Tag: literatura

AM REVAZUT IZVORUL!

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, poetry, RomaniaLeave a comment

E destul doar o clipa,
Ca sa-ti pierzi echilibrul
Si sa-ti simti rupta o aripa
Ce-ti ingreuneaza de tot zborul!

E destul doar o vorba naroada,
Ca sufletul tau alb sa ti-l roada
Si sa te trezesti pierdut in gandire,
Cand invinge, in tine, a ta fire…

E destul doar sa privesti balciul
Si sa-ti dai seama de instrainare;
Fie locul un vacarm din stadion
Sau in tacerea la-nmormantare!

E destul doar o clipa-n gandire,
Ca sa revii la pace si linistire!…
Si cat am nevoie si eu acuma de ea,
Ca sa am elixirul fericirii-n viata mea!

Prof. Dumitru Buhai
Cand am urcat in avionul ce urma sa ne duca spre Romania, mi s-a parut ca trec un deal si ajung intr-un sat romanesc, in care graiul strabun este pastrat cu sfintenie. Cuvintele ce le auzeam imprejur imi pareau versuri de cantec si melodia sufletului nascut langa apa de izvor… Si cuvintele ce le auzeam imi dadeau linistea ce-o cautam…
Pe valuri de nori si in zumzetul motoarelor, inconjurati de razele de soare si de albastrul cerului fara sfarsit, am calatorit ore in sir si am avut ragazul sa reflectez la vatra stramoseasca si la pretul ce l-am platit ca sa raman cu sufletul curat ca apa de izvor si cu credinta in Dumnezeu nealterata de valurile napraznice si reci ale vietii. De dragul parfumului si al frumusetii trandafirului, se merita sa induri si intepaturile dureroase ale unor spini ascunsi sub petalele rosii, galbene sau albe, ori sub frunzele de un verde crud, cum poti indura si tradarea, lacomia si trufia unor oameni de neomenie si plini de trufie!…
Aterizarea la Otopeni mi-a implinit dorul atator ani de speranta si surghiun… Mi se parea ca visul si realitatea se impletesc, iar spiritul mi se linisteste si ranile incep sa se vindece. Imi venea sa imbratisez pe oricine imi zambea sau se uita la noi uimit ca atatia romani revin sa-si regaseasca izvorul, sa respire aer romanesc si sa li se sature dorul de tara aceasta frumoasa, cu oameni de omenie, cu glia ce o numim „acasa”, impodobita de Dumnezeu ca o mireasa frumoasa… O, Romanie, ne-a adus la tine dorul de casa!…
Eram intr-o mare de oameni ce vorbeau in frumoasa romaneasca si parca fredonau un imn, o oda, un bocet, o balada, o doina, o elegie sau un basm… Ii ascultam pe oamenii acestia: frati si surori de neam cu mine, si-mi simteam sufletul linistit, regasindu-se in poezia graiului strabun…
Si mi-am inceput calatoria in cautarea izvorului, la Bucuresti: orasul vietii mele de pana la plecare in aventura credintei si a biruintei, ca sa ma satur de apa lui curata si sa-mi racoresc sufletul. Imi incepeam calatoria de revedere, dar si cea de fiu revenit sa-si vada casa parinteasca de sub glia stramoseasca, unde tarana din tarana se odihnea, si sa simta in fiecare fir de iarba ecoul pasilor strabunilor lui… Si pomii in floare, in strai de sarbatoare, parca, imi salutau sosirea, ca sa pasesc pe urmele pasilor parintilor si strabunilor mei ce mi-au lasat mostenire dorul si sufletul de omenie, ca si credinta in Dumnezeu, ca si iubirea pentru neamul meu…
Am vizitat biserici, unde am intalnit prieteni si frati, surori de credinta si de suferinta, prieteni cu inima sincera pentru Adevarul lui Dumnezeu; si mi s-a umplut inima de bucurie, cand am putut sa le marturisesc credinta constienta din sufletul meu… Am reintalnit colegi de scoala – altadata cu inima goala si fara credinta – dar acum, ingenunchind la altar si inchinandu-se cu mine, lui Dumnezeu. Ce bucurie pentru sufletul meu!… Si ce biruinta pentru Dumnezeu!
Ce surpriza fericita si bucurie am avut, in sufletul meu, cand am intalnit, in biserici, colegi, profesori sau ingineri, doctori, prieteni de scoala si oameni de toate profesiunile, inchinandu-se liberi lui Dumnezeu!…
Sa aflu ca in tara mea exista facultati, licee si scoli crestine a insemnat o implinire a unui vis al meu: sa-L vad in scolile din tara mea pe Dumnezeu… N-am fost de fata la schimbarile minunate facute in tara dorului meu, dar cu sufletul si cu rugaciunea m-am simtit parte din minunile acestea ale lui Dumnezeu pentru neamul meu…
La Resita si Orsova, am admirat noile locasuri de inchinaciune intr-un stil arhitectonic al zilelor noastre si cu conditiile cele mai moderne. M-am simtit si in aceste orase, ca si peste tot pe unde am colindat in tara, cu sufletul imbobocit intr-o realitate plina de bucurie, vazand ca Dumnezeu a readus libera credinta si in tara sufletului meu…
Intalnind atatia prieteni si sceptici intorsi la Dumnezeu, mi-am intarit – si eu – credinta in sufletul meu. Mi-au venit in minte cuvinte din Cuvantul lui Dumnezeu care vorbea – vocea Lui rasuna si astazi… – de multa vreme si neamului meu: „Omul va trebui sa-si plece in jos privirea semeata si ingamfarea lui va fi smerita; numai Domnul va fi inaltat in ziua aceea , caci este o zi a Domnului ostirilor impotriva oricarui om mandru si trufas, impotriva oricui se inalta, ca sa fie plecat…” (Isaia 2/11-12).
Am spus – si o spun – ca Dumnezeu vrea sa readuca la credinta si ascultare poporul roman, pentru ca vrea ca romanii, sau romancele sa nu piara , ci sa aiba viata, prin pocainta si credinta. Proorocul Zaharia transmite mesajul divin de chemare la ascultare, ca sa nu vina ceva mai greu si mai de nesuportat: „Intoarceti-va la Mine – zice Domnul ostirilor -; si ma voi intoarce si Eu la voi… Intoarceti-va de la faptele voastre rele!…” (Zaharia 1/3, 4-b).
In continuarea calatoriei, am poposit pe Valea Prahovei, locul unei parti din copilaria mea, acolo unde se afla giuvaierul Bucegilor nostri, unde muntii, padurile si raul Prahova isi etaleaza frumusetea si-ti dau curajul revenirii la matca. La Sinaia, mi-am mangaiat privirea pe frumusetile de pe Valea Furnica, de la Peles, Pelisor, Cota 1400, dar mi s-a innegurat privirea si am simtit cum tristetea isi cauta culcusul in sufletul meu la vizitarea orfelinatului din localitate, aflat langa manastirea, de pe povarnisul ce duce spre lumea de tacere si mister a muntilor Bucegi, cand mi-am amintit de trecut si am vazut prezentul. Ma gandeam, pe cand revedeam orfelinatul cu frumoasele lui alei, de pe coama de deal, dar si cand intalneam fetele triste si ingandurate ale copiilor orfani, cat ii iubeste de mult si le poarta de grija acestora Mantuitorul….
Sa ne apropiem de sufletul orfanilor cu gingasie si sa punem pe ranile sufletului lor balsamul de mangaiere si alinare; si uleiul binefacator al credintei si al sperantei, prin bunatate, omenie si dragoste sfanta. Cine face rau unui orfan se atinge de ochii lui Dumnezeu, caci El il iubeste si il ia, pentru totdeauna, sub pavaza Sa!…
La Busteni: mica cetate de granit, unde mi-am petrecut trei ani frumosi din copilarie, am calcat pe urmele ce le-am lasat pe cand incercam sa patrund tainele vietii si ale naturii ce o vedeam cu panorama muntilor Caraiman, mereu acoperiti de nori, si care, acum, cand am revenit de pe meleaguri straine, mi-au stamparat al meu dor, cand si-au aratat piscul cu crucea de beton si piatra de pe creasta lor, cand m-am apropiat de poalele Bucegilor. Vedeam aceeasi cruce, ca atunci cand aveam 12 ani, la marginea prapastiei, de straja inaltimilor, luminand cu lumina electrica trasa pana la ea, imprejurimile, luminitele becurilor ei vazandu-se pana departe. Crucea aceasta ce mi-a fascinat copilaria a ramas neclintita de vanturi si ploi, de zapezi furtunoase sau de frig sau de caldura si nici de rugina vremii, ci statea mai departe, de straja in varful de munte numit Caraiman, in lumea ei: lumea tacerii de stanca ce mi-a umplut si mie sufletul de mister si am sapat cuvinte in poemul

„Templul tacerii de stanca”…

La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…

M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…

Pe cer, au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala de vis!…
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele…

Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.

N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo: in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Isus…
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine, departe!…

Din Busteni, am urcat muntii Bucegi, la „Babele”, si, in ceata in care ne-a lasat funicularul, am simtit linistea de stanca. Soarele ne-a zambit doar cateva minute si ne-a dat ragazul sa admiram crucea misterioasa de pe varful Caraiman, martora din templul tacerii de stanca…
La orfelinatul de copii din Busteni m-am simtit ca acasa, dar am lasat, pentru cateva minute, sa ma cuprinda tristetea si nostalgia, intelegandu-i pe copilasii aceia, cu fetele acoperite de zambetele lor palide, cand ma priveau cu o curiozitate neobisnuita, iar vorbele lor, cand le rosteau, parca erau venite din ungherele ascunse ale sufletelor lor zbuciumate si lipsite de dragostea parinteasca, caci ei traiau greutatea cu care soarta stie, pe unii din noi, sa-i loveasca… Traiam sentimentele infratirii cu acesti copii fara copilarie…
Iarasi ma rugam lui Dumnezeu sa aiba grija de sufletele si viitorul lor… Ma rugam si ma rog lui Dumnezeu sa ne dea si noua: tuturor romanilor sa n-avem inimile paganilor, ci sa avem suflete pline de mila si bunatate, de gingasia intelegerii si iubirii semenului tau, caci si tu sau eu putem fi, oricand, intr-o situatie similar de precara, stand in fata sortii cu mana goala, sau la groapa mortii!…
Daca nu ne-am fi dus si pe litoral, poate nu s-ar fi realizat visul de a pasi pe urmele tineretii verzi ce a zburat…; si cu pescarusii galagiosi ce mi-au tinut tovarasie, in revarsatul multor zori, cand soarele abia incepea sa se iveasca ca un imparat infocat peste uscat si-ntinderea imensa de apa sarata si binecuvantata, din anii tineri si de mai tarziu…
Litoralul este o capodopera naturala pe chipul binecuvantat al Romaniei. M-am bucurat si am fost fericit la reintalnirea locurilor, unde am regasit imaginea unica a intalnirii infinitului cu finitul, a vesnicului cu temporalul, a nostalgiei si a bucuriei in fata peisajului, in auzul zumzetului sau vuietului valurilor marii, dar si in admiratia albastrului apei si a zarii, ca si in cea de rasarit sau apus de soare, ca si fericirea de a vedea orizontul din departare…

P.S. Un fragment din romanul meu „Emigrantii”, in curs de pregatire sa iasa la Lumina…

Zbor cazut intre aripi, Slavomir Almajan

On By nelursIn Christian Perspective, Inspirational, poetryLeave a comment

Se pare ca, Apocalipsa ca fenomen social al prezentului incita mase tot mai largi de oameni, dar, mai ales, creeaza acel fluid propice ganditorilor, duce la un spatiu ?i timp prin care personalitatile cele mai diverse ale Planetei se intorc cu mintea si  cu sufletul spre Divinitate. Omul religios al zilelor noastre nu mai este doar esantion de percepte insusite in numele unei religii anume, nu  se zbate , la polul opus, sa cucereasca ceea ce a mai ramas intreg din natura. Omul de azi isi cauta latura sa pierduta, spirituala, si interactioneaza cu semenii sai,- nu mai ramane singur in fata intrebarilor esentiale.
Dincolo de dogme religioase si granite istorice aparent ca fara de trecut, tot mai multi scriitori cauta esenta translatarii umanitatii prin segmentul temporar, revin la ideea  de Zbor.
,,Zbor cazut intre aripi,, se numeste si noua  carte semnata de Slavomir Almajan, un roman stabilit prin voia Domnului, in umbra frunzei de artar canadian, dar care este inca bantuit de dorul cel mare al Mesterului Manole, dor ancestral.
,,Vom incerca sa patrundem impreun? prin labirintul gandului uman in incercarea de a dovedi prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt
cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context mare, pe care suntem datori sa-l citim.”
Iata un citat din cartea despre care vorbim si care ne avertizeaza, cititori fiind, ca aveam de-a face, aici, cu un discurs ce are drept tinta tagma intelectulilor, spita celor care indiferent de  ideea care ii anima,- vin in agora cetatii universale pentru a-si marturisi  starea de conflict, in care se afla laolalta cu toata specia  noastra umana.
Slavomir Almajan este un  intelectual crestin indiscutabil si nu face rabat la sintagmele biblice pentru a-si arata pozitia pe care o are aici, pe Pamant.
ZBORUL este doar un motiv penrtu reflectia in fata unei oglinzi unde, cerul si pamantul devin, prin filosofie, Act cultural si… drept la Credinta.
Zborul, privit, de autor , ca simbol al libertatii,, nu exista in spatiul actual decat, prin corelarea lui cu aripile,,.
Interesanta, desi defel noua, ideea  prin care scriitorul crestin se opreste intr-o viziune dincolo de care lumea nu mai este antheica, nu mai tine de gravitatia lutului din care, ca oameni, am fost plamaditi. Ba, mai mult, Salvomir merge mai departe, ne asigua ca…,,Daca ar fi sa desenam diagrama arborelui genealogic al aripei, originea ei s-ar gasi in vremea de zamislire a primei respiratii…
Frumos spus si pentru ca autorul acestui volum de reflectii este un poet înnascut.
Poezia cuvintelor de care se foloseste autorul in cartea de fata, este o poezie a Vietii si a Mortii care nu pune punct creatiei divine.
,, Prima privire in sus a Creatorului a creat  aripile(….),, iata un gand de care omul Slavomir Almajan indrazneste, as zice, prometeic, sa se apropie  ca de soarele dumnezeirii.
Acesta lucrare, cartea, este ca un poem in proza, are puterea de-a despica frumos apele nelinistii noastre generale, sa ne faca partasi la aventura prin care Stiinta si Lucrarea Divinitatii sunt Alfa si Omega,-Dumnezeul Intreg spre care privim punand intrebari, cautand raspunsuri. Dar, autorul intervine mereu, puncteaza fara sa-si aroge paternitate ideii :
,,Procesul cunoasterii este mai degraba un proces al punerii intrebarilor decat un proces al gasirii raspunsurilor.,,Punctum!
,,Zbor cazut intre aripi,, este o carte care potriveste in acelasi puzzle al paginilor idei crestine si idei profane. O Carte in care limitele umane sunt ridicate, prin cunoasterea de sine, la apoteoza Inaltarii, a drumului in Lumina.
,,Da, omul este un zbor cazut intre aripi dar numai in tendinta lui de a fi independent fata de Dumnezeu. El este o revolta a firii pamantesti impotriva divinitatii, dar mai ales el este un revoltat impotriva lui insusi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternitatii.,,
In viziunea  autorului, omul , frumosul-razvratit, tine mereu sa aiba ultimul cuvant chiar si in relatia lui cu Dumnezeu, dar, tot el, omul, constientizeaza ca… face parte, fara doar si poate,  din procesul creatiei, al continuitatii.
Mi se pare a fi de bun augur modul analitic in care autorul face disectia mentala a omului modern, reuseste sa vada din unghiuri aparent diferite, aceeasi imagine,- Divinul, – un intreg din care monada umanitatii se desprinde firesc, natural, – inchizand cerul  Zborului, al prefectiunii si  aventurii umane, in contextul spiritual.
Slavomir Almajan este un intelectual care nu leneveste in turnul sau de fildes, el isi foloseste capacitatea, tot mai  rara, de-a sintetiza stari si percepte , pentru a-si stabili propria-i dimensiune umana, creativa.
Cu incursiuni in incunabile apstolice  si in altele din lirica profana, autorul se situeaza intr-un univers special, particular, din care  priveste sfera ridicarii prin propria sa putere, apoi, prin omenire, el priveste spre Cer. Cerul sau, – spatiu al zburatorilor cu aripi adevarate si nu de hartie.
Dupa peste doua sute de pagini de zbatere pe litera cu greutate palpabila, tiparita, Salvomir conchide, descoperind ca…ZBORUL este doar … un cantec fara inceput si fara sfarsit. Superb.
Inrezator in steaua sa, aici, scriitorul isi desavarseste misiunea pentru care  este constient, ca a fost trimis pe Pamant.
;;Zbor cazut intre aripi,, este cartea unui om religios care face parte din contigentul Mileniului Trei. Este manifestul unui spirit liber-cugetator care se convinge ca … Zborul  are un nume si Numele Lui este Dumnezeu.
Avem o  carte care se citeste in strana, dar si pe iarba verde, o carte care arde prin ideea ce se desprinde din fiecare pagina, si prin spatiul dintre cuvinte . Este un motiv bun sa ne oprim , sa citim, sa meditam la acel ,,semn de carte,, pe carte fiecare dintre noi se cuvine sa-l asezam intre paginile cartii vietii personale.
Zborul omenirii nu a cazut intre aripi !  Titlul cartii este un avertisment, o metafora din care, odata intelegand-o, suntem mai intelepti, mai demni de aventura cunoasterii si credem cu tarie ca , da, avem deja arpi.
Felicitari, Slavomir Almajan!
Melania Cuc

