Tag: libertate

LIBERTATEA ACTORULUI –UNDE INCEPE SI UNDE SE TERMINA EA?!

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear
si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului
intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”
TOMA CARAGIU

Libertatea actorului ar trebui sa fie una totala. Ar trebui sa inceapa si sa se termine cu el insusi, cu semiotica deslusita de public a actului sau creator. In realitate insa, aceasta stare de libertate are doar un simplu caracter de aparenta, fiindca ea se naste si isi inchide cercul stramt al existentei sale efemere o data cu primul pas facut de actor pe scandura fascinanta a scenei unui teatru… Un artist total reprezinta, dupa parerea mea, acel model ontologic complet, implinit in raport cu propriul lui Destin, un soi de „aluat protoplasmatic” (Mihai Eminescu) supus fara doar si poate intregului complex de forme ideologice ale timpului sau si care se prinde cu lejeritate ori ba de toata multimea resorturilor identitare ale unui real socio-cultural absurd sau, dimpotriva, prielnic siesi pentru a-si aseza in taina si cu modestie launtricul tumultuos in crestatura rodnica a devenirii sale intre cadrele fixe ale unui spatiu si ale unui timp, unde totul nu inseamna altceva decat „imitatia vietii” (Eric Bentley) sau arta de a instaura suprematia dramatismului unui gest concret in fata unuia integrat in domeniul vast si greu sondabil al imaginarului instabil.

Am sa-mi asez acest sumar comentariu despre limitele libertatii artistice sub auspiciile gandirii lui Eduardo De Filippo si a lui Toma Caragiu, doua spirite universale extrem de generoase si de novatoare in indemanarea de a desena corect si responsabil coordonatele fundamentale ale intreg sirului de roluri abordate, partituri scenice care au delimitat cu finete si cu profunzime limita de contur a conceptului de teatru plecand de la insesi nelimitele lucrate ale propriei lor masuri interioare si ajungand, in final, sa ofere cu pertinenta si verosimilitate cateva definitii general valabile pentru Arta comediei poetice, am putea-o denumi noi in aceste cazuri alese fara sa gresim deloc. „Teatrul adevarat, dupa parerea mea, este acela pe care il scrie actorul singur si pe care tot el il interpreteaza. Asa cum fac Carmelo Bene, Dario Fo si Franco Parenti.”, spunea Eduardo De Filippo. Ca o linie melodica de sine statatoare, dar cu o eufonie individuala, aparte, bine alcatuita in sinea sa, discursul din 7 februarie 1977 a lui Toma Caragiu ne pozitioneaza brusc insa intr-o lume bine determinata a judecatilor empirice, care aduc in filozofia teatrului ceva deosebit de nou, si anume, invitatia la creatie proprie prin cunoastere de sine si cunoastere in general. Iata ce rosteste in acest sens Caragiu, o veritabila apoftegma, am putea-o defini, a ceea ce inseamna contributia decisiva a unui actor in circuitul intrinsec al constructiei sale permanente de personaje-emblema: „Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”

Daca ar fi sa ne raportam la terminologia folosita de catre sociologul canadian Erving Goffman in vederea structurarii „interactiunilor sociale” (Nicolae Perpelea) nu altminteri ci in tiparele modelului sau dramaturgic atat de cunoscut, putem vorbi, la randul nostru, pe fundamentul solid al principiului similaritatii, de o asa-zisa „ordine interactionala” cu tripla dimensionare, de aceasta data, dar considerata ca o rezultanta imanenta a intalnirii actorului cu el insusi in cadrul polilateral al constructiei deloc facile a unui rol anume, a actorului cu personajul operei jucate la un anumit moment dat si, nu in ultimul rand, cu publicul sau. O relatia ternara, asadar, actor-actor, actor-personaj, respectiv, actor-spectator, care poate constitui fara doar si poate punctul de plecare in circumscrierea greoaie a limitei de contur sus-amintite, ?, a spatiului libertatii personale a actorului insusi, limita care tinde in unele cazuri izolate, iata, catre un evident +?, iar in celelalte catre un apasator si non-progresist zero factorial (0!) gandit ca o granita destul de perversa intre a fi tu insuti in mod deplin in compunerea scenica a personajului ales sau a nu fi deloc. Sensibilitatea determinarii acestui loc geometric al intrepatrunderii dintre afectivitatea si rationalul interpretului in sine reprezinta, dupa cum se poate atent observa, o sarcina care te rascoleste la maximum pe tine ca spectator sau critic de teatru, te obliga la un discernamant superior si la o categorisire corecta, obiectiva a produsului artistic plasmuit, caci, daca nu am proceda asa, atunci, cu siguranta, ca oglinda campului creativ al actorului s-ar sparge in mii de bucati irecuperabile vreodata si nu am mai fi in stare sa distingem din multimea aceea de cioburi haotic distribuite spatial realul construit cu migala si geniu de iluzia ieftina a contrafacerii sale lipsite de insemnatate. Si poate ca in aceasta rezida tocmai distinctia neta dintre actorul total si liber in arta exprimarii sale personale si actorul-marioneta, subjugat, practic, completamente de bagheta regizorala sufocanta si privativa de libertate actionala, de multe ori, pentru interpretul unui rol anume.

