Vavila Popovici: FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA și POLITICA (20) – Immanuel Kant

 

 „Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutățile, trei lucruri: speranța, visul și zâmbetul…” – Immanuel Kant

   

      Filozoful german Immanuel Kant (1724–1804) s-a născut la Königsberg, în Prusia Orientală (astăzi Kaliningrad, în Federația Rusă). Este considerat unul dintre cei mai influenți gânditori occidentali din ultimele trei veacuri. Întreaga sa activitate pedagogică și scriitoricească este legată de orașul natal, ale cărui hotare rareori le-a părăsit. Fiul unui modest meseriaș, a studiat la Colegiul și Universitatea din Königsberg. În timpul colegiului, a studiat pentru o perioadă scurtă clasicii, iar la universitate, fizica și matematica. După ce i-a murit tatăl, a fost nevoit să-și abandoneze studiile pentru a-și câștiga existența din meditații. Fire studioasă fiind și aplecată spre Continue reading “Vavila Popovici: FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA și POLITICA (20) – Immanuel Kant”

Gabriel Liiceanu: God is dead, long live God

gabriel-liiceanuCine n-a auzit de vorba lui Nietzsche Gott ist tot, „Dumnezeu a murit”? Evocată la nesfârșit și în cele mai variate contexte, ea și-a pierdut (în cazul în care a avut-o vreodată) semnificația „tridimensională” și s-a fixat într-o platitudine: oamenii au crezut secole la rând în Dumnezeu, dar, de când rațiunea li s-a copt (și asta cam din veacul al XVIII-lea, de la „iluminism” încoace), ei s-au debarasat de o fantasmă. De fapt Dumnezeu nu există și, ca atare, de vreme ce nu mai credem în existența Lui, putem spune că El „a murit”. Ruga noastră se îndreaptă spre un cer gol. Nu ne mai putem ruga decât Nimicului. Am pierdut transcendența, am intrat în epoca nihilismului. Valorile, nemaiatârnând de un vârf unic și iradiant, s-au debalansat. Continue reading “Gabriel Liiceanu: God is dead, long live God”

Vavila Popovici: APOLINIC SAU DIONISIAC?

Templul-lui-Apollo1„O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută;

dar o voință independentă de cunoaștere  este de neconceput.

Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine.”

– Benedetto Croce

Termenul Apolinic provine de la numele eladic al zeului Soare – Apollo și desemnează, conform dicționarelor, ordine, măsură și armonie, caracterizat fiind printr-o contemplare senină, detașată: „lucid, rational, luminos, senin, echilibrat”. Continue reading “Vavila Popovici: APOLINIC SAU DIONISIAC?”

DEMNITATE ȘI CURAJ

Ghiocei by Vavila Popovici

 

Acolo tine-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”.

Aristotel

Cuvântul Demnitate, ne spune DEX’98 vine din limba latină, dignitas –atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreție”.

Demnitatea este una dintre virtuțile cu care se naște omul. Continue reading “DEMNITATE ȘI CURAJ”

„Of, Doamne, Doamne!”

AIPTEK164 de ani de la naşterea lui Eminescu

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.
M. Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea Continue reading “„Of, Doamne, Doamne!””

BANII SI VIATA

Atitudine „Dacă banul pentru dumneavoastră este speranţa de independenţă, nu va fi niciodată el. Singura siguranţă pe care un om o va avea în această lume este o rezervă de cunoştinţe, experienţa şi capacitatea.”

Henry Ford 

Cu mii de ani în urmă, în așa numită Epoca de piatră, strămoşii noştri europeni trăiau din vânat sau lucrau pământul. Metalele încă nu fuseseră descoperite, prin urmare, oamenii lucrau folosind unelte de piatră, de unde și-a luat denumirea epoca respectivă. Femeile şi bărbaţii din acea Epocă nu aveau bancnotele şi monedele pe care le utilizăm noi în prezent, dar făceau schimb de bunuri de valoare între ei, schimb care purta numele de troc. Continue reading “BANII SI VIATA”

ÎNCREDERE vs. NEÎNCREDERE

Faith Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. – Seneca

Conform dicționarului, ÎNCREDEREA se definește prin a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva.

Încrederea ne dă liniștea sufletească de care avem nevoie în foarte multe aspecte ale vieții: în familie, în societate, în oamenii cu care lucrăm și cu care avem relații, în credința pe care o purtăm cu noi de la botezul pe care-l primim, în afaceri – cei cu care tranzacționăm, în politica internă, dar și în cea externă.

Încrederea este umărul pe care ne sprijinim pentru a avea energia și voința de a merge mai departe în drumul pe care ni l-am ales. Ea nu se obține ușor, de multe ori se câștigă foarte greu și trebuie acordată tot atât de greu, pentru a evita eroarea. Încrederea se cultivă cu ajutorul voinței și pentru ea trebuie mintea să lucreze pentru nu se înșela. Continue reading “ÎNCREDERE vs. NEÎNCREDERE”

Vavila Popovici: Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca

Imagine cu litoralNu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.”   (Serghie Sevici)

.

Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român -, spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”.

Echilibrul dihotomic al vieții – egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât, spusele filozofului  german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”. Continue reading “Vavila Popovici: Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca”

Adina Sas-Simoniak – un jurnalist din Chicago cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine

by Octavian Curpas

.

Adina a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. Un om pasionat de poezie si care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, de la el  mostenind de altfel, Adina pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

Tavi:Sa ne intoarcem in ziua in care te-ai nascut. Cand s-a intamplat acest eveniment, unde si ce ai vrea sa ne spui despre parintii tai?
Adina: – Tavi, in primul rand, iti multumesc pentru initiativa acestui interviu. Interviul are o parte buna, aceea ca pot impartasi publicului despre Dumnezeul pe care Il iubesc, dar si o parte mai putin buna, ca sa zic asa, deoarece prin aceasta ma fac vulnerabila, ma deschid, imi iau jos valul care ma facea “misterioasa”…
Inceputul a fost in 10 ianuarie si asa cum ai ghicit, n-am sa iti spun anul in care m-am nascut ci doar ca m-am nascut in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, Jud. Arad. Tatal meu, plecat la Domnul, ca de alfel toti din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta mica. De la el am mostenit pasiunea pentru poezie, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama a fost un om practic, a fost mereu in slujba oamenilor, fiind asistenta medicala; toti oamenii din satele din imprejurimi apreciau consacrarea si dragostea ei sincera pentru cei suferinzi. Daca ea s-a ocupat sa vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat intr-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel imi doresc sa fiu un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

Tavi: – Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?
Adina: – Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag,  mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii, ca pe la 4 ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de paine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa. O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bata mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am mai oprit pe drum si unor persoane mirate le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mancata de lupi, dar decat sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa ii vad pe toti ai mei cum se rup in doua de plans dupa mine, daca cumva imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzandu-ne la mult la vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”. De asemenea, tot in jurul acestei varste am compus primul cantecel pe care il cantam pe “scena” (banca de la strada), imitand chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei stranse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu voce frumoasa.

Tavi: – Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?
Adina: – Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”) din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tanar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care ii iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat in cateva piese de teatru, am realizat cateva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de Nichita Stanescu.

Tavi: – Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… Teatrul?
Adina: – In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a invins.

Tavi:-  In ce an ai devenit studenta la Teatru si cand ai absolvit facultatea?
Adina: – Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia Actorie in 1991 devenind licentiata in actorie in 1995.

Tavi: – Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?
Adina: – Mi-au placut – Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii si civilizatiei, Dansul, Canto. Sigur ca au fost interesanta si de materii ca: Acrobatie, Scrima, Pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cat mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat Eleva din Lectia lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab)- mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

Tavi: – Ai avut ceva in comun cu personajele pe care le-ai interpretat?
Adina: – N-as putea spune ca am avut cu toate ceva in comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu unic, cu toate celulele fiintei mele.

Tavi: – Ai avut vreo experienta deosebita in perioada studentiei?
Adina: – Da, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea. Inca inainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam in tot felul de filosofii, ii citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam in mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescand mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a stii daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca in nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles cand am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cat ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atat simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara imi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sangele Sau. Alegandu-L pe El ca Domn si Mantuitor personal am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a implinit.

Tavi: – S-a vazut o diferenta in viata ta?
Adina: – Da! “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi  s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gandi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborat idolii non-valorilor din viata mea.

Tavi: – Totusi ai decis sa nu profesezi. De ce?
Adina: – Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta este ceva trecator in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucandu-te de-a viata, cand poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

Tavi: – Care a fost urmatorul pas dupa absolvirea Academiei de Teatru?
Adina: – Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala” la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sambata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa ii iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

Tavi: – Sa trecem la viata ta particulara. Cand te-ai casatorit cu Simi si cand ati venit in Statele Unite?
Adina: – M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

Tavi: – Cum a continuat cariera ta aici?
Adina: – Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa inteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atata dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa”…  Dupa cateva saptamani de la sosirea in Chicago am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar cand aceasta si-a incheia activitatea am colaborat cu Televiziunea Crestina Romana din Chicago. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

Tavi: – Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?
Adina: – Debutul a fost in revista “Oastea Domnului” unde am publicat cateva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvantul Adevarului”, “Meridianul Romanesc”, “Genesis”, apoi, timp de cativa ani am editat revista Televiziunii Crestine Romane: “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003 a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin” pe care am publicat-o cativa ani, iar din 2008 am inceput sa realizez site-ul:  http://www.orizontcrestin.org
Revista “Orizont crestin” este, probabil singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput am dorit ca aceasta sa-i uneasca pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mana, arzand de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar subiecte comune din Sf. Scripturi si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea romana din Chicago si imprejurimi, in bisericile romane de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc.  In 2002 am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.
Si sigur, am avut bucuria sa imi vad scrierile publicate pe site-uri crestine: http://www.bruxellesmission.org, http://www.pasi.ro , http://www.saltmin.com , mihaimarin.wordpress.com , http://www.crestini.com , http://www.confluente.ro , etc.

Tavi: – Esti un crestin implicat, activ?
Adina: – Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune de a castiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

Tavi: – Ce altceva mai faci in prezent, pe langa scris? Care e preocuparea ta de capatai la ora actuala?
Adina: – In primul rand ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. Sunt binecuvantata de Domnul avandu-l pe Simi si doua fetite: Shanea, de 5 ani si jumatate si Mayra, care a implinit in iunie 2 ani. In al doilea rand m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neintelese, in depresie si au nevoie de cineva sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, ma intalnesc aproape zilnic cu persoane care sunt in cautarea lui Dumnezeu si le ajut sa gaseasca drumul spre cer.