ROMANIA MEA SI LIMBA EI FRUMOASA

On By nelursIn Devotional, Essays, Inspirational, literature, Romania1 Comment

By Prof. Dumitru Buhai
Chicago, Illinois

Carpatii formeaza un arc maiestuos
Si Dunarea curge spre mare frumos.
Campia romana e-o holda manoasa,
Iar inima mea simte dorul de casa…
Din cer se revarsa-acolo mai multa lumina,
Iar fata crestinului arata mult mai senina…
Si florile-n tara mea de dor au o corola aparte,
Iar mireasma lor dulce o simt de departe…
Sfintita de soare e glia romana de aur,
Cu sange este stropit Baraganul strabun!
El da painea vietii din vechiul tezaur
Oricarui roman din oricat de micul catun.
Izvoare de munte, profunde si clare
Devin raurile mari, dar linistite la vale,
Udand cu a lor apa curata, sfanta si buna,
Campia cea verde din tara-mi strabuna.
O, Doamne-al meu Tata, in suflet port acum dorul
De tara mea frumoasa de dincolo de-oceane si mari,
De care-acum, cand scriu poemul, simt in inima fiorul,
Ca-mi voi sfarsi viata de chirias de timp in departari!…

Romania mea este tara la rascruce de vanturi, spre soare-rasare, dincolo de imensul ocean… Este tara mea de dor, la care doar gandind, in suflet ma infior, caci, cu multi ani in urma, eram nevoit s-o parasesc, fara sa stiu daca vreodata o voi mai revedea…
Si am luat cu mine, in sufletul meu, imaginea tarii mele, ca o Doamna frumoasa imbracata in podoabe alese, daruite de Creatorul cerului si al pamantului, in caierul vesniciei, cu mii de ani in urma… Am luat cu mine o tara ce o port, ca o floare ce o ingrijesc; si o am in sufletul meu, in culorile sfinte de curcubeu tricolor, ca sa nu uit ca am trait Acasa o felie de viata cu ai mei… Am luat cu mine de-acasa o tara in primavara mereu… Tara mea de-aici – de printre straini – este limba romana, daruita si mie de Dumnezeu, ca sa gandesc, sa citesc, sa ma racoresc, cand dorul de casa ma-nvaluie in nostalgie; si-ti marturisesc acest sentiment romaneste si tie…
Romania mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvantata de Dumnezeu! Ma gandesc acum – departe de tara mea in primavara – ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvantata: o gradina frumoasa pe pamantul unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi, romanii, mai mult, de ne-a dat o tara atat de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit in sentimente de dor, caci este Acasa!
Ce n-are frumos Tara mea, Romania? Gradini si livezi in culorile de curcubeu, munti plesuvi in tacerea de piatra adanca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mana maiastra si sfanta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mangaie privirea, cu livezile imbracate in sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata in soarele mai luminos si mai calduros, cu raurile izvorate de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stampere setea romanului cuprins de harnicie, cand trudeste pamantul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci romanul se naste poet, cantandu-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…
Romania mea este locul meu de nastere; si toti romanii imi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cantec sau inlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta. Purtam toti, cu noi, o casa, in sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba romana, primita ca dar de la strabunii ce au sadit in noi – ca zestre sfanta si buna – florile sacre de comunicare, in cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamant si nu ne-am lasat inima sa ni se paganeasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta in Dumnezeu.
Romania mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, ingrijita si pastrata frumos, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sange latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, cand ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, cand am vazut intaia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci Tara mea: Acasa.
Gradina aceasta frumoasa – de Acasa – a ramas pentru mine, ca inceputul Paradisului cu florile semanate cu semintele eternitatii, iar mirosul lor parfumat il simt, de departe! Vad, si mi se bucura inima si sufletul, cand mi-amintesc, „Ciresul din gradina copilariei”, pe care-l port – in suflet – printre straini…
Fiind copil, mult imi placea livada,
In luna mai, cu toti pomii infloriti.
Ma fascinau ciresii cu flori ca zapada,
De care credeam ca poetii-s indragostiti…
Am urmarit cat de frumos a crescut
Ciresul meu, din satul de demult…
Era tot mai puternic si mai frumos,
Cu flori dalbe-n mai si fruct gustos.
Am inteles ca l-ai crescut, o, Doamne,
Tu Insuti in decursul multor toamne,
Ca i-ai pus radacinile-n umedul pamant,
Dar coroana i-ai lasat-o-n bataia de vant…
Un cires frumos crescut de Tine,
O, Doamne-i tot ce ni se cuvine,
Sa ne arate cat de bine si frumos
Ai creat lumea cu glasul Tau duios!
Ciresul meu ti-a fost recunoscator,
Caci a privit mereu spre Cer cu dor,
Zambind spre soarele-aninat in cer sus,
Coroana verde, cu flori-n ruga si-a depus…
Ciresul frumos avea-n pamant radacina,
Dar toata fata-n corola era inspre lumina;
Si-n ramurile cu frunzele verzi si stufoase,
Se-auzea ciripitul cu sunete melodioase…
Eu nu stiu, daca vreodata, voi vedea
Asa de frumoasa si delicata poezia mea,
Ca florile dalbe de cires zambind pe ram,
Acolo, in gradina mea draga, de ardelean!
O, floare dalba, de ciresi,
De unde vii? De unde iesi?
M-ai fascinat si mai vrajit;
Si-ncerc mereu sa te imit!…
Ca livada cu ciresii in floare si gradina copilariei mele-n verdeata primaverii-n sarbatoare este patria mea ce-o port in sufletul meu, amintindu-mi cum haladuiam fericit prin ea, in anii drumetiilor fermecate din anii de demult…
Am cutreierat aceasta gradina sadita de Arhitectul Universului, in lung si in lat, imprimand pe pelicula creierului meu capodopere naturale ale patriei mele si am plecat prin lume cu ele, ca sa le am mostenire si sa fiu fericit ca m-am nascut intr-o tara asa de minunata, ce a fost, ce este si va fi o creatie binecuvantata a lui Dumnezeu…
Din primavara vietii mele, imprimata in mintea mea tanara, mi-e vie – si acum – pelicula de frumuseti ce-mi apar, pe undele memoriei, cand impreuna cu o ceata de prieteni si colegi de scoala – in ajunul absolvirii scolii elementare, la inceputul lunii iunie, ne-am aventurat sa escaladam – intr-o sambata dupa-amiaza – muntii Caraiman, ca sa ajungem la crucea de piatra si fier masiv, infipta pe varful de stanca cel mai inalt. Crucea de pe varful Caraiman ma fascinase in toti cei trei ani de scoala elementara, caci o puteam vedea in enigmatica ei splendoare atarnata de norii ce nu se sfiau sa mi-o ascunda, pe cand soarele ce ne zambea, in recreatiile pline de zgomot si voiosie, mi-o prezenta in splendoarea si binecuvantata ei aratare ce ma umplea de curiozitate, atragandu-ma ca un magnet. Era, in crucea de pe varful de munte numit „Caraiman”, pentru mine, ceva misterios si tainic… Ma gandeam ca trebuie sa ajung sa ating aceasta cruce, ca sa-mi astampar curiozitatea si sa-mi incarc sufletul cu mai multa credinta si curaj pentru a porni pe drumul vietii ce-mi statea inainte, la acea rascruce de drumuri, la care ajunsesem in acel an: trebuia sa dau examen pentru a intra la liceu si sa ma mut in alt oras, din oraselul Busteni, dupa trei ani de viata oxigenata si ozonata de aerul muntilor.
Am trecut – intr-o zi de sambata insorita – printr-o padure de pini si brazi. Ne-am oprit sa ne odihnim putin si ne-am balacit in apa rece si zgomotoasa ce cadea vijelios dintre stancile de piatra, de la o inaltime ce ni se parea ametitoare, formand cascada „Urlatoarea”, de pe colinele pitorescului orasel Busteni.
Am plecat din lumea cascadei de apa ce ne primise atat de zgomotos, cazand de la marea inaltime de stanca – cu enigma ei adanca – plonjand in viteza in „ochiul” de apa involburata, dar minunat de curata, de unde isi lua drumul ei – tot vijelios – la vale, ca sa se uneasca cu paraul Prahova si sa curga mai linistita spre campie…
Am continuat urcusul pe cararea ce ne ducea spre locul tacerii: pe varful de stanca, unde statea de straja o cruce ce o vazusem – ziua – de atatea ori prin ceata, acoperita de nori, stralucind in razele de soare sau luminata de becuri electrice – in timpul noptii. Mergeam curios. Mergeam bucuros. Urcam voiniceste, dar mergeam cu credinta ca voi dezlega misterul ce inconjura varful Caraiman si crucea misterioasa… Se auzea tot mai slab zgomotul apei, ce se bocea in caderea ei, lovindu-se de stanca… Am inaintat pe carare, printre pini si brazi inalti, cu varfurile pline de clorofila, inaltate spre cerul senin, plin de lumina si soare, din acea sambata frumoasa de inceput de vara… Si am intrat in universul acela, preaminunat ca sa-l fi uitat, dupa ce m-am departat de izvorul bucuriei trait, cand escaladam muntii Caraiman, urcand din „Poarta Bucegilor”: orasul Busteni, pe drumul plin de pietre si cu haul prapastiei deschis aproape de noi, cu destinatia: Crucea din varful de stanca, ce ne atragea, ca un magnet, pe toti din grupul nostru de scolari alpinisti amatori.
Dupa ore de urcare, in graba noastra tinereasca, rupti de oboseala, dar cu sufletele pline de bucurie ca am vazut atatea frumuseti pe munte, am ajuns la destinatie. Eram mai mult decat incantati. Eram fermecati!… Ajunsesem pe varful muntilor Caraiman. Eram la o inaltime de 2.384 de metri, iar la doi pasi de noi se casca prapastia… Nu mai aveam de urcat. Parca ajunsesem la marginea pamantului… In fata noastra statea reala crucea imensa de 33 de metri, amplasata pe un soclu de beton armat de forma unui trunchi de piramida. Crucea este facuta din nervuri de fier masiv, aranjate simetric si sudate cu grija, ca sa reziste furtunilor si vijeliilor, starnite de vanturile turbate din varful de munte, din locul unde – am crezut eu, atunci, demult – este Templul tacerii…
La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…
M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier,
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…
Pe cer au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala, de vis!
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele!…
Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.
N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo, in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Iisus.
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine departe!
Acolo, pe varful Caraimanului, din frumosul lant carpatin romanesc, am inchis ochii si am multumit lui Dumnezeu pentru Romania mea binecuvantata, in care traiam, in copilaria si tineretea mea, eu…
Muntii falnici, dealurile in culori de curcubeu, campii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvantate, marea cu valurile ei neastamparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grau „pe cel mai gras si bogat pamant din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „in pantecele” tarii mele, gradini langa gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii imi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt roman, afirmand plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Romanie!…
Romania mea este ca o gradina, pe care am luat-o cu mine in limba romana, vorbind la trecut, visand romaneste, acum, la ce va sa vina acolo: Acasa, unde am trait „o felie de viata”… Ma reconectez si astazi cu optimismul de Acasa, cand imi gasesc refugiul meu de suflet, gandind, vorbind si scriind in limba parintilor mei: in limba romana, care este una dintre cele mai frumoase limbi vorbite din lume, avand o istorie vrednica de poporul a carui obarsie se adanceste in istorie pe o perioada de aproape doua milenii. Este o limba romanica, avand la baza structurii gramaticale si a fondului principal de cuvinte vocabularul si gramatica limbii latine. Vorbita de peste 30 de milioane de vorbitori din actuala Romanie si de romanii aflati in diaspora, inclusiv in America si Canada, limba stramosilor nostri romani se bucura de prestigiu pentru muzicalitatea si pentru structura ei gramaticala atat de bine inchegata si atat de logica in redarea precisa a sensurilor exprimate in ingemanarea sunetelor in cuvinte, a acestora in propozitii si fraze, prin care vorbitorii se inteleg intre ei, in vorbire sau in scris.
Frumusetea limbii romane, ca muzicalitate, bogatie de vocabular si logica de organizare structurala, i-a facut pe multi oameni de cultura romani si straini, care au studiat limba noastra, s-o aprecieze, scriind cu entuziasm despre ea. Voi da exemplul de mai jos cu singura dorinta de a trezi interesul romanilor aflati departe de tara: de Acasa, dar cu inima si vorba legati de izvorul acela lingvistic si sufletesc de la poalele Carpatilor nostri si al Dunarii strabune…si – de ce nu? – pentru strainii care vor dori sa cunoasca o cultura si o tara minunata, binecuvantata de Dumnezeu sa fie una din tarile cele mai frumoase din lume, cu oameni deosebiti si cu o limba de comunicare dintre cele mai alese dintre limbile pamantului!…
In secolul al 19-lea, un scriitor roman, pe nume George Sion, scria, cu sufletul plin de mandria pentru limba si neamul romanesc, poezia intitulata „Limba romaneasca”, in care ne contopim in admiratia, alaturi de autor, pentru neamul si limba noastra ce-o vorbim si aici, printre straini; si cautam sa n-o stricam prin pocirea ei, introducand sintagme nedorite, din „amalgamul” atator limbi vorbite pe aceste meleaguri. Dar iata cuvintele izvorate din inima unui roman ce si-a iubit limba si neamul, cum ar trebui sa facem si noi, memorand aceste versuri simple, dar izvorate din inima sincera a unuia ce a gustat frumusetea acestui mijloc de comunicare lingvistica: Limba romana…
„Mult e dulce si frumoasa, / Limba ce-o vorbim! / Alta limba-armonioasa / ca ea nu gasim. / Salta inima-n placere, / cand o ascultam, / Si pe buze-aduce miere, / cand o cuvantam. / Romanul o iubeste cu sufletul sau… / O, vorbiti, scrieti romaneste, / pentru Dumnezeu / (…) / De ce limba stramoseasca sa n-o cultivam?(…)”
Romania mea este o tara frumoasa, cu un popor temator de Dumnezeu, cu oameni ce gandesc si vorbesc romaneste.
Romania mea este un tablou unic in lumea de culori a globului nostru pamantesc, care se invarteste majestic de atat amar de vreme…
Romania visurilor mele, din copilarie si de mai tarziu, este locul in care muntii canta in bataia vanturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar paraiasele zburda, ca apoi, raurile domolite sa duca sperantele romanului in lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, in care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit in suflet mirabila samanta a sentimentului de dragoste pentru Romania mea si pentru limba ei frumoasa, romana!… Am in suflet un camin ce-l port printre straini: E Romania mea si limba ei frumoasa!…
(Din volumul „Emigrantii”, de Dumitru Buhai)

