ROMÂNIA MEA

ROMÂNIA MEA –  “O LECTIE DE PATRIOTISM”

 

Marian Catalin GRIGORE

Liceul Teoretic „Emil Racovita” – Vaslui

La rostirea acestor cuvinte, toata fiinta omului ar trebui sa tresara. Bunicul meu spunea ca atunci cand auzea aceste doua vorbe, instinctiv, mâna dreapta o înalta în dreptul inimii, iar în gând fredona imnul. Astazi, pentru noi, ar fi ceva iesit din comun.

[pullquote]

Nu stiu unde am pierdut valiza de acasa pe care mi-o daduse mama si în care îmi alesese cele mai bune învataturi. Valiza era plina de sfaturi, de îndemnuri si de reguli scrise pe foi patate cu cerneala. Am pierdut-o! O sa o rog sa îmi trimita continutul pe un „mail”!

Marian Catalin GRIGORE

[/pullquote]

 Patriotismul e dat de mult uitarii, mai exista poate într-o scoala învechita dintr-un sat uitat de lume, acolo unde „contaminarea” înca nu a ajuns. Nu a fost ideea cuiva anume, nu a vrut nimeni ca noi sa uitam sau sa omitem acest mic dar important detaliu. De cele mai multe ori, patriotismul este asociat cu perioada comunista, atunci când în fiecare dimineata se cânta imnul în scoala. Ma bucur, deoarece pâna în clasa a III-a, am cântat si eu „Desteapta-te romane” la scoala, si nu eram în anul 1981 ci în 2002. Pe atunci nu stiam eu mare lucru, cum de altfel nu stiu bine nici acum. Încerc doar sa înteleg de ce societatea ne îndeamna, mai bine zis ne influenteaza, sa ne dispretuim tara. Ca dovada, data de 1 Decembrie li se pare românilor ziua potrivita în care sa-si manifesteze nemultumirile în fata conducerii.Cu ce folos? Doar pentru a demonstra înca o data cât de lipsiti de respect suntem fata de sarbatorile si însemnele tarii. Daca ma gândesc mai bine, nu „dispretul” este cuvantul potrivit ci mai degraba ignoranta!

 Oamenii au asteptari foarte mari de la tara lor. Un somer doreste un loc de munca, o simpla functionara, doreste o vacanta alaturi de familie, departe de România daca s-ar putea, iar un copil probabil vrea sa fie închis într-un magazin de jucarii. Dar oare suntem în masura sa cerem ceva acestei tari careia nu-i oferim nimic în schimb? Un simplu gând, un simplu sentiment de respect ar fi de ajuns. Dimpotriva, noi o exploatam, o poluam, o tratam cu indiferenta, o ignoram. Atunci când vizitam o tara straina, adesea ne este rusine de poporul nostru, de tara noastra. Când vedem un român pe strada, întoarcem capul, traversam pe partea cealalta, facem orice pentru a-l evita. Poate nu este vina noastra, iar aceasta reactie „alergica” la români sa fie doar din simplu orgoliu. Am putea face abstractie de acesti indivizi care ne fac de rusine natia si care ne fac sa întoarcem privirea… Sa ne gândim la valorile reale din tara noastra; domnitori, oameni de stiinta sau sportivi, care cu totii au purtat numele României foarte departe. Atunci când li s-a recunoscut un merit sau li s-au acordat medaliile de aur, au înaltat cu mândrie drapelul românesc. Bineînteles ca atunci si noi am fost mândri, poate chiar ne-a dat o lacrima. Pentru mine, tara mea, asta înseamna… sa ma cutremure frigul în mijlocul verii atunci când lotul national de gimnastica ocupa podiumul! Cu siguranta, nu putem vedea tara înconjurata de o aureola si împodobita cu mii de virtuti umane si politice. Trebuie sa ne asumam si aspectele negative. Dupa cum nici întunericul nu exista în sine ci doar atunci când lipseste lumina, si elementele negative exista doar atunci când lipsesc elementele pozitive.

