PENTRU UN TEATRU ÎN SLUJBA OMULUI

On March 29, 2011 By nelursIn ArtLeave a comment

International Theatre Institute ITI
World Organization for the Performing Arts
UNESCO, 1 Rue Miollis, FR-75732 Paris Cedex 15
iti5@iti-worldwide.org / www.iti-worldwide.org

Mesaj de Ziua Mondiala a Teatrului 2011
Ziua Mondiala a Teatrului, 27 martie
Pentru un teatru în slujba omului
Jessica A. Kaahwa, Uganda

Întâlnirea de astazi este o adevarata imagine a imensului potential al teatrului de a mobiliza comunitati si a construi punti. V-ati închipuit vreodata ca teatrul poate fi un puternic instrument al pacii si reconcilierii? În timp ce statele cheltuiesc sume uriase de bani pe misiuni de mentinere a pacii în zone de conflict violent ale lumii, teatrul primeste putina atentie ca alternativa în modificarea si gestionarea conflictelor de la om la om. Cum ar putea cetatenii planetei Pamânt sa ajunga la pacea universala, când instrumentele folosite vin dinspre forte externe, aparent de represiune?

Teatrul patrunde cu subtilitate în sufletul omului curpins de teama si suspiciune, transformând imaginea sinelui si deschizând o lume de optiuni în fata individului si a comunitatii. El poate conferi sens realitatilor zilnice, împiedicând un viitor nesigur. El se poate angrena în politicile umane în moduri simple si directe. Fiind atât de cuprinzator, teatrul poate constitui o experienta capabila de a depasi vechi neîntelegeri.

În plus, teatrul este un mijloc dovedit de sprijinire si promovare a unor idei pe care le împartasim si pentru care suntem dispusi sa luptam atunci când sunt încalcate.

Pentru a avea pace în viitor, trebuie sa începem prin a folosi mijloace pasnice care cauta sa înteleaga, sa respecte si sa recunoasca contributiile fiecarei fiinte umane la obtinerea pacii. Teatrul este limbajul universal prin care putem schimba mesaje de pace si reconciliere.

Prin antrenarea activa a participantilor, teatrul poate determina muti indivizi sa demonteze perceptii anterioare dând, în acest fel, sanse individului sa renasca pentru a face noi alegeri, bazate pe realitati si cunostinte regasite. Pentru ca teatrului sa-i mearga bine, printre celelalte forme de arta, trebuie sa facem un pas curajos înainte si sa-l integram în viata de zi cu zi, unde sa trateze probleme grave precum conflictele si pacea.

Urmarind transformari sociale si reforme în cadrul comunitatilor, teatrul exista deja în zone ravasite de razboi si în sânul unor popoare care sufera de saracie cronica si boli. Exista un numar crescând de povesti de succes, în care teatrul a reusit sa mobilizeze publicul pentru a face cunoscute victimele traumelor razboiului si a le ajuta. Sunt deja în functiune platforme culturale precum Institutul International al Teatrului, al carui scop este „consolidarea pacii si prieteniei între popoare”.

De aceea, ar fi o farsa daca, cunoscând puterea teatrului, am ramâne tacuti în vremuri ca acestea si i-am lasa pe mînuitorii de arme si aruncatorii de bombe sa se ocupe de pastrarea pacii în lume. Cum ar putea uneltele înstrainarii sa actioneze si ca instrumente ale pacii si împacarii?

Cu ocazia acestei Zile Mondiale a Teatrului, va îndemn sa reflectati asupra acestei perspective si sa promovati teatrul ca pe un instrument universal de dialog, transformare si reforma sociala. Natiunile Unite cheltuiesc sume uriase de bani pe misiuni de mentinere a pacii prin intermediul armelor în toata lumea, în vreme ce teatrul este o alternativa spontana, umana, mai putin costisitoare si cu mult mai puternica.