Mircea MONU: “Un roman celebru – Paradoxalul doctor Smarandache”

On By nelursIn Inspirational, literature, Media, ScienceLeave a comment

Paradoxalul Florentin Smarandache – dincolo de marginile stiintei!
Recent, a aparut la Editura Stiintifica Nord-Europeana din orasul Hanko, Finlanda, cel de-al patrulea volum al seriei „Articole colectate” al prof. univ. dr. Florentin Smarandache, de la Facultatea de Matematica si Stiinte a Universitatii „New Mexico” din orasul Gallup, statul New Mexico, SUA (cetatean romano-american, nascut in anul 1954 la Balcesti, Valcea, absolvent al Facultatii de Matematica din Craiova).
O carte de 800 de pagini
Este un tom masiv, de 800 de pagini, format A4, in limba engleza, intitulat „Multispace & Multistructure. Neutrosophic Transdisciplinarity (100 Collected Papers of Sciences) [“Multispatiu si multistructura. Transdiscipli-naritate neutrosofica (100 de articole stiintifice colectate)”]. Din cele 100 de articole, Florentin Smarandache este autor la 41, la 55 este coautor (cu colaboratori din diverse tari, cu care pastreaza legatura prin Internet: Romania, SUA, India, Indonezia, Franta, Australia, Spania, China), iar la 4 este traducator (din romana in engleza). Cele mai multe dintre aceste scrieri sunt din perioada 2000-2010, dar sunt cateva si din perioada 1980-2000.
Volumul publicat de editura finlandeza este unul eclectic, cuprinzand articole din diverse domenii ale stiintei, care ne dau o imagine asupra preocuparilor enciclopedice ale paradoxalului matematician valcean: astronomie, biologie, calcul numeric, chimie, programarea computerelor, economie, afaceri, politica, educatie, administratie, teoria jocurilor, geometrie, teoria grafurilor, fuziunea informatiilor, logica neutrosofica, multimi neutrosofice, geometrie neeuclidiana, teoria numerelor, paradoxuri, filozofia stiintei, psihologie, fizica cuantica, metode de cercetare stiintifica si statistica.
Transdisciplinaritatea neutrosofica
„A merge dincolo de marginile stiintei (la clasele de paradoxuri neutrosofice), nu in fictiune, ci in realitate, si a aplica metoda interdisciplinaritatii neutrosofice la studiu si cercetare, sa nu-ti fie rusine sa intrebi si sa cauti chiar lucruri elementare sau imposibile – asa a aparut Transdisciplinaritatea Neutrosofica, ea insemnand sa descoperi caracteristici comune la entitati neobisnuite, de exemplu, pentru o entitate vaga, imprecisa, fara limite clare, intersectia lui cu este diferita de multimea vida ( ? ? Ø), la fel si intersectia lui cu ( ? ? Ø), unde inseamna „nu este ”, iar inseamna „opusul lui ”. Exista Principiul Atractiei nu doar intre contrarii (ca in dialectica), ci si intre acestea si “neutrii” lor, , deoarece contribuie la Deplinatatea Cunoasterii. Neutrul lui , , inseamna nici , nici , ci se afla intre ele; este neutrosofic in . Dar putem avea si diferit de ( ? ), deoarece poate fi inzestrat simultan cu diferite structuri sau deoarece de la un anumit moment dat poate fi diferit de de la un alt moment.” – scrie autorul in mod lamuritor in prefata despre intelesul transdisciplinaritatii neutrosofice [„neutrosofia” este o generalizare a „dialecticii” (capitol al filozofiei, bazat pe existenta contrariilor), cuprinzand alaturi de „contrarii” si „neutrul”].
Primele trei volume ale acestei serii de culegeri de articole stiintifice au aparut dupa cum urmeaza: vol. I, 302 pagini, 1996, Bucuresti; vol. II, 200 de pagini, 1997, Chisinau; vol. III, 160 de pagini, 2000, Oradea.
Cei interesati, pot accesa varianta electronica a acestei culegeri pe site-ul universitatii newmexicane: www.gallup.unm.edu/~smarandache.
***
Paradox in poezia paradoxista:
Poezie romaneasca tradusa in ruseste in… SUA!

„Distihuri paradoxiste”, cunoscuta carte a valceano-americanului matematician si poet Florentin Smarandache, prof. univ. dr. la Facultatea de Stiinte a Universitatii „New Mexico” din Gallup, SUA, a fost tradusa recent in limba rusa de catre un poet rus stabilit in Statele Unite.
Aparuta in anul 1998, la Editura „Dorul” din Aaborg, Danemarca, cartea cu cele 601 de distihuri paradoxiste (gen literar creat de catre Florentin Smarandache, fondatorul Miscarii Paradoxiste, curent literar de avangarda care utilizeaza foarte mult paradoxurile) a fost tradus pana acum in limbile: sarbo-croata (in anul 2000), engleza (2006) si chineza (2008).
Traducatorul, ca si autorul, este un savant din domeniul stiintelor naturii si poet: ADOLF P. SVEDCIKOV, nascut la 11.05.1937 in orasul Sahti, regiunea Rostov, Rusia (pe atunci, URSS). In anul 1960 a absolvit Facultatea de Chimie a Universitatii de Stat din Moscova, in 1965 a devenit doctor in chimie fizica si din 1967 a fost cercetator stiintific la Institutul de Chimie Fizica al Academiei de Stiinte din Moscova. In 1997 s-a stabilit in Encino, statul California, SUA si a devenit seful Departamentului de Chimie al Pulsatron Technology Corporation din Los Angeles, statul California.
A publicat la Moscova doua carti de poezie, traduceri din engleza in rusa: „150 de sonete englezesti din sec. XVI-XIX” (1993) si „Sonete”, de William Shakespeare (1996).
In ultimii zece ani, i s-au publicat peste 300 de poezii in reviste literare din Anglia, SUA, Australia, Franta, Albania, Grecia, Romania, Spania, India, China, Coreea de Sud, Japonia, Taivan, Brazilia.
Este membru al Societatii Mondiale a Poetilor, al Asociatiei Internationale a Scriitorilor si Artistilor, al Asociatiei Literare a Scriitorilor Italo-Australieni, din partea carora a primit mai multe premii.
***
Trei carti paradoxiste smarandachiene traduse in ruseste!
In conformitate cu teza ca paradoxismul nu a fost inventat de Florentin Smarandache, ci preluat din viata cotidiana si din natura, trei carti paradoxiste ale valceano-americanului Florentin Smarandache, profesor universitar la Facultatea de Matematica si Stiinte a Universitatii „New Mexico” din orasul Gallup, statul New Mexico, SUA, dar si scriitor (poet, prozator, dramaturg) si corespondent special al ziarului nostru, au fost traduse in acest an in limba rusa de catre un rus doctor in chimie, dar si doctor in literatura, stabilit in SUA si tiparite la o editura din Finlanda – Editura Stiintifica Nord-Europeana, din orasul Hanko!
Amintim ca „Paradoxismul” este ultima miscare literara de avangarda din secolul trecut, creata in anii ’80, utilizand cu precadere paradoxuri, antiteze, antinomii, oximoroane, pornind de la principiul ca “Orice este posibil, chiar si imposibilul!”.
Prima carte, “Sotvorenie Novogo Celoveka” (Formarea Omului Nou), 56 de pagini, este o tragedie fantezista scrisa in Romania, in perioada august 1987-mai 1988, publicata pentru prima data in „Suplimentul de Literatura, Cultura si Educatie” al revistei „Dialog” nr. 69-72, octombrie 1989, din orasul Dietzenbach, Germania, in timp ce autorul se afla intr-un lagar de refugiati politici din Instanbul, Turcia (unde fugise, dintr-o excursie in Bulgaria, in toamna anului 1988). Actiunea se petrece intr-un sanatoriu, iar personajele (oameni normali: doctorul, asistentul, secretara, O bolnava, Bonifaciu; patru categorii de internati: Sluti – A, A’, Ciungu, Muthu, Romeo, Julieta, scenograful, Nebuni, Surdo-muti si Orbi) se metamorfozeaza dintr-o categorie in alta. Este, evident, o satira atroce a regimului dictatorial ceausist, dar si a oricarui sistem dictatorial. Piesa a aparut in volumul „MetaIstorie”, in limba romana, la Editura „Doris” Bucuresti, 1993, formand o trilogie cu piesele „O lume intoarsa pe dos” si „Patria de animale”. In 2004, acest volum a aparut in limba engleza, in SUA cu titlul „A Trilogy in pAradOXisM/Avant-Garde Political Dramas” (O trilogie paradoxista/Drame politice de avangarda), in care piesa in discutie se intitula „Moulding a New Man”, iar doctorul si asistentul au nume americane.
A doua carte, „Zakoni Florentina” (Legile lui Florentin), este o brosura de 20 de pagini, scrisa initial in limba engleza („Florentin’s Laws”, aparuta la Editura „Xiquan”, Phoenix-Chicago, SUA, 1990), care ia in raspar celebrele aforisme occidentale, numite „Legile lui Murphy” (care sunt pesimiste, de exemplu: „Daca ceva poate sa mearga prost, atunci chiar va merge prost!”) si „Legile lui Peter” (care sunt optimiste, de exemplu, „Daca ceva poate sa mearga prost, atunci schimba-l, repara-l!), si conform logicii neutrosofice, folosind a treia valoare logica, „incertul” (aforismul de mai sus devine Legea lui Florentin: „Daca ceva poate sa mearga prost, atunci paseaza-l altuia!”), ii confera si o nuanta umoristica.
Cartea cuprinde si niste Legi ale lui Florentin referitoare la interdisciplinaritate (de exemplu, Principiul Incertitudinii: („Cand nu e sigur, fii sigur. In plus, cand e sigur, nu fi sigur!”), precum si mai multe variatii ale Legii lui Florentin (de exemplu: Legea lui Florentin in Cercetare: „Pentru orice merge prost in cercetarea ta, da vina pe bibliografie!”). In stil caracteristic si altor carti paradoxiste ale autorului, brosura se incheie cu o chemare a cititorilor sa realizeze contributii proprii la Legile lui Florentin: enuntul trebuie sa aiba atribut pozitiv si negativ, in timp ce concluzia sa fie o gluma plina de umor. Contributiile pot fi trimise prin e-mail in vederea alcatuirii unui volum colectiv de asemenea „legi”.
Cea de-a treia carte, „Iskustvo laia” (Arta latratului) este o brosura de 18 pagini, scrisa initial in limba engleza de catre Florentin Smarandache si Victor Christianto, un colaborator din Indonezia („The Art of Wag. Awaken the Dog Inside”, adica „Arta de a da din coada. Interiorul treaz al cainelui” – aici este si un joc de cuvinte, pentru ca „wag” se traduce si prin glumet sau mucalit, aparuta la Editura „InfoLearnQuest” din orasul Ann Arbor, statul Michigan, SUA, in 2008). Folosind motivul cainelui, prieten credincios al omului, autorii emit panseuri si sfaturi pentru cititori, grupate pe patru capitole „La serviciu”, „In politica”, „Pe strada” si „La scoala”, de genul: „Avansarea ta in cariera este direct proportionala cu marimea cainelui tau”, „A latra sau a nu latra, aceasta-i intrebarea! – citat din «Cainelet»” (aluzie parodica la titlul piesei „Hamlet”, de Shakespeare), „Cainele nu este de ajuns, dar te ajuta in mod sigur!”, „Ora de chimie in laborator este mai usor de frecventat daca ceri cainelui tau sa sparga ceva din laborator. Atunci, oricine va avea un sentiment puternic de a nu mai intra inauntru!”. Cartulia se termina cu un apel al autorilor catre cititori de a contribui la realizarea unui volum colectiv „Arta de a da din coada”, procedand astfel: plecand de la expresii uzuale sau proverbe, ele se fac anormale substituind un cuvant prin cuvantul „caine” sau prin utilizarea lor in sens propriu, dand un inteles umoristic.
Traducatorul este poetul Alfred Svedcikov (foto), nascut in 1937 in URSS, absolvent al Facultatii de Chimie a Universitatii din Moscova, cercetator stiintific la Institutul de Chimie Fizica al Academiei de Stiinte din Moscova, acum seful Departamentului de Chimie al Pulsatron Technology Corporation din Los Angeles, statul California, SUA.
Mircea Monu
Monitorul de Valcea
Ramnicu Valcea, 2010