Ceea ce denumeste Eduardo De Filippo la un moment dat drept „teatru adevarat” scris de actorul insusi reprezinta nimic altceva decat expresia elocventa a gradului de libertate maximala in creatie pe care il poate avea orice interpret al unei partituri oarecare. Si tot el reusea sa vada in mai tinerii Franco Parenti, Carmelo Bene ori Dario Fo exponentii perfecti ai sintagmei consacrate „om de teatru complet”, exemplificand fara dubii ori nesiguranta launtrica prototipurile de urmat in alegerea caii de libertate a exprimarii de sine a actorului. De Filippo nu iubea, se vede, limitele personale de creatie in teatru. A fi o simpla paiata manevrabila regizoral nu il interesa defel. Acest fapt era, practic, un non-sens in propria lui viziunea despre ceea ce trebuia sa implice artisticitatea ca forma de redare a vietii cotidiene cu toate avatarurile ei succesive si multiple. Si asta pentru ca autorul piesei „Il figlio di Pulcinella” dorea sa ajunga sa desferece cu orice pret „incuietorile” strasnice de la portile realului trait, iar acest fapt s-a identificat in totalitate cu credoul profesiei sale actoricesti o viata. Interactiunea sa cu spectatorul, cu publicul receptor de mesaj teatral nu era deloc una pur simbolica, cu accente de ermetism declarat al limbajului scenic, ci o veritabila teza despre comunicare ori despre incomunicabilitate, aspecte care domina din plin cuprinsul vietii curente si traseaza cu obiectivitate liniile de forta ale tabloului existential viu cu intreg arsenalul lui simbolistic cu tot. La De Filippo intalnim, asadar, o evidenta „intalnire focalizata” actor-spectator, actor-public, unde contactul „fata-in-fata” (Nicolae Perpelea) se realizeaza continuu, artistul comunicandu-i spectatorului adevaratul chip al realitatii traite de el insusi. Este, daca vreti, un fel de proces de ingenunchiere, de perpetua si voita demitizare a propriei semiotici individuale conjunctural construite de catre italianul Eduardo De Filippo, plecand de la ideea fundamentala cum ca baza modelului sau dramaturgic o constituie nimeni altul decat perimetrul experimental al vietii obisnuite de zi cu zi. „Viata… viata, vezi, ofera totul… Dar multi artisti nu vor sa ingrijeasca pamantul. Si, cateodata, nici viata.”, rosteste sententios De Filippo. Avem de-a face, iata, cu o ecuatie estetica in care actorul vine cu propria sa viziune teatrala in creuzetul marelui teatru al lumii, completand golurile de perceptie a publicului spectator despre „realitatea foarte reala” (Immanuel Kant) din jurul sau cu panza de intelesuri concrete izvorate din interpretarea sa artistica elaborata indelung.

Asezat intre lumina unei panze diafane a olandezului Johannes Vermeer si un portret seducator al pictorului german renascentist Lucas Cranach, chipul libertatii de expresie a lui Toma Caragiu sta in acuarela dezvrajita a unei perfectiuni de mult parasite, uitate, putem zice, a constructiei scenice in sine. E vorba despre o libertate duala in cazul actorului roman: libertatea de actiune a actorului insusi interactionata perfect cu libertatea sa creatoare. „O compozitie, spune Caragiu stabilind un raport analogic cu pictura, trebuie facuta tinand seama de toate lucrurile pe care le stim: de social, de politic, de psihologic, de istorie, de estetic. Dar din punctul de vedere a constructiei tehnico-artistice, compozitia, aceasta, stabilita perfect, trebuie eliberata din cand in cand de toate rigorile initiale.” Si continua el: „In favoarea transmiterii ideii; adica lumea, cei care stau in sala nu trebuie sa ramana obsedati de perfectiunea constructiei ci, dimpotriva…” La Caragiu, spre deosebire de Eduardo De Filippo, libertatea actorului se afla intr-o stransa relatie de proportionalitate directa cu indiciul regizoral. Nu intalnim aici acel chip al libertatii in stare pura, nealterata a interpretului, asa precum salasluieste el in conceptia autorului „Filumenei Marturano”. Avem de-a face, mai degraba, cu o forma de libertate personala cu limite impuse de catre regizorul unui spectacol de teatru, dar o libertate care se zbate cu forta in launtrul actorului tocmai pentru a se putea impune plenar in cadrul fix prestabilit de conducatorul de scena respectiv. Putem vorbi, astfel, despre un autonomism maximal al interpretului Toma Caragiu exprimat decisiv prin insasi fentarea cu inteligenta si cavalerism afisat a tuturor restrictiilor dictate de catre celalalt subiect cu care interactioneaza simbolic de data aceasta (vorbind la un moment dat despre acea „minutie care la altii oboseste”, iar la altii „capata o stralucire fabuloasa si fantastica”) – regizorul -, o reliefare exacta a pattern-ului goffmanian, de care se foloseste tocmai pentru a ajunge, dupa spusele sale, „In adancul realului, acolo unde dai de filon, acolo de unde izvoraste apa.” O sondare profunda a adancului individual cu forta pe care ti-o da „gnostica elementara”, dar solida a propriei tale personalitati.

