleaza in societatea contemporana, poezia de consistenta profetica: „voi – care veti urma smintelii mele/ sa nu ma plangeti – ci sa luati aminte:/ n-am apucat sa spun multe cuvinte/ dar cate-am spus – va fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoana-n suflet – lumanare!” (Despre Hristos – tarziu, p. 115) Scrisul se realizeaza, in mare parte, cu ajutorul fantasmelor – activand ideologii din lumea reala, pe fondul emotiei contemplative a poeziei, cerandu-i-se cititorului de conditie elevata sa intre in rezonanta cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptatilor oarbe-ale mortii/ lepre tarasc peste apele-amiezii:/ demoni – ca viermii – in inima sortii/ podidit-au clopotnite – jalnici diezii!” …asociata fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura intretinuta tendentios la rang superlativ: „ce bezna-n lumina! cutremur de crez!/ bolnavele maduvi de ceasuri prelinse/ ne cara – cu viata cu tot – si-s incinse:/ refuz sa plutesc – intr-un dangat cu miez…” (Jungla dreptatilor oarbe-ale mortii, p. 55) Acest refuz de a consimti intr-un fel decesul spiritual (insusit si de subsemnatul) ni-l infatiseaza pe Adrian Botez sprijinindu-se cu piosenie pe soliditatea traditiilor – in care motivul moral superior determina actul atitudinii, ce abordeaza si fixeaza fragmentele unei lumi faramitate: „ce-a mai ramas din tara asta – demn?/ doar muntii convorbesc cu Dumnezeu-/ doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ …de ne-ar strivi pe noi – paduchi: al Tarfei semn!” (Ce-a mai ramas din tara asta?… p.22). Faptul ca s-a marcat cu majuscula echivalentul unei ere (al Tarfei semn) ne demonstreaza un soi de contradictie spirituala, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, initiatorul acestui gen de arta. De fapt, in poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixeaza pana la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinseca. Prin caracterul activ pe care il tradeaza cu usurinta limbajul conventiilor sociale, in formularea tuturor acestor aspecte il descoperim si in cu totul alt gen de ironie pamfletara (prin sfichiuire), adresata factorului de decizie viciat (in speta liderului politic) : „prea multa sperma azvarlita la canal/ prea mult strain in laptele de mama:/ e jalnic sa devii din om – semnal/ si rau – cand muntele – nisip se farma.” […] „ …unde esti, unde – Codru Dumnezeu?/ respir cenusi – din ce in ce mai greu…” Aceasta este o caracterizare continuata de obtinerea fizionomiei „copilului din flori” (retinem strainul din laptele de mama, n.n.) Limbajul acesta este un instrument al actiunii de complicitate – subinteleasa – cu cititorul regasit in tensiunea spirituala a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intentiei estetice, prin faptul ca neologismul include metafora proverbiala, la un moment dat – reprodus fiind intr-un vocabular retoric: „ai fost scapat din pantec – in hazna/ si garnisit : bulbuci de ras prostesc…/ nu esti slavit de pasari – o cazma/ iti tine loc de Arborele-obstesc!” (Prea mult si prea putin, p. 84).
Dupa ce acuza vehement pe acei propagandisti ai lumii intunericului, ai declinului moral, vom observa incercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, ratacitul din bezna, la lumina pe calea credintei consecvente, confirmandu-ne ca detine o constiinta incadrata maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iarta pe altii adesea, niciodata pe tine insuti) : „sa vii – de Craciun/ cu mine – in aceeasi biserica/ friguroasa – tu javra/ umflata/ buburoasa!/ sa-L privesti – dimpreuna cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel/ Pribeag si sarac/ Scuipat si Umilit!/ nu se cade sa-ti cauti/ tu – un Dumnezeu mai/ calduros decat al/ meu: ori suntem copiii/ aceluiasi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/ zgribulit – va/ bate razboi crancen – cu/ Veneticul tau – potrivit din/ burta si gusa – cu/ ticalosia ta – putind/ incinsa si ranceda – cat si/ credinta-ti!