Noroc sau intamplare

On By nelursIn Essays, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

Din volumul: Peisaje romanesti vechi si actuale

Lumina aceasta albastra pluseaza din noi in ropote precum ploaia calda de vara.
-Te-a prins vreodata ploaia in padure cand erai la cules de ciuperci, lemne, fragi sau zmeura, ori afine?
Iti spun eu, am mers o data la munte in copilaria mea sus pe Varasoaia, un varf de munte din Apuseni, nu mai fusesem pana atunci la munte.Periplul calatoriei a fost o adevarata aventura pentru mine. Pe drum spre munte am inceput urcusul cu grupul meu, pana la poalele muntelui a fost cum a fost, in schimb cand am inceput sa urcam muntele, frate, greu foarte greu, iar eu chiar eram obisnuita cu efortul nu gluma, constat dintr-o data ca nu pot tine pasul cu grupul, ma prinde asa o toropeala, noroc ca apare o masina, opreste si ne ia. Ajungem in Padis, un loc frumos acum, curat, virgin, atunci insa l-am gasit asa parasit oarecum si cu multe resturi imprastiate peste tot provenite probabil de la drumeti. Drumul din Padis spre Varasioaia l-am facut pe jos, parcurgand stana cu stana. Nu conteneam sa ma mir de ceea ce vedeam, atata lemn, atata verde, aerul curat imi presa plamanii, tamplele imi pulsau tare, inima mi-o simteam in creier, altitudinea ma obosea; -Copilul acesta imi zic, adica eu, este slabut, are bunica dreptate si eu ce tare ma credeam!
Trecem de prima stana, multe oi, caini veseli, harnicuti, no sa va vina sa credeti dar ei duc, nu numai insotesc turma, o duc si-o aduc de la pascut, de la adapat.Dracia dracului imi zic, al nostru catel e destept nevoie mare, toata lumea spune asta, dar sigur nu ar fi in stare sa mane turma asta.Cu privirea-mi pierduta dupa oi, nu realizez la timp ca noi la noapte nu avem unde sa dormim, cel mai probabil vom dormi sub un brad, iar eu desteapta nu-mi pusesem cu mine mai mult de-o patura. Am ajuns aproape de varful muntelui, ultima stana dinspre Varasioaia nu ne gazduieste, ce-i de facut? Dormim afara zice insotitorul nostru, un om matur al carui fata era cu noi. Ne pregatim locul de dormit, foarte vag, nu ne asteptasem sa nu ne gazduiasca stanele, asa ca am mancat un frig in noaptea aceia, de care nu am putut sa uit nici acum dupa douazeci si cinci de ani.Imi amintesc, in somnul meu de copil simteam cum frigul imi patrunde prin oase pana-n inima, nu ne ajungeau paturile, am dormit pur si simplu doar cu hainele pe mine sub cerul muntelui intr-o noapte de august. Dupa ce m-am intors de pe o parte pe alta toata noaptea inspre dimineata am adormit. Grupul se trezeste in jurul orei opt si sigur au insistat sa ma trezesc si eu, urma sa urcam muntele pana in platou unde erau afinele, defapt noi porniseram la cules de afine. Dimineata la trezire constatam ca mancarea noastra, adica merindea lipsea din copacul in care insotitorul nostru o pusese tocmai sa nu ne-o fure cainii de la stana. Nici azi dupa atatia ani nu-mi pot imagina unde a disparut merindea noastra. Inghetata de frig cu chiciura pe fata si fara merinde, am urcat muntele alaturi de grup blestemadu-mi zilele de necaz. Ajungem la afine, ele sunt acum micul dejun al nostru, privesc in vazduh, numai noi eram si muntele, un peisaj mirific se-ntinde in fata noastra, cat cuprind cu ochii vad, simt doar liniste, verdele viu al aproapelui si griul regesc al departarii. Am simtit atunci ceva ce nu mi-am putut explica multi ani, daca nu as fi vazut natura din varful muntelui nu as fi avut parte de acest sentiment de linste si pace, care m-a insotit de atunci pretudindeni, acel verde, acel gri mi-a ramas in minte si-n suflet peste ani. In varful muntelui vremea este foarte schimbatoare, dupa cateva ore cu soare si pace, cerul ne prevesteste o schimbare de vreme care nu va fi pe placul nostru. Am coborat muntele incet spre casa facand itinerariul de intoarcere prin alte locuri dupa cum ne spunea insotitorul nostru, urmatoarea stana ne va ospata, ne-a asigurat ca-i cunoaste pe munteni. Asa a fost, urmatoarea cabana ne-a adapostit, dar nu cred ca ar fi facut-o in conditii normale, dar ce credeti ca s-a-ntamplat? A inceput sa ploua dintr-o data asa cu stopi mici si desi, pe urma mai mari si ca o orga tare ne-a trantit si ghiata din cer tocmai in capetele noastre, noroc ca coborand repede in pas alergator am ajuns in zonele cu brazi care ne-au mai ferit de ploaia rece cu ghiata. Gazda cabanei, o munteanca s-a-ndurat de noi, ne-a primit in casa, ne-a hranit, eram atat de zapacita de cap de chinul calatoriei incat nu am reusit sa retin nici cum se numea acesta Doamna, dar nici cum arata, ani la rand m-am chinuit sa-mi amintesc o trasatura a fetei ei, dar nimic. Azi dupa atatia ani nu-mi pot explica ce putea fi in capul insotitorului nostru, daca noi eram copii si nu eram pregatiti mental pentru o asemenea expeditie, cum de dansul adult fiind nu s-a gandit, sa mergi la munte cu copii, fara paturi suficiente, fara sa te asiguri ca ai unde sa innoptezi cu grupul, ma tot gandesc si azi, putea foarte bine sa ne atace ursii sau rasii, dar am scapat fara sa constientizam nici o clipa, ca probabil am avut NOROC.

By Ionela Horge

In cautarea raspunsului la intrebarile fundamentale ale existentei

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Family, Inspirational, Parenting, TheologyLeave a comment

„Alege viata”, de Iosif Ton, Editura Cartea crestina, 2007, Oradea, 154 p.

Motto: „Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare.”

„Alege viata” reprezinta o provocare de a gandi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem si ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflecta in fiecare lucru din ceea ce numim atat de usor, ca fiind „viata noastra”.  A alege viata reprezinta prin urmare, un act fundamental de a merge in directia cea buna, de a renunta la orice carare ce duce in moarte, de a cauta sa iesim din labirintul situatiilor ce ne arunca in vartejuri care in final, ne distrug cu desavarsire.

Iosif Ton si scrierile sale

Iosif Ton s-a nascut pe 30 septembrie 1934. Licentiat al Facultatii de Limba si Literatura Romana din Cluj, acesta isi continua studiile la Seminarul Baptist din Bucuresti si apoi, la Oxford University, in Anglia. Iosif Ton este pastor mai intai, la Biserica Baptista din Ploiesti, apoi la Biserica Baptista Nr. 2 din Oradea. Incepand din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ton este arestat de mai multe ori, astfel ca in 1981, obligat fiind de autoritatile comuniste, acesta paraseste impreuna cu familia sa Romania, stabilindu-se in Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ton este autorul volumelor „Confruntari”, „Credinta adevarata”, „Fiti oameni”, „Traind prezentul in lumina viitorului”, „Curs de viata spirituala” (vol. 1, 2 si 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viata de familie”, „Sa ne cunoastem crezul”.

„Alege viata” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ton – „Alege viata” este un strigat, un apel, o adresare plina de caldura si sensibilitate catre orice om, pentru a merge in directia cea buna, a-L alege pe Hristos si a urma destinul celor ce vor fi mantuiti. De fapt, „Alege viata” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se cauta explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Desi aceste cuvinte au fost gandite la inceput pentru a fi auzite, totusi punerea lor ]n forma scrisa nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reusit sa o aseze in cuvintele pe care le-a adresat la acea data. In general, trecerea de la cuvantul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de intelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, in cazul de fata putem spune ca exprimarea orala a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomanda de la sine cititorului prin intermediul unei abordari facil de urmarit, in fraze si expresii ce se retin cu usurinta, prin ilustratii care confera plasticitate mesajului scris si nu in ultimul rand, printr-un apel emotional care nu poate sa ramana fara ecou.

„Cine esti tu…?”

„Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare. Tu trebuie sa afli cine esti, sa stii de unde vii, unde te duci si de ce esti aici, in lumea aceasta. Acestea sunt intrebarile fundamentale ale existentei umane. Cine nu si le pune si cine nu gaseste raspunsul bun la ele isi iroseste viata si isi rateaza destinul.”

Intr-o astfel de atmosfera a cautarii, a regasirii, a cizelarii unei identitati in Isus Hristos, Iosif Ton ne poarta pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mantuire si astfel citim despre: originea raului in univers, pacatul si consecintele lui, cine este Isus Hristos, ce inseamna credinta, ce este pocainta, la ce se refera viata cu Isus Hristos, cum poti deveni un om dupa inima lui Dumnezeu si ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ton ne conduce in stilul sau caracteristic, adica sistematic si pas cu pas, catre o intelegere suficienta a drumului spiritual pe care trebuie sa il urmam in viata, cu alte cuvinte, ne indruma sa ajungem sa alegem viata.

„Sa avem certitudinea ca El exista”

„Mesajul acesta este dedicat cautatorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Il cunosc pe Dumnezeu, si acestora voi cauta sa le explic cat se poate mai limpede de ce este atat de greu sa Il cunoastem pe Dumnezeu, ce ne separa de El, cum putem totusi sa-L gasim si mai mult, sa fim siguri ca L-am gasit, sa avem certitudinea ca El exista si ca El este in fiecare dintre cei care L-au cautat din toata inima.”

Intr-un discurs ce evolueaza cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleaca de la izvoare, Iosif Ton ne conduce sa intelegem originea alienarii umane in raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul sau, chemandu-ne sa ne intoarcem la Cel care ne este Dumnezeu si Tatal, sa primim oferta Sa de mantuire si sa devenim oameni adevarati, oameni noi, oameni drepti, oameni dupa voia Sa.

Lumea si teoriile ei

Avand la baza o christologie foarte bine pusa la punct dogmatic si avand si talentul de a comunica in cuvinte simple si usor de inteles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu in Fiul Sau, scriitorul reuseste sa imprime in mintea cititorului o amprenta de nesters asupra intentiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Intr-o diatriba nemiloasa cu necredinta, intr-o polemica ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ton, cu un talent pastoral de exceptie, unit si cu vocatia de predicator, cauta sa il smulga pe cititor din adormirea pe care teoriile seducatoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care inainte de a-si da seama, ajung sa fie cuprinsi de o nestiinta condamnabila asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a invatat sa gandesti ca ai aparut la intamplare si ca nu esti mai mult decat un animal. Esti mai mult doar prin faptul ca gandesti. Atata esti. Dar in esenta, esti o fiinta nascuta la intamplare, fara rost si fara viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din aceasta conditie amorfa, din aceasta nebuloasa a pierii, Dumnezeu cauta sa ne scape si acesta este mesajul central al cartii „Alege viata” – fapt care o recomanda oricui, crestin sau ateu, oferindu-ne invatatura, calauzire, putere si o iubire mistuitoare fata de Cel care Si-a dat viata pentru noi, adica fata de Isus Hristos. Am putea spune ca nu este o carte pur si simplu religioasa, ca nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimarilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, usor de inteles si puternic in a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa in care hotarasti ce va fi atunci cand Hristos va reveni. Pentru ca acum vei hotari daca vei sta la dreapta sau la stanga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se afla alegerea vietii.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

INTERVIU CU LIGYA DIACONESCU

On By nelursIn Art, Christian Life, Devotional, Inspirational, Interview1 Comment

1 Ce este educatia literara?

O definitie standard ar suna cam asa :”Educatia literara este o constanta de-a lungul întregii pregatiri a viitorului orator care nu îl va parasi toata viata”. Parerea mea este ca educatia literara reprezinta o dorinta, o sete de a sti, a cunoaste cat mai mult si a-ti inmulti talantii atunci cand ai talent, cand Bunul Dumnezeu te-a inzestrat cu dragoste de frumos, de expunere a minunatelor trairi, sentimente ascunse, simtiri necontrolate si o scormonire a ceva… pentru-a gasi intotdeauna… mai mult, spre a ajunge la…  „desavarsire”.

2 Cum este privita litera azi?

De catre manuitorii penelului, „scormonitorii” trairilor adanci, de catre iubitorii si insetatii de profund… care adesea se regasesc in poezie sau proza, litera este privita ca o necesitate, ca si aerul pe care il respiram, o sete permanenta  pe care oricat de mult am dori sa o potolim , sa o stingem, reinvie, renaste din propria cenusa. Pentru responsabilii sectorului „Cultura” ai frumoasei, nepretuitei Romanii, de mult… litera nu mai reprezinta, mai nimic, nici chiar slujitorii acesteia (dar… mai bine nu mai continui, ma intristez!)

3 Ce este arta?

„Arta, spune Herder, sta in firea omului. Toate dispozitiile lui, pot si trebuie sa creeze cu timpul forma desavarsirii artistice.”

4 De ce v-ati apropiat pana la contopire de litera?

Traiesc intens bucuria si tristetea, fericirea si durerea, nelinistea, speranta, iubirea de tot si de toate… Deseori ma ascund in adancuri… adancul inimii, al sufletului, al mintii. Nu pot „rasufla usurata” decat dupa ce „astern”, pun literele in camaruta lor, fiecare ungher fiind atat de drag sufletului meu. Este ca atunci cand te apasa o mare greutate si si trebuie sa te „eliberezi”, neputand decat astfel!

5 Prima intalnire cu un scriitor. Unde a fost?

E mult de atunci dar parca a fost ieri. Prima intalnire cu un scriitor in… carne si oase a fost la Gradinita, aveam vreo 4 anisori. Marele George Tarnea, prieten cu „tovarasa educatoare” a fost invitat la una din serbari. Ne-a vorbit pe intelesul nostru despre poezie, despre iubire, despre suflet si despre Marele Eminescu. Ne-a recitat cateva versuri, intrebandu-ne daca ne plac si urandu-ne sa devenim… scriitori. I-am recitat atunci, cu mare bucurie si profund emotionata… stiu ca imi tremurau piciorusele, prima mea poezie: “Baiatul sta la geamul mic/ Priveste-n departare/ El vede un broscoi pitic/ Si un cocos… mai mare!” A fost prima mea calauza in ale scrisului, si acum ii multumesc, aprinzand cate o luminare sufletului sau care acum scrie …pentru ingeri!

6 Sustin institutiile de cultura scriitorii?

Institutiile statului, cele care ar trebui sa sustina scriitorii, percep cultura prin prisma politicii… si asta este foarte gav. Incetul cu incetul, ne vom pierde identitatea ca neam… daca vom continua astfel. Nu exista fonduri alocate culturii, proiectelor nationale si internationale, promovarii talentului romanesc, cei ascunsi in spatele cate unui partid politic – uneori lipsiti de talent – merg adesea sa reprezinte cultura romana in lume. Ma opresc aici!

7 Aveti un palmares ales. Cum a fost drumul pana aici?

Frumos si greu. Mi-am dorit ca fiecare, mult mai mult. Dintr-un motiv sau altul am ales si alte cai. Nu regret nimic… decat ca timpul trece prea repede. Si… mai am destule proiecte pe tapet, realizabile!

8 Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

Voi continua, in masura in care Dumnezeu ma va sprijini – fiind singurul ajutor caruia ii pot cere orice, si-i multumesc uneori, nu atat de des pe cat ar fi trebuit, – voi continua organizarea Primului Concurs International De Poezie Pentru Romanii din Intreaga Lume „STARPRESS” care in acest an s-a aflat la editia a ll-a (fiind organizat din 2 in 2 ani de Revista Internationala STARPRESS http://www.valcea-turism.ro, revista care imi apartine si care a reunit ca truditori in sprijinul frumosului, culturii, turismului – prezentarii Romaniei in lume, altfel decat o fac multi, scriitori si jurnalisti din mai toate colturile lumii: George Roca/ Australia, George Filip/ Montreal, Elena Buica/ Toronto, Lia Lungu/ New-York, Octavian Curpas/ Arizona,USA) Albert Gyuris/ Germania, Alexandru Emil Petrescu /Spania, Lucretia Berzintu/ Israel, Mihaela Colin Cernitu/ Italia, John Gardner/ Anglia, Virgil Ciuca/ USA, etc. Am reusit sa oferim castigatorilor sositi de departe, USA, Anglia, Italia, Romania, Canada, etc. premii, la ambele editii, sejururi la munte si la mare, de cate 10 zile, 8, 6, 5. Realizez acum Antologia Scriitorilor Romani Contemporani din intreaga lume.

Intentionez sa organizez un alt concurs de poezie pentru poeti din intreaga lume, japonezi, brazilieni, canadieni, australieni, romani, etc. in limba engleza, prin intermediul unor parteneriate puse deja pe tapet cu Ambasade ale unor tari (fiind deja prieteni cu atasati culturali –care doresc chiar organizarea unor festivaluri  comune ale culturii/ poezie, traditii, pictura, sculptura, etc, asigurandu-ne de intreg sprijinul – cu siguranta, nu la fel ca si sprijinul romanesc de pana acum).

Incepand din vara viitoare vom organiza scoli de vara pentru studenti din intreaga lume,  in Romania – in limba engleza , cu profesori universitari canadieni, in parteneriat cu Asociatia Profesorilor Universitari din Canada – al carei presedinte este distinsul profesor universitar de origine romana, Eugen Roventza. Impreuna cu jurnalistul american Lia Lungu (renumita solista de muzica populara si opereta din New York) vom organiza anual „Intalnirea Romanilor din Diaspora”, altfel decat cea care s-a desfasurat pana acum 2 ani la Mangalia (la care participau, an de an, aceiasi romani din diferite tari, scriitori, solisti, artisti plastici… dorind sa avem ca oaspeti si oameni de afaceri straini, prieteni ai romanilor stabiliti in strainatate – care vor sosi prin intermediul acestora, pentru altfel de intalniri, constructive, avand o finalitate… palpabila!)

Ar mai fi… organizarea unui spectacol festival turistic European – de promovare a turismului, culturii, traditiilor), in parteneriat cu o serie de televiziuni, posturi de radio si ziare din tara si o serie de alte tari, asemenea celor realizate de mine in 2000 si 2003 , in parteneriat cuTVR International – un alt mod de promovare a imaginii Romaniei.