Tavi: – Pentru ca esti actrita, te-ai gandit vreodata sa faci film crestin?
Adina: – Da, de multe ori. Si inca ma gandesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa… Mi-ar placea sa fac si teatru crestin, considerandu-l o forma contemporana eficienta de evanghelizare.

Tavi: – Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?
Adina: – Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, minunea pe care o asteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? S? cheme pe presbiterii Bisericii; ?i s? se roage pentru el, dup? ce -l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvantului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa 8 saptamani au reaparut exact aceleasi simpome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intamplat cu doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006 s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi, ca si Mayra, de altfel. Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

Tavi: – Ce hobby-uri ai?
Adina: – Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sf. Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii citesc cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de maini. Consider un hobby, dar si o responsabilitate sa vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi place muntele, dar si marea, padurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamat la frumos, la arta.

Tavi: – Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?
Adina: – A ramane in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mainile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu atinga nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care-L pot intrista pe Duhul Sfant! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gand si nici o imaginatie care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decat lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala Lui, ramanere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

Tavi: – Ce planuri de viitor ai?
Adina: – Nu as vrea sa las din mana condeiul, desi grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordiala pentru mine. Daca Dumnezeu ma tine sanatoasa, as dori sa public o carte de versuri si eseuri: “Clepsidra cu sentimente” si lucrez la un roman despre viata traita fara Domnul si intoarcerea mea in bratele Sale. Mai am inca multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau sa stau la dispozitia Domnului, ca El sa imi deschida oportunitati de a-L sluji. Sunt flexibila in mainile Sale si linistita. Sunt linistita ca lutul in mainile olarului, care il modeleaza sa fie frumos si folositor.

Tavi: – Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?
Adina: – Eu cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea aceasta de intuneric si pacat. Crestinii ar trebui sa iasa din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mangaie, leaga ranile, ridica poveri. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am fost la Casa Domnului. Sau poate, daca avem un pic de “ravna” ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin: “Toti fac misiune in Romania, aici, in “Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Si are dreptate. In Chicago, de exemplu, sunt cateva zeci de mii de romani care nu au o intalnire personala cu Domnul. Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rand sa fie imbracata cu putere de sus, fiindca numai Duhul Sfant poate sa scoata un om din mocirla pacatului. Apoi, cred ca biserica trebuie sa isi cunoasca bine menirea de evanghelizare si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” unde ne-a asezat Domnul si in al treilea rand, sa foloseasca resursele mass mediei (care este o putere) pentru a raspandi Vestea Buna.

Octavian D.  Curpas
Phoenix, Arizona

CARAGIALE SI EMINESCU

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

PRIN LABIRINTUL POEZIEI

Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot

spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,

priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei

întelege ca un poet nu poate spune nimic despre

poezie. Sa lasam asta criticilor si profesorilor. Nici

tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este

aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg

si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el

fara literatura. Înteleg toate artele poetice; as putea

sa vorbesc despre ele daca nu mi-as schimba

parerea din cinci în cinci minute…”  – FEDERICO GARCÍA LORCA


Mi-a venit în minte aceasta definitie surprinzatoare a poeziei, printre multe altele, citind cartile poetului Theodor Rapan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), pâna la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oara, se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate  de el pâna acum .

[pullquote] Cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii volumelor scrise si publicate. [/pullquote]

Cine este si de unde vine în peisajul literar?

Theodor Rapan vine în literatura din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcata, azimutal, de atractia catre fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii sai, sa-si exprime la modul sublim trairile afective, profundul inimii si gratia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinta: „Poetul însusi paseste cu teama pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrajitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotriva: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si cacanarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufuta, si primarul cel falcos si fara maniere, toti cei ce au acces la bratul de turba al vietii…”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tarâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singuratate si insensibil la „galerie”… „cuvinte de ramânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotriva de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgica a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tacere.

Theodor Rapan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cartile aparute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea dupa 1989, cu o cadenta dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne sa descifram astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pamânt?”, premonitoriu, poetul ne raspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Rapan ne releva, astfel, o ipostaza inedita a limbii române, inventând o noua si originala gramatica a poeziei.

Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugereaza în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Înca dintru început luam contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inima, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încruciseaza bataia cu semnul meu dinadins,/ nu uita ca mi-e frica si pune diseara sa cânte/ samsarul cuvintelor tale învins…”

Vârsta juvenila pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maica a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în roua/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin…”

Forma rafinata a poeziei de mai târziu, într-o continua revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare ca, adânco,lumina ma boteaza/ într-o rapire muta în vin si în pocale,/ caci uite trandafirul în sânge cum bureaza/ fara sa muste, lacom vestindu-ma-n petale…”

Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, marturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.

Desi poezia începuturilor sta sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne da sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Rapan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe buna dreptate de Cezar Ivanescu. Daca în 1983, acesta remarca faptul ca„Theodor Rapan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revista, „Luceafarul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Rapan poezia româneasca nu va scapa!” Ceea ce, o sa vedeti, s-a si întâmplat…

Urmarindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.

O prima etapa este cea în care a publicat urmatoarele sase carti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fata (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, aparut la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafica aparte, semnata de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Initial, volumul se numea Vestindu-ma-n petale, însa, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fara a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cartii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearca sa te-apropii de-un singur fir de iarba!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcam în acest moment prospetimea poeziei, la baza careia se afla o lectura bogata din creatia „veche”, dar si din poezia contemporana, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofica.

Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinanta, plina de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzar/ Patria este mai calda!”

Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declama cu toata frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasare pe somnul ce ma doare./ Sa nu ma confundati cu visul:/ lumina e furata din ninsoare…”

Pe coperta a patra a cartii, poetul Nichita Stanescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânar poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipica a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extrema si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»

Daca credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stanescu, va atrag în mod respectuos atentia ca sunt iritat, ca trebuie din nou si n-am ce face, caci acesta este adevarul, sa cred în poeziile semnate de tânarul meu confrate, Theodor Rapan. Nu trebuie niciodata sa ne descurajam adevaratii nostri poeti, chiar daca în mentalitatea noastra nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, daca as avea curajul si talentul sa i-l fac vreodata, nu înainte de a-i fi sarutat Miorita pe inima, ar fi acela ca, din grabire, însusi bardul a scris ca: «românul s-a nascut poet!» Citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic: «poetul s-a nascut român!»

Urmatorul volum, aparut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprima autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiaza/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scaparatoare vioara,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace voua cuvintelor…”

Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Rapan este într-o continua însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sarutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarba, cântecul, amagirea, singuratatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fata sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima cuvântatoare. Ea sa duca greul, în timp ce eu tac desavârsirea lunecarii…”

Descatusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece rapanian prin „alfabetul tacerii”, încoltind în oul cosmic.

De la primul pâna la ultimul volum, poetul exprima credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e sa va reamintesc ca traiesc dimpreuna/ fiecare litera,/ sa va citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si sa va invit,/ odata cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbura melancolia pietrei…”

Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Rapan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si starile în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le gaseste corespondente directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiaza un aer liric proaspat, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directa, în stilul optzecistilor: „Umbra a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e ca sunt plop desfrunzit,/ ora grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iata-ma,/ sunt gloria Clipei: Tacerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iata, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ sa-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât…/ Neaflat…” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tainuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtita-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fara de moarte…”

Pe coperta a patra a cartii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, pe care gasesc de cuviinta sa le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnatura lui Theodor Rapan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literara: „Acestei carti pe care o si vad mergând de una singura în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentiala în pasul nou facut de noua generatie spre adevarul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprima adevarul?», remarc cu târzia mea vedere un adevar ce exprima Poezia.” (Nichita Stanescu)

Si, alaturi de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Rapan, pe care i l-am dus de mâna lui Nichita Stanescu, zicându-i despre poeziile lui precum ca… si Acela, Nichita, nu numai ca a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, laudându-i metafora mirabila, fluenta «discursului» si frumoasa sanatate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Rapan, structurata în patru parti (Riscul tacerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stapân pe alchimia cuvintelor, capabil sa modeleze în creuzetul spiritului darnicia unei existente ale carei ferestre au stat totdeauna deschise.

Un poet, pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta frumosului. Profund lirica prin natura sa, riguroasa prin formatie si cultura, poezia lui Theodor Rapan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cartii, o autentica sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o arunca efemerului covârsit de meschinaria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizeaza vocea poetului Theodor Rapan, dezvaluita în nesfârsite sensuri: „Nu ma vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ sa simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o sa va vina a crede ca-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezista trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumina./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea buna/ într-o fântâna de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare noua lectura înseamna o alta descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflecta realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimba cuvintele nu este altceva decât geometria pura a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explica/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleapta bautura/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!

Ca în Marea Poezie, Theodor Rapan ne ofera gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine ma voi naste,/ ma închid în tine,/ nemuritor alfabet al tacerii…” […] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” […] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” […] „Ce crima perfecta sunt toti trandafirii!”

Schimbarea la fata (2001) este volumul care marcheaza încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumita decantare poetica”, dupa cum el însusi marturiseste în textul de deschidere. În structura compozitionala a cartii distingem urmatoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tacerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încarcatura lirica evidentiaza o constructie temeinic elaborata, esentializata, minutios cizelata, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tacerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtator de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbata „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poetilor Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Rapan, în felul sau, cauta Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinata/ a scrierii./ Cu mâna-nmanusata în patima si speranta./ În vis nevisat./ Cutezând sa trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei…”

Traieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! Dupa trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit sa tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, sa las sa curga-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singura dilema: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi macar unul!”

Cea de-a doua etapa distincta a creatiei lui Theodor Rapan cuprinde patru carti inedite, în care experimenteaza noi formule literare: Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tacere – Jurnal de poet (2009). Toate, tiparite la aceeasi editura – „Semne”!

Potentarea trairii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatura, arta, mitologie, cultura, releva nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cartilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la

a doua etapa a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zona mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociaza, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.

