Oameni si lacrimi

LacrimaTristețile lăcătuite în sufletele noastre le deschidem în fața icoanelor sau a cerului; de cele mai multe ori ele sunt însoțite de plâns înăbușit și de lacrimi.

Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni si multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Continue reading “Oameni si lacrimi”

A fost un vis sau doar frânturi strafulgerate?

Irina Lucia Mihalca

Urci. Urci mereu, urci pe firul unui vis,

Tot mai sus. Tot înainte. Sus, cât mai sus.

Crezi ca acolo pe creste, în vârf Iubirea te-asteapta

cu buchete de maci rosii si albi.

 

Inutile noduri fac oamenii în viata lor,

te leaga cu noduri. Multe noduri, de nedesfacut…

 Urci. Mereu urci. Înainte. Mereu mai sus.

Îti cauti poteci. Îti deschizi drumul. În iubire

nu sunt facute carari. Singur îti despici cararile.

 

Parfum de cires batut – timpul înghite totul,

Mergi mai departe, în urma uitarea se-asterne

pe un drum înghetat si pustiu. Pe rând,

gazda sau oaspete, moartea îsi joaca rolul.

 

Urci. Chiar daca florile si-au împrastiat demult petalele

în trecerea vântului nebun. Urci. Chiar daca stii

ca iubirea înfocata iubire e doar ceata, abur si fum.

 

Pe pamânt sufletul este un nou nascut,

cel ce poate sa gaseasca urmele unui alt timp

îsi va cauta si sufletul pereche, corespondentul trairilor.

Pasim pe urmele lor, sufletul pastreaza memoria tuturor clipelor!

.

Închide ochii, o lacrima te vede, pastreaz-o!

Aproape de inima s-o pui la lantul de la gât,

E ca un bob de roua pe petala unui mac

ce dulce se joaca cu gravitatia si o înseala!

.

Prizoniere inimii dureri rostogolite prin dorul gândurilor,

Prin timp, mereu navighezi spre infinit

în cautarea iubirii visate. Urci chiar daca în varf

în locul macilor gasesti doar spini.

 .

Urci si multumesti – nu florilor, nu spinilor –

Multumesti doar Cerului – Puterea Divina

prin care-ai putut urca si simti tot ce-ai simtit.

.

O sa faci undeva o delta sa-ti lasi durerea,

Focul îl arde doar pe cel ce se-aproapie de el,

de departe privindu-l poetii cad în melancolie si scriu!

– A fost un vis sau doar frânturi strafulgerate?

.

Oameni si lacrimi

VAVILA POPOVICI

.

Tristetile lacatuite în sufletele noastre

le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;

de cele mai multe ori ele sunt însotite

de plâns înabusit si de lacrimi.

 

 Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.

Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.

Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.

Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?

Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”.

Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”

 Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

Miroase-a flori de tei…

de Georgeta Resteman

 


Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a sters
Nici chipul si nici stihul ilustrului maestru.

Doar plopii fara sot si-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebada, sublime sclipiri diamantine
Si flacara arzânda a florilor de mac,

O Veronica… mândra floare-albastra
Purtându-ti sufletu-n iubiri maiastre
Priviri ascunse-n taina tacerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastra…
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de vesnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafar
Doar ploi de flori de tei acum l-acopar’
Maria Ta, ce vie ti-e vesnic poezia!

Georgeta Resteman
Limassol, Cyprus
15.06.2011

 

Priveste, aprilie

Priveste cum vine aprilie,
Cu nuntile-i inmugurate,
Cu florile – alba omilie,
Tacand despre   albe pacate –

Priveste lumina, in floare
Cum naste, si-n floare isi lasa,
Macar in aprilie, ninsoare
Din lacrima ei de mireasa –

Priveste catuile florii,
Priveste altare albastre,
Cum canta odata cu zorii,
Biserica inimii noastre –

Priveste si miri, si mirese,
Ieri, tineri, si maine, batrani,
Cum blandul aprilie ii tese
Pe cer, cu pamantul pe maini…

Jianu Liviu-Florian

Cotropit de lumina…

Ma simt cotropit de lumina,
Libertate e numele meu,
Aceasta robie divina
As vrea sa dureze mereu!