Proiecte mai micute sunt in derulare, apar altele noi, propuneri de parteneriate, carora incercam sa dam curs intotdeauna.

9 Ce ne spuneti de viata dupa 2013?

Fiind un om cu credinta in Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh, spun doar atat: „Iubindu-l pe Dumnezeu, iubindu-ti aproapele si crezand cu putere in ceea ce faci,  lasandu-ti viata in numele Domnului Iisus Hristos , fiind mai bun, zi de zi, daruind cate putin, iertand pe toti cei care ti-au gresit – si data tu nu poti, cerand: „Iarta-I tu, Tata si ajuta-mi sa-I pot ierta si eu!”, nu trebuie si chiar nu imi fac probleme, gandindu-ma la 2013. Nici pentru fiica mea, sotul meu, familie si prieteni! Bunul Dumnezeu va avea grija de noi. Imi amintesc, bunica imi povestea: „Va ramane maica, o turma si un pastor!”  adaugand: „Domnul Iisus spunea: „Nici eu nu voi sti cand va veni sfarsitul, decat numai Dumnezeu Tatal”. Trebuie, cred eu, sa traim fiecare zi ca si cand ar fi ultima! Asta referitor la ceea ce circula prin Romania, printre romani. La care se adauga discutiile despre sosirea „luminii permanente” – demonstrate stiintific…, se zice, caderea curentului electric, a internetului – trairea la opait, etc. Si atunci am duce-o bine, Romania fiind inca o tara… virgina! Romanul se poate readapta rapid la vechile conditii in care traiau bunicii, strabunicii, la lumina lampii, in aerul curat, ozonat, nealterat din padurile romanesti… poate atunci cultura ar avea mai mult de catigat, chiar si „versurile imortalizate cu carbune, pe piele”.   Ar dispare stresul… cel mare, cotidian, am deveni  mai buni si poate am scapa de „avaritia” valorilor materiale, adunandu-le pe cele spirituale, in care ar trebui sa ne educam pruncii, zi de zi!

10 Cum ar fi viata fara cultura?

Pentru mine, searbada, seaca, nelinistita, salcie! Alatul din care sunt cladita, bata-l vina!

11Pasiuni…

Scrisul… poezia, proza, inclusiv pentru copii, muzica buna… mai cant inca la chitara si ascult pe Alifantis, ma relaxez cu „Anotompurile” lui Vivaldi, „Balada” lui Ciprian Porumbescu imi curge prin… suflet, altfel de fiecare data… Picturile Victoritei Dutu imi fac diminetile mai frumoase, cand imi striga prin culoare „Buna dimineata”, cele ale Melaniei Cuc ma insenineaza. Calatoriile sunt hrana literelor mele, in mare parte, ma linistesc, ma „aduna”. Mai ales cele facute la Manastiri dragi sufletului meu, acolo unde… in singuratatea mea pot sa ma apropii de Maica Domnului, sa-i mai povestesc… cate ceva despre tara si despre viata romanului „cocarjat” de biruri si griji si sa-i cer ajutor pentru poporul roman si pentru neamul romanesc de aici si de pretutindeni, sa o simt cum imi mangaie crestetul si imi cere rabdare, sa o rog sa-l duca pe taicutul meu, plecat cu greseli omenesti cu tot, la Domnul, si sa-i daruiasca iertare si pace, sa-l calauzeasca spre Paradis, sa asculte muzica celor plecati, sa vada concertele celor satui de lumea aceasta, care compun si acum… dincolo, sa simta versurile lui Tarnea cum ii rasolesc… sufletul si ii dau fiori!

12 Un crez al omului

Ficare om este o veriga de aur in lantul binelui meu. Fii optimist si incurajeaza-i pe toti! Sa crezi tu insuti cu convingere… in ceea ce faci, doar asta va da roade binelui si succesului, vietii!

13 Un crez al sufletului

Pentru mine a daruit Dumnezu lumea, culorile, vorbele, dorurile, mirosul fanului proaspat cosit, al prunelor ce-si scurg sangele in licoarea tuicii, a daruit dorul de tara, dorul de dor, de iubire, de taicutul ce ma astepta cu drag in pridvor cand lacrimile i se innodau sub barbie, asadar, eu sunt datoare sa inmultesc talantul daruit si sa daruiesc lumii… frumosul realizat de semeni.

14 Un crez al scriitorului

Sunt constienta ca, daca nu duc pana la capat recuperarea  unei particele a literaturii nationale de pretutindeni, într-o forma, oricare, munca la care m-am inhamat, cu toata dragostea, aceasta  risca sa se piarda in uitarea unei lumi dezinteresate de radacinile proprii. Daca nu traiesc prin cultura, ma sufoc!

15 Mesajul care poate salva lumea…

„Traieste fiecare zi ca si cand ar fi ultima”, iubeste si iarta pe toti cei care ti-au gresit, nu-ti fie teama sa recunosti si sa ceri iertare, fii mai bun, darnic, iubeste tot ce te inconjoara, florile, raul, soarele, ziua si noaptea dar mai ales oamenii, pe toti… in masura in care poti! Tot ceea ce daruiesti se va intoarce la tine, inmiit! Ajuta-ti aproapele!

Menut MAXIMINIAN
Jurnalist, scriitor
Presedinte tineret PROADO BN
menutmaximinian@yahoo.com

La margine de cer deschis

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, poetryLeave a comment

„Semnul Isar”, Theodor Damian, Pitesti, Editura Paralela 45, 2006, 108 p.

 Sa scrii poezie nu este un lucru simplu, chiar daca ai la dispozitie cele mai de seama resurse, cel mai bun timp si cea mai potrivita dispozitie sufleteasca. Nu este simplu sa transmiti in armonia versurilor gandurile pe care le ai, impresiile ce vin asupra ta si simtamintele care te mistuie. Nu este simplu nici in zilele bune, nici in cele obisnuite, dar cu atat mai putin in cele cand viata iti sta in cumpana, cand neantul se deschide inaintea ta, nesatios sa te inghita si cand chiar dorinta de a trai, cu greu isi mai gaseste sensul.

 Theodor Damian, scriitor crestin ortodox

 Theodor Damian, scriitor roman din SUA, este poet, teolog, eseist de factura crestin-ortodoxa, important promotor cultural, editor al revistei „Lumina Lina“. Printre cartile sale reprezentative se numara „Liturghia Cuvantului“ – poeme, „Implicatiile spirituale ale teologiei icoanei“, „Dimineata Invierii“ – poeme.

 Un taram crepuscular

Spre deosebire de alte volume de poezie pe care le-a scris de-a lungul timpului, in volumul „Semnul Isar”, Theodor Damian ni se prezinta intr-o ipostaza complet diferita. Este acea stare elementara in care expresia „a fi sau a nu fi” capata un contur dramatic si nespus de dureros, atat fizic, cat si sufletesc. Intrand in acest taram crepuscular, aflat sub semnul Isar, in cazul sau, Theodor Damian incearca sa-si descifreze simtamintele, sa le comunice intr-o maniera cat mai directa si mai plastica, fara sa stie daca vreodata va avea satisfactia de a vedea un volum de versuri aparand din durerile facerii si refacerii la care a fost supus.

 „Jocul nostru de-a patrunsul cel de nepatruns”

 Volumul „Semnul Isar” este scris in mare parte pe un pat de spital, undeva in Munchen, orasul aflat pe malurile raului Isar, o apa curgatoare ce vine din Alpi si se revarsa in Dunare. O apa de munte, cu un nume celtic, ce reda ideea torentului, a repeziciunii, un simbol al vietii ce trece foarte repede, al vietii ce se stinge intr-o clipa si care nu lasa timp de ragaz.

 Avem de-a face cu o revizuire a gandurilor in fata unei posibile treceri „dincolo”, in fata necrutatorului sfarsit de existenta terestra, expresia capatand un ton elegiac, o cadenta rara, dincolo de care se simte apropierea granitei dintre viata si moarte, inaintea confluentei simbolice dintre Isar si Dunare.

 Asa suna intrebarile de pe Isar/ stiu ca nu stiu nimic/ pare ca-i adevaratul raspuns/ in jocul nostru de-a patrunsul cel de nepatruns.”

„Astazi ploua invers”

Taramul Isar, situat la granita dintre fiinta si nefiinta, percepe zgomotele din ambele parti, semnale care vin dinspre viata sau moarte: „Clopotele suna ca o chemare ce vine/ din vesnicii/ te duci sau nu te duci la Cine/ o sa fii sau n-o sa mai fii.” Si de asemenea: „Cerul e inca deschis/ fiecare clopot face o gaura in cer/ cu sunetul lui/ pe-acolo se poate intra.”

Semnificatia lucrurilor se schimba atunci cand te afli sub semnul Isar. Lucrurile simple capata dimensiuni cosmice, lucrurile obisnuite se dilata, spatiul este perceput diferit, timpul curge altfel, uneori, fenomenele se inverseaza: „Astazi ploua invers/ dinspre pamant inspre cer/ nori grosi umbla manati de dor/ pe trotuare.”

 „Depinde din ce parte vii”

Pe taramul aflat sub semnul Isar, in acest crepuscul, se reintalnesc simboluri dragi poetului, cum ar fi cel al stanjenelului, care asemenea unui talisman sacru, apare personificat sub forma unui prieten caruia autorul ii vorbeste: „Ii spun stanjenelului meu/ liebes/ e ceva in aerul tau care-mi place/ dar nu ma intreba/ ca n-am sa iti pot spune/ de ce schiopatez/ si unde zace boala mea.”

In ce priveste frontierele acestui taram crepuscular, Theodor Damian ne spune: „Iata ca aici am atins/ o mare problema/ ce este sensul/ depinde din ce parte vii.” Semnificatia arhetipala a raului Isar devine pentru poet similara Stixului, ce separa cele doua taramuri, al vietii si al mortii. Ca intotdeauna, nu stii daca esti pregatit sa treci pe celalalt mal si ai dori sa ramai cat mai mult pe partea cunoscuta a vietii, fiind constient ca intr-o zi, va trebui sa te intorci si sa treci de voie sau de nevoie acel rau.

 „Isihia, Isihia”

In fata unei posibile mari treceri, chiar si flacara religiei si a credintei devine mai mica si nu e de condamnat, fiindca pana si Domnul, in astfel de imprejurari a strigat cu durere, ca a fost parasit. Nimeni nu poate fi condamnat cand tremura in fata posibilului final, fiindca aici nu mai exista eroi si nici cununi. Dar exista o diferenta pentru cel care stie ca ambele taramuri, sub o forma sau alta, apartin vesniciei.

Astfel, cuvantul ce se repeta ca o incantatie, ba chiar ca o mantra in poeziile finale ale volumului sunt „Isihia, Isihia”. Un apel facut acelei taceri meditative, acelei experiente de separare interioara si exterioara fata de lume, pentru a lasa loc reculegerii si umplerii cu Dumnezeu. Este un lucru extraordinar ca autorul trecand printr-o experienta a crepusculului, a penumbrei dintre viata si moarte, totusi ajunge la final sa exprime acea credinta care transcede in cuvinte simple, orice experienta a vietii sau a mortii.

„Isihia, Isihia/ din tine se naste cu adevarat poezia/ trebuie sa arzi mult pe rugul tacerii/ sa duci carbune incins/ apoi sa te asezi credincios in cuvant/ si sa stii sa astepti … asa se scrie poemul/ cand fiecare cuvant/ a devenit rugaciune.”

 Inapoi, in experienta vietii

Experienta care a nascut acest volum a fost din punct de vedere poetic, productiva si in acelasi timp, a avut darul de a-l conduce pe autor intr-o noua dimensiune a vietii. Practic, taramul aflat sub semnul Isar i-a permis alegerea unui drum care ducea pe un alt taram, numit Isihia, care in cele din urma, l-a adus inapoi, in experienta vietii. Privind astfel lucrurile, avem de-a face cu un drum initiatic prin intermediul caruia autorul descopera noi valente ale vietii, ale realitatii, fapt ce recomanda din plin lectura acestui volum de versuri.

De fapt, fiecare expresie, fiecare cuvant striga, este plin de viata, sufera, vorbeste, plange, se roaga, crede si in cele din urma, se preda pe sine in actul final, al deplinei dependente de Cel care stapaneste peste viata si moarte, inclusiv peste taramul aflat sub semnul Isar.  

 Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Intrebarile Toamnei

On By nelursIn Essays, Inspirational, literatureLeave a comment

Ocupati cu alergatura zilnica, observam cu oarecare intarziere ca, peste tot in jurul nostru, natura a inceput sa-si schimbe straiele. Ne surprinde mai intai ba un gagait de gaste salbatice, vaslind pe cer in obisnuita formatie de varf de lance, ba amurgul coborat peste zari inainte de vreme, ba racoarea diminetilor din ce in ce mai intarziate.
Zilele se comprima, obligandu-ne sa ne gandim la finalizarea lucrarilor din gradina si la pregatirile trebuitoare pe langa casa, inainte de a ne retrage in tihna odailor incalzite. Frunze de tot soiul se zgribulesc sub sfichiul palelor de vant, starnit de nu stii unde. Imbujorate de racoarea noptii, in nuante de galben si rosu, valuri de frunze se grabesc sa plece “in bejenie”, dupa vorba poetului nostru, dezgolind in pomi ramuri scheletice si rarele fructe ramase neculese prin vii si prin livezi.
Contrar asteptarilor logice, tocmai pe cand se pregatesc de iarna, pomii ne ofera una din cele mai spectaculoase palete de culori. Spre deosebire de noi, oamenii, pomii se dezbraca de haine in asteptarea ploilor si a zapezii. La primavara, odata cu dezghetul si intoarcerea pasarilor calatoare, isi vor pune haine noi.
In natura lui Dumnezeu, numai florile rivalizeaza cu pomii in splendoarea coloritului, in nesfarsita diversitate a prezentarii si creativitate a formelor. Florile ne aduc frumusete si mireasma, ne impodobesc gradinile, ne incanta ochiul si ne ingaduie cu generozitate a ne oferi unii altora buchete din comoara lor cromatica. Pomii ne ofera si ei flori aninate in ramuri, poate nu la fel de frumoase, si mai efemere, scopul lor fiind mai prozaic – sa ne pregateasca ceva mai consistent la toamna, sa-si implineasca in roade menirea.
Ati observat desigur evolutia coloritului in pomi. Pe fondul verde al frunzelor, apar primavara, pentru scurta vreme, flori viu colorate – un spectacol pentru ochi, o atractie dulce pentru insecte si un interes vital pentru pom. Curand culoarea dispare, odata cu ofilirea florilor si, pentru cateva saptamani, verdele preia din nou controlul. Incetul cu incetul, culoarea iese din nou la iveala, de data asta in fructe, pomii oferindu-ni-se acum “placuti la vedere si buni la mancare”.
Cand roadele au fost culese, culoarea dispare iarasi. Apoi, cu un ultim efort, inainte de a se dezbraca definitiv pentru somnul lung de iarna, culoarea izbucneste pentru ultima data, de data asta in frunze. Se aprind ruguri prin mai toti pomii – combinatii de galben, rosu, portocaliu, ruginiu, bordo, sau argintiu, multe din ele tivite cu nuante mai deschise (ori mai inchise). Acum frunzele confera spatialitate coroanei, evadand din monotonia de verde prafuit al sezonului cald. Pomii par in flacari, straluminati din interiorul coroanei. Cu greu iti iei ochii de la ei. Pacat ca spectacolul nu tine mai multa vreme!…
Soarele, la randul lui, ne ofera cu tot mai multa zgarcenie caldura cu care ne-a rasfatat in vara. Obosit parca, el urca tot mai anevoie spre zenit si scapata tot mai grabit spre asfin?it. Ne mangaie acum cu raze blande, trimise in unghiuri ascutite. Cauta parca sa ne priveasca drept in ochi, cercetandu-ne cu atentie fata. Spre rusinea noastra, ne afla deseori incruntati, preocupati, cu priviri plecate spre pamant. Uitam ca-i vremea roadelor, sezonul culesului, al bucuriei, al satisfactiei pentru lucrul bine facut, al recunostintei pentru un bilant imbelsugat, ori macar pentru strictul necesar, de care nimeni nu duce lipsa.
Soarele ne priveste drept in obraz, asteptand sa citeasca raspunsul dorit, iar vantul ne pune cu insistenta aceeasi intrebare, suierand nerabdator pe la urechi, iar primii stropi de ploaie ai toamnei ne gonesc in casa, oferindu-ne ragazul unui raspuns cantarit cu toata sinceritatea.
Cea mai rara si mai pretuita floare creste si-si deschide petalele la urma, dupa ce toate celelalte flori s-au scuturat de mult, frunzele au cazut, iar roadele au fost adunate in hambare. Este floarea unica, a carei mireasma imbie si bucura chiar si pe Dumnezeu. Floare pe care Duhul o cauta si in inima ta. Numele ei este Recunostinta, parfumul ei se cheama Multumire si vremea ei este pentru tine Acum.
O va gasi oare …
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

RATACIND PRINTRE SOAPTE SI TRANDAFIRI GALBENI de MIHAELA DORDEA

On By nelursIn Art, Inspirational, literatureLeave a comment

PREFATA

Un buchet de oamnei -flori!