/ vino cu/ mine – tu jivina bortoasa – la incercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!” (Vino cu mine, p. 71)   Este vizibila similitudinea punctului de vedere crestin ortodox cu cel al lui Vasile Militaru, unde se consuma o constiinta a timpului, identificand tocmai in acest paralelism structura-fenomen, substratul leibnizian: „ eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine” (Masina realizata prin arta, nu este o masina partiala). Chiar si Leibniz constata faptul ca amprenta artei modifica esentialitatea tehnicului ca realizare, in timp ce tehnica, la randul ei, mediaza expresia esentialitatii. Doar determinarea actului creator – atat la Militaru, cat si la Botez – ramane legata de inspiratia filosofico-religioasa. Cateva repere importante de ordin tehnic extraarticulare, la nivelul formei si continutului, se cer a fi explicate in detaliu, deoarece se evidentiaza flexiunile, corelatia dintre eufonie si forta verbului, la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltata inspiratie: „stiu ca trebuie sa stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru fete, p.12) sau: „zadarnica este/ lepadarea de sine/ tarzie – a/ omului” (Prea tarziu, p.14). Asadar, nu este vorba de o schimbare autonoma a formelor, ci de o modificare a functiei poetice, in raportul accent lexical-cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez isi muzicalizeaza poemele deriva din existentialismul sartrian, prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, in favoarea preceptelor religioase stramosesti, ca baza a revigorarii factorului educational si, mai departe, redobandirea valorii spirituale a Neamului: „intr-o lume in care diavolii ne scriu leacuri/ nu se intampla decat farse, crime… fleacuri!/ sa te intorci acasa – lenes – fara cap/ e chiar normal – nicicum un handicap!/ […] a trada – huli – distruge,-e – un lucru bun/ necesar- hranace – cat un „big” dejun: […] caligrafiem pe cer minuni de-obraznicie/ toata ziua ne spreiem cu blasfemie” (Leac pentru aceasta lume, p. 82). Indemn, atitudine efervescenta, poet dominat de dorinta de a trezi, „din somnul cel de veci”, Natiunea: „dati jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i tara unde mor copiii -/ demonii sa-i inlocuiasca-s gata!” (Aceasta-i tara unde mor copiii, p.111). Adrian Botez are si nota de penalizare atribuita, la fel de prompt, „surzimii” : „vorbesti, vorbesti… – degeaba, pentru viduri – / vorbesti o limba a mutilor de tara:/ oricat te urci pe scara planetara/ te huiduie amoebele, in triburi! […] „batjocura tacerii te ucide” […] „profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lancezi pe muchia de atom – / esti doar o umbra pe un zid, in luna” (Batjocura tacerii, p. 54).
          Bineanteles ca Materiam superabat opus, si in cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul sa ia forma si intensitatea starilor din mediul conviv. Aici, intr-o intimitate desavarsita, poetul isi descarca versului, tensiunile adancimilor sufletesti – unde stilistica detine actul de creatie a viziunii asupra lumii, prin natura filosofico-rationala, estetico – poetica: „batrane Doamne – intre – intunecate/ crengurile Tale – imi caut/ inima” […] e atata negraita/ Lumina – clocotinda tacere – asteptare ramasa/ ingerilor – in frunzisul din care/ spre omenirea-nsaracita dezlegatu-s-au in sfarsit/ glorioase – Radacinile Izvorate-ale/ Graiului-Graalului” (Graiul Graalul, p.15) …. continuand, in acelasi ton, sa divulge slabiciuni si profetii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social… sufletul care se vede impins sa se exprime plin de clocotul trairii intense: „intre fulger si/ tunet – se desfasoara fiintarea/ mea: Dumnezeu fulgera – chiar/ trasneste – inspirat de puritatea/ stancilor – iar eu/ eu – puturosul om – intarzii/ potrivind sunetele/ tunetului – sa ia urma – sontac-sontac/ Ei – Triumfalei intru/ Fastul Exploziei Facerii/ Lumini./ Poezie – ajunge- L din urma pe/ Nevazutul Cosmic – sau macar pe/ Distinsul Dirijor!” (Intre fulger si tunet, p.37)    Adevarul cum ca poeticitatea unei poezii consta in modul coerent al sentimentului indus de social, alternat de intuitie, care nu este altceva decat o viziune penetranta asupra realitatii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca si o impacare cu sine si cu lumea: „cand El ma va chema – se va face/ liniste in padure: razele lunii se vor/ impletici printre cele – ale / soarelui – aiurare de/ zodii.” […] „timpul inselarii s-a ghemuit/ spaimantat de moarte – la picioarele/ mele: gafaie cumplit – gata-gata sa/ sparga crustele de lumina-ale/ stelelor” (Cand El ma va chema, p. 41).
Cata forta are metafora boteziana, descifrata prin descrierea pasului facut peste pragul vietii in moarte, si inaltarea sufletului la stele… Vom lasa alte aspecte constatatoare asupra cartii in seama distinsului cititor, iar noi vom incheia tema analitica, exprimandu-ne convingerea ca Adrian Botez isi completeaza opera cu inca un succes editorial.