Este o „carte de învatatura”, în care temele fundamentale corespund starilor divine: credinta, Dumnezeu, adevarul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Rapan nu face nimic altceva decât se marturiseste… pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învata frumosul curat, simplu, caci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie traita”, la înaltimea sensibilitatii creatorului ei: „Daca vrei sa ma vezi, nu trebuie sa ma privesti. Daca vrei sa ma întelegi, nu trebuie sa ma cunosti. În rest, e dreptul meu la tacere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevarati „provocatori” de meditatii lirice.

De la T.S. Eliot selecteaza un citat despre cunoasterea limbilor straine de catre omul de arta: „Poezia este o arta care cere multa munca si asiduitate. Un poet care ignora poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tari. Un poet trebuie sa fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecarui termen folosit. El trebuie sa cunoasca, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi straine, ceea ce-l va ajuta, între altele, sa-si înteleaga mai bine propria-i limba”.

E o maiestrie sa transmiti informatia, dupa ce ai selectat-o, sa-i însotesti drumul cu propriul crezamânt! Iar Theodor Rapan o face cu vocatia omului de cultura: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învatat cu multa placere limba germana de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusa de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latina, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiara, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc sa fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiinta, sfânta ignoranta… Sunt batrân!…”

Taurul lui Falaris, marturiseste autorul, „este o carte traita. Duruta. E o parte din viata mea!”

Cu Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004) intram propriu-zis în a doua etapa a creatiei lui Theodor Rapan, „o carte stranie, marturisitoare si alegorica, tiparita în numele credintei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe sa-si poarte lira orfeica sub forma „poemului în proza”, de o aparte frumusete lirica.

Despre aceasta carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Rapan legendele, miturile, Biblia si alte carti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intra în substanta si simbolistica profunda a lucrarii sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-si seama ca nu are sanse majore ca prin poezie sa evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Rapan se decide sa experimenteze o noua formula literara care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregatita sa recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienta interioara inedita, având ca reper aventura lirica a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindari îsi fura timpul sa regaseasca «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogatitoare a unor strigate de bucurie la zarirea tarmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douazeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natura moarta cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apa, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprima forma de traire înalta a unui „poet pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri si taceri îsi dau întâlnire în acest topos presarat cu îngândurari, incertitudini, bucurii, ispite, amagiri, ispasiri, penitente, melanholii, imagerii.

Poemele poarta încarcatura afectiva pe care numai Theodor Rapan o particularizeaza în felul sau prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca sa cioplesc un singur Cuvânt… Câte splendori ucise ca sa nu devina Cuvinte… Ca sa patrunzi în tacere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de pastravi este un „epistolar al însingurarii”, o carte în care metafora îsi sacralizeaza drumul spre desavârsire: „Pe sub chiparosii deznadejdii, viata, spune-mi, în piept ce m-apasa?”

Aflam din Istoria adevarata, dupa Lucian din Samosata, ca „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupeaza în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fara de sfârsit a timpului, sa aminteasca oamenilor, cu stralucirea lor, de adevarata bucurie a firii.”

În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confeseaza: „Sunt drumul catre Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astazi ma simt de departare, duc solia mortii si strig, cât înca-s viu pe zarea ce ma doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea ma absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gura!”

Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Arta imaginara, ilustreaza

Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret.

În urmatoarea carte, Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Rapan continua tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirica, toate formele trairii, de la înfrângeri si sovaieli, asteptari si îndurerari, sperante, pâna la biruintele frumosului etern, caci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai ramas!…”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o forma speciala de corespondenta cu „însotitorul” sau din aceasta carte: „Draga Damian! Viata? Apocalipsa a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioara, doar moartea zideste! Pasarile tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe strazile de purpura cruda, calus haituit noaptea în somn. Deliormanul? Sa suspine! La Courneuve? Nu ma stie!”

Postalionul de seara este o carte a întrebarilor si a mirarilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumina, ai curaj sa-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Sa raspunzi provocarii cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în raspar rasucesc fuioare de triluri neauzite…”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si rasaritul soarelui se face ca necheaza! De-atâta vis, nici visul nu crede ca ma voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate sa ramâna eterna lumina…”

Marturisirile poetului sunt ca un mir vindecator pe meterezele unui razboi oniric: „Liniste! Sunt poetul cazut într-un razboi dintre o rostopasca si o papadie, fara a sti vreodata cine-i învinsul si cine-i strigoiul…”

Dincolo de tacere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” rapanian. Este o carte de maturitate, „scrisa cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima vorbitoare.”

Cele 55 de poeme, cu leganare si structura de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântarilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcata în secvente învaluite în cele mai transparente valuri de imagini si cuvinte. Lumea din afara cade în interiorul eului, se presara ca o zapada de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.

Poemul rapanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmura, se învolbureaza în teama ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)

Lirismul ingenuu se reflecta în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnica si neînteleasa, fraged sub chiparosul rostirii, iata-ma într-o noua si nesperata ipostaza a inimii, temator si îndumnezeit ateu…”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporeaza în esenta omeneasca: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasa a neavutului dor, cu genunchii inimii rasuciti ca o salcie batrâna, fara de seaman, cu patima ochiului strafulgerata, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarba si lacrima de codobatura azi, ti-l închin, desfatare, în pântecul mintii mele ascuns, mar neaflat.”

Fiecare vocabula vibreaza de o armonie interioara izvorâta din preaplinul poeziei: „Fiica a mirarii, Poezia ma învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapara în noapte.” […] „La tarmul din mine, Poezia renaste!”

Timpul, viata, tacerea, iata trei coordonate printre multe altele din substanta acestei carti care-si schimba mereu pozitia si sensul: timpul devine viata, viata devine tacere, tacerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasa devorat de umbra propriei taceri.

O carte speciala, o carte surpriza, care înseamna altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Rapan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o noua încercare a firii de Poet”, dupa cum marturiseste autorul, întru împacare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnava de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), daruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toata, „strecurata sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefacatoriu!”

Si aici, poezia sa „emana, deopotriva, si forta, si gingasie, si subtila întelepciune, dublate de maiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migala si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Rapan construieste un univers capabil sa germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecata lumina.” […] „Chenarul poeziei sale vibreaza de o armonie interioara, izvorâta firesc, fara efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determina o pastrare laolalta a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o proba: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor sa-mbrace nadirul clipei în lumina-adânca, sub cetina de foc rostesc porunca, sa fie acest cântec rugaciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va strabate, sa nu ramâna-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare muta în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul si dublul lui, iata o posibila interpretare a subtextului cartii – motiv care depaseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezida în inventica „basmului în dublet”, vazând prin acesta o forma de nostalgie imanenta a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucura de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza rapaniana o cultiva,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atragator decât sa fii stapân pe gândurile oamenilor?”

Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cartii, îmbogatind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapa a creatiei lui Theodor Rapan este marcata de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fata, urmând ca în viitor, Poetul-Mag sa smulga din „bezna inimii” sale Evanghelia tacerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din aceasta serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofranda adusa credintei sale, nu întâmplator asezata pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absoluta: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplatoare, ci împlinirea fireasca a unei încercari întemeiate pe descifrarea minutios cautata a unui cod ce are la baza filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrila aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îsi imagineaza trecerea prin cele patru anotimpuri: Primavara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecarei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedica un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)

Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul sa acceada numai cel ce reuseste sa fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Rapan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.

Nu poetul Theodor Rapan, ci omul din el, se întreaba: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasma cocotata pe turle de biserici”, are „inima pacatoasa” si vocea i-a „ragusit de-ntristare.” Toate aceste stari ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac sa empatizam cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.

Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebarilor sensibile, vitaliste si al raspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Caci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!

Cartea sondeaza abisul omenescului, devenirea pasilor încaruntiti, asteptarile, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Marturisirile cartii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijina cuvintele, fiindca ele pot raspunde oricarei provocari cu sinceritatea si puritatea de a fi fost traite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi daruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea nascuta din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizica…

Abandonând orice forma de cenzura sentimentala, poetul Theodor Rapan sintetizeaza o adevarata biografie umana: „În viata mea înspaimântare a fost totul! Mort nu mi-a placut niciodata! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevazut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de roua, alteori m-am lasat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teama si-acum. De vesnicia ei, niciodata! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cartii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reala între sentiment si reprezentarea sa fizica.

Dependent de starile relevate de vocea nuantata a poemelor, ilustratiile se înfatiseaza grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai daca sunt privite asa cum se cuvine.

Orice am face, orice am spune, între Theodor Rapan si Damian Petrescu exista o chimie magica inexplicabila, benefica Artei lor!

Chiar daca de vârste diferite, chiar daca traiesc unul departe de altul, exista un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar parasit si de unul si de altul, neuitata, Padurea Nebuna scormone si vântura în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marcheaza expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica speciala a cartii evidentiaza, prin forta cuvântului si prin sugestia grafica, structura euritmica a creatorului ei.

Între dorul trairii si puterea lui de ardere, de realitate imediata ce se desavârseste sub semnul iubirii, cautatorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confeseaza cititorului când sfielnic, când tunator: „Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte! Ah, dulce si ultima primavara! Prima îndoiala a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipaita diata a iubirii, nescrisa evanghelie a inimii, a întâmplarii ca sunt, a splendorii ca esti! Iata-ma!”

Poetul Theodor Rapan îsi manifesta, ca o constanta, intensitatea placerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primavara scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndragostit. Neîmplinit! Dezdurerare divina! Am vârsta poetului la tinerete si în fata numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisata pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împacata precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de pacate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pana a vietii!” De aici, singura dragoste continua a vocii lirice regasite în carte, singura pasiune neîntinata ramâne Poezia.

Ceea ce izbeste din prima clipa la contactul cu aceasta noua carte este stilul unic, de o rara bogatie lexicala, cu frazarea ampla, retorica si colorata, alternanta de simplitate, rafinament si pretiozitate, fara îndoiala o contributie de seama la intelectualizarea limbii române, stapâna pe nebanuite nuante si capabila de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijoratoare de argotizare, vulgarizare naturalista si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuala.” (Tudor Opris)

Citind Evanghelia inimii, simtim ca multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost daruite si noua, dar, pe de alta parte, avem certitudinea ca, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regasi si pe noi, prin taria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.

Astazi, aici, poetul Theodor Rapan vine în fata Mariei Sale, Cititorul, cu o noua carte, a treisprezecea, creatie a maturitatii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevarata radiografie a spiritului uman, o calatorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndeparteaza înca din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul ca sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele doua carti se realizeaza, totusi, gradat, ca o scara spre însiruirea de emotii ce stau la baza crearii lor si prin autenticitatea conferita de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndraznim sa le abordam.