Iata si o carte – Trandafir! O carte floare?  Credem ca mai degraba este o carte-buchet din florile cele mai flori pe care le are in acest moment teatrul romanesc! Ne vine greu sa ne oprim la anumite nume, nici nu stim cu care sa incepem, o facem dupa ordinea aleatorie a materialelor publicate: Radu Beligan, Stefan Iordache, Misu Fotino, Cozorici, Dan Puric, Mircea Albulescu…
Este o carte in care asa-numitii monstri sacri devin oameni care soptesc despre ei, despre fascinanta lume a scenei, despre viata, despre idealuri, vise si neimpliniri…
Mihaela Dordea ridica un pic din marginile cortinei numita viata si-i roaga pe multi dintre artistii nostri… sa-i sopteasca….
Ei sunt oameni-flori, pot fi si petale disparate din aceasta lume unica. Ei pastreaza culoarea, parfumul, forma, prospetimea…colosala viziune despre lumea in care traiesc, lumea teatrului romanesc de la inceputul mileniului trei…
Personal nu mi-am lamurit ce rol joaca autoarea in aceasta lume a tuturor teatrelor noastre, stiu ca este cunoscuta de la portar la masinist, ca toti artistii ii sunt prieteni, ca ei sunt „Vanzatorii de vise”.
Mihaela Dordea face parte din familia celor care iubesc, dar mai ales slefuiesc in metafora cuvantul.
Liniile astrale ale fiecarei existente au legi pe care nu le stim. Altfel cum ne-am explica faptul ca eu, nascut in singurul sat cu doi academiceni si noua scriitori atestati sunt invitat sa-mi lansez o carte la Festivalul National de Literatura Isanos-Camilar si o intalnesc pe Mihaela, una dintre laureate, ca facem schimb de adrese de messenger si dupa ce postam niste vorbe pe sticla ajungem prieteni, ii si mi se incredinteaza scrieri din sertarele noastre…
Asa am aflat ca solicitata de mai toate revistele din tara si strainatate sa scrie despre lumea teatrului, nimeni nu i-a oferit posibilitatea de a-i tipari o carte-document, care sa adune acest buchet imaginar de fresce pe suflete, trairi si simtiri.
Iubim, dar si pacatuim prin cuvinte. Fiecare-si sculpteaza din cuvinte idealul de viata, dar mai ales cel de dragoste.Cea de-a doua carte este o poveste careia i-as pune in fata alta  „poveste” numita „Targul de iubire”.
Este povestea reala, dar si fictiva, care-l are ca personaj pe celebrul artist Stefan Iordache. El este Printul. Omul care la o anumita varsta simte ca traieste „Ultima iubire”. Se zice ca aceasta-i cea mai mare, mai puternica, mai arzatoare… Lucrul cel mai important este faptul ca eroina si autoarea acestei povesti ii da un uluitor de original continut artistic. Noutatea este ca personajul este real, dar cartea nu-i nici o autobiografie, nici o romantioasa poveste de dragoste.Eroul, prietenii lui constata ca el devine Printul, ea, Printesa.
Cititorul trebuie sa inteleaga un lucru: este o poveste reala.Ar putea fi considerata si fictiune artistica, avem de-a face cu o carte!. O opera literara, in care   Printul declara: ”Avem prea multa iubire de dat”! Si, poate cel mai dureros lucru este sa constatam ca ii este refuzata implinirea acestui deziderat. Ca „…iubirea ce ni s-a dat este doar o promisiune a nemuririi”!

Profesor Constantin T. Ciubotaru

FATA DINTRE METAFORE

Iata-ma, parca dus in juvat, pe marea scena a teatrului romanesc.
Sunt invitatul, cu bilet de favoare, al scriitoarei Mihaela Dordea – pe care, sincer ma intreb mirat : cine a pus-o sa intre pe aceasta scena a zeilor nostri contemporani – ACTORII cei mai de vaza?
Teatru. Toata istoria planetei noastre este un teatru, mai antic, medieval sau contemporan.
Ei bine, fata aceasta s-a dus ca reporterita pe scena si prin culisele marilor monstri sacri ai teatrului, eruditii mai contemporani.
Sa nu se supere CEL DE SUS, dar el a creat la inceput femeia si barbatul. O scurta sceneta in doi, as spune. Dar femeia lui, la prima ocazie, in Eden, a muscat din fructul oprit declansand pe Pamant tragedia. De aceea o numesc pe autoarea in discutie – FATA – este mai pudic si chiar mai decent. Dar, exigent fiind, o voi suspecta de posiblie si imprevizibile abateri de la conduita divina si-o voi urmari pe tot traseul multelor ei pagini adunate cu migala in cartea pe care, cu onoare o semneaza. Pe inculpata am remarcat-o in scriitura mai proaspata ca pe o dibace reporterita, mare investigatoare in
ale interviurilor.Iat-o, deci, in lumea corifeilor. Evit sa dau numele unor mari actori cu care s-a duelat si despre care a scris fiindca nu-mi propun sa scriu o noua BIBLIE. Ba am sa spun totusi cateva, ca nu se poate altfel : Radu Beligan, Mircea Albulescu, Ion Lucian, George Motoi, Mihai Fotino, Stefan Iordache….
Asa, o bucata de fata, a intrat in tainele nu chiar prea rasfatatilor de muze – pe care ii pune intr-un buchet de metafore si ne dezvaluie fetele lor vizibile, invizibile si chiar imprevizibile.
Scriitura Mihaelei Dordea nu este o explozie obisnuita spre exterior, spre cunoastere, ci, dimpotriva, o implozie spre microcosmosul, poate cel mai inversunat ascunzator de taine.
Acolo, in culisele mici, scriitoarea a descoperit marile adevaruri despre multele personaje ce acum dorm, sau inca nu, intre copertile cartii ei bine chivernisita.
Ce-ati vrea ? Sa va povestesc cartea ? Nici nu ma gandesc ! Doar cronicarii cei fara de duh in calimari ii obosesc pe cititori cu fragmente intre ghilimele, citate, replici etc. Eu va recomand si va indemn sa lecturati cartea. Veti descoperi singuri rarisimele mijloace de investigatie, calmul pana la extremis, truda revarsata in literele de tus, negru sau albastru,ale autoarei.
Mihaela Dordea sfideaza timpul si intregul din continut nu este arestat de bariere conventionale sau de conjunctura. Personajele ei se misca lent, festina lentae, chiar cand sunt mai tumultoase.
Dresoarea, autoarea, se implica foarte subtil in biografiile zeilor cu sau fara armuri ai cartii. Nu forteaza nota niciodata. Din eleganta nu iubeste pe nimeni in special si isi dojeneste eroii in egala masura. Nici varstele nu constituie vreun impediment. Nu face butaforie si nu poleieste gratuit pe nimeni cu aur. Predominant in conturarea personajelor sale este realul, fiecare personaj cu diamantele ascunse in profundis.
De unde aceasta putere la Mihaela Dordea sa planga si sa rada, sa rada si sa planga cu o dezinvoltura, desigur, specifica, langa toti printii de pe scena fara cortina a vietii ?
Eu, pe aceasta fata dintre metafore as biciui-o cu multe buchete de flori.
La acest inceput de mileniu TREI, cand se planuiesc noi maceluri mondiale, cand stranepoatele Evei l-au speriat si pe Dracu, vine EA, Mihaela Dordea – si trudeste si scrie si ne daruieste un letopiset atat de minunat ! Mi s-ar poticni si frange plaivazul daca n-as pritoci cateva cuvinte mai acatarii despre fata-eroina a scriselor mele de azi.
Cam atata pun eu pe frontispiciul cartii pe care o aveti acum la-ndemana.
Va previn ca metaforele acestui letopiset nu le sunt adresate si delicventilor de drept comun ai epocii in care actualmente respiram.
Si o ultima precizare : prin aceasta importanta carte Mihaela Dordea intra in literatura romana pe usa din fata – si este foarte bine asa.
Lectura placuta tuturor !

poet George FILIP- Montreal, Canada

MELC, MELC, CODOBELC….

Mihaela Dordea este un paradox pentru critica teatrala insasi. Caci critica in sine se bazeaza pe o anumita distanta de subiect si pe «  suflul rece al ratiunii », ca sa citam din clasici. Dar nimic din toate acestea ! Caci Mihaela se apropie cu o inocenta dezarmanta fata de « fiara artistica »  pe care o imblanzeste, o seduce fara insa sa o tranchilizeze pentru o eventuala operatie pe cord deschis. Apoi ii ofera inima ei. Naucit, artistul se apara cu ce are mai bun, adica cu inima lui. Si asa, incet, incet, Mihaela a strans inimile artistilor nu pentru sine ci pentru o eventuala eternitate a celui al carui nume « este scris pe nisip ». De fapt, la o privire mai atenta, Mihaela Dordea este o zana buna deghizata in critic. Iar noi, artistii, ca un paradox al firii, speriati de breasla asta care vesnic ne critica, ne-am indragostit pe rand si in timp de ea, de Mihaela, fara sa ne dam seama, ca de un dor implinit, ca de o mangaiere de mult asteptata.
Cate cuvinte urate si nedrepte s-au scris despre noi, cate lucruri superficiale, ba chiar si adevaruri, dar la ce bun daca sunt spuse cu cruzime, ne-au facut pana la urma sa ne ascundem, bietii de noi, in propria fiinta, ca intr-o cochilie.
Cand eram copil, undeva la tara, la marginea unei paduri, pe o ploaie marunta, o fetita m-a invatat ceva magic. Din iarba, printre picaturile de ploaie se vedea o forma ciudata fara viata.
«  Melc, melc, codobelc
Scoate coarne bouresti
Si te du la Dunare
Si bea apa tubure… », murmura ca pe un descant fetita. Si din bucata aceea incremenita mijea viata. Intai, doua cornite ca doua antene apareau prudente, apoi incet, incet, toata faptura. Toate asa-zisele interviuri luate de Mihaela Dordea artistilor au ceva din acel descantec al fetitei ce chema la viata. Caci, precum melcul acela, si fiinta ranita si sensibila a artistului iese la suprafata si dupa ce pipaie cu sufletul imprejurimile si se asigura de absenta oricarei primejdii, abia atunci isi marturiseste piatra de pret a inimii sale, copilaria sufletului sau ascuns. Aceasta este starea de gratie pe care o infaptuieste discret, de fiecare data Mihaela atunci cand se intalneste cu un artist.
Da, Mihaela Dordea produce o temperatura aparte, la care frumosul apare de la sine. Adaugati apoi eleganta cu care se trece peste neizbanzile, cateodata firesti, ale profesiei oprindu-se cu superba mirare asupra florilor ce-au izbutit sa creasca printre spini.
« Sunteti flori ! », parca i se aude glasul. « Sunteti bucuriile noastre ! » si caruta cu paiate se opreste din mersul ei prin viscolul vietii.
Apoi un biet actor inghetat ridica felinarul sa vada cine a vorbit.
–    « A, e Mihaela, zana noastra cea buna ! », spune el celorlati.
–   «  Si noi te iubim, Mihaela ! », se auzi ca o bucurie stinsa glasul celorlalti ramasi in caruta.
Apoi o pocnitura de bici si caruta disparu in ninsoarea de veac a teatrului romanesc.

DAN PURIC

ROSIORII DE VEDE, BALCIUL ANUAL, CRIZA, CULTURA SI MILENIUL TREI

On By nelursIn Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

Constantin T.  CIUBOTARU

Motto:

“Fac pe internet  o revista la Dallas si ma gandesc
cu drag la cei care mai sunt interesati de literatura.
Constat ca urbea Rosiorii de Vede se vede si se aude pana la Sydney via Dallas”. Asta da… vuvuzea culturala!
(Un prieten australian de origine romana, George Roca).

Afland ca traiesc la Rosiori, in Campia Burnasului, cineva pretins exeget, a intrebat in ce parte a Africii se mai afla si tarisoara asta, cumva, pe la Tropice? Nu, amice! Burnasul este o parte din Campia Romana! Iar Rosioriul este fericitul oras aflat la 100 de km de Bucuresti, Craiova si Pitesti, exact in centrul Baraganului, la 50 km de Dunare. Cam pe unde au fost Codrii Deliormanului.

Drumul comercial care leaga Sudul Europei, Turcia si Grecia de Nordul ei, trece prin Rosiori, de aceea aici are loc  targul anual, numit si Balci, al doilea ca marime in Sud. Ultima antologie (Rodul Campiei, 2009) alcatuita de subsemnatul consemna 7 prozatori, 9 eseisti si publicisti (4 membri U.S.R), 6 istorici, un folclorist, un scenarist, matematicieni, fizicieni cu carti sau culegeri de probleme, 6 artisti plastici, (pictori cu expozitii in tara si lume), un ceramist, un sculptor (2 membri U.A.P.).

Replica la Balciul sau Targul anual a fost Zilele Municipiului Rosiorii de Vede aflate la a zecea editie. (ce-i drept cu unele elemente de balci politic si social-uman ocazional!) Dar domina Cultura in acest oras atestat de 625 ani si sarbatorit anul acesta. Iar o dovada a prezentei editii a fost aniversarea unui deceniu de la infiintarea Asociatiei Culturale „Mileniul 3”. Cele doua activitati s-au impletit armonios incat se poate afirma ca am avut parte de un eveniment cultural deosebit. Emblematic sau nu, cu siguranta ca fara nici o intentie la situatia de criza in care suntem aceste „Zile” au debutat cu „O istorie a tradarii la romani”! (vol.II), de Gh. Vlad. Concomitent s-a deschis o expozitie de pictura si grafica a viitorilor artisti (Indrumator, Ion Mitroi) Oras de negustori, deci lansarea unei monografii de profil: cartea “Camera de Comert, Industrie  si Agricultura a judetului teleorman, Paul Schiopu.