 Este necesar sa luam initiativa fara a astepta ca ceilalti sa o faca primii. Am trecut de vârsta care sa ne scuze, acum am crescut. Pot sa aleg ceea ce vreau sa fac. Daca as avea o functie înalta, de exemplu, mi-as dori sa pun bazele mai multor programe în cadrul comunitatii: întreceri, sarbatori, activitati prin care oamenii sa învete sa colaboreze, sa ajute, sa aprecieze, sa daruiasca. Legatura dintre oameni este esentiala, o tara se caracterizeaza prin oamenii ei. În cele mai multe cazuri, cei cu care ajungem sa ne identificam nu sunt cele mai bune exemple etice sau morale. Parlamentarii, persoanele publice care nu promoveaza decât mediocritatea si ale caror mici detalii cotidiene devin peste noapte evenimente globale! Mass-media a ajuns sa promoveze si ea false valori, milionari din hârtie creponata si „mici scandale”. Ar fi inutil sa realizez o însiruire de nume si de exemple, pentru ca nu as face altceva decât sa le promovez si eu în aceasta lucrare.

 Nu vreau sa cad în extrema cealalta, excluzându-ma de la aceste evenimente. Nu ma pot numi un patriot înflacarat, societatea m-a „contaminat” si pe mine! Nu sunt o exceptie de la regula, nu pot iesi din tipare. Tot ceea ce am sustinut, îmi reprosez si mie. Nu stiu unde am pierdut valiza de acasa pe care mi-o daduse mama si în care îmi alesese cele mai bune învataturi. Valiza era plina de sfaturi, de îndemnuri si de reguli scrise pe foi patate cu cerneala. Am pierdut-o! O sa o rog sa îmi trimita continutul pe un „mail”! Credeti ca aceste tehnici ale societatii actuale „moderne” vor putea înlocui oare foile patate cu cerneala? Cum ramâne cu valoarea? Cu totii avem tendinta sa înlocuim traditia cu elementele noi, iar valorile cu nonvalorile. Modernizarea este mai mult decât necesara, însa în alte domenii. Ceea ce avem din strabuni trebuie pastrat cu sfintenie! Oricât de moderna va fi tehnologia, nu va putea înlocui adevaratele virtuti transmise prin „mail” cu cele de la om la om.

Ar fi cazul sa învatam sa apreciem mai mult oamenii pentru ceea ce sunt, nu sa-i criticam pentru ceea ce nu sunt. Sa-i cunoastem asa cum sunt ei, cu calitati si cu defecte. Sper ca astfel vom ajunge sa iubim oamenii, sa ne iubim tara. E posibil macar pentru o zi sa înlaturam ignoranta care ne defineste si sa uitam de televizor, computer, telefon! Sunt sigur ca vom supravietui bucurându-ne de frumusetea unei zile, înconjurati de familie, prieteni, o carte, o minge, o floare sau o cana cu ceai.

 Daca as continua… as risca sa transform totul într-un sir de cuvinte pompoase si sa complic si mai mult lucrurile. Asa ca închei prin a spune ca putem învata sa ne iubim tara, cunoscându-ne pe noi, pe semenii nostrii români. Este timpul sa fim mai buni, schimbându-ne atitudinea fata de noi însine si fata de persoanele din jur, deoarece, în noi cei tineri sta puterea de a schimba!

ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”


Image source: http://romanianjournalist.wordpress.com/2013/05/28/romania-worlds-biggest-flag/

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

CÂSTIGATOAREA LOCULUI ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANTI:

Gina Camelia ROMAN – Liceul Teoretic „Emil Racovita” din Vaslui


ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

Mi se spune ca sunt un copil îndraznet aflat pe treptele maturizarii… Frumoasa caracterizare… Ma simt cuprinsa de un vârtej analitic si ma gândesc ca as putea sa decupez scurte fragmente de viata autentic româneasca, într-o dimineata frumoasa de vara. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odata binoclul si privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceasta tara teribil de simpla si frumoasa, trecuta adesea prin focurile unor razboaie, despre care am învatat la istorie ca nu au fost întotdeauna ale ei, aclamata si blamata, si oachesa, cu oameni care viseaza sa traiasca în alta tara. Iluzoriu? Nu stiu ce sa zic de la înaltimea celor 17 ani ai mei… Este tara mea, tara scapata din mâna ce se îndreapta spre un declin sadic creat de propriile mentalitati? Ar fi absurd sa pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în masura sa învinuiesc tara pentru nimic ci doar sa atrag atentia catre „umilul” megies român.