Chiar si motto-urile cartii, bine selectate de poet, demonstreaza ca, daca s-ar îndrazni, daca s-ar ridica mâna si s-ar ciocani usor în cerul noptii, daca s-ar sapa putin mai adânc, s-ar gasi „alt cer” […] „alte stele” […] „si acolo, între ele, alt pamânt…” (Nichita Stanescu)

Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturarii si receptarii mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru ca am în fata poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversarii unei perioade de informare si cautare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o alta perspectiva, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistica a lui Theodor Rapan, dar si pentru dezvoltarea personala, acestea doua mergând mâna în mâna.

Subtitlul cartii aminteste înca o data de planul Înaltului. Desi nu exista informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera ca, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea ca aceasta mobilitate se datoreaza unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupa pe cer.

Raportând legenda la arhitectura cartii, se poate ajunge la concluzia ca lumea poetica este, de fapt, un macrocosmos de relatari succesive de poeme, poetii grupându-se dupa anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifica. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rima sau metafora este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinator îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporeaza semne despre trecutul si viitorul lui artistic.

Se poate spune ca, în esenta, fiecare opera a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcatuiesc un sistem care se misca deloc conventional fata de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pamânt. Traiectoria lor este dependenta de sensibilitatea si empatia fiecaruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecarui anotimp i se asociaza o anumita etapa din viata cu trairile, starile si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de lira din perspectiva zodiacala.

Începând cu primavara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Rapan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând ca simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cartii, pentru ca aici întâlnim parca niste priviri complice pe care autorul le împartaseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între parinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului sau.

Structura cartii este una atent realizata, inedita, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazeaza. În paginile ei, îsi gasesc locul poeti de la Shakespeare, pâna la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofa. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, ca fiecare poet îsi are însemnatate de sine statatoare, care nu poate fi masurata, ci poate fi doar simtita si traita. Nu este vorba de o organizare cronologica sau dupa un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstreaza, astfel, ca poezia exista si respira frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pura libertate, patrundere în noi însine si depasire a imediatului.

Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citeaza textul ce îl declanseaza, apoi, se da raspunsul. De cele mai multe ori, se remarca vocativele care creeaza reuniunea dintre opere, interactiunea lor.

Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stari. Pâna la urma, la baza ei sta capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirica, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, sa o poata exprima printr-un filtru propriu, adaugând memoriei si afectiune.

Pâna la un punct, se poate considera ca volumul de fata este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fata de poetii inclusi: „Vino, Fauritorule de gheata si foc, credinciosule mut! Întru maretia ta, fictiunile mele se-apleaca! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tau, «Poemul darurilor» rostesc!

Vocea lirica a creatorului depaseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebatorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frica sa ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frica sa urc scara Supremei Judecati. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineata e o rufa rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers salbatic. El ma priveste cu îndurare si asteapta sa-l agat în streangul singuratatii lui. Vai, lumea aplauda! Scâncetul i-l aud din departare, cu silabele atârnându-i pe gura ca niste lampadare vorbitoare.” (Replica lirica la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresarii: „În sfârsit, Bukowsky, iata-ne fata în fata. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o sa-ti sara pe pat», eu, fugarit de-o fantoma în somn.”

Ceea ce este surprinzator la Evanghelia cerului este usurinta cu care opereaza insertiile, stabilind o reala conexiune ce este resimtita atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocarile unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultiva în acest volum poetul Theodor Rapan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.

Harul si cultura literara i-au permis poetului Theodor Rapan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor catre Poet si de la Poet catre cititor.

Universul tematic, modalitatile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum releva din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Rapan. De aceea recunoastem în aceasta ipostaza inedita gândirea aforistica a sa: „Toata viata e o calatorie prin cartile altora!”

Acest adevar sta, de fapt, la baza lucrarii de fata: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici vazut, si nici cuantificat! Cum sa cântaresti emotia, sufletul?…

O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirica unica pentru care poetul s-a pregatit mai mult de 40 de ani pentru aceasta „calatorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!

Cine stie sa pretuiasca, primeste!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmpla în cartea de fata!

O remarca de bun-simt trebuie sa fac însa! Theodor Rapan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru ca fiecare cuvânt poate avea forta lui numai daca e pus lânga un altul în logodna fericita, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, sa nu se stârneasca vreun curent strâmb.

Fiecare traire e speciala în felul poetului zodiei si filtrata în spirit propriu. Cine stie sa vada, cine stie sa se apropie, cine cu cine rezoneaza, cine stie sa le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.

Autorul se lasa pe sine deoparte, acum poarta în suflet patimile tuturora, le retraieste viata afectiva mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte calcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trai viata tuturora.

Mai mult decât patima este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale vazduhului. Numai în acele creuzete înalte simte ca se plamadeste adevarata Poezie. Nu întâmplator i-a ales pe acestia.

Ar mai fi putut selecta si dupa alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul catre urmatoarea.

Se simtea dorul de o asa calatorie, o calatorie initiatica, în care înaltarea înseamna purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred ca trebuie privit „Cerul” sau!

Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie sa-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzatoare cuvintelor-cheie: calatorie initiatica, cer, stele, frumos, credinta, religiozitate si multe altele…

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se refera la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunta planul si scopul sau pentru omenire, figura centrala a întregii geneze fiind Iisus.

Cerul este „o manifestare directa a transcendentei, a perenitatii, a sacralitatii, ceea ce nicio fiinta de pe pamânt nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevarata Biblie a Poeziei!

Asa întelegem mai usor ca nici oamenii nu privesc toti si nu prea des catre cer: doar când le e frica si atunci când iubesc, aceste doua ipostaze îi mai cutremura…

Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.

Fiecare poet are cararile lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Rapan chiar are curajul sa îmbrace camasa fiecaruia în parte, sa îl cânte si, mai ales, sa îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcam viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.

De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stanescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au calauzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei carti de poeme, parcurgând împreuna spatii lirice si temporale, în stil propriu, rapanian.

Niciodata un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoara nici pozitionarea fata de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectura si echilibrat liric. Rapan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat pâna la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, ca Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Rapan e, inconfundabil, Rapan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistica, o anume conotatie mitologica, dar si o candoare si gingasie dezarmante, totul fiind tras catre Divin.

Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalitati literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!

Iata, bunaoara, pentru Apollinaire, gaseste o formula-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirica, dar totul este îmbracat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.

Theodor Rapan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai ca poetul teleormanean asaza poemul sau în cheie onirica si, în chip surprinzator, folosind slova limbajului stravechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur ca e socant, dar poetul a vrut sa dea o pata de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.

Nu trebuie sa întelegi nimic, trebuie doar sa simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamna fiecare cuvânt în parte, dar daca te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul sta în ansamblul liric si în presararea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu masura lui.

Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Rapan traieste înaltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevarata revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, ca poezia nu e lumina, e flacara, caci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos daruit de Dumnezeu a fost platit cu o jertfa. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurinta cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!

Împacarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate ramâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etica, de morala, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, daca nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici pâna la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie dupa legile sufletului sau!

Dumnezeu îti da si alte încercari, te pune la probe daca ramâi în curtea Poeziei si nu te razgândesti sau nu tradezi. ?inta e aceeasi. Desi este atât de nevazuta, nepipaita, inefabila! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a vazut-o la fata!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistica si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade ramâne la un anume stadiu, la Theodor Rapan „strigatul liric” taie respiratia cititorului.

Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicata, alteori tumultuoasa, acuratetea lirica etc. sunt puncte forte ale poemului rapanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realitati într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplina consonanta cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cânta iubirea! Nu întâmplator A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat sa faca ceva asemanator si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.

La Theodor Rapan e diferit, totul e vazut prin pasiunea calatoriei, e o mare aventura a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Rapan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proza) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multa acuitate, dupa gustul sau, si i-a raspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.

Neîndoielnic, Rapan este atent la toate detaliile, constient fiind ca el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar pâna la o adevarata litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de carti de poezie ale celor 144 de autori, citite, talmacite, rastalmacite. E o provocare inteligenta, originala, sensibila, delicata, la lectura, pe care nimeni nu a mai facut-o pâna acum la noi, asa cum o face Theodor Rapan.

La fiecare poet identificam unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosfera, nu de idee sau de maiestrie artistica.

Deosebit de complexa este Povestea magului calator în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cartii, mai modernizata la Theodor Rapan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisa sa-si cearna,/ frunza sub trunchiul prefacându-si-l scut.”

Nu e usor sa dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat înca, infinita lista!

Bunaoara, îl putea arata lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, dupa starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur…

Dar Evanghelia cerului îi arata în felul trairii Poetului-Mag! Aici intervine harul sau, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitatii.

Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inima lui Theodor Rapan. Pleaca din ei, dar ajunge tot la el. În el urla Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizeaza!

Prin „poetii zodiilor” se arata pe sine si invers, prin sine îi arata pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El da un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirica ce îngândureaza prin fascinatie cititorul si-l face sa ajunga unde niciodata n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte carti.

Theodor Rapan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentista la expresia clasicista, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le

prin propria-i simtire.

El cultiva un stil al paradoxului verbal, al bogatiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirica se unicizeaza.

Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbala alterneaza cu aceea a întruparii celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a ma repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulara de lectura si compozitie, conceputa într-o maniera inconfundabila de poetul Theodor Rapan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care îl numim „reflintext”, o forma de introspectie a sinelui, în care privirea în oglinda, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plasmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.

Parcurgând etapele creatiei autorului de fata, remarcam „zestrea” universului sau literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tiparite), temeritatea deschizatorului de drumuri noi, inovatia

limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru…

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirica proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!

Laudabil este, totodata, si atasamentul Editurii „Semne” fata de poetul Theodor Rapan, care, iata, îi tipareste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!

 

OPERA ANGAJEAZA O CONSTIINTA, DAR NU SE CONFUNDA CU EA

de Al Florin TENE

 

În arta nu exista instinctul spontaneitatii, fiindca orice opera, indiferent din ce domeniu artistic provine angajeaza o constiinta, dar trebuie sa subliniem ca aceasta nu se confunda cu ea. În arta nu exista particularitate definitorie si absoluta, cum nu exista un început independent de orice conditie si relatie, ce nu are limite. Pentru cititor si spectator, la fel si pentru artist, indiferent din ce categorie artistica provine, arta începe cu operele. Nici un creator, indiferent cât de genial este, nu începe numai din eu si nici-o opera, cât de mare ar fi ea, nu poate fi definitiva.T.S. Eliot spune ca ordinea artei implica mereu relatia, comparatia, prezentul artistic îsi recheama, în fiece clipa si cu fiece aparitie noua, trecutul în complexitatea lui, spre a-l configura mereu altfel.

