„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet incalzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tacute dureri si nelinisti, cu versuri pline de un coplesitor dor de intinerire a propriei fiinte, prin retrairea iubirii vesnic mustind de miresme, ispite si licori, ce inca ne mai imbata si hraneste lastarul verde – chiar cu frunze aramii de toamna – inmugurind inca in noi. Poemele sunt incarcate de un lirism si o tandrete dureros de naturale, cand isi declama inrobirea de catre femeia iubita, cu o sinceritate debordanta, ce ar face din oricare Eva, o binecuvantata Zeita, perceptandu-l:”/De cate ori ma vei privi / te vei umple de mine / asa cum gandul se umple de soare…/Cand dorul de lumina/ va inflori pe gura ta,/ apleaca-te sa sorbi in taina/ gura mea./ Cu pasii tai de flori/ coboara spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vant/ si cu cant./ Sau, cu cata patima o indeamna:”/ Femeie iubita…/ revarsa-ti pletele-n holda,/In graul presarat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ …. Nu-mi vezi in pleoape ploaia alergand/ sa-mi racoreasca sarutarile tale fierbinti?/ Femeie iubita…/Aduna in tine rodul adus de furtuna,/de grau zapacit si hai-hui!../Cand macii sarutarilor tale/isi vor pierde petalele/ cui ii vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie…/Mai adu-mi un pumn de pamant/ Sa rodim/ In zari necuprinse…/”Femei…Superbe metafore! Ingemanare de sensibilitate si senzualitate, talazuind ca valuri de saruturi-petale de maci, adunand cu sufletul spicele sa nu se risipeasca, pentru ca ar fi pacat sa nu rodeasca si-n „pumnul de pamant si-n zari necuprinse”…
 Dar viata nu are doar placeri si vise dulci, nostalgia pierderii, neimplinirii face cugetul amar si-l incarca de semnificatii care dor, constientizand inutilitatea atator energii scurse in uitare si regrete: „/Cu cine-mi infloreste timpul/ cand universul moare trist in mine?/ Cu cine sa-mi usuc de ploi/ durerea gandului in doi?/ Din care parte marea ce ma minte/ va naste valuri de cuvinte?/……..
Mi-s albe visele in suflet/ si tampla rade-n frig insingurat./”
 Cand sperantele fug si ingheata sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce trista-i coala neagra sub zapada./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci…Poeme lungi pictate/ cu aur si cerneala/ aduna-n mine teama/ din alba, trista coala./” Neant.
 Irezistibil indemn, ce poate aprinde faclia uitatei iubiri in Ruga de toamna: „Te rog mai vino sa vezi/ Cum isi adoarme toamna copacii,/ Cimpiile verzi/ Si buzele rosii ca macii/ Si lasa-mi o frunza sa sper/ Plutirea de vant./” Asemenea imagini incarcate de adanci semnificatii poate crea doar un talent autentic si o slefuire de mester bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Si cum sa rezisti – ca iubita – sa nu-i alergi in imbratisarea crengilor „copacului cu verdele-n berna” !
 Si atunci cand poetul isi asigura iubita : „Pun flori de mar/Pe trupul tau de noapte/Prefac in cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zapada din priviri,/Acopera cuvinte. Iti caut ochii/Ce ma priveau deschisi/Au obosit?/Priveste cerul!”- cu siguranta florile de mar  vor darui speranta regasirilor romantice, pentru ca eternul iubirii poarta vesmintele candorii.
 Chiar si atunci cand toamna ne arameste frunzele, clocotul viu al iubirii brodeaza in noi ghioceii care ne imprimavareaza, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu in poemul Primavara: „A inflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamat de petale,/ se plimba ochii tai/…….din cand in cand, pe gura parfumata/ ca o albina vin sa fur/ o sarutare-nrourata./ Tu razi, si-n jur,/ a inflorit campia toata./”
 Nostalgic, etern visator poetul isi constientizeaza singuratatea prin care-si „desira” trairile, viata”- „/ Ca o salcie ce-si frange/ umbra crengilor in lac/ umbra mea si-acum mai plange/ intr-un ochi de geam uitat/ In lumina care urca/ pe trotuarul inghetat,/trupul meu cazut usuca,/ timpul destramat”./ …N-am o tinta n-am o ora/ pentru care sa respir./ Alungat acum din hora/ merg si ma desir.”Desirare.
  In Respiratii, poetul intreaba iubita:”Ti-a respirat vreodata ceru-n brate?/ Pe tample luna te-a mai sarutat?/ Calcam prea des pe sentimente…./Uitand atatea primaveri./Si-apoi cu cerul mut in brate/ Ne pierdem, reci si solidari,/ Cu stele picurand pe fata/ Cand suntem micii oameni mari./
 Poemele din „Lacrima iubirii” infioara ca un spectru sideral prin maretia trairilor si redarea lor geniala,ca doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsa spiritualitate, cu nume de balada –  Gheorghe Andrei Neagu. Si pentru ca :/”Au inrosit copacii/de rodul infloririi./……Iubeste-ma, livada visarilor mele./ – Rod .Ii urez sa fie cum isi doreste! Sa fie iubit si binecuvantat. Lectura versurilor este pentru mine revelatie de suflet pereche, pentru care ii multumesc cu sincere felicitari si ma aplec spre sine – ochi magic de lumina, carte deschisa, cuib de zari aprinse…

ANA HANCU