Libertatea actorului la Toma Caragiu nu este o functie de har. „Harul, spune acesta, nu apare ca un factor de esenta « X », ci apare tot ca rezultat al unui studiu extrem de profund asupra caracterului pe care-l ai de jucat, asupra dimensiunii umane pe care o reprezinti.” Harul este doar un mijloc pentru «performari ale rolului»” (Erving Goffman), o cale prin intermediul careia se ajunge la esenta unui anumit personaj, iar conceptul de libertate a unui actor se defineste aici prin insasi puterea personala a acestuia de a construi o partitura data, descriindu-i acesteia in termeni precisi toate coordonatele sale reale, care, asezate una langa alta, constituie, de fapt, modelul ontologic complex gandit de autorul piesei de teatru respective. Iata ca putem vorbi in acest caz despre un tipar distinct de dez-limitare a eului creatorului de teatru obligat sa functioneze intr-un sistem macroscopic inchis, dar peste care e nevoit sa suprapuna cu o si mai mare meticulozitate dimensiunea obiectiva a personajului ales. Iata marturisirea lui Caragiu in acest sens: „Fara realism, fara cultura, fara gnostica elementara a teatrului realist, un actor e o casa fara temelie, poate fi rasturnat oricand de orice vanticel.” Cu alte cuvinte, conceptul de arta teatrala in sine sau de „teatru adevarat”, daca e sa-l citam aici pe Eduardo De Filippo, trebuie sustinut de constructul vast al unei culturi personale asezate, fundamentale a actorului-creator. Numai asa se poate castiga dreptul la libertatea de a construi din neant si indoiala esenta potrivita a unui rol oarecare. Pentru ca: „Actorului i se cere, spunea Caragiu la 20 ianuarie 1977, in primul rand o cunoastere a fenomenelor de natura intelectuala, ideologica, sociologica, morala, ca si tuturor celorlalti.”, iar latura aceasta comprehensiva asupra realului jucat, nu mistificat, ii permite interpretului accesul la spatiul vast al unicitatii. Al unicitatii spectacolului de teatru cu fiecare reprezentatie periodica a sa.

Avem in fata, dupa cum se poate vedea, doua directii total distincte de cuantificare a conceptului denumit de noi limita a libertatii creatorului de personaje – actorul. Perspectiva din care poate fi abordata aceasta tema ampla este una deosebit de generoasa. Practic, ne situam pe un teritoriu criticist fascinant prin insasi gradele de miscare personala si culturala pe care acesta ti le ofera constant si unde „imaginatia sociologica” (Nicolae Perpelea) joaca un rol principal. Cu alte cuvinte, a te stradui sa afli raspunsuri la aceasta provocare continua e aproape totuna cu a calcula integrala unei cantita?i diferen?iale cautand sa gasesti in mod concret primitiva F a functiei f, ceea ce reprezinta mereu o etapa destul de anevoioasa, dupa cum bine se stie, in teoria analizei matematice. Stabilirea limitelor acestei libertati cuantificabile reprezinta pentru noi, de fapt, intervalul pe care poate merge modelul dramaturgic goffmanian aplicabil de aceasta data noosferei interactionale ternare actor-actor – actor-personaj – actor-public. Sigur ca o evaluare corecta a intinderii spatiale a intervalului mentionat presupune inevitabil si luarea in calcul a multitudinii factorilor de mediu ce predetermina evolutia constructiei acestui concept de libertate creativa exprimata sau nu plenar in actul artistic final. Exista o influenta ineluctabila, desigur, a acestui complex de elemente decisive asupra procesului analizat sintetic aici, iar radiografierea acestora pana la nivel de detaliu minuscul nu ar face decat sa ne reprezinte noua cu o si mai mare precizie tabloul de „definire a situatiei” conturate in cuprinsul acestei interpretari personale si succinte.

Si la Eduardo De Filippo si la Toma Caragiu libertatea actorului incepe si se termina in cadrul unui sine individual bine structurat, de natura acumulativa, unde interactiunea eului propriu cu eul personajului ridica probleme nu neaparat tehnice, cat, mai degraba, cognitive, fiindca o stapanire corecta a resorturilor vii ale partiturii scenice analizate dicteaza fata reala a acestuia, pe care actorul e constient ca trebuie sa o expuna cu persuasiune masei diversificate a spectatorilor prezenti. „Cuvantul este captiv si se adreseaza unor audiente care sunt ele insele captive.”, scriu Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu. Poate tocmai de aceea actorul are datoria sacra de a scoate afara din el insusi cuvantul care defineste un rol anume, de a-i anula aceasta mistica individuala incitanta – care nu-i da voie sa fie, sa iasa la iveala cu usurinta –  si de a-l aseza intr-un spectru semnificativ de lumini fara umbre, intocmai asa cum e el, iara nu altcumva, fiindca, spunea Caragiu la inceputul anului 1977, „Profunzimea, arderea sunt conditii ale acestei profesii.” ce identifica eul-personaj cu eul-actor intotdeauna, conferindu-le in permanenta amandurora originalitate si o expresie singulara evidenta. Putem discuta aici, iata, despre o miscare liniara extralucida a actorului de teatru in misia sa vocationala de a reconstitui densitatea de profunzime a creatiei dramaturgice in sine, miscare pe care o putem considera drept punctul „?” , punctul-geneza a matricei constructive a actului scenic final.