Gandul miroase a Cer,
Cine il miruie-acum?
Doamne, atat iti mai cer,
Vindeca-i Dorul postum,

Cearta-i din lacrima vantul,
Ispita sa se duca-n pustie,
Lasa-mi din toate cuvantul
Pana la capat sa-mi fie…

Tacerea sa-si  arda pe cruce
Intunericul daca-i de vina,
Oriunde iubirea ma duce
Ma simt cotropit de lumina…

Nicolae Nicoara Horia

Lacrima desculta…

Toate despartirile sunt triste,
Cele din care nu mai vii inapoi-
Cand voi pleca sa-mi pui in maini batiste
Si incaltarile sa-mi fie noi…

Ma cheama Cerul-„gata esti, Linuta?”
Ce cunoscut imi pare acel glas!
Sarmana Mama, lacrima desculta
Prin lumea asta fara de popas…

Ma uit la ea ca l’o icoana dulce,
Cand vine seara-n ochii ei caprui
Isi face asternutul sa se culce
Cu Tatal nostru spus la capatai…

Acum cand scriu ea doarme linistita,
Tacerile din ziua n-o mai dor,
Doar versul meu se-aude cum recita
Pe fruntea ei ca umbra unui nor…

Nicolae Nicoara Horia

Pastel…

Cade noaptea peste Casa noastra,
Se scalda luna goala in parau,
A inghetat lumina in fereastra
Si dincolo de ea surasul tau…

Ochii arsi din lacrima se-adapa,
Maica mea, ce suparari te dor?
De ger se-aude linistea cum crapa
Pe Dealul meu cel razimat de Dor…

Prin paduri, ca urletul de lup,
Duce-m-as acolo si m-as duce,
Pe la raspantii pironitul trup
A-ncremenit in Ruga de pe cruce… 

Nicolae Nicoara Horia

EMINESCU DIN LACRIMA

Trebuie sa fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce isi aranjau pliurile rochiilor de gala se rasfatau pe un cer prea indepartat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros si sacru, cand crisalida netulburata a atomului primordial s-a transformat in lacrima framantata de nelinistea propriei deslusiri si a coborat printre muritori.
Si a fost atunci strigat si cant si cuvant. Si a fost atunci deschisa o poarta spre tainele ascunse ale creatiei universale : nasterea, viata, iubirea si moartea. Si a mai fost atunci o revarsare de lumina. Si copilul care a adus toate acestea pe pamantul Mioritei si-a asumat crucea neamului sau si a purtat-o cu el de la marea cea mare pana la Luceafarul rasarit din ea si aruncat sus, de unde s-a zamislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste si devine avalansa.
Atunci oamenii au invatat sa asculte si au aflat ca  Seara pe deal, buciumul suna cu jale, ca peste codru trece vremea si uneori se pleaca cu ramurile grele la pamant de tristete si de dor , ca vara a trecut si ramane amintirea unei nunti de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele si gingasa Viorica au petrecut alaturi de mirele Calin.
Si pentru ca poarta era deschisa pentru putin timp, ca asa se intampla minunile, cel venit sa arda pe pamant cu flacara si lacrima a patimit insutit si inmiit alaturi de neamul sau, poporul roman, in cautarea adevarului, a absolutului, cu siguranta ca el exista, e acolo undeva unde nu poti ajunge decat prin credinta si jertfa. Si suferinta. Si umilinta. A patimit si a fost rastignit asemeni Mantuitorului neinteles alaturi de talhari si pentru ca iubea omul si afla mereu frumosul din frumos, a mai ramas putin sa treaca pe la Teatrul National unde a fost actor pentru o seara si unde a cunoscut femeia pentru intaia oara, apoi a plecat prin lume sa se desavarseasca. Si a pus in cuvant sufletul sau, si mintea sa, si a propovaduit libertatea deplina a spiritului, si daca a vazut ca «  Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,/Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…si ca dansa suntem noi. » a plecat inapoi, acolo unde ii era locul pentru ca sa ramana nemuritor, el ca Luceafarul, el Luceafar.
Si pentru ca uneori ne cautam cu plans si alean in suflet,  ca ne este greu si nu stim unde ne e lumina si avem nevoie de o adiere, de scanteia divina picurata de zei, il gasim acolo pe el, Eminescu din lacrima.