Chiar daca nu poate fi singura cale de a aduce pacea, teatrul ar trebui cu siguranta inclus ca un instrument eficace în misiunile de mentinere a pacii. ‘

Dr. Jessica A. KAAHWA
actor, regizor, scenarist
cadru universitar
Makerere University
Kampala, Uganda
martie 2011
Traducere în limba româna de Adrian Solomon
http://www.oradetimis.ro

Santiago MONTOBBIO – Un mare poet spaniol de azi

On March 6, 2011 By nelursIn EuropeLeave a comment

Campuri semantice: Amaranta Sbardella
Santiago Montobbio si cuvantul salvare (mantuire)
“Sí, em pots trobar, si goses,/ darrere el glacial no-res d’aquesta/ porta, aquí, on visc i sento/ l’enyor i el crit de Déu i sóc,/ amb els ocells nocturns de la meva solitud,/ un home sense somnis en la meva solitud. “ .S. Espriu
Umbletul meditativ al lui Santiago Montobbio parcurge sentimente de profunda penetrare a sinelui, de biciuire ceruta de un sens a sublimarii de aceasta cautare spasmodica in arta. Poetul, constient de propria singuratate, accepta incarcarea unui destin amar si spectral pentru a se refugia intre sinuozitatea moale a versurilor, intre cuvintele care se repeta de la poezie la poezie pentru a delimita un camp semantic intotdeauna mai orientat spre gandirea (reflexia) metafizica. Cu naturalete construieste ziduri si frontiere, cunoaste limitele si incearca sa inteleaga misterul. Penita curge pe hartie, doborata (coplesita) de o obligatie interioara, morala: documentarea anxietatii, tulburari ale sinelui care-l incearca si consimtindu-le o eterna, atat de fragila eliberare. Asa cum afirma insusi Montobbio, arta si aventura mantuiesc, intreprind si realizeaza salvarea proprie. Arta, poezia, in acel timp, parea sa linisteasca perturbarea pentru absenta unui Dumnezeu invocat in pagini sau re invocat de voalata stiinta crestina. Omul revendica propriul rol, de descifrator al existentei si complice al trecerii timpului, parcurgand pe dibuite (orbeste) drumul unei vieti pline de obstacole, in cautarea zorilor si a luminii. Spiritul, purificat din carne, transcende si devine viu in poezie, instrument al vantului, al aerului ce vibreaza. Inspiratia, sau mai bine zic, inspiratia fulgeratoare, imprima scanteieri ale constiintei poetice pe fondul unei pelicule obscure, de care nici macar poetul cateodata nu pare sa o ( re) cunoasca. Operele lui Montobbio se nasc din saltul de moment si nu necesita revizii si meditari pentru ca ramificatia este continua de un unic, solid si simt poetic. In mod particular, poeziile propuse aici pentru traducere, accentueaza un aspect deja prezent in poetica lui Montobbio, acela a privirii mature si adera la absurditatea vietii, a conditiei umane. Verticalitatea, o suspensie sigura a limbajului si un salt “international” al unor temeni sau conceptii.( trad E Daniela Sgondea si Eugen Evu)

Santiago MONTOBBIO

“ Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac”
…….
“ vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.”
…….
“Mainile care strang singuratatea
devin salbatice”