Nu intamplator i-am alaturat in acest scurt periplu sociologic si teatral pe Eduardo De Filippo si pe Toma Caragiu. Multimea formata din aceste doua euri artistice desavarsite sub raport interpretativ isi omogenizeaza continutul intr-un singur nume: De Pretore Vincenzo – cel mai iubit rol jucat in toata cariera sa de catre Caragiu apartinator uneia dintre cele mai cunoscute piese de teatru cu acelasi nume scrise de autorul italian. O fascinanta calatorie a unui spirit catre celalalt prin universul lor comun – teatrul, acolo unde si unul si celalalt si-au inceput si si-au incheiat libertatea de a fi descoperindu-i acesteia continutul si fascinatia. Pentru ca exista, intr-adevar, o fascinatie a libertatii de a fi tu insuti in teatru si de a avea culoar liber in a-ti desavarsi intru totul opera individuala a reconstructiei personajelor jucate in timp. Si poate ca ecuatia noastra ar trebui sa includa in retorta sa imanenta si faptul ca intalnirea fata in fata dintre cele doua culturi, cea italiana si cea romana, dupa descifrarea precisa a semioticii constructului artistic al dramaturgului Eduardo De Filippo de catre actorul Toma Caragiu, a fost si ca o forma de anulare ex abrupto a tuturor diferentierilor semnificative a acestora, fiindca, si la un artist si la celalalt, personajul are un singur drum: isi „urmeaza calea care i-a fost pregatita in opera“ (Paul Klee). Iar acest lucru s-a intamplat doar pentru ca cele doua personalitati intersectabile pe taramul marii Creatii teatrale au stiut sa gaseasca sensul real din interiorul Cuvantului, sa-l extraga cu sensibilitate si cu migala de acolo si sa-l ajute sa devina el insusi, constiente fiind  ca „Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.” (Toma Caragiu). Universul alegoric creat de actor se transforma, astfel, intr-un spatiu concret si sigur lipsit de neclaritati si de incertitudini, unde principiul lui Roland Barthes – „L’homme aime les signes et il les aime clairs“ – este exemplificat cum nu se poate mai sugestiv in cazul acestor oameni de teatru totali – Eduardo de Filippo si Toma Caragiu. Acta est fabula!

Magdalena ALBU
6 decembrie 2010

Angela Merkel

On By nelursIn Essays, Europe, HistoryLeave a comment

By Andrei Marga
Despre liderii principali ai lumii actuale, sunt in circulatie multe clisee, rezultate din amestecul de simplificari si manipulari si din tot ceea ce compune imaginile in societatea mediatica de astazi.

Cancelarul federal german este, in schimb, inconjurat de mai putina cunoastere. Imprejurarea se datoreaza, intre altele, stilului economicos in cuvinte de a face politica al Angelei Merkel (unii cetateni germani au si acuzat la un moment dat “Sprachlosigkeit”, oarecum putina exprimare), discretiei persoanei insesi si, neindoielnic, retinerii in a se particulariza cu stridenta pe scena politica.

Personal, ca presedinte al PNTCD, in 2001, am intalnit-o pe cea care tocmai ii succedase lui Helmut Kohl la conducerea CDU. Ulterior, am admirat priceperea cu care prima femeie devenita cancelar in Germania a condus coalitia CDU-SPD si a evitat intrarea celei mai puternice economii europene in criza financiara care a marcat multe tari. Nu de mult, la summitul NATO de la Bucuresti, Angela Merkel a dat tonul si, impreuna cu Vladimir Putin, a focalizat atentia opiniei internationale.

Dupa realegerea Angelei Merkel, pentru un al doilea mandat de cancelar al Germaniei, in 2009, interesul pentru profilul ei de politician a sporit. Formula “cea mai puternica femeie din lume”, lansata in SUA de Forbes, a capatat circulatie. Ne putem imagina insa o doamna relativ tanara, naturala in gesturi, mereu de o eleganta controlata si atenta cu ceilalti, drept succesoare a lui Margaret Thatcher? Si totusi, Angela Merkel este altceva: un om politic care schimba felul de a face politica consacrat in deceniile postbelice. Vreau sa argumentez aceasta idee apeland la fapte istorice si la carti recente, consacrate cancelarei federale a Germaniei actuale: Gerd Langguth, Angela Merkel, DTV, München, 2005; Dirk Kurbjuweit, Angela Merkel. Die Kanzlerin für alle?, Carl Hanser Verlag, München, 2009; Margaret Heckel, So regiert die Kanzlerin. Eine Reportage, Piper, München, 2009; Robin Mishra (Hg.), Angela Merkel Macht Worte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder Verlag, Freiburg im Breisgau, 2010.

Asadar, cum este in fapt Angela Merkel?

In 2005, Angela Merkel castiga alegerile parlamentare din Germania in competitie cu Gerhard Schröder, care tocmai lansase programul de reforma economica ce prevedea reducerea costurilor fortei de munca (se stie, mereu foarte scumpa in Germania). Electoratul german il lasa sa piarda pe cel care si-a asumat raspunderea acelei schimbari. Imprejurarea ca l-a concurat pe cancelarul federal in functiune nu a impiedicat-o pe Angela Merkel, castigatoare a alegerilor de acum cinci ani, sa-l omagieze pe antecesorul ei in cuvinte elocvente: “Vreau sa-i multumesc personal cancelarului federal Schröder pentru ca a deschis, in mod curajos si hotarat, cu Agenda 2010, o poarta, o poarta a reformelor, si pentru ca a promovat Agenda impotriva piedicilor. Cu aceasta el si-a facut un merit fata de tara noastra. Nu in cele din urma vreau sa-i multumesc in numele tuturor germanilor” (Robin Mishra, op cit. pp. 27-28.). si aici avem o proba a civismului profund si a orientarii reformatoare temeinice a Angelei Merkel.

Noua presedinta a CDU a castigat alegerile din 2005 la mica distanta de rivalul traditional, SPD, si putea, formal, sa formeze un guvern. Angela Merkel a luat in seama, cu perspicacitate, nu avantajele imediate pentru partid, ci situatia Germaniei si si-a asumat sa conduca coalitia crestin-democrata – social-democrata care, stim bine, a ferit Germania de efectele grave ale crizei financiare si economice. Interesul public a prevalat fata de egoismul de partid, iar Angela Merkel a ilustrat aceasta prevalenta. Ea a chemat cele doua partide, cu inflexibila onestitate si franchete, sa intre pe drumul nou al unei cooperari in interesul germanilor, caci “o mare coalitie a doua partide populare diferite deschide posibilitatea cu totul neasteptata de a ne intreba ce putem face impreuna” (Ibidem p. 24).