Cristian NEAGU

INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE

On February 23, 2011 By nelursIn InterviewLeave a comment

George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!

Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!

Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.

George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?

Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.

George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.

Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic. Continuati va rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.

George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.

Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.

In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.

George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?

Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.

La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.

Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.

George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.

George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.

Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?

Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.

O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.

In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?

Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului. Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:

–   in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
–   mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
–   si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti

Cu Martin la sala Concordia, cenaclul Lucian Blaga, 1976

On February 18, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Gelu DELASTREI
Arhive cu si fara scopalamina….
Fragmente din jurnale nepierdute
…Regimul Ceausescu a vandut pe valuta unor tari ca Israelul, sub pretextul pseudo- umanitar ” reintregirea familiei”, sute de mii de cetateni romani de etnie evreiasca, respectiv Germaniei occidentale, pe sasi si pe svabi. Ungurii au avut un „ parleaz” mai aparte, refugiindu-se in Ungaria, de unde aveau mai usor poteci spre Austria sau Germania. Cateva mii de marci au platit rude din Germania pentru concitadinul hunedorean, prieten si coleg de cerc literar, Martin Szeghedi, despre care am scris in revista Provincia Corvina si in revista internet Agero din Germania ca si in pagini de memorialistica din seria “ Cartea intalnirilor” . Am de la el corespondenta cat de o carte si, o vreme, am stiut unul de altul, numai ca exista detalii in vietile fiecaruia ce trebuie sa ramana sub semnul discretiei si stocate in arhivele personale ale unui trecut ce nu incape intre copertile unei carti, nu ar face decat sa mentina rani deschise fie si ale memoriei. Martin era un om harnic si bun familist, si ca scriitor, castigase pe merit dreptul de a edita prima carte, in urma unui concurs national, la editura timisoreana Facla,( editor ar fi urmat sa fie Ion Anghel…),editura severa dar cu exigente maxime, unde eu insumi am concurat cu … de 303 candidati, debutand editorial si unde l-am recomandat apoi si pe el. Cartea se numea ” Plecarea poetilor” insa ea nu a mai aparut niciodata ( red. de carte Ion Anghel), deoarece Martin, care era ca si subsemnatul, urmarit de securitate, el mai ales pe motive etnice, nemtii fiind considerati ” tradatori” si suspecti de ” contacte cu spioni”, acuzati ca “ascultam Europa libera”, etc. In realitate ei mai aveau amaratul privilegiu de a primi macar de sarbatori cate un pachet controlat la vama Deva, incat ajungea jumatate la familia lor, deoarece trebuia sa ” unga” vamesii sau amici influenti….Unul dintre acesti “ amici” era turnator – asa cum am aflat din propriile-mi dosare de la securitate… La ce bun sa-l mai amarasc pe Martin cu dovezi . Asupra cenaclului erau presiuni si eu fiind salariat si avand in indrumare culturala tinerii care-l frecventau, mereu eram chestionat de ofiterul de resort, sau de activisti, asta pe langa infiltrarea in gruparea noastra de informatori, santajati sau ” benevoli”. Pe unii ii stiam si exista intre noi un soi de joc cinic, din care uneori ieseau scantei…Un ostil declarat chiar public, pe atunci el insusi urmarit de securitate, V.B., il insultase pe Martin ca ar fi ” lifta ungureasca, nici