Fragmente inedite

Incarc ceasul atemporal
Il pastrez in adancul meu.
Este inutil sau antic
sau foloseste doar pentru ca
in timp sa nu fie timp
si zilele sa nu fie diferite si pamantul
sa fie uitat si diferitele forme
care amintesc infernul
printre buricele degetelor.
Am acest ceas si trebuie sa-l re-incarc.
Il pretinde sau implica doar faptul
ca traiesc.
A trai este incarcarea
acestui ceas fara timp,
avandu-l in suflet. Este samanta
care se imprastie si incolteste
in nopti si zile, pentru a fura chipul
si buricele degetelor, am mai spus-o.
Acest ceas con-fratern solitudinii.
A uratului este si cifra, frontiera.
Viata pastreaza acest ceas pierdut
si rupt si in profunzimea de sine
in liniste ne impune sa-l incarcam.
Sentinta lui cu bataia sa,
trecerile lumii.
*
Lucrez pe munte. Sunt padurar,
sau taietor de lemne
sau in mod mai industrial
lucrez intr-un joagar
sau pescuiesc raci in rau
pentru avantajul unui post in oras,
unde nu am mai fost.
Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac.
Nici macar de acest munte
nu-si aminteste nimeni,
nici nu apare nicaieri. Lucrez acolo.
Pe un munte care s-a pierdut.
Acolo lucrez si sunt mizerie, uitare.
*
In calea obscura a uitarii
In spatele unei usi inguste, cu mahnirea
pe care numai viata precum fierea
o poate trezi si trezirea este daca
lumea se trezeste cu ea. In spate
aceasta usa, in acea cale,
este sechestrata racoarea
si respiratia intima a zilelor.
Noaptea este diavolul
tainuind adresa si orasul
unde este aceasta viata.
Ar ucide-o decat sa o tradeze.
Durerea obscura
este axa lumii si o roteste carusel.
Nu este aceasta un secret,
chiar daca in timpul insusi nimeni
nu cunoaste existenta
sau ratiunea, nebunia infinita,
unde nu are sfarsit padurea
– resemnarea obscura –
in timp ce ceasul merge, in orice
clipa care inregistreaza
intotdeauna mai mult
ne adancim in ea.
*
Omul cauta un rasarit in ganduri.
Cineva l-a pierdut, cineva sau poate
o dragoste veche ascunsa pe o plaja
pe care uitarea a conturat-o si o exprima
mai meticulos. Totusi omul
este in cautarea rasaritului.
Nevoia rasaritului
nutreste suflarea sa toata ziua.
Poate ca s-a pierdut drumul
unde o cauta sau in viata sa.
Omul
este ratacire.
*
In mijlocul drumului m-am pierdut.
Este doar singuratate si nu stia
cum sa-mi spuna incotro.
Singuratatea uitase cuvintele
si acum vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.
Dar in mijlocul drumului era doar ea.
Asa in viata mea intru in singuratate,
la mijlocul strazii, pe neasteptate,
fara a o anunta. Si ei i-am ramas
tintuit, in mijlocul vietii sau al drumului
care cu furia de a strange doar mainile ei
devenea intotdeauna mai nicaieri.
Mainile care strang singuratatea
devin salbatice.
Urlau inauntru si inteteau focul domolit.
In circulatia sangelui sau, viata s-a pierdut.

Trad. de Elena Daniela Sgondea

TEOLOGUL DIZIDENT

Nu exista moarte, nu va mai exista
Desi sub amenintarea sa a trait omul
In minciuna sa, nu exista moarte,
nu exista. Si daca ghicesti in spatele lunii
precisa fata
A absentei, daca, cu uitarea pironita
Pupila inchisa a asteptarii
A intelege ca nu exista,
ca intr-adevar nu exista
Si daca a inceput in a exista ca nume
Am avut asadar puterea
de a-l da acestui pamant.