Inteligenta si ratiunea nu fondeaza experienta estetica, dar nici nu le elimina. În unele conditii ea poate fi scoasa din conul de umbra în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulata de idei. Chiar si efortul unor autori, cum ar fi poetii teribilisti Mihai Galatanu si Ianus Marius de a se elibera de inteligenta, prin pornografie, ramâne tot o proba de inteligenta. Însasi naivitatea ei, (vezi picture naiva), are estetica ei. La fel poeziile de dragoste pornite din inima sunt voci ale constiintei. Sensibilitatea ei, vibratiile eului au prejudecatile lor. În arta, indiferent de gen, pentru creator ca si pentru „degustatorul ei” nu exista naivitate. Este anacronic sa opui un gest spontan unui gest constient, o creatie conceputa instinctiv unei creatii constiente, fiindca orice opera înglobeaza în ea o constiinta iar receptarea intelectuala este unica ce satisface experientele ei. Scriitorul, în cazul acesta, nu este cel ce doreste sa se exprime ori sa se supuna, sa emita o gândire constienta, ceea ce-l caracterizeaza e valoarea operei sale, nu valoarea a ceea ce exprima. Adevarata constiinta este o constiinta în act. Opera e o devenire, cum spune Gaetan Picon, „un act irepresibil, o realitate noua ce se dezvaluie facându-se…”

 

Creatia este mai superioara decât constiinta prin capacitatea sa imaginativa si de inventie, dar imaginatia nu se desfasoara la întâmplare, fiindca opera se supune sinceritatii creatorului ei. Ea îsi datoreaza efectul unor stari pshiologice. Relatia dintre adevarul creatorului de arta, implicit scriitorul, si adevarul operei sale nu este una între constient si inconstient, ci una între explicit si implicit.

O conceptie estetica se poate aprecia si deduce din orice opera oricât de inconstient s-ar arata autorul fata de adevaratele sale implicatii, chiar si conflictuale. Cum spunea Baudelaire despre Delacroix: „culoarea gândeste prin ea însasi”.

Limbajul artistic comunica si se comunica în acelasi timp, precum marmura ce se dezvaluie pentru a-si arata splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numeste reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbeste înlauntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoara ori despre autor. Astfel, cum spunea Picon: „Asist la nasterea gândirii mele”, sau mai profund „nu gândesc, sunt gândit”, cum toti suntem gânditi de Dumnezeu.

Constiinta autorului nu tine loc de constiinta operei, nu se confunda cu constiinta operei. Între ele exista un dialog. Creatia si receptarea se rezolva în dialogul pe care constiinta implicita a operei îl poarta cu constiinta autorului, pe de o parte, cu constiinta criticului, pe de alta parte.

Activitatea coordonatoare a unei constiinte intelectuale este suportata de opera de arta pe care chiar ea o contine în stare de potentialitate. Deoarece însasi constiinta e nelipsita în toate elementele operei, neputând fi separata ca atare, tocmai pentru ca este o constiinta în sine, cu posibilitati de a avea toate conditiile de realizare.

Hegel spunea ca judecata de valoare se pierde într-o dialectica globala a artei, dupa cum Kant spunea ca judecata de valoare este obiectul unei analize psihologice. Însa amândoi filoziofii au sezisat rezistenta artei la sistematizarile de tip filosofic, afirmând multitudinea si diversitatea istorica a stilurilor, asa cum Hegel sublinia ca libertatea geniului este nelimitata si frumosul imprescriptibil. Dar estetica lor ramânea subordonata, în general, definitiei metafizice a artei, în ciuda abordarii psihologiei sau istoriei.

În tot acest context exista o problema a artei ca reflectie a realitatii si o problema a artei ca reusita a anumitor opere, fiind si o problema a fiintei artei si o problema a valorii ei. Formalismul nu cuprinde realitatea concreta, vezi proza si poezia optzecista de la noi, caci daca estetica continutului distruge opera revarsând-o în afara formei o aneantizeaza, reducând-o la scheletul ei, pulverizându-i însasi carnea-raportul cu semnificatiile. În aceasta problematica nu istoria face judecata, ci judecata face istoria, cum spune Picon. Sentimentul valorii presupune întotdeauna raportarea la o constiinta vie, dar nu în afara istoriei. Opera nu este în istorie, ea este în lectura pe care i-o facem. Sentimentul istoriei nu numai ca nu scuteste de un contact viu cu opera, dar chiar îl si intensifica. Sunt autori care stiu sa profite de contextual istoric al prezentului în favoarea lor, (D.R. Popescu, A. Buzura, N. Breban, A. Popescu, A. Rau, C. Cublesan, etc.) când altii sunt recunoscuti de istorie dupa ce s-a consumat prezentul lor, dar suferind în timpul vietii. (Vezi: Eminescu, Radu Gyr, N.Crevedia, etc.). Pentru cei de azi istoria nu înseamna numai trecutul, ci si prezentul cu determinarile lui ce actioneaza atât asupra literaturii cât si asupra lecturii- indiferent daca se aplica operelor prezente sau trecute. Cititorul nu se adreseaza operelor spre a se asigura ca participa la arta, el se apleaca spre opera pentru a încerca si trai valoarea pe care o exprima.

Al Florin TENE

Cluj-Napoca

14 iunie 2011


INTERVIU CU FILOZOFUL MADRILEN HÉCTOR MARTINEZ SANZ

 

George ROCA: Domnule Martinez Sanz, ne-am cunoscut la Madrid, în septembrie 2009, la Espacio Niram, locul unde mi-am lansat cartea „Evadare din spatiul virtual”. Atunci, am avut împreuna nu numai câteva discutii personale despre crearea unor punti de legatura româno-spaniole dar si un dialog intercultural cu ocazia întâlnirii mele cu jurnalistii. Am aflat… ca erati prezent acolo pentru ca iubiti românii si cultura româna! Am mai aflat ca sunteti filozof de profesie, un scriitor pasionat, un poet talentat, un jurnalist pasionat si desigur, un recunoscut om de cultura madrilen. V-as ruga sa ma ajutati sa va creez mic portret academic. Ma refer la studii, scrieri, orientari, afinitati si viziuni de viitor?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, îmi aduc aminte foarte bine de prima noastra întâlnire, de acum doi ani. Pentru mine, a fost o placere sa va cunosc si, mai mult, sa citesc si mai apoi sa prezint la Madrid „Evadare din spatiul virtual”, datorita, pe de-o parte traducerilor care mi-au parvenit, si, pe de alta, prin versiunile spaniole pe care eu însumi le-am încercat. La drept vorbind, cartea dumneavoastra de poezie are un loc preferat în cadrul sectiunii de literatura româna din biblioteca personala, alaturi de volumul „De vorba cu stelele”, si de multe alte carti care au ajuns la mine, scrise de autori de limba româna, tradusi în limba spaniola ca de exemplu Varujan Vosganian, Ion Vianu sau Constantin T. Ciubotaru – acesta din urma tradus si publicat de Editura Niram Art.

 

Daca am vreun viciu despre care as putea sa vorbesc, acesta ar fi cartile. Chiar daca am o problema destul de mare, caci încep sa nu mai am destule rafturi pentru a le pastra, nu ma pot abtine sa cumpar înca o carte care mi-a atras atentia. La toate acestea, trebuie sa mai adaug si faptul ca, asa cum ati mentionat dvs, pe lânga postura de cititor, ma mai gasesc si în cea de scriitor, adica mai si creez carti care maresc si ele biblioteca. Daca stau sa ma gândesc, a avea atâtea carti pare o nebunie vrednica de Don Quijote. De altfel, multi dintre autorii pe care îi citesc se aseamana cavalerilor ratacitori în lupta cu morile de vânt.

 

Am început sa scriu de foarte tânar, din timpul scolii, însa nu cu vreun interes artistic. Îmi placea sa fac rime, asocieri de cuvinte, în timp ce colegii mei desenau, dormeau sau se uitau… pe fereastra. Era felul meu „de a nu fi prezent” la ora de educatie plastica, deoarece niciodata nu am reusit sa desenez ceva. Datorita acestor lucruri, am învatat metrica, ritmul, rima, strofele, am început sa fiu atent la poeziile autorilor pe care îi studiam si era foarte usor pentru mine sa îi comentez, stilistic si formal, sa captez temele, metaforele, simbolurile… daca este sa recunosc adevarul, în ceea ce priveste literatura, am fost autodidact. Apoi, la cursul superior, aveam ora de filozofie, a carei continut, care astazi mi se pare bazic, ma fascina, mai ales când am înteles ca filozofia nu servea pentru absolut nimic… si exact aici se gasea adevarata ei importanta, într-un fel atât de similar artei si poeziei. Ma încânta sa descopar aceste lumi ca „modalitati de pierdere a timpului”, dar dintr-un impuls estetic, oprindu-mi dorinta de a formula noi întrebari. Am ramas foarte surprins sa gasesc ceva ce nu se valora prin utilitatea lui, sau ca masura pentru alte lucruri, ci, pur si simplu, prin sine însusi. Astazi, când elevii ma întreaba de ce trebuie sa studieze filozofia sau literatura daca nu servesc pentru nimic, ma înfior. Exact din acest motiv am decis sa studiez la Universitatea Complutense din Madrid, în cadrul Facultatii de Filozofie, unde literatura, limba si filozofia se uneau din nou, deoarece cursurile erau situate în aceeasi cladire cu cele ale Facultatii de Filologie. Poate ca acolo m-am îmbolnavit de „bibliofilie”.

 

Daca nu ma însel, existau într-o singura cladire trei biblioteci si, mai mult decât în cea de filozofie, eu îmi petreceam timpul în biblioteca Facultatii de Filologie. Când oboseam citindu-i pe Kant sau pe Heidegger, ceea ce era ceva destul de normal, aveam mereu la dispozitie vreo opera literara care sa ma relaxeze, fie roman, fie poezie. Am citit mult si am descoperit autori necunoscuti pâna atunci, printre care Eminescu sau Ionesco, si, prin programa mea de studii l-am studiat pe Mircea Eliade.