Mihaela Dordea

PAS IN TREI

„Intr-o zi va veni un om
care, aruncandu-se asupra ta,
va incerca sa te dezbrace
de doliul tau necunoscut,
vorba a mea,
azi atat de nuda si de clara!”
Juan Ramón Jiménez

Intr-o zi, nu demult, despovarat de melanholia Licornului, bantuit de persiile bucuriei de-a fi, am visat ca voi pleca intr-o calatorie imaginara prin tinutul de jad al sfiirii, in cautarea Graalului, cel bine ascuns in strafundul nevazutului, neauzitului si nestiului Taram, cutreierand anotimpurile infloririi, iubirii, intomnarii si dezdurerarii prin Cantec! Grea si temerara aventura spre ultima Thule! Si nu singur, ci insotit de prieteni de suflet, sfinti vii pe catapeteasma inimii mele: Juan Ramón Jiménez si Damian Petrescu! Primul – poet unic, de neasemuit, dus dintre noi! – „creator ocult al unui astru neaplaudat”, aureolat cu un Nobel ce nu l-a miscat nici o secunda din nemarginitul fiintei sale; al doilea – genial grafist, traitor la Paris, frate de cursa lunga intru vesnicirea „Clipei cea repede”, ah, ce Dürer roman inconfundabil! – ratacitor, si totusi, cu privirea mult atintita si mult indurerata de Padurea Nebuna a Deliormanului nostru cel sfant!

Am pandit Clipa si ea a sosit! Iata, „cenusa gloriei” noastre e strivita toata, aici, acum, intre filele acestei carti! Drumul a fost lung si patimas, scris in frunte de la Nastere pana la Moarte, nu lipsit de pericole, bland uneori, dar si fioros pana la maduva sangelui simtitor, cand disperat, cand imblanzit precum sarpele Kundalini in iarna, cand cu frica ratarii pe chip! Totdeauna cu lira lui Orfeu in mana, cu ochii lui Apollo in destramare, naravas sau plictisit, uneori somnoros si neinfiorat, la orice pas insetat de roua trandafirilor, vesnic indragostit de parfumul cel tare al vietii, de nepentensul sacru al Visului, de rozmarinul salbatic! De viata miruit si scaldat intru Duhul sfant al Poeziei, de nespus altcuiva, decat tie, Cititorule!

Istovitoare calea spre stele! Mie mi-a revenit doar dulcea povara de-a fi scribul splendorii traite, a uimirii de-a fi ecoul nespuselor cuvinte! Acum, ticalosul din mine smulge cu buna stiinta valul privirii si, printr-o reverenta de arlechin, cu ultima carte a tarotului zburata de vant, iti daruiesc prinosul risipirii noastre, martor fidel al Clipei durute, aidoma regilor magi, in Bethleemul din noi! Imaginati-va: Gaspar este tanar, Balthazar e maturul, Melchior, cel batran! Care sa fiu dintre ei? Desigur, fiecare din ei sunt! Si nu te speria, nu iti voi cere nimic in schimb! Tamaia, aurul si smirna sufletelor se afla aici, in acest chenar daltuit din credinta si juramant tainic, pe ghergheful trairii desenate fiind poemele mele – pe tablite de vant cel mai adesea, cu cerneala de multi nevazuta, alteori, cu roua Gandului sacru!

Credeti-ma! N-am trait niciodata in religia iubirii ca acum, convins fiind ca ea, si numai ea, „este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El!” Cata dreptate avea Michelangelo! Si cum atingerea Dragostei intarata harul Poeziei, iata-ma in ingenunchere si rasfat liric, sarman drumet pe drumul sfasiat de rapele de lumina ale anilor! N-am nicio asteptare, niciun gand de marire sau recunoastere, nicio pala de-ncurajare dinspre portile mereu ferecate ale criticilor! O, „Vanitas vanitatis, omnia vanitas!”

Imi asum riscul nevederii mele, imi jertfesc inca o data – pentru a cata oara – fericirea de a ma simti inrourat doar cu spinii iubirii de Ea – regina a inimii mele – Poezia! Cine sa ma auda, cine sa ma vada cand eu sunt simplu ca apa, diamantul tau din noroi, Nemurire! Si vin si strig odata cu lacrima din Alfabetul Tacerii, cand soptit, cand tunator, totdeauna sfielnic:
? Vino, Cititorule, vino, si ia-ma de mana! Nu te infricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linisteste-te si vino sa ne asezam in iarba cea deasa de umbra, in pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!      Strange-ma tare de mana si nu-ti pleca ochii spre undele fluviului Timp!

Deschide larg fereastra vazduhului, sparge oglinda din noapte si patrunde dincolo de limpezimea de cristal a apei – in adancul ei vei vedea si tenebre! Iata cum trec incet, incet, varstele vietii – ziua si noaptea, clipa dupa clipa – Primavara, Vara, Toamna si Iarna, in mantiile lor de craiese! Vei vedea cu ochii tai mangaindu-ti obrazul copilaria, vei recunoaste inocenta sarutului tandru si imbratisarea celui care ai fost, tineretea viselor ratacite in nopti de opal, saltul mortal al iluziilor pierdute, caruntul gand sprijinit in toiagul sperantei – caduceu inflorit sub alunul divin, dar si batranetea intelepciunii, vai, tematoare, dar demna de sine!