macar neamt” si ca poarta o camasa pe care era brodata cu verde o .. coronita verde, semn de …fascism! Tin minte ca asta era la o calatorie de grup la cetatile dacice, organizata de noi, in grup fiind Dan Constantinescu ( cel ulterior mort in exil in Germania), Neculai Chirica, seful cenaclului Flacara al sindicatelor, Petrisor Ciorobea, activist judetean la cultura, apoi inspector cu “ probleme de infestare religioasa”, la fosta Casa a Armatei din Deva, responsabil de miscarea literara, Ioan Evu, Eugen Evu si Mariana Pindaru- (Birgau). Cand astfel a fost jignit, Martin, om de peste 30 de ani, a izbucnit umilit in plans. Acel sovinism avea sa-l faca a izbucni in plans si pe el, pe atunci cadrist inspector personal la asa- numita Paza militarizata a fabricii de paine din Deva… cand, intr-o alta imprejurare, la Hunedoara, vajnicul activist de la C.C. si adjunctul lui Paunescu la revista ” Flacara”, Niculae Stoian, (lector la academia de partid Stefan Ghiorghiu) intr-o stare de betie avansata, certandu-se cu ” protejatul ” lui, pe care il publicase la “ Flacara”, l-a numit ” sarpe ciangau din cartioerele de cusitari din Bacau”….V.B. a izbucnit in plans si a parasit masa unde eram eu, fratele meu Ioan si viitoarea sotie a sa, Mariana Pindaru, care, desigur, nu a uita scena…( La “ Doi cocosi”…). Aceasta zizanie era si ea un efect al securismului care functiona in virtutea ” dezbina si vei cuceri”, iar falseturile ” patriotice” abundau, mai ales la unii atinsi de boala propagandei ceausiste. Nu intru in detalii in ceea ce ma priveste, deoarece in reviste, presa, carti, am redat sute de file despre propria-mi odisee a dosarelor, si efectelor hartuirii din acei ani 1980-1989… in cazul recent al premierii Nobel pentru literatura a Hertei Muller, am scris cateva insemnari, deoarece ea a fost sotia poetului roman de etnie germana Richard Wagner, temporar locuitor al Hunedoarei, si care deasemenea mi-a fost coleg de cenaclu literar, pe cand ne intalneam la clubul Siderurgistul in fiecarfe luni.. Wagner fiind profesor de literatura.Herta Muller avea sa ii devina sotie dupa plecarea lui la Timisoara, la filiala scriitorilor germani din Uniunea Scriitorilor, unde am fost deasemenea colegi ” de filiala USR”, cu Wiliam Totok, Nicolaus Berwanger, Herta Muler si Riki…Emigrati, sau mai bine zis vanduti statului german si ei, am corespondat dupa 1989 cu Riki, afland ca ei divortasera, iar ea si-a reluat numele de fata. Richard a murit se pare, apoi, la Berlin si mi-au ramas doar doua carti de-ale sale,trimise dupa 1990, poeme scrise aici dar si dupa plecare, cu acute biografice, protestatare, sau subtil contestatare, in care se evoca Hunedoara acelor ani crunti. La Timisoara aveau sa fie preluati de securistii de acelasi soi, iar Herta Muler, iata, avea sa ajunga celebra in lume abia dupa anii 2000, cand repetat a candidat si a fost nominalizata pentru un Nobel. Desigur, tema a prelevat si desigur exista in decernarea acestui premiu unele circumstante cu vadit caracter politic global, mesajul umanitar, drepturile omului, excesele regimurilor totalitare, cu atat mai mult ca era vorba de o minoritate germana din Romania, care suferea aceleasi sicane si frustrari ca si scriitorii romani sau maghiari, mai ales, numai ca nemtii aveau curaj contestatar mai puternic si sprijin teoretic din afara. Ca lider de grupare literara si salariat la cultura, atat pentru unguri ( scriitori si pictori), cat si pentru nemti, am suportat frecvent consecintele, hartuieli, amenintari, de la partid, securitate si militie. Orice greseala a unuia, era exploatata pentru a santaja, sau a recurta persoana pentru a le fi turnator, ” cu scop preventiv” deoarece, cum mi-a spus cinic anchetatorul meu cpt. Haicu Ion, ” daca am fi pe vremea lui Dej, ti-as fi bagat pistolu-n gura”! Dar asa, ei ” actionau preventiv”, adica prin intocmirea sistematica a dosarelor de urmarire informativa ( D.U.I.), , chemari la securitate, interogartorii, provocari, teste grafologice, expertize, verificari ale unor delatiuni, pana la a patrunde ilegal in locuinta in abesnta ta, a fotocopia, scotoci, instala microfoane, ( inlcusiv la biroul de la casa de cultura, ori la ” discutii cu numitul”, si chiar la mijloace mai ” moderne”, strecurarea in pahar a scopalaminei, care provoca reactii delirante, vorbire incoerenta, agitatie si depresie,etc.