In ultima vreme se vorbeste tot mai des si mai mult de Sindromul lui Ulysse. Si din orasul nostru au luat drumul strainatatii  multi oameni. Legata de aceste evenimente este poeta si artistul plastic Eugenia Dumitriu pe care subsemnatul am intalnit-o la Madrid, cu ocazia lansarii romanului Los securistas fueron extraterrestres (Ed. NIRAM ART, 2010) si care si-a manifestat dorinta de a deschide si o expozitie in orasul natal, dupa ce a expus in Spania, Franta, Italia, Portugalia si alte tari. Doamna director Constanta Ciubuc a fost de accord si asa se face ca pe 6 sept. 2010 la Centrul Cultural Rosiorii de Vede (Da avem si o sala de expozitie datorata fostului primar Daniel Fierascu) s-a vernisat expozitia Emisfera imortalitatii. Sculptorul Doru Dragusin a punctat cateva aspecte despre drama artistilor care s-au autoexilat. C.T.C s-a facut purtatorul de cuvant al pictorilor Teo Serbanescu si D.Ciocan-Sin, prezentandu-le opiniile despre arta pictorului E. Dumitriu. Am audiat si o impresionanta marturie de credinta lecturata de nora artistei (Monica Mitroi), caci, din motive care nu-si au loc in acest material autoarea n-a putut fi prezenta la un vis de 6 ani! Alta lansare de carte, pe teme de ecologie: Vecini cu abisul, de Petre Bozdoc si Gabriela Bozdoc Dragusin.

Aminteam ca anul acesta orasul isi aniverseaza cei 625 de ani de atestare: S-a prezentat Placheta omagiala 1385-2010, prilej pentru care s-au facut mai multe invitatii. Au raspuns acad. Dan Berindei, Cetatean de Onoare al orasului si prof. Dinu Zamfirescu sub genericul „Intalnirea cu istoria”, prezentator si autorul plachetei prof. Argentin Porumbeanu. In acest cadru festiv s-au inmanat si „Cerificatele de absolvire  elevilor de la Cursul de jurnalism” (Indrumatori: Liviu Comsia si Aurelia Barbut).

La Muzeul orasenesc Petre Voivozeanu acelasi eveniment a fost sustinut de un simpozion cu urmatoarele comunicari: „Rosiori, marturii istorice despre viata si activitatea locuitorilor, prof. Angela Sandulescu, Traditii si obiceiuri ale rosiorenilor, prof. Gh Vlad si Contributia locuitorilor din Rosiorii de Vede la dezvoltarea economico-sociala a Romaniei, Prof. Victor Osaceanu. Ne simtim obligati sa amintim si Pelerinajul cu icoana facatoare de minuni a Nasterii Maicii Domnului si alte spectacole desfasurate la Targul anual, de unde n-a lipsit de acum banalul foc de artificii…

Literatura si-a avut un loc important in acest florilegiu de actiuni. Martea sunt trei ceasuri rele, se spune. Marti 7 sept., a.c au fost patru ceasuri bune! Primul s-a desfasurat in Sala de marmura a Casei Orasenesti de Culura, care, cum rar se intampla la un astfel de eveniment a fost arhiplina. Imi iau permisiunea sa afirm ca Liviu Comsia este mentorul spiritual al scriitorilor din Rosiori si nu numai. Cunoscutul exeget, lector universitar, redactorul sef al revistei „Astra” si apoi al „Foii pentru minte, inima si literatura”, din Brasov a fost adus de soarta la Rosiorii de Vede, unde conduce publicatia „Drum”. Prezent in „Mendra” si „Caligraf”, din Teleorman, dar si in alte reviste ca: „Oglinda literara”, Focsani, „Cetatea literara”, Cluj, „Dealul Melcilor”, Brasov, „Dor de dor”, Calarasi, „Poesis”, Satu Mare, „Fereastra”, Mizil, „Sud”, Bolintin din Vale.

Autorul romanului Invinsii (Premiat de US Brasov pentru roman de debut), Cartea  Scriitori din Rosiori”, o sinteza-exegeza a ceea ce este viata literara a acestui oras, urmat de romanul Frica, un cutremurator document literar a ceea ce au fost cu adevarat comunistii si Revolta de la Brasov . A fost lansat volumul de proza scurta Deruta. Comentarii: Iulian Chivu, C.T. Ciubotaru, Iulian Bitoleanu si dintre invitati Gh. Andrei Neagu („Oglinda literara”, Focsani), Virgil Diaconu („Cafeneaua literara”, Pitesti).

Orele 17, dupa cum arata si programul:
Seara de poezie: Mileniul 3, 10 ani de activitate culturala.
Lansare de carte: Suflete casante, autor, C.T. Ciubotaru.
Recital de  muzica si poezie.
Locul: Biserica Sfantul Ioan Boptezatorul.
Asociatia Culturala „Mileniul 3”

Normal ar fi fost ca la acest moment aniversar sa ne bucuram de prezenta autoritatilor. N-am avut aceasta cinste, nici unul dintre cei care ar fi trebuit sa reprezinte orasul nu si-a facut timp sa ne salute. Si ni s-a spus de la inceput ca nu sunt bani pentru noi. Deci am fost sponsorizati cu ZERO lei, suma din care, de ici de colo am  servit si pe invitatii nostri, pe care imi face bucuria sa-i prezint:

Ionela Flood, s-a declarat „Sora geamana” cu milenarii in dragostea pentru frumosul realizat prin metafora. Vine din Londra ca sa vada ce fac milenarii si sa ne ureze: „Gandul bun si aripile ingerilor sa fie tot timpul deasupra noastra in drumul catre lumina din noi!” autoarea unei antologii Generatia Mileniuluii III”, doctoranda ASE, fondatoare si presedinte  al Asociatiei Info-Manager si al societatii Romanca, (Marea Britanie, 2005)  si vicepresedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea  Spirituala a Romanilor de Pretutindeni (2006) si altele.

Stiati ca exista o metafora numita „Tarmurile iubirii”? Ca pentru noi aceasta incepe in Londra, pe malurile Tamisei si ca a ajuns pe cele ale Vedei din Teleorman? Ca despre aceasta carte 58 de iubitori de poezie de la Basarabia noastra cu Mihai Cimpoi, la ce-a mai ramas din Bucovina de dincolo, Vasile Tarateanu la cei mai cei poeti romani, englezi, dar si din Spania au avut numai cuvinte de lauda? Ca din Sydney, George Roca ne-a urat succes? Ca am avut onoarea sa-i avem preezenti la aceste manifestari pe domnii Gh. A. Neagu, Focsani, Lautentiu Magureanu, poet, Focsani. Virgil Diaconu, Pitesti, Gigi Smarandache si Vali Ciurea, fotoreporter si ziarist, din Slatina.

Mihaela Dordea, critic dramatic si scriitor, Bucuresti. Sorin Arbanas, poet, membrul Mileniului 3, din Rosiori,  caruia anul trecut i-am lansat o carte tot aici, in curtea bisericii. Traducatorul Stelian Ciampuru, din Alexandria.

Nu exagerez deloc daca afirm ca sufleteste si-au manifestat dorinta de a fi alaturi si alti membri ai asociatiei noastre din alte localitati, incepand cu Madridul, Marin Trasca, Tudor Serbanescu si Grupul Niram (Romeo Niram, Ariadna Petri, Fabianni Belemuski, Antonio Calderon de Jesus, Constantin Popa, Maricica Manciuc,  Al. Toma si alti romani ajunsi in tara lui Don Quijote!

Canada: poetul George Filip. Si romanii: N. Darabant, Brasov, Alex. Cutieru, Silistea Gumesti, Nicoleta Milea, Alexandria, Ion Georgescu, Tufeni, Vasile Corneliu, Caracal, Florea Miu, Craiova, C.Carbarau, Bolintin, C. Blanaru, Iasi, V. Delceanu Salcia, Teleorman, precum si alti prieteni care ne-au publicat grupaje sau pagini din creatiile noastre. ( Emilian Marcu, Iasi, Mircea Dinutz, Focsani, Stefan Dinica, Alba Iulia,  Toma Marin, Calarasi, Lucian Manailescu, Mizil, Stan V. Cristea, Alexandria).

Ne-a surprins placut ca de la Biblioteca judeteana „Marin Preda” a participat metodista, d-na Nicoleta Alexa. Presa locala a fost prezenta prin: Aurelia Barbus, (Drum) Ion Badoi (Opinia Teleormaneana), Gabriel Argeseanu, (Gazeta de Teleorman), Teodora Ciofalca (Media Sud). Gata, ca mai sunt si altii care ne agreeaza, dar pare a lauda… Am multumit preotului paroh Emilian Trica, preotilor Adrian Trandafir, Emilian Carnaru si Gigel Baltoiul pentru minunata gazduire si „omenirea” care stiam ca ii asteapta pe musafiri.

Asociatia Culturala Mileniul 3 la 10 ani !

Oare  ce ar trebui sa spunem dupa un deceniu de stradanii, de griji, dar si de realizari? Dupa cum vedeti ne-a luat destul timp ca sa-i prezentam pe toti oaspetii, asa ca vom comprima cele multe dintre cele dorite sa vi le aducem la cunostinta. Mai intai trebuia sa se numeasca „Drum”, dupa publicatia omonima pe care majoritarea dintre viitorii nostri membri au reusit s-o editeze intr-o noua serie. N-a fost sa fie. Primul sediu a fost intr-o gunoiernita, unde inainte si azi se pastreaza tomberoanele. A fost „donatia” puterii din 2000, pentru Mileniul 3, Asociatie Culturala, pentru Partidul Pensionarilor si CAR cadre didactice, dupa cum se vede, cele trei categorii atat de pretuite de toate puterile politice: Oamenii de cultura, pensionarii si cadrele didactice!

Am voiajat de la Biblioteca oraseneasca la cea a Liceului Economic la Casa de Cultura, ca dupa patru ani sa ni se dea sediul de azi, dar nu si combustibil pentru incalzire. L-am adus de la casele noastre pana acum doi ani, cand „bolnavi de literatura si cultura” fiind, am fost tratati cu caldura in sala de asteptare a Cabinetului particular al medicilor Veronica si Viorel Dinu, carora le multumim si pe aceasta cale. Ne-am constituit in aceasta asociatie cu gand sa facem ce se poate pentru viata culturala a orasului si judetului si …

Ce am facut, voi incerca sa telegrafiez.

Prima realizare: Ne-am intalnit in fiecare joi, cei care au dorit, care au putut sa ne informam si sa planuim ce s-ar putea face. Am realizat doua antologii literare cu creatiile noastre: Nepotii lui Moromete. 13 scriitori din Teleorman, prefata Horia Garbea, Editor, Marin Codreanu. Poezie, proza, eseuri, exegeze. Ed. Muzeul Literaturii Romane, Buc., 2003. Rodul Campiei, alcatuita de C.T. Ciubotaru si Liviu Comsia. Cuprinde: poezie, proza, eseistica, publicistica, istorie, matematica, fizica, religie, film, arta plastica etnologie, practic tot ce a aparut in volume in 2006. (Ca si prima antologie a avut o perioada de…gestatie de trei ani). Am participat efectiv  la peste 85 de lansari de carte. Am initiat o coletie de carte „Mileniul 3-RO”, sub egida careia au aparut 23 de carti ale milenarilor, la 12 subsemnatul am scris pre sau postfete.

Am avut relatii de parteneriat cu Bibliotecile: „Marin Preda”, „Casa Corpului Didactic”, Alexandria, cu cele din Rosiori de la oras si liceee, cu scoli ca Maldaieni, Troianu, Dobrotesti, Voluntari, Stejarul Liceul Economic, unde am sprijinit activitatea culturala, aparitia revistelor scolare etc. Ne putem lauda ca am debutat 9 scriitori. Ca am pus umarul la majoritatea actiunilor culturale din oras si judet. Ca acum am facut „cadou” orasului un concert de gala Dan Iordachescu, un spectacol  de teatru modern sustinut de actorii Ioana Bratila si Andrei Bratu, regia Margit Olteanu. Cu un spectacol de muzica usoara avand ca solisti pe Maximilian si Seabastian Muntean.

Ni s-a spus ca „e cam laudata activitatea milenarilor”. Trebuia sa pastram un moment de reculegere pentru membri fondatori care nu mai sunt: Paul Amet si Florin Troscot. Au fost prezentati ceilalti membri fondatori: Mihai Athansaie Petrescu, G.Tutcalau, Gabi Argeseanu si cei mai activi membri din ultimii ani, cu mentiunea ca Doamna Florina Isache a fost sufletul activitatilor din ultimii ani, secondata de  Dr. Viorel Dinu, prof. Ion Scarlat, Pictorul D. Ciocan, Liviu Nanu, pr. Vasile Berlic, ceramistul Ciprian Anghel, si cei care vin din urma, Valentin Saptefrati, Cristina Stanescu, Ion Mihaila, Nicu Baldovin, Cristian Moraru.

Am publicat in mai toate revistele din tara, am fost prezenti la TVR si la mai toate televiziunile locale. Am fost prezenti la publicatiile romanesti din lume prin Domnita Neaga, Liviu Nanu, Mihai Petrescu, Gabi Argeseanu si C.T.Ciubotaru. Ne-am facut prezenta si pe sticla, la „Agonia ro”, la „RoLiteratura” si la Radio Cultural Romania, unde am citit poezii si proza.

Au citit poezii Florina Isache si G. Tutcalau. Ne-au incantat cu muzica folk doi elevi de la Anastasescu: Mihai Radut si Gabriel Stefan si un grup de eleve de la Liceul Economic ni l-a readus in suflet pe Eminescu prin romantele cunoscute, sub indrumarea prof. Geanina Voican.

Suflete casante, de C.T. Ciubotaru (Ed. Paralela 45, Pitesti, 2010), cu o prefata de Liviu Comsia. Ostilitatile au fost deschise de Liviu Comsia, care a subliniat ideea din prefata ca „Omul vesel, pontagiu, ironistul si imprevizibilul C.T.C. cu felul histrionic de a fi este un om trist, care-si ascunde aceasta stare sub… zambet, calambur, zeflemea, o masca pe care putini i-au descifrat-o. Rasul din lacrima al autorului ascunde un om literalmente tragic, el rade in timp ce lacrimeaza. Este o carte scrisa in varful degetelor, pentru a nu sparge acele suflete casante care-i sunt personajele romanului.

I. Bitoleanu: „Dupa ce a reusit sa ne convinga ca este un scriitor redutabil, care a fost tradus in spaniola, aceasta carte ni se pare cea mai realizata scriere a sa, caci aparentul profesor hatru se dovedeste un observator atent a unei umanitati deformata de societate, Subtil sugerate de doua planuri paralele, unul cel al naratorului, celalalt prezentat prin jurnal, situatiile prezentate cu acribie, unde nu apar fisuri pe care memoria este imposibil sa le retina, asta demonstreaza fara tagada ca aceasta carte este unul dintre romanele de sertar, asa cum marturiseste si autorul”.

Nu putem incheia aceasta lunga si importanta perioada fara a multumi Consiliului municipal si primarului Ion Nuta, care au realizat un act reparator fiind primul oras din Romania, dupa alte cinci metropole din lume, care i-au oferit baritonului Dan Iordachescu diploma de Cetatean de Onoare al orasului Rosiorii de Vede.

Ma gandesc ce „cadou” sa propun din partea milenarilor pentru anul viitor, pentru ca autoritatile sa nu mai „uite” ca milenari au stat in spatele multor activitati din anii trecuti, dar un amic, Florea Miu, se plangea ca nu stie ce sa faca pentru a refuza onorurile oficialilor.. I-am spus ca din acest punct de vedere sunt fericit: La noi doar defunctii si strainii se bucura de asta!

Constantin T. CIUBOTARU
Rosiorii de Vede
septembrie 2010

DOAMNE, CE MINUNE SA FII OM!