Angela Merkel a amintit formula “Sa facem mai multa democratie! (Mehr Demokratie wagen!)”, prin care Willy Brandt s-a aliat altadata cu Kurt Georg Kissinger, pe care a socotit-o adecvata momentului de odinioara.

Ea a adaugat formula ce-i sintetizeaza viziunea: “Sa extindem libertatea! (Mehr Freiheit wagen!)”. In discursul inaugural din 2005, cancelara federala a Germaniei spunea: “guvernul pe care-l conduc ofera intregului Bundestag german o cooperare corecta si plina de incredere. Oferim tuturor grupurilor societatii noastre – economie, sindicate, biserici, comunitati religioase, stiinta, cultura – o cooperare corecta si plina de incredere, caci noi suntem convinsi ca merita sa lucram pentru Germania. Merita, caci aici sunt patria noastra si viitorul nostru” (Ibidem, p. 50). Iar aceste cuvinte nu au ramas declaratii de ocazie, ci au fost, invariabil, linia de conduita a cancelarei germane.

Angela Merkel a venit pe scena politicii federale germane din cercetarea stiintifica a fostei Germanii de rasarit. Traseul de cercetator stiintific intr-o unitate a Academiei de la Berlin a lasat, oare, urme in felul de a gandi si de a proceda al viitoarei cancelare federale? Raspunsul cu totul exact este anevoios, caci inclinatii personale puteau, in aceeasi masura, influenta acest fel de a proceda. Oricum, o reportera a surprins cu destula precizie imprejurarea ca “cei mai apropiati colaboratori ai lui Merkel sunt structurati cu totul precum ea. Cerebrali, orientati spre analize obiective, realisti, pragmatici – si extraordinar de tacuti si loiali” (Margaret Heckel, op. cit. p. 14). Calitatea inalta a abordarii caracterizeaza astfel acest fel de a gandi si de a proceda. Felul insusi de a proceda s-a confirmat in cateva randuri, in deciziile pe care Angela Merkel a fost chemata sa le ia. Acelasi reportaj evoca ceea ce s-a petrecut in dupa-amiaza zilei de 10 octombrie 2010, cand sistemul financiar mondial se afla in fata pericolului prabusirii, iar cancelara federala a Germaniei, impreuna cu ministrul de Finante de atunci, au luat decizia istorica: interventia guvernamentala cu 480 de miliarde de euro pentru sprijinirea bancilor. Cateva ore mai tarziu, presedintele SUA avea sa anunte interventia guvernului american cu 700 de miliarde de dolari in favoarea bancilor. Ideea celebrului “Konjunkturpaket” avea sa faca epoca. Angela Merkel a transformat, cu pricepere, clarviziune si curaj, clipa vecina unei prabusiri financiare a lumii civilizate intr-un succes. “Economia mondiala – spunea ea in acel moment – traieste in aceste saptamani cea mai grava criza din ultimii douazeci de ani ai ultimului secol. In ultima saptamana, pietele hotaratoare ale sistemului nostru economic, pietele monetare, au devenit, practic, incapabile de functionare” (Robin Mishra, op. cit. p.51). Concluzia pe care Angela Merkel a tras-o a ramas, de asemenea, de importanta istorica: “Avem de-a face cu excese ale pietelor. Sarcina statului intr-o economie de piata sociala este controlul. Statul este pazitorul ordinii” (Ibidem, p. 54). Iar cine cunoaste evolutia ulterioara a dezbaterilor internationale despre criza financiara izbucnita in 2008 stie ca tocmai aceasta concluzie s-a confirmat si asumat.

Stim astazi prea bine ca nu exista alternativa functionala la economia de piata. Mai stim ca acea “political correctness”, care face sa nu se discute ceea ce este de facut cu economia de piata, nu da rezultate. Angela Merkel a avut realismul si curajul sa discute pe fata, sa-si asume initiativa unei interventii a statului pentru a salva economia de piata si sa spuna raspicat: “Avem de pus piatra de temelie pentru o noua structurare a pietei financiare. Cu aceasta, vrem sa apara o noua incredere: incredere intre banci, incredere in economie, incredere a cetatenilor…”(Ibidem, p.52). In situatia istorica in care printre politicienii epocii noastre mai sunt tentatii ale “statului invadant”, precum si aspiratii ale “satului minimal” sau “debil”, Angela Merkel a pasit indraznet in “tara noua (Neuland)” a “statului ca pazitor al ordinii (der Staat ist Hüter der Ordnung)”. Cancelara Federala a aparat in maniera cea mai convingatoare, printre liderii politici ai timpului nostru, coresponsabilitatea politicianului pentru ceea ce se petrece in societate. Intr-o epoca in care raspunderea politicienilor dispare in spatele procedurilor sau in dosul pretextelor, in care, altfel spus, indiferenta reprezentantilor publici creste, Angela Merkel a spus cat se poate de limpede: “imi asum explicit coresponsabilitatea politicii pentru constiinta din comunitate in ceea ce priveste normele, ideile si atitudinile. Efortul etic este o problema de supravietuire a statului modern” (Ibidem, p. 108). La randul ei, cancelara federala a Germaniei a aratat, pe drept – la distanta de indiferentismul care se creeaza aproape inevitabil prin postularea neinterventiei viziunilor in treburile statului – ca “politica nu da rezultate fara un fundament care se afla dincolo de treburile curente”. Ea a dat glas convingerii profunde ca “crestinismul nu este nepolitic si a determinat hotarator radacinile Europei” (Ibidem, p. 108). Intre implicarea bisericilor in politica curenta si sterila abstinenta politica, Angela Merkel reprezinta, cu intelegere si cu rectitudine morala, o concepere a politicii impreuna cu fundamente care vin din marea traditie iudeo-crestina a Europei. Ea a argumentat cat se poate de limpede ca “din imaginea crestina a omului nu se lasa derivate indicatii concrete de actiune in toate problemele politice ale zilei pentru partide si parlamente. Vointa decizionala si credinta – sunt doua lumi diferite. Stim, insa, de asemenea: imagina crestina a omului nu este vreo formula abstracta, politic fara obligatii; ea este mai mult decat atat. Ea ofera orientare si linie de conduita” (pp. 109-110).