 

În timpul studentiei, a murit tatal meu, în 2003, si a trebuit sa muncesc, de la „ajutor” la firmele de mutat mobila, la chelner, vânzator ambulant sau de depozit, pâna când am reusit sa-mi termin studiile si sa ma dedic învatamântului. În perioada aceasta, am descoperit ca timpul este relativ, ca ziua nu are doar 24 de ore, deoarece reuseam sa studiez, sa muncesc, sa scriu si sa citesc. Chiar de pe atunci, au început sa capete forma paginile volumului „Comentarii despre Unamuno”, prima carte de eseuri pe care am publicat-o, în 2006, la Editura Antigona.

 

În ceea ce priveste poezia, prefer sa public poeme mai degraba în reviste, dar am colaborat si la volumul colectiv de poezie intitulat „Cu versuri”, împreuna cu un grup de prieteni de la facultate. În cei trei ani care au urmat, pâna la întâlnirea noastra din 2009, m-am dedicat atât muncii de profesor, cât si scrisului – în masura timpului liber, cititului – tot ce puteam întâlni, publicatului în diverse reviste, frecventarii conferintelor si dezbaterilor literare care se desfasurau facultate sau la Societatea Cervantina din Madrid. Am înfiintat site-ul „Portrete Literare: Pagini de literatura”, unde unesc critica literara cu materiale educative despre autori si operele lor.

 

Parea ca ma aflam într-un punct mort, când într-o buna zi, printr-o coincidenta, am fost invitat sa prezint o carte la Espacio Niram din Madrid. Pâna în acel moment, nu cunosteam localul. Sa intru si sa ramân a fost singura optiune posibila. În fata mea, s-a deschis o întreaga lume pe care sa o cunosc: Romeo Niram, Bogdan Ater, Fabianni Belemuski, Horia Barna, Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Lorenzo Mijares, Tudor Serbanescu, Diego Vadillo López… M-am simtit imediat în atmosfera mea, spiritul meu exalta. În Espacio Niram, nimic nu este imposibil! Filozofia, arta, literatura se uneau din nou si, de data aceasta, puteam sa le leg pe toate cu fateta mea de profesor: sa pot prezenta si comenta o carte, o expozitie de pictura, de fotografie, sa organizez recitaluri de poezie sau introduceri la concerte… Espacio Niram mi s-a înfatisat ca lumea mea personala, ceva ce nu stiam ca îmi lipsea pâna când nu am pasit înauntru. Dovada este „Pentagonul”, volumul de eseuri publicat în 2010, la Editura Niram Art, care a fost premiat cu „Trofeul Amicus Romaniae” al Institutului Cultural Român din Madrid.

 

Espacio Niram este aproape ca o insula separata de restul lumii, cu locuitori proprii, locul care a însemnat adevaratul impuls al acestui volum de eseuri, dar si al romanului „Mihai si Veronica”, câstigator al Concursului de Manuscris initiat de Editura Niram Art si care va ajunge la public anul acesta. Împreuna, am înfiintat chiar si o revista, al carui director sunt, Revista de Arta si Eseu „Madrid en Marco”.

 

Astfel, anii 2009 si 2010 au fost foarte agitati, într-un mod agreabil, ani în care am avut norocul sa cunosc persoane din toate partile lumii, din toate ramurile de cultura si de arta. Între ele ati fost dumneavoastra, domnule Roca. Si aici ma gasiti, facând toate aceste lucruri care nu servesc la nimic material, dar pentru care oameni din toate epocile au simtit o oarecare înclinatie spirituala.

 

George ROCA: Am ramas impresionat cât de multe lucruri cunoasteti despre România. Care a fost motivul pentru care v-ati apropiat de aceasta tara aflata la o distanta destul de mare de Spania? V-ati facut multi prieteni români la Madrid si nu numai! Cum va întelegeti cu acestia? Credeti ca cele doua tari se definesc prin culturi diferite?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Si câte mai am înca de cunoscut! Atunci când un om practica modestia socratica si este convins de acest lucru, de acel „tot ce stiu este ca nu stiu nimic”, este într-adevar incredibil la ce poti sa ajungi sa înveti si sa cunosti, datorita celorlalti. Pot sa spun ca am învatat mult de la românii pe care i-am cunoscut, nu doar despre tara lor, despre peisaje sau istorie, ci si despre viata cotidiana, despre obiceiuri si traditii, arta si cultura. Sa transmit mai departe ce am învatat este o datorie, cam în felul în care cântecele populare sunt transmise de-a lungul timpului, supravietuind din gura în gura, generatie dupa generatie. Faptul ca sunt spaniol, desi asta atrage atentia, este anecdotic. Este adevarat ca este vorba de doua tari aflate la mare distanta geografica, dar distantele geografice nu masoara distantele spiritului. Granitele politice si cele umane sunt diferite. În ceea ce priveste pe cele din urma, nu ne gasim la atâta distanta ca pe harta. Oricine l-a citit pe Cioran, stie acest lucru. Eu cred ca nu avem culturi atât de diferite, sau, cel putin, atitudini în fata vietii atât de diferite, lucru care se descopera daca faci efortul de a privi dincolo de suprafata. Altceva sunt conditiile de viata si circumstantele.

 

Motivele pentru care un spaniol priveste câtre România sunt foarte multe. Poate ca este vorba de autocritica unei persoane care, dintr-o data, îsi da seama de falsitatea etichetelor si decide sa aduca partea sa la recuperarea adevarului. Sau poate ca este vorba de cineva care gaseste o comoara ascunsa, desi se afla la vedere, si decide sa atraga atentia tuturor, sa nu o pastreze doar pentru sine. Dar, mergând mai departe, în afara de a ma apropia eu de România, intentia mea este sa iau de mâna România si sa o apropii de Spania. Trebuie sa fim constienti ca este vorba de doua miscari diferite, prima este sa te apropii tu de România, si a doua este sa inviti România catre tine. Trebuie sa tragi de ambele extremitati.

 

George ROCA: Devenind un „mare” prieten al românilor, ati început sa va orientati în scrierile dumneavoastra actuale si catre acesta cultura. Ati scris despre români nu numai în articole care au aparut în diferite reviste de limba spaniola ci si într-o carte. Cum a aparut acest volum numit „Pentagon” si ce reprezinta? Care este semnificatia denumii acestuia?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Putine persoane stiu asta, dar de fapt, „Pentagonul” are mai multe origini. Asa cum am mentionat înainte, una dintre consecintele evenimentelor organizate în Espacio Niram a fost faptul ca am recompilat date si reflexii pentru ceea ce, la început, erau doar niste articole sau cronici ale evenimentelor celebrate acolo. Dar, asa cum se întâmpla de multe ori, gândurile, ideile si evenimentele au început sa se lege într-un fel natural, si ceea ce trebuia sa fie articol de critica sau o cronica se amplifica în notele mele… care mai apoi a început sa ia forma de eseuri, cu multe puncte în comun, si în final, transformându-se într-o carte bine unita.

 

Cu aceasta idee înca în faza de gestatie în interiorul meu, îmi amintesc ca i-am spus în treacat lui Romeo Niram despre posibilitatea de a uni într-o carte aceste note. El, asa cum este Romeo Niram, un barbat plin de imaginatie, de initiativa si de energie, pe lânga faptul ca este un extraordinar artist plastic, mi-a propus, sau m-a provocat – înca nu îmi dau bine seama – ceva mai consistent si mai solid: sa nu fie doar o singura carte, ci 10, despre artisti, scriitori, filozofi si alte nume de relevanta ale culturii europene. Imaginati-va situatia: eu, care veneam cu ideea a 5 nume într-o carte, sa ma trezesc dintr-o data înaintea acelei monumentale propuneri. Mi-am amintit de Michelangelo si de Capela Sixtina, dar mi-am revenit si m-am lasat sedus de aceasta idee, doarece cred în angajamentul total fata de proiectele de mari dimensiuni.

 

Astfel, conversând împreuna despre acest proiect, am prefigurat ceva mai amplu decât ne imaginasem la început. Primul volum urma sa fie „Pentagonul”, despre care eu, în acel moment, nu ma gândisem nici macar la vreun titlu, aveam doar câteva schite în cap, pe care mai apoi le-am concretizat în scrieri despre Brâncusi, Cioran, Tzara, Ionesco si Eliade. „Pentagonul” urma sa ocupe locul central în aceasta colectie, al cincilea, cu cinci nume. Seria completa de carti este conceputa ca o geometrie a omenescului, o „Humanometrie”, si fiecare carte se va intitula în acest sens, prin figuri geometrice, în functie de numarul de nume cuprinse înauntrul cartii, ceea ce nu înseamna ca daca o carte va avea mai multe sau mai putine nume va fi mai importanta ca altele.

 

În cazul „Pentagonului”, titlul mai are si o semnificatie simbolica puternica, este figura care rezulta din unirea a 5 vârfuri echidistante, care formeaza 5 unghiuri sau puncte de vedere. În acelasi timp, cuvântul „Pentagon” se asociaza cu puterea mondiala americana, iar în cazul nostru, ceea ce generam este putere culturala. Sincer fiind, sunt constient ca acest proiect îmi va lua mult din timp, dar acest lucru nu ma îngrijoreaza deoarece timpul este singurul lucru pe care îl am de cheltuit în viata aceasta.

 

Pe de alta parte, este adevarat ca „Trofeul Amicus Romaniae” pentru Pentagon a fost un adevarat stimul pentru continuarea acestei linii de articole si texte despre cultura româna, alaturi de celelalte lecturi si studii ale mele. Ca sa va dau câteva exemple: am cunoscut splendida opera a lui Benjamin Fondane, arta pictoritei Medi Weschler Dinu, fotografia Andreei Mogos, critica Elenei Abrudan, operele artistice ale lui Lucian Muntean, Dan Tolgy, sau poeziile dumneavoastra, George Roca, sau ale Rodicai Elena Lupu. M-am implicat si mai mult, este evident, când am fost considerat „oficial” prieten al României. Un prieten nu este un simplu cunoscut, pe care îl vezi pe strada din când în când. O prietenie presupune o relatie mai strânsa, apropiata si intima.