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literatureLeave a comment

Motto:
„Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu
Sufletul cu bucurie si fericire eterna!…”

Sunt sortit sa fiu poetul sufletului in cautare
De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,
Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,
Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar, de fapt, este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.
„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, fara frica de Dumnezeu…
„Neoamenii” – ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. Sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc buni pe cei ce le fac” (Romani 1:25, 26-a, 27- 32).
Pe neoameni ii gasesti in toate locurile, ca pe paianjeni…
Vrei, nu vrei, paianjenul – neam de spion ce sta la panda – este prezent pretutindeni: in case, in pivnite, in grajduri, in palate si in bordeie. Ce pacat!… Nu lipseste – mai ales in zilele noastre intoarse pe dos – nici din biserici, lipit de pereti, de tavane, de lampi, de amvoane…
Paianjenii au o lume aparte, un cerc al lor, inconjurat si aparat de fire multiple si otrava. Sunt tot felul de paianjeni; unii-s mai deschisi, altii de o culoare mai bruna, unii-s mai otravitori, dar toti parca-s azvarliti pe pamant sa aduca groaza in lume. Si mai ales pentru musculitele mici si neinsemnate, pe care, pandindu-le, le ucid fara mila. Oamenii se duc, dar paianjenii raman sa sperie si sa continue sa prinda in plasele lor prada…
Paianjenii formeaza cercuri inchise si vaneaza ocazia oarba…
Mi-e groaza de paianjenii mai mici sau mai mari. Mi-e teama de otrava lor… De aceea astept sunetul vremurilor bune, doar cu oamenii lui Dumnezeu…
Doamne, ce minune sa fii om! Sa fii om dupa asemanarea lui Dumnezeu si sa stii ca ai fost creat cu un scop. Sa nu pierzi putinul aur din multul nisip de pe albia cautarilor, ca sa raspunzi la intrebarea: Cine sunt?
Esti neomul creionat mai sus, sau esti fiinta inteligenta, capodopera creata de Arhitectul universului, si asezata pe planeta Pamant, ca chirias al Timpului, pentru aproximativ 26.650 de zile, adica vreo 70 de ani, ca sa-ti pregatesti sufletul in Scoala vietii de pe Pamant, pentru a te muta in Cerul lui Dumnezeu ?…
Dumnezeu a pus in om creierul ce macina mintea, pe care o simtim si fara de care n-am putea exista. In corpul nostru, avem asezate „motorase”, care lucreaza fara incetare, ca sa ne sustina existenta, pe timpul acordat de Creator, ca sa urmam Scoala vietii. Sunt plamanii nostri, inima, ficatul, rinichii, pancreasul – adevarate „uzine chimice”, care lucreaza fara incetare in cei „cativa ani” ce-i petrecem, ca niste calatori prin campiile, vaile si muntii acestui pamant, pe soare, pe zapada, pe ploaie, pe vant… Organele acestea – si altele mai mici – fara de care n-am putea trai – sunt conectate unele de altele prin tuburi si tubulete, prin care ne circula viata, sub forma de sange ce ne tine caldura si bucuria oportunitatii sa fim creati unicate, ca sa traim si sa ne pregatim vesnicia.
Definitia data de Dictionarul limbii romane omului este ca acesta „este o fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gandire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic, prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mainile libere si apte a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat”. Din definitia aceasta lipseste esenta omului: sufletul sau, pus in cortul lui de lut, ca sa-i dea viata, chiar de Dumnezeu…
Sufletul este locatarul ceresc, invizibil si intangibil, fara greutate, al fiintei umane, sculptata cu maiestrie si grija divina de Dumnezeu. El este misterul de viata ce ne tine treaza mintea, izvorul logicii, dar si al entitatii ce ne dirijeaza sentimentele si actiunile. Eu simt si cred ca sufletul este un atom de lumina din Dumnezeu, asezat invizibil, undeva-n corpul meu…
Un om al lui Dumnezeu a scris ca „sufletul este un suflu de la Dumnezeu si desi este de natura celesta, se lasa amestecat cu pamantul. El este lumina inchisa in pestera, dar care nu este mai putin o lumina divina si nepieritoare”.
Cu alte cuvinte, sufletul face din interiorul corpului meu un lacas, in care se afla lucruri din Cer, sosite in mine prin caile tainei divine ce m-a miluit cu harul divin direct de la Dumnezeul meu.
Sufletul este partea invizibila a existentei omului, partea netrecatoare si neschimbatoare, dar si nemuritoare. Fiinta noastra ar fi ca un avion fara pilot, sau ca o masina fara sofer, daca nu i s-ar fi revarsat sufletul, ca o legatura cu Cerul si cu Misterul… Fara pilot, avionul este o masinarie inutila, iar masina fara sofer este doar un obiect ce sta in parcare. Sufletul este pilotul sau soferul trupului nostru de lut, care asculta de el, daca mintea omului este conectata la Inventatorul ei, cum este tabloul de comanda cu circuitele de lumina conectat la sursa de electricitate.
Am fost facuti cu un scop clar: sa fim oameni!… Oameni dupa chipul lui Dumnezeu: buni, altruisti, milosi, cinstiti, curajosi, neprihaniti, sfinti, intelepti, rabdatori, credinciosi, pasnici, impaciuitori, iubitori de bine, iertatori, harnici, plini de bunatate, cuviinciosi, legati, prin credinta, de Arhitectul trupurilor noastre si din care purcede sufleul nostru.
De altfel, toate partile alcatuitoare ale trupului nostru uman – inima (motor), plamanii (oxigenarea sangelui), creierul (cu menirea lui in inmagazinarea si administrarea tehnica a gandirii), tendoane, rotule, mainile, ca niste scripeti, oasele, ca niste mijloace de sustinere, pielea, ca invelitoare a casei noastre de lut etc. ne indeamna sa ne gandim la Creatorul nostru, in ochii Caruia suntem fiinte de pret, caci ne-a creat sa mostenim viata vesnica, pentru care trebuie sa ne pregatim sufletul, cata vreme suntem in scoala dura de pe pamant.
Omul trebuie sa stie ce inseamna sa fii Om si sa doreasca sa traiasca dupa legile lui Dumnezeu. Doar gasind sensul vietii poti sa afli esenta fericirii si linistea sufleteasca. Simtul vietii te ajuta sa te acomodezi conditiilor de pe pamant, dar constiinta – parte din sufletul nostru – ne ajuta sa alegem binele de rau si sa traim o viata in plinatatea ei spirituala. Aceasta viata este deplina doar cand intelegem adevaratul sens al vietii aratat de Mantuitorul nostru Isus Cristos, care S-a numit pe Sine „Fiul Omului”. El ne-a aratat prin viata Sa cum trebuie sa fie omul. El a fost si este idealul nostru. El a vazut viata clar si a trait in armonie cu ceea ce stia ca este o cale desavarsita. Partasia Lui intima cu Tatal Ceresc i-a fost taria si secretul vietii. Viata Lui pe pamant a fost inradacinata in Dumnezeu, iar curatia Lui biruitoare este idealul spre care ne atrage Duhul lui Dumnezeu, cand ne lasam sub calauzirea Sa.
Cand iti afli sensul vietii si traiesti ca om – ca om al lui Dumnezeu –, simti in sufletul tau fericirea si bucuria mantuirii, caci credinta te-a legat cu Cerul. Fericirea este treapta a bucuriei de maxima intensitate: o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina. Fericirea presupune plinatatea bucuriei pe care o simti si o traiesti, dar se si vede in lumina ochilor tai, pe fata ta, in gesturile si in comportarea ta, care devin molipsitoare, caci transmit in jurul tau uimire si dorinta altora de a fi ca tine, in circumstante asemanatoare. In fericire, auzi vocea lui Dumnezeu ce vorbeste sufletului tau… Si Cerul se coboara in tine cu bucuria de pace si bine…
Bucuria fericita de om a lui Dumnezeu este o stare de suflet: acea scanteie divina de multumire si bine, pusa in tine de Dumnezeu, care te-a creat unicat. Nu poate altcineva sa-ti toarne bucuria in suflet, cum ai turna apa de izvor rece si buna, intr-un pahar de cristal, si sa dai cuiva din el sa bea, cand este de tot insetat. Sufletul tau poate fi inchis ermetic, iar incuietoarea este pe dinauntru; si doar tu poti descuia bucuriei sa intre, ca sa te faca fericit mantuit… La usa inimii tale, poate sa stea, pentru a intra, chiar Urzitorul fericirii tale, a Carui voce o poti descifra, oprindu-te din alergare: „Iata Eu stau la usa si bat.
Folosesc aici cuvantul „om” cu sensul de fiinta care crede ca Dumnezeu este Creatorul lui si ca, prin credinta in Mantuitorul Isus, el este salvat si traieste o viata crestina reala si fericita, pregatindu-se, in scoala vietii de pe pamant, pentru vesnicia in Patria de Sus.
Stiu, din experienta vietii mele, ca urcusul bucuriei spre varful fericirii este presarat cu neprevazute incercari neplacute si nedorite, din cauza integritatii de caracter a crestinului, dar la capatul drumului de urcus si experiente, ca o pecete de aprobare si trecere a examenului de o viata, sunt cuvintele Invatatorului ce suna ca un imn al multumirii ce pecetluieste fericirea credinciosului: „Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in Ceruri, caci tot asa au prigonit pe proorocii, care au fost inainte de voi”. Ce minunat indemn si incurajare de rezistenta la orice incercare a bucuriei pe cale!
Cand vorbesc de bucurie, ma refer la bucuria credinciosului, care este superioara altor forme de bucurii efemere, deoarece nu poate ajunge cineva sa aiba bucurie prin Duhul Sfant, pe aceste pamant, inainte de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, avand pacea in suflet, care deschide calea spre Adevar si Lumina Divina. Darul de bucurie, ajuns la treapta de fericire, ne ajuta sa ne desfatam privirea si sa ne inundam de sentimentele de adanca multumire, cand privim la tot ce este frumos si bun, lasat de Dumnezeu in natura, in om si in lumea aceasta, creata de Tatal Ceresc.
Bucuria si fericirea trebuie invatate, exersate si practicate, ca sa devina parti din noi, asa cum a vrut de la inceput Dumnezeu.
Doamne, ce minune sa fii Om!… Om al lui Dumnezeu….
Daca ai un zambet permanent in sufletul tau, exteriorul vibreaza de bucurie; si atunci toate sunt in ordine si in pace. Fii fericit ca esti tu insuti si bucura-te de tot ce este bun in fiinta ta, lasand si pe altii sa se oglindeasca in aceasta bucurie!
Dumnezeu te-a creat sa fii Om fericit!
Sa traim ca oameni ai lui Dumnezeu!

Prof. Dumitru Buhai

Cum sa cunoastem si sa intelegem „Cele zece porunci” – Un volum de Cristian Barbosu

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, Media, Ministry, Romania, TheologyLeave a comment

O carte despre Cele Zece Porunci? Poate fi un astfel de subiect interesant, la inceput de secol XXI? Cu siguranta ca multi ar raspunde ca problematica atat de complexa a Decalogului reprezinta ceva depasit, lipsit de actualitate. Cu toate acestea, cartea „Cele Zece Porunci” de Cristian Barbosu ne convinge ca este important sa reexaminam cu seriozitate continutul acestor porunci date de Dumnezeu prin Moise, pentru intreaga umanitate.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a nascut la Arad si a urmat trei scoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta si impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numara cartile si muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

Nevoia de Absolut

Subliniind mutatiile ce au avut loc in gandirea oamenilor pe parcursul ultimei perioade de timp, Cristian Barbosu mentiona: „Filosofia post-modernista a patruns subtil in toate ramurile vietii, influentand pe nesimtite atat creierul cat si inima, ba uneori, si sufletul, creand o noua etica, un nou sistem de valori, ba chiar si o noua forma de spiritualitate, privata insa de absoluturi si mai ales de Absolut.”

Pornind de la aceasta nevoie de Absolut, cartea „Cele Zece Porunci”  ne cheama la o reevaluare temeinica a continutului si actualitatii poruncilor divine aplicate la viata de zi cu zi. Fara a insista pe aspecte scolastice care ar fi condus la o prezentare academica, prin reliefarea aspectelor de baza ale invataturii morale din cuprinsul Celor Zece Porunci, autorul reuseste sa transmita unei mase largi de oameni un mesaj pozitiv, ce se constituie ca o chemare in a respecta adevarul de origine divina.

Despre legile morale si spirituale

Autorul spune: „Asa cum exista legi materiale, legi ale fizicii, biologiei, chimiei, etc., la fel exista si legi morale sau spirituale impuse de catre Dumnezeu. Asa cum legile naturii sunt imposibil de contestat, ele actionand indiferent daca vrem sau nu, la fel si legile morale sau spirituale exista si nu pot fi ignorate. Si asa cum cercetatorul stiintific studiaza si le explica oamenilor intelesul adanc al legilor naturii, este de datoria noastra, a celor ce studiem Sfintele Scripturi, sa explicam semenilor nostri legile morale si spirituale, legi care afecteaza atat destinul terestru al omului, cat si dimensiunea eterna a sufletului nostru.”

„Cele Zece Porunci” – o carte ce li se adreseaza tinerilor

Asa cum putem citi din primul capitol, cu privire la porunca intaia, vom constata faptul ca argumentele lui Cristian Barbosu se succed intr-o ordine logica, fara a forta in vreun fel textul biblic si fara a purta amprenta prejudecatilor de natura spirituala. Putem spune ca autorul reuseste sa prezinte in mod obiectiv adevarurile Scripturii, presarand impresii si experiente ce tin de realitatea cotidiana. Beneficiul unei astfel de abordari consta in faptul ca aceasta carte poate fi citita si de catre cei care nu au o pregatire teologica. Si aici in mod deosebit, autorul a tinut sa se adreseze tinerilor, mai precis acelei generatii de regula ignorata de catre mesajul evanghelic traditional.

O lista a dependentelor

Iata ce afirma Cristian Barbosu despre practica idolatriei in secolul nostru: „Omul, fie ca vrea sau nu, fie ca recunoste sau nu, se inchina cuiva. Pe vremea lui Moise, cand Cele Zece Porunci au fost scrise in piatra, oamenii se inchinau diferitilor zei. Indiferent unde s-ar fi aflat, inchinarea oamenilor a fost devotata unor anumiti zei. Da, astazi nu mai avem Baali si nici Astartee. Dar astazi avem aceleasi concepte, aceleasi ritualuri, imbracate insa sub o alta forma. Baal si Astarteea erau zeii placerilor de orice fel. Inchinarea inaintea lor nu era ceva mistic, ci dimpotriva, consta din pereceri si orgii scaldate in alcool si sex. Azi noi nu mai avem inchinatori la idoli, dar avem atat de multi oameni care au cate un viciu, oameni care se intoxica in mod abuziv cu alcool sau care isi distrug casnicia din cauza prostitutiei sau pornografiei. Nu, ei nu se inchina niciunui idol, dar ei sunt vanduti poftelor lor. Iar lista dependentelor poate continua.”

Este posibila renasterea spirituala?

Aceasta idolatrie ascunsa a zilelor noastre nu poate fi scoasa la lumina decat prin intermediul Celor Zece Porunci. Prin urmare, mesajul pe care ni-l transmite Cristian Barbosu consta in faptul ca nu este posibil sa iesim cu bine din dilemele morale ale sec. XXI decat luand in considerare ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin aceste porunci.

Intotdeauna, idolatria a fost distructiva si autodistructiva, afectand deopotriva pe cei care o practica, dar si pe cei ce se afla in vecinatatea acestor inchinatori. De aceea, renasterea spirituala a generatiei prezente nu se poate produce decat prin cunoasterea si aplicarea deplina a Celor Zece Porunci.

Importanta fundamentelor

Cu siguranta ca aceasta provocare pe care ne-o lanseaza autorul se consitutie ca un element de valoare ce recomanda citirea acestei carti si insusirea elementelor de valoare prezentate.

„In era post-moderna in care traim exista o nevoie acuta de absoluturile lasate de Cel Divin pe paginile Scripturii. Relativismul a patruns in mai toate sferele societatii in care traim. Avem nevoie insa, de niste fundamente, de aceste absoluturi dumnezeiesti, cuprinse in Cele Zece Porunci. Ele iti pot oferi o baza sanatoasa, trainica, atit in viata aceasta cat si in eternitate.”

Octavian Curpas
Surprise, Arizona