Angela Merkel a subliniat raspicat cat de importanta a fost accentuarea, de catre Papa Benedict al XVI-lea, in enciclica Caritas in Veritate (2009), a faptului ca “primul capital care este de protejat si de folosit este omul, persoana in intregul ei” (Ibidem, p. 115). In linia consacrata a crestin-democratiei germane, cancelara federala a Germaniei a pus mereu accentul, in deciziile pe care le-a luat, pe acea “educatie (Bildung)” care a facut gloria scolilor germane. Ea a reformulat intr-un mod clarvazator deviza lui Ludwig Erhard, care-si propunea “Bunastare pentru toti!”, in forma “Educatie pentru toti!”, argumentand ca “bunastare pentru toti inseamna astazi si maine educatie pentru toti” (Ibidem, p. 87). Ea a aratat cu deplina limpezime ca “puterea libertatii, tara ideilor, raspunderea in lume – acestea au facut Germania puternica… si o fac si astazi” (Ibidem, p.149). Cancelara federala a Germaniei a aratat, chiar in dezbaterile asupra bugetului: “stim ca creativitatea oamenilor este cea mai importanta forta productiva pe care o avem. De aceea, domeniul educatiei se afla in centrul investitiilor: pentru acesta se pun la depozitie doua treimi din investitiile activate, impreuna, de federatie si de catre landuri” (Ibidem, p. 60). Politica germana a educatiei este astazi, din nou, ca urmare a acestei optici a guvernului federal, una dintre cele mai inovative in zilele noastre.

Multe partide si tari isi cauta astazi directia. Angela Merkel a argumentat mereu in favoarea mijlocului, a centrului (die Mitte) politic. “Aici, in centru, suntem noi – si numai noi. Centrul este uman. De aceea, centrul este locul nostru. CDU a aparat, de la intemeierea sa, mereu, mijlocul politic” (Ibidem, p. 135). Valorile libertate, solidaritate, dreptate sunt cele care conduc politica de centru – o politica ce trebuie sa ramana continuu deschisa spre innoire si, inainte de orice, capabila sa sesizeze intregul” (Ibidem, p. 138). Cancelara federala a afirmat convingator: “Eu cred ca in Germania economia sociala de piata este un bun fir calauzitor… Principiile economiei sociale de piata sunt foarte simple si, de asemenea, deplin univoce. Statul este pazitorul ordinii, economice si sociale. Statul are functie clara. Competitia este necesara. Ea are nevoie de masura si de raspundere sociala” (Ibidem, p. 67). In discutiile contemporane despre rolul statului, Angela Merkel a adus, cu siguranta, un suflu proaspat.

Angajamentul paneuropean al Germaniei postbelice a aflat in Angela Merkel o reprezentare lucida si convingatoare. Ea a aratat foarte limpede ca “daca Europa noastra va fi de succes, aceasta nu este inca stabilit astazi. Dar este datoria noastra sa luptam pentru aceasta; aceasta este pentru mine neindoielnic” (Ibidem, p.179). La distanta de fatalismele si de oportunismele vremii noastre, cancelara federala a Germaniei a argumentat ca “globalizarea nu este ceva de felul unui destin. Nu, noi avem sansa si avem datoria de a lua sub control globalizarea. In acest sens trebuie sa punem in miscare fortele noastre politice. Numai asa modelul nostru de economie si societate europeana se va sustine si in timpurile globalizarii” (Ibidem, p. 178). In reflectiile asupra Europei unite, Angela Merkel a dat impulsuri fecunde. Astazi, sub numele Angelei Merkel se aduna interventii energice de importanta cruciala pentru orientarile Germaniei, ale Uniunii Europene si ale lumii de astazi. Sintagmele ce-i rezuma vederile – “Fara libertate nu este nimic”, “Libertate in raspundere”, “Educatie pentru toti”, “stiinta autentica nu poate fi separata de etica”, “Trebuie sa devenim mai luptatori”, “Germania poate mai mult”, “Acolo unde suntem noi, este centrul”, … “Sa inaintam in deschidere”, “Sa nu aplicam sabloane in privinta fostei RDG”, “Sa recunoastem singularitatea Holocaustului”, “Germania nu va lasa niciodata singur Israelul”, “Europa este unica” si altele – aceste sintagme, asadar, sunt graitoare prin ele insele si i-au procurat prestigiu. Actualul cancelar german, Angela Merkel, marcheaza, prin deciziile si actiunile ei, in mod benefic istoria germanilor de astazi si a devenit reper pentru actiune in Europa si in lume. Sub multe aspecte, asa cum am aratat, ea a schimbat felul de a se face politica. O monografie recenta observa, pe buna dreptate, ca “Angela Merkel a tinut in viata Marea Coalitie. Dedicarea ei, felul ei de a concepe politica totala ca moderatie totala au fost, poate, indispensabile ca aceasta alianta sa dureze patru ani, iar stabilitatea este valoare in sine in democratia germana” (Dirk Kurbjuweit, op. cit. p.155). S-ar putea ca Angela Merkel sa fi inaugurat “modelul politicii ce vine”: cel al politicii marilor coalitii in slujba unor valori comune, lamurite si respectate cu onestitate de politicieni competenti si cu simt al raspunderii pentru comunitate.