 

George ROCA: Am înteles ca cele cinci portrete românesti puse sub lupa si descrise în lucrarea dumneavoastra „Pentagon” aduc un omagiu culturii române. Ce v-a determinat sa le alegeti chiar pe acestea? Va întreb, deoarece cultura româna este mult mai vasta si este destul de greu sa-i alegi pe cei mai buni… Care au fost criteriile de selectionare?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Sa faci o alegere este întotdeauna dificil, când exista atât de multi din care sa alegi si trebuie sa accepti faptul ca oricare ar fi alegerea, cineva va ramâne nedreptatit. Evident, orice criteriu este pâna la urma subiectiv. Mai degraba ne-am gândit sa reprezentam filozofia, literatura si arta prin personalitati de o proiectie internationala clara. În acest fel, s-a ajuns la numele personalitatilor alese pentru evenimentele din Espacio Niram, despre care eu urma sa scriu câteva note. Numele lui Tristan Tzara, al lui Eugène Ionesco apar în orice manual de literatura universala. Constantin Brâncusi este mentionat în mod obligatoriu în cultura generala a artei. Mircea Eliade, gândirea si investigatiile sale sunt de o amploare care transcende pâna si limitele timpului. Iar Cioran este, pur si simplu, unic, si importanta sa, atât în Franta cât si în Spania a devenit surprinzator de mare.

 

Pe de alta parte, cunosteam bine, datorita afinitatilor mele literare, filozofice si artistice creatiile fiecaruia în parte. Totusi, întotdeauna voi regreta, asa cum scriu si în „Cuvântul Inainte” al „Pentagonului”, ca nu am putut sa-l includ si pe Nicolae Grigorescu, Dinu Lipatti, George Enescu, despre care am realizat evenimente la Espacio Niram, sau pe Lucian Blaga, Tonitza sau Nicolae Iorga. Fara nici o îndoiala, primele decade ale secolului al XX-lea în România, asa-numita epoca de aur, reprezinta o serie de nume de prima importanta în stiinta, arta, litere. Mai mult, în ciuda perioadei comuniste care a urmat, regasim nume sonore ca Sorescu, Preda sau Manolescu. Din punctul de vedere al filozofiei, multi vor regreta lipsa din „Pentagon” a lui Constantin Noica.

 

În ceea ce îl priveste pe Eminescu, oricât de straniu ar suna, aveam mari îndoieli. Nu pentru ca nu l-as fi considerat suficient de important, ci pentru ca îmi era teama ca Eminescu i-ar eclipsa pe toti ceilalti. M-am gândit la mai multe posibilitati. În tot acest timp, în care lucram la „Pentagon”, am scris câteva articole despre marele poet, în care îl relationam cu romanticii spanioli sau cu modernismul lui Ruben Dario. Cu o alta ocazie, am descoperit „Romancero Español” a lui Eminescu si i-am dedicat un întreg articol. Am participat la o reprezentare scenica a mai multor poeme ale sale, printre care si faimosul „Luceafar”, la invitatia Universtitatii Complutense din Madrid. Pâna la urma, solutia a venit într-un mod neasteptat. Editura Niram Art a organizat un concurs intitulat „Premiu pentru manuscris, Eminescu vazut de spanioli”. „Evrika”, ar fi strigat Arhimede, Eminescu merita o carte doar pentru el, dar nu de eseu, ci ceva mai literar, mai liric, mai conectat în cultura europeana. Astfel, s-a nascut romanul „Mihai si Veronica”, l-am prezentat la concurs si a fost desemnat câstigator. Cel putin, am reusit sa îl salvez pe Eminescu de la nedreptatea de a nu-l fi inclus în „Pentagon” si sper ca romanul sa ajunga anul acesta la cititori.

 

George ROCA: Care a fost impactul pe care l-a avut cartea dumneavoastra la cititorii de limba spaniola? Au înteles mesajul, au ajuns sa cunoasca, sa priceapa si sa aprecieze mai bine cultura româna?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Publicul spaniol a primit foarte bine „Pentagonul”. Îmi aduc aminte ca erau multi care se mirau ca Cioran si Ionesco nu erau francezi, ca Eliade era român, sau ca Tzara, evreu, se nascuse în România. La Brâncusi, nu au fost probleme asemanatoare. Vorbesc de persoane care îi citisera pe cei metionati mai sus, le cunosteau opera, dar nu si viata. Îmi dau seama ca de multe ori, în zilele de azi mai ales, originea româneasca se ascunde din cauza unui complex datorat publicitatii proaste. Acest lucru este o drama reala pentru români, deoarece este o renuntare la radacini si, în plus, nu combate prejudecatile care exista si sunt aplicate la modul general. La anumite persoane, bineînteles. În mod clar, o carte ca „Pentagonul” schimba perspectiva cititorului spaniol. Cei cu care am vorbit mi-au spus ca au fost impresionati sa descopere ca aceste personalitati de care auzisera sau pe care chiar le studiasera… erau români! Cartea a servit ca o forma de a lua contact cu un nou punct de vedere, unul necunoscut, reunind într-un mod natural România cu arta, cultura si gândirea europeana si spaniola. Într-adevar, cel mai mare impact l-a cauzat partea dedicata lui Cioran si Spaniei. Este lucrul pe care l-au mentionat cel mai mult cititorii spanioli cu care am vorbit, împreuna cu poemul „Pietre”, pe care i l-am dedicat lui Brâncusi, la sfârsitul primului capitol.

 

George ROCA: Doamne fereste, nu caut sa pun întrebari tendentioase sau cu încuietoare dar dupa câte stiu… datorita asa-zisei „cortine de fier” tezaurul cultural al multor tari din Europa de Est a mai ramas înca, intentionat poate (sic!), ascuns dupa aceasta. Credeti ca, scoasa la iveala, cultura acestor tari va putea sa se alinieze la cea a tarilor cu traditie, sau va ramâne un fel de „elefant albinoid”, neînteleasa decât în parte, prezentând doar curiozitate sau reprezentând un fenomen de natura exotica?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Pare greu de gândit, dar, desi cortina de fier a cazut, aceasta mai mai exista în unele constiintele culturale, atât din România cât si din afara ei. Chiar expresia „tarile din Est” sau alegerea cuvintelor „persoana din Est” pentru a desemna un român, perpetueaza conservarea unei frontiere, astazi sub forma unei linii imaginare care separa, nu doar tari, nu doar lumi, ci chiar universuri distincte. Aceste lumi sunt aici, dar înca nu s-au instalat în constiinta europeana ca si cum ar apartine ei. „Pentagonul” exploreaza aceasta tema. Astazi, cultura acestor tari are acel aer exotic si de legenda pe care l-au avut în Antichitate, Orientul sau Noua Lume, ca si cum ne-am afla într-o era „culturala” a descoperirilor. Bunul meu prieten, António Calderón de Jesús, fondatorul Galeriei Artejescal, este unul dintre exploratori… nu geografici, ci culturali, a acestei lumi noi, artistice si culturale si lucreaza la un proiect extraordinar despre arta contemporana româneasca. De la dânsul am aflat multe taine despre aceasta tara minunata.

 

Pe de alta parte, traducerile în limba spaniola a unor carti provenite dintr-o astfel de lume exotica, aduc noi opere la cititor care la început le priveste ca pe ceva misterios… fapt care le face si mai atragatoare datorita magiei pe care o creeaza necunoscutul. În Occident, daca spui Transilvania, raspunsul va fi Dracula. Prin Dracula nu se întelege acelasi lucru ca în România! În timp ce voi va gânditi la Ordinul Dragonului, restul Europei se gândeste la lilieci si vampiri. Asta deoarece în România, Dracula este un personaj istoric iar în Europa doar un produs al fictiunii, fapt care determina dubla valorizare a figurii lui Vlad ?epes. Dar, toate acestea la un loc, dau culturii române un aer de legenda, de mit si de mister, cu o forta de atractie foarte mare. Nu este ceva rau, sunt sigur de asta, atâta timp cât nu devine o imagine permanenta care sa falsifice realitatea si sa termine prin a o înlocui. Ciudateniile care atrag atentia nu mai sunt ciudatenii daca ajung sa fie cunoscute în totalitate.

 

George ROCA: În Spania s-au stabilit în ultimii 20 de anii peste un milion de români. Dupa câte am înteles nu exista animozitati intre cele doua grupari etnice. Unde o fi secretul acestei armonii?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Secretul este ca… nu exista nici un secret! Aproape toti strainii care au ajuns în Spania împart cu noi acelasi spirit deschis si liber. Întotdeauna exista neciopliti, fara îndoiala, carora le place sa faca parada din ignoranta lor, dar, în general, spaniolul accepta cu draga inima pe oricine. Se spune ca acest accept se datoreaza faptului ca si noi am fost un popor de emigranti. Altii sustin ca, de-a lungul istoriei sale, în ciuda Reconchistei si a expulzarii evreilor, Spania a fost un teritoriu multicultural si multietnic. Aici au coabitat popoare foarte diferite, fara violenta. Ma refer la populatie, la viata cotidiana a strazii. Spania a fost zona de trecere, strategica, între continente si tari. Am auzit si pareri care spun ca gratie faptului ca am fost mari descoperitori geografici nu ne este frica de ceea ce este diferit. În mod sigur, spanioli exista raspânditi prin toata lumea, în locurile cele mai neobisnuite. Toate acestea justifica mai degraba o curiozitate decât teama sau respingere. De cum l-am cunoscut începem imediat sa-l întrebam pe cel strain de unde vine, ce se manânca în tara lui, cum se poate ajunge acolo si mai ales, care este cea mai buna perioada a anului pentru o vizita turistica. Acest lucru este adevarat si între noi, spaniolii. Aici, în Madrid, unde locuiesc, este foarte greu sa gasesti madrileni autentici, „puri” cum spunem noi, deoarece toata lumea a venit la Madrid din provincie. Eu si familia mea – care are radacini vechi în Madrid de mai multe generatii – suntem o specie ciudata si aproape în stare de extinctie.