Este cert faptul ca într-o zi voi putea parasi aceasta tara… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în fata propriei usi fara cheie… Cutez a-mi parasi tara si a începe viata într-o tara perfecta? Este România o tara perfecta? Cum ar arata o tara perfecta, cu oameni perfecti? România este locul unde am crescut, am împartit bucurie, tristete, am învatat sa iubesc, sa dau frâu liber imaginatiei, sa cred în fortele proprii, sa ma exprim, sa ajut, sa caut raspunsuri, sa ignor, sa sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o tara ierarhic magnifica, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

 

 Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt.. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Gina Camelia ROMAN

 

Ma simt prinsa în mrejele tarii care, cu o ultima sfortare, încearca sa ma ademeneasca prin masivele ei înzapezite iarna, prin adierea florilor de primavara, cu aerul ei de fecioara adormita de bogatia verii si dezmierdata de o batrâna toamna târzie, traversata dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivata cu sapa si cu calul, de oameni care s-au chinuit sa-si dea un rost propriei vieti. Purtam cu noi veacul frumusetii, a dorului de drumetii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parca prin vene desi glasul biroului si ora 7 pândeste perfid… De undeva, din inima tarii se aude tulburator imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uita sa traiasca, având un cult al acumularii de traume. Probleme sau pareri tardive, puse fata în fata cu românul, se aud ca dintr-o crevasa: avem facilitati insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de pitipoance cu sex appeal, faptul ca pentru clasa politica suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, daca indecenta înseamna echivalenta vot – peste congelat, ca noi desi nu avem suficiente case… construim monumente, ca bunele maniere par a se gasi la intelectuali sau în aparenta la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni ca la capatul saraciei se afla viata, clubul, luxul. Cumplit este faptul ca fiecare dintre noi avem idealuri si sentimente, suntem o întreaga natiune ce ne cautam valori si înca îndraznim sa speram ca vom trai o viata care sa nu se transforme în tipul de hrana fara condiment.

As vrea sa cred ca, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul tine de noi, redresarea tine de noi, ca le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palma de pamânt. As vrea sa se trezeasca în noi spiritul civic si sa ne gândim ca nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învatati sa vorbeasca româneste, sunt educati si purtati de mâna în gradinite, apoi la scoala.

Daca m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranta as sti sa raspund: din Vaslui, de pe o strada anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fara nicio noima, colt cu maneaua vecinului de la parter si cu bormasina celui de la 3 care sparge si mestereste de cel putin un an. Ma uit în oglinda analitic, cred ca arat bine, parul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seama. Cobor scarile prudent, mi-e teama sa nu alunec, a spalat proaspat femeia noastra de serviciu. La capatul culoarului deja zaresc aceleasi siluete, vecinii mei care asculta muzica pusa în casa de afara. Încerc sa-i ignor, asa cum ignor si replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abtine sa nu exclame „Ce dracu or face astia toata ziua în fata blocului? Altii de vârsta lor au si copii. Mai târziu îti dau în cap pentru o bucata de pâine!” În naivitatea ei, spera… sa nu ajung si eu ca ei.

Înaintez spre iesirea din scara. Vali, un urecheat ciudat, ma saluta zâmbind cu gura plina de seminte. Schitez un zâmbet, ma mai întreaba ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sa aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, ma întreb daca vreunul o fi avut în viata lui emotii la româna, sau s-o fi straduit la matematica. Îmi vine un gând si mai ciudat în minte. Cum or fi aratat când erau bebelusi, moi si pufosi. Ce asteptari o fi având de la ei niste mamici nedormite? Unde, pe ce scara a societatii ar trebui sa-i asez? Sunt scursuri, sunt plevusca? Or fi, dar sunt români, la fel ca si mine! Asta nu pot ignora. Ce sanse primesc ei si de la cine? Ce sanse primesc eu si de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obisnuita, ei – din familii la fel de obisnuite, ca si mine! Lasati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca si ei, eu din Vaslui, ca si ei, eu din România ca si ei… Din România mea si din România lor…

Mergând spre scoala, ma gândesc brusc la ce as vrea sa ma fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel putin bulversante: „Scoala româneasca scoate tâmpiti”! Oi fi si eu unul dintre ei? Cu siguranta! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, si e la moda sa te tratezi în strainatate”… Toate fetele de vârsta mea vor sa se faca modele sau… nu stiu… Ceva care sa le aduca multi bani si faima.

Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Drumul catre scoala e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sa vad ceva, o particica din tara asta. In acest moment vad o femeie carând o sacosa, însotita de sotul care fumeaza o tigara… si simt brusc ca nu mai vreau sa ma gândesc la nimic…

Gina Camelia ROMAN

Liceul Teoretic „Emil Racovita” – Vaslui