Trad. de Eugen Evu

Despre nimic, si despre prea, prea

On December 22, 2010 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Zilele acestea, la PRO TV, distinsul prezentator „al emisiunii Meteo, Florin Busuioc, comenta, de altfel pertinent, ideea coform careia, statisticile nu duc, neaparat, la concluzii ce pot sta, oricand, in picioare. O simpla medie artitmetica, fie ea si ponderata, nu ne lumineaza, nici pe departe, in domenii de granita, cum ar fi cel al stiintelor comunicarii, al adevarului, al problemei intelegerii, al limbajului etc. Ca statistica e necesara, nimeni nu contesta, dar, de la a fi necesara si pana la a crede ca staticianul sau sociologul, interpret al unor date, este un un fel de inginer si sociologia, ingineria socialului, cale lunga, ba chiar un hau, daca nu o cadere in desuet, cat timp traim in vremea unor tehnologii, cu care putem vedea in cosmos, sau la sute de metri, sub pamant, si putem spune, documentat, (fara, „c-o fi una, c-o fi alta”): „aici este’’. Sunt insa (gradina lui Dumnezeu e mare!), si din cei care, cu ,,tratate – teorii, de multe ori, sterile, sau istorii” in buzunarul de la piept sau cel de la spate, striga sus si tare ca, fara ei nu se poate. Probabil! Loc pe fata pamantului e pentru toti! Totul e sa ti-l stii si sa nu te bagi acolo unde nu-ti fierbe oala, cum o zice, raspicat, romanul, cu capul pe umeri. Ca celalalt cu el intre… Nu mi-am propus sa pun sub semnul intrebarii sociologia, ca stiinta contemporana, de altfel nici nu imi este permis si nici nu cred ca se poate. Pentru o corecta informare, trebuie insa amintit faptul ca, pana si Auguste Comte, considerat de catre sociologi parintele sociologiei, (foloseste, pentru prima data, denumirea de sociologie, in lucrarea sa, Curs de filosofie pozitivista, vol. IV, Lectia 47.), a fost filosof. Nu m-ar mira insa ca, intr-o zi, de dragul „pertinentei” in a fi, unii sociologi (de acum), sa spuna ca au inventat roata, mersul pe jos, privitul in sus, sa si-l asume si pe Platon si pe Aristotel, ba, mai mult, Antichitatea toata, avand ca pretext framantarile mintii omului pliate pe el, adica, pe omul „aruncat” in lume. Desigur, controversele banale nu duc la nimic. O stie lumea, de cand lumea! In ele insa, in maruntisurile cotidiene si asumarile mizere sta, de cele mai multe ori, pierderea sensului existential. Fara acest sens, ratacim, besmetici, prin lume. Omul se instraineza fata de om, se retrage in el insusi. In lume, ramane smucitul, nebunul, cel care crede ca e! Urca la tribuna, la catedra, in Piata mare etc si, evident, striga sus si tare: ,,eu sunt, voi, rabdare!” Apoi, ca o fi, ca o pati… Nimic concret, nimic coerent! Despre o teorie a coerentei, nici pomeneala! Nimic despre structura psihologico-istorica a omului bazata pe principiul filosofiei moderne, conform caruia, subiectul isi construieste lumea in cunoastere si nu in cifre goale de continut , versative sau chiar perverse! Nimic despre trairea sufleteasca a omului (Dilthey), in orizontul istoric concret! Nimic despre libertate, constiinta, despre bunastare, despre meritul sau de creator, despre creatorul de geniu si creatia sa. Nimic despre modalitatea omului de a-si gasi spiritul, ca parte, plecand de la intreg (Martin Heidegger). Nimic despre faptul ca omul, ca fiinta ontologica, semnifica si se lasa semnificat! Nimic despre dimensiunea sa de a povesti si a se lasa povestit! Despre intelegerea acestuia, intr-o maniera comprehensiva, din nou, nici pomeneala! „Prea greu!” „Prea moale!” „Prea tare!” „Prea acru!”, ca sa citam o reclama ce vinde bine amidon, frumos ambalat, sub numele de „iaurt din lapte de capra.”
Prea! Prea, cata vreme niciunul, dintre cei pomeniti mai sus, si altii asemenea, n-au auzit, sau nu vor sa auda despre ceea ce se numeste natura umana, despre necesitatile acesteia, ca structura obiectiv-subiectiva, de a cunoaste, a intelege si a fi inteleasa ca tot, (cu circumstantele trecute si viitoare, unificate, in si despre care mintea omului vesnic intreaba). Prea, cata vreme nimic, despre morala! Despre o abordare de tip holistic a fiintei (in sens sociologic), la noi, la romani, cel putin la noi, acum si in veacul veacurilor, un non-sens.
Si totusi, „sensul si semnificatia se nasc abia in om si in istoria sa, caci omul e fiinta istorica, nu individul izolat” (A. Codoban, Semn si interpretare, Editura Dacia , Cluj-Napoca, 2001, p. 102.), individ creionat, astazi, de politologi, sociologi,-„creiere”- in tratate de trei parale.