http://www.clipa.com

FILOZOFIA DEMOCRATIEI ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANA

On By nelursIn History, RomaniaLeave a comment

by Al. Florin TENE

Dupa evenimentele din decembrie 1989 majoritatea populatiei tarii noastre s-a trezit în fata unor situatii pe care nu prea le întelegea: democratia si pluripartitismul. Pentru români idealul guvernarii democratice, de altfel clasica, – egalitatea, libertatea, nu le întelegeau ca elemente contradictorii, ci le percepeau ca valori absolute, atunci când sunt supuse unei logici extreme, asa cum scria Leslie Lipson în Journal of International Affairs.

Însa, cei veniti la putere în decembrie 1989 nu au înteles ca pentru a fi guvernata cu eficacitate tara, într-o tranzitie fara socuri, conceptele egalitate si libertate nu trebuie considerate drept valori absolute, ci un tot coerent. Interpretând cele scrise de Leslie Lipson privind teoria democratiei si adaptând-o la situatia din România, comparând-o cu situatia similara din cea a fizicii teoretice la începutul secolului trecut, atunci analizele fizico-matematice ale lui Einstein care reformula conceptiile lui Newton, prin ideea de a întelege spatiul si timpul drept un singur concept coerent, interferândul spatiu-timp, ce pot fi asemuite cu libertate-egalitate. Acest concept era, pe atunci, considerat nu absolut, ci relativ.

În acest context analizând institutiile din tara noastra, întelese ca institutii democratice(!?), ma întreb daca nu este neaparat necesar sa reformulam, asa cum a facuto Einstein, si în domeniul gândirii politice din România, în contextul integrarii europene si al fenomenului globalizarii. Când numerosi factori externi, politici, economici, culturali, de mentalitate, religiosi, etc, veniti de pretutindeni fac presiuni asupra gândirii, mentalitatii si obiceiurile noastre. Între gândirea de dinainte a fizicianului amintit si si democratia din tara noastra exista asemanari.

Filozofia noastra politica se bazeaza azi pe reminiscenta ideilor din asa-zisa democratie socialista împletita cu idei democratice implementate „dupa ureche” din tarile cu democratie autentica. În ciuda faptului ca toti politicienii nostri au facut deplasari de documentare în aceste tari, cheltuind sume uriase din banii contribuabilului. De fapt aceste excursii au fost transformate în vilegiaturi personale si familiale,de distractie si cumparaturi. De aceea Constitutia noastra, modificata de câteva ori, nu a fost buna nici pentru trecutul apropiat, dar despre prezent si viitor ce sa mai vorbim? Ea a fost facuta, iar apoi modificata, în folosul a doi politicieni: Iliescu si Nastase care se fac vinovati, în mare parte, de situatia noastra de astazi.

Tarile democratice europene, totusi, au o filozofie a democratiei izvorâta din ideile antichitatii grecesti si dintr-o istorie ne accidentata de sistemul criminal communist. În aceste conditii, elementele democratiei;egalitate si libertate le putem considera elemente dintr-un joc al timpului si spatiului ca în fizica. Aceste idealuri ale natiunii române-egalitate, libertate-ar trebuie sa fie drept conceptele de baza ale societatii românesti. Dar egalitatea trebuie sa o întelegem ca factor dinamizator în fata Legii,adica nimeni sa nu fie deasupra legilor.

Nu asa cum o concepeau comunistii, care prin egalitate întelegeau ca toti sa fim saraci si doar o clica din fruntea tarii sa beneficieze de drepturi ne visate de popor, în numele careia vorbeau. Aceste valori de care am amintit ar trebui considerate izvorul spiritului datator de viata al sistemului nostru de guvernare. Pentru noi democratia ar trebui sa fie forma de guvernare ce combina, un timp larg de libertate si un spatiu adecvat de libertate. Astfel, în filozofia democratiei românesti, aceste idealuri, libertatea si egalitatea, pot fi considerate, ceea ce erau pentru Newton timpul si spatiu.

Notiunea de libertate, la modul general, are un caracter dualist: libertatea de actiune si libertatea de a nu fi constrânsi în actiunile noastre. Prima este o afirmatie, cea de-a doua este o negatie. Se cunoaste faptul ca libertatea se se caracterizeaza prin absenta constrângerii, dar,a nu fi constrâns înseamna ca cetateanul dispune de libertate de actiune. Abuzând de aceasta, actiunile exercita efecte asupra nerespectarii legilor si asupra altor persoane. Tocmai realitatea, de a întelege gresit libertatea,dupa 1989, s-a ajuns la devalizarea bancilor, fraudarea privatizarilor,etc. Subliniem faptul cu un exemplu cunoscut în popor: libertatea mâinii mele se termina unde începe obrazul sau nasul vecinului.

Libertatea de actiune este îngradita de o obligatie sociala. Fapt ce nu l-au înteles unii dintre noi, sau nu au dorit sa-l înteleaga, ne luând în consideratie postulatul ca libertatea în sensul negatiei este antagonica cu libertatea în sensul afirmatiei, atunci când cele doua sunt întelese în termeni extremi. Se poate rezolva aceasta dificultate prin introducerea unor repere limite, altfel spus, când libertatea negativa si cea pozitiva sunt întelese ca relative, asemeni raportului similar cu acel postulat al lui Einstein în cazul timpului si spatiului.