De ce tresari? Nu te speria, da, ai vazut bine! Spectrul  acela intunecat este chiar Moartea! Nu e Ea sfarsitul timpului meu, al tau, al orisicui? Dar nu e sfasitul Timpului! Fluviul sau linistit va curge cu meandre si sopot necurmat, furisat pe sub radacinile nevazute ale arborelui vesnic verde al Lumii! Nascut ca si tine sub semnul mortii, nu ai decat o singura, magica zi sa te bucuri de norocul ispitei! Eu nu vreau sa-ti arat decat Clipa mea din eternitatea duratei! Asa ca vino, deschide-ti mintea si inima, tine-ma bine de mana si priveste, priveste in tine… La indemnul meu vei recunoaste, desigur, bucuria turnirului, norocul de-a fi impreuna: ma vesteste-n petale de cantec hohotul apelor! Privesc in ochii Daimonului cu indurare si mi-e frica sa apun prea devreme!

Inserarea soseste, ostirea mea – ratacita pe cale! Eu, insa, ma arat doar tie asa cum sunt! Nu da cu piatra! Ma va durea de tine! Aflandu-ma in Rugaciunea inimii voi trece hotarul de foc – Divinul ma stie – la umbra Cuvantului voi lacrima, nu e o schimbare la fata, in pumni tin, iata, tarana inimii mele: „Doamne, cata irosire de albastru, numai ca sa nu Te putem vedea!”

In final, veni-va cineva la corida cu taurul lui Falaris intru jertire?! Eu voi fi prima ofranda, el ma va junghia! Mai apoi, sangerand, voi iesi din arena: in muzeul de pastravi voi innopta! Postalionul de seara nu va sosi! Fara zabava, in Piata cea mare, cu inorogul eu voi dansa! In rest, tragic balet in sanctuarul sperantei: numai mierle, o hermina, o haita de lupi si trei privighetori! Dincolo de tacere, dincolo de disperare, Cel uitat din cuvinte pe nume ma va striga! Cu Evanghelia inimii-n brate, Poetul – Sublimul -, cu lacrimi de sange pe buze, indelung, indelung va tacea!

Cu gand ferice,
Theodor RAPAN
Bucuresti
decembrie 2010
————————————————–
Theodor RAPAN: nascut la 4 iulie 1954, in comuna Balaci, judetul Teleorman. Fiu de invatator. Absolvent al Facultatii de Drept – Sectia Juridica (Universitatea Bucuresti). Atestat ca ziarist profesionist. Poet si publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania/Sectia Poezie/Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.

Debut publicistic: 1970, in ziarul Teleormanul literar•Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutantilor)

Carti publicate: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, in Caietul debutantilor, 1975)•PRIVIND IN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Romaneasca”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stanescu pe coperta a patra, 1986)•ASA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989)•HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentari de Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, 1991)•LA UMBRA CUVANTULUI (Editura „Semne”, 1995)•SCHIMBAREA LA FATA (Editura „Semne”, 2001)•TAURUL LUI FALARIS – „MARTURISITORUL” – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003)•MUZEUL DE PASTRAVI – „SCRISORI DIN LAZARET” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004)•POSTALIONUL DE SEARA – „FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005)•DINCOLO DE TACERE – „Jurnal de poet” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009)•DANSUL INOROGULUI – „ELOGIUL MELANHOLIEI” (Editura „Semne”, cu ilustratii de Aurora-Speranta Cernitu, 2010).

LACRIMA

Din stana-mi de piatra, da-mi, Doamne, atat,
Da-mi lacrimi cu care sa-ti tin de urat –

Da-mi lacrimi in loc de credinta, si crez,
O lume intreaga, in plans, s-o botez –

Pe lumea cea cruda, semeata, si rece,
Da-mi lacrimi cu care nimic nu se-ntrece,

Doar lasa in urma o pace in care
Cu marea de lacrimi Te spal pe picioare –

Pe plansu-mi, de calci, am sa plang cu sfiala,
si piatra ce sunt, va fi lacrima goala

Tocita o viata, de tot ce am strans:
Cu lacrimi de aur, comoara de plans –

si Tu, Cel ce este, nu ma intreba
Ce rost are-n lume, si lacrima mea –

Ce poate sa faca, cand n-are putere,
Ce munte sa mute, cand cade, si piere –

Cand ea, de mi-e data, Tu stii, nu-i asa?
Ca plang, Doamne Sfinte, cu lacrima Ta…

LIVIU-FLORIAN JIANU