Egalitatea,asemeni libertatii, a fost înteleasa gresit, datorita educatiei si propagandei regimului de trista amintire. Asemeni libertatii, egalitatea are conotatii diferite. Aristotel distingea sensurile diferite ale termenului. Având la baza logica matematicii, observatia lui, în conformitate cu unul dintre aceste doua întelesuri pot fi considerate egale în cazul când conditiile sau împrejurarile în care traiesc sunt identice, sau daca persoanele respective sunt tratate identic. Fapt înteles gresit si aplicat eronat de catre „democratia” socialista,prin care am trecut.Întelegere gresita ce s-a perpetuat si dupa decembrie 1989.

Afirmatia aristotelica provine din natura progresiei aritmetice, tot el spunea câ în cazul progresiei geometrice între partile componente exista un raport proportional. Astfel,egalitatea emana fie uniformitate, fie proportionalitate. Socialismul de la noi nu a reusit sa trateze pe cetateni în mod identic. Unii erau mai tovarasi decât altii ce beneficiau de privilegii. Nici nu puteau sa trateze în mod egal cetatenii tarii datorita ideologiei luptei de clasa. Daca nazismul avea ideologia luptei împotriva unor rase, comunismul avea lupta împotriva unor clase sociale.

În tara noastra fortele politice de stânga si-au asumat dreptul de propietate asupra virtutilor egalitatii de sanse, prin vorbe, în realitate unii dintre lideri îmbogâtindu-se furând prin eludarea legii în detrimentul majoritatii saracite pe umerii careia „plâng”. Iar cele de dreapta au monopolizat cauza libertii de a fura din avutia nationala, cea mai ramas dupa governarile de stânga. Practic,toate partidele din tara noastra sunt de stânga datorita mentalitatilor si educatiei primitre în regimul trecut. Chiar daca ele se definesc de dreapta, de stânga, sau de centru. Numai selectia biologica si intrarea în politica a tineretului educat în societatea democratica va echilibra si canalize partidele pe adevaratul fagas al ideologiilor.

Când abordam problemele libertatii cuvântului, toti suntem de accord ca orice cetatean are dreptul sa-si comunice opiniile propri. Coerenta ca legatura dintre egalitate si libertate o gasim în expresia egalitate de sanse. În sensul acesta toti suntem egali, toti suntem liberi, mai précis în România de azi, toti suntem liberi în egala masura. Dar întrucât candidatii nostri câstiga alegerile, în virtutea evidentei, ei înceteaza sa fie egali cu ceilalti, datorita legilor promulgate de antecesorii lor din Parlament.

Cine pe cine controleaza?

On By nelursIn Persecution, RomaniaLeave a comment

by Marina Glodici

O plaga cu care am ramas de pe vremea regimului totalitarist este naravul unora din societate de a tine controlul asupra semenului, colegului ori a vecinului sau. Ceea ce este extrem de periculos.
A existat o categorie de persoane care dadeau informatii la diferite institutii, precum politie ori securitate si se alegeau probabil si cu bani pentru asa ceva. Ei, acum, acestia se straduiesc sa-si pastreze „mâna de lucru” si au grija de câte cineva din societate.
Observ cunoscuti care nu întretin relatii de amicitie sau prietenie cu tine, dar pun pe altcineva sa te spioneze, sa afle totul ce faci. Pentru ce oare? Pentru simplul fapt ca le sta în fire si acum trebuie sa le spun ca obligatoriu va trebui sa-si schimbe practica, si în primul rând mentalitatea. Dictatura, totalitarismul, dorinta de subordonare absoluta a celuilalt, dorinta de a intra în lucruri strict legate de intimitatea individului duce la o practica infractionala care este pedepsita de Codul penal, dar si de Constitutia României.
Unii dintre oamenii de afaceri si-au pus camera de supraveghere (si bine au facut, daca este vorba despre domeniul public) pentru protectie. Însa unii vor sa stie chiar tot despre angajati, ori cine stie despre cine. Aici vreau sa spun ca e inadmisibil sa stie mai multe decât trebuie, respectiv ”Ce tie nu-ti place altuia nu face!”.
Am întâlnit oameni care au în subordine angajati pe care îi conduce prin coruptie, manipulare si control. Întâi izoleaza persoana în cauza si este interesat de tot ce vorbeste cu subordonatii lor. Apoi îi blocheaza orice legaturi pe care nu le pot controla. ?i a fost o mare perioada de timp în care oameni aflati în situatia aceasta nu au simtit ca a fost o revolutie în societate. Pentru ca acesti ”controlori” sunt pregatiti bine, nu se tem de nimeni deoarece sunt sustinuti de o parte dintre cei care au parvenit si au scopuri obscure sau cum se spune în popor despre lup si-au „schimbat parul, dar naravul ba”.
Aceasta practica de spionaj personal duce la formarea de controverse, dar chiar la o devianta, respectiv ruperea legaturilor dintre indivizi. Ceea ce ar putea genera dezechilibru si o stare generala degradata din punct de vedere al relatiilor sociale. De aceea sunt si atâtea nerealizari deoarece practica „controlului” este specifica persoanelor autoritare. Contrar unui stat democratic.
Desigur ca rautatea, lipsa de toleranta si respect fata de cei din jur îi determina pe unii sa aiba grija „caprei vecinului” sau mai stiu ce alt motiv tot meschin si neonorabil sa fie la mijloc?
Remediul la asemenea manifestari antipersoana porneste de la fiecare individ în parte, de la o analizare amanuntita a sinelui si de o hotarâre puternica de a fi autentici si corecti în raport cu concetatenii si cu întreaga societate în care ne ducem existenta de zi cu zi.