 

Ospitalitatea si generozitatea sunt embleme ale Spaniei si, conform opiniilor a multora dintre prietenii mei straini, veselia, zâmbetul, încrederea, apropierea, îmbratisarile si sarutul sunt semne distinctive ale felului nostru de a fi. Mai ales, felul calduros cu care salutam pâna si pe cel pe care tocmai l-am cunoscut, fara a da nici o importanta originii sale. Aceasta caldura spaniola, în Berlin, Paris sau Londra, locuri pe care le-am vizitat, este rezervata numai pentru familie, prieteni, în mod exclusiv pentru relatiile cele mai intime si personale. Entuziasmul spaniol ajunge sa fie chiar o problema, pentru ca celalalt nu întelege ce tip de relatie dorim de la el si la început se arata foarte rezervat si este chiar confuz. Umorul nostru negru si fara rezerve, chiar vulgar câteodata, este destul de greu de înteles. Îmi aduc aminte ca o prietena germana mi-a spus o data ca, atunci când fac o gluma, nu stie daca trebuie sa râda sau sa se simta ofensata si sa ma mustre. Aici se întelege ca noi nu suntem chiar atât de europeni sau ne gasim exact pe linia de frontiera a „europenitatii”.

 

Referindu-ma la imigratia româna în mod particular, nu stiu daca este vorba de o atitudine în fata vietii sau de modul de a o întelege. Stiu ca exista o armonie si o conexiune aproape implicita pe care nici un eveniment izolat nu o poate rupe. Românii sunt cunoscuti în Spania pentru rapida lor adaptare la limba si obiceiurile noastre, atât la cele bune cât si la cele rele, adica la numeroasele si faimoasele noastre „mici vicii”.

 

George ROCA: Cartea dumneavoastra „Pentagon” a aparut la editura Niram Art din Madrid. Ati avut o lansare cu oaspeti de vaza, atât spanioli cât si români. Relatati-mi câte ceva despre acest eveniment la care au participat personalitati cuturale si politice din Spania si România? Puteti sa mentionati si câteva nume?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Lansarea a avut loc în Salonul de Festivitati al Centrului Cultural al Armatei, cunoscut si sub denumirea de Casino Militar. Este o cladire frumoasa si centrala, inaugurata în anii 1916-1917, cu o arhitectura modernista, în faimosul bulevard Gran Via din Madrid. Când am fost anuntat ca lansarea va avea loc acolo, am ramas fara aer… cu toate ca nu eram la prima mea lansare de carte! Si mai mult, sala a fost plina ochi de public. Acela a fost momentul în care am înteles ca „Pentagonul” avea o importanta mai mare decât i-o dadeam eu. În sala erau multe persoane pe care nu le cunosteam, dar care ma salutau si ma felicitau, chiar daca nu se lansase cartea înca! Mai erau câteva minute pâna la lansare. Exista o mare expectativa, si, prin ce am aflat apoi, cartea nu a dezamagit pe nimeni. Din contra, chiar si astazi, în acest interviu, de pilda, ocupa locul central.

 

Printre persoanele prezente s-au aflat scriitori si intelectuali de seama precum: Fernando Sánchez Dragó, César Antonio Molina – fostul ministru al Culturii în Spania, marele maestru Onik Sahakian, deputatul William Brînza – care a transmis un mesaj personal din partea primului-ministru al României, Emil Boc, generalul-sef al Reales Tercios – Manuel Fuentes Cabrera, Excelenta Sa, doamna ambasador Maria Ligor, generalul Juan Rodríguez Hernández, presedintele Centrului Cultural al Armatei, proprietari a mai multe edituri din Madrid… si bineînteles membrii Editurii Niram Art. Au mai participat: domnul Horia Barna, pe atunci director al ICR Madrid, si, în cazul „Pentagonului”, editor… dar si prieten, dl. Miguel Ángel Galan Segovia, locotenent-colonel Reales Tercios si director al Editurii Niram Art, Bogdan Ater, autor al imaginii care ilustreaza coperta, sau pe Romeo Niram, care a avut generozitatea de a prefata cartea… Adevarul este ca am simtit sprijinul tuturor si, de aceea, aceasta carte apartine, câte putin, fiecaruia dintre ei. Fara ei, „Pentagonul” ar fi fost doar un caiet de notite.

 

George ROCA: V-as ruga sa enumarati câteva din cartile pe care le-ati publicat pâna în prezent. Stiu ca sunteti un fanatic al scrisului, fiind autorul a numeroase articole filozofice, eseuri, critica de arta, cronici literare…

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Faptul ca nu ma opresc din scris, fie vorba despre critica, articol, cronica, eseu sau poem, mi-a fost spus în multe ocazii. Totusi, nu am avut niciodata impresia ca scriu foarte mult, dar, daca stau sa ma gândesc, adunând articole si prefete de carti publicate în reviste ca „Niram Art”, „Azay Art Magazine”, „A Parte Rei”, „Libreconfiguracion”, „Retrato Literario”, chiar si în revista „Madrid en Marco”, sunt mai mult de 150. În ceea ce priveste cartile, mi-ai aparut pâna în prezent: romanul „Mihai si Veronica”, cartile de eseu „Pentagonul”, „Comentarii despre Unamuno”, cartile de poezie „Conversos, antologie a unei poezii viitoare” si „Antologie digitala”, pe lânga poeziile publicate în diverse reviste literare… La acestea, ar trebui adaugat angajamentul pentru „Humanometrie” si o seama de alte proiecte deja scrise dar înca nefinisate, ca si diverse traduceri din franceza, italiana, portugheza sau engleza, fara a fi vorba de o traducere profesionala. Este oare prea mult? Cred ca daca nu îmi ia din somn si din timpul dedicat evenimentelor la care trebuie sa particip, nu este prea mult. Altfel ar sta lucrurile daca ar trebui sa nu dorm sau sa nu manânc… ca sa scriu! Nu ajung pâna aici, ba din contra, citesc mai mult decât scriu, si acesta este un semn bun.

 

George ROCA: Dupa câte stiu în ultimul timp ati primit mai multe premii, printre care un premiu în Portugalia si doua premii românesti la Madrid. Care a fost motivatia acestora si cine vi le-a oferit?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Da, un total de patru premii: „Amicus Romaniae”, oferit de ICR Madrid pentru întreaga-mi activitate pe care am dedicat-o culturii române si pentru „Pentagon”, „Premiul MAC 2010 Critica”, al Miscarii de Arta Contemporana din Portugalia pentru articolele mele de critica plastica publicate în diverse reviste, „Premiul pentru Manuscris al Concursului Eminescu” vazut de spanioli, dotat cu 6000 de Euro, al editurii „Niram Art” pentru romanul „Mihai si Veronica”, la cea de a doua editie a „Premiilor Niram Art”, si ultimul, foarte recent, trofeul primit în cadrul „Galei Celebritatilor Româno-Spaniole”, Spania 2010. Sunt cam multe, recunosc, si ma coplesesc. Premiile sunt întotdeauna bine venite si sunt profund recunoscator pentru ele, dar… chiar daca nu le-as fi primit as fi continuat acelasi drum. Spun asta deoarece sunt multi care scriu doar ca sa primeasca vreun premiu. Eu prefer ca premiul sa ma ia prin surprindere, fara sa îl caut, deoarece este un plus adaugat muncii tale pe care nu îl decizi tu. Juriul si institutiile sunt cei care decid daca meriti sau nu. Singurul lucru care e al tau, cu sau fara premiu, este sa îti faci munca ta cât de bine poti. Daca pe deasupra, vine un premiu, ceva în plus, este extraordinar. În schimb, sa lucrezi pentru a obtine acest lucru, sau, mai rau, sa crezi ca îl meriti si sa îl ceri, te poate face sa nu te îngrijesti cum trebuie de munca ta si corupe responsabilitatile tale. Pentru mine nu este nimic mai important decât ceea ce depinde de mine si se poate face cu mâinile mele.

 

Fara nici un fel de îndoiala, premiile sunt o onoare, o recunoastere a muncii tale, si nu doar pentru ca îti este înmânat cu mare fast, în fata unui public numeros si a camerelor de televiziune, dar mai ales pentru ca au existat înainte de aceasta ceremonie persoane care s-au gândit la tine, au studiat activitatea ta, au recunoscut ca valoros ceea ce ai facut tu si au facut publica decizia lor. Nu primesti aplauze, ci generozitate, ceva care nu se poate masura si te umple de fericire. Si cu atât mai mult cu cât esti premiat alaturi de nume atât de importante ca Fernando Savater, Onik Sahakian, Julio Iglesias, Varujan Vosganian…

 

George ROCA: Am aflat ca ati fost numit directorul Departamentului de Critica, din cadrul „Institutului Brâncusi” din Madrid. Ce reprezinta acest institut, cine îl patroneaza si care sunt obiectivele sale de activitate?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: În „Institutul Brâncusi”, eu ocup un mic spatiu… daca ne gândim la tot ce reprezinta el. Este vorba de o viziune multidisciplinara si internationala despre arta si cultura în general. Între obiectivele sale se gaseste nu numai crearea unei platforme de expansiune a artei si artistilor celor mai cunoscuti, în colaborare cu mai multe institutii, organisme si spatii culturale si artistice, sau de usa deschisa catre persoanele anonime care sunt adevarate comoare ascunse, prin expozitii, lansari, prezentari, dar îsi propune sa fie si o sursa de creatie. Nu este suficient doar sa transmiti, pentru ca esentialul, daca vorbim despre arta, este sa creezi. Este vorba de un institut privat, sustinut financiar prin fondurile mai multor firme spaniole, cu adânci preocupari culturale, între ele, mai multe galerii de arta, doua edituri si o firma de bijuterii.

 

George ROCA: Sunteti director si fondator al revistei „Madrid en Marco”. Ce reprezinta si ce însemna aceasta revista pentru dumneavoastra?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Am înfiintat revista de arta si eseu „Madrid en Marco” împreuna cu Romeo Niram, dar, asa cum am relatat mai înainte, dupa lansare gestionarea ei a ramas în mâinile mele. Revista reuneste cronici, critica, interviuri si stiri din întreaga lume culturala, cu aplecare speciala asupra literaturii si a artelor plastice. Promoveaza diverse evenimente ca de exemplu expozitii de arta, recitaluri de poezie, prezentari si lansari de carte, întâlniri cu autori, spectacole de arta scenica, pe lânga sprijinul pe care îl oferim, chiar în ceea ce priveste, câteodata, si organizarea.

 

Am colaborat ca organizatori de evenimente cu Universitatea Complutense din Madrid, Espacio Niram, galeria „Nicole Blanco”, revista „Niram Art” si alte reviste spaniole, „Centro Pro-Arte”, „ICR Madrid”, Ambasada României la Madrid, Garda „Reales Tercios” din Spania, galeria „Arttime”, editura „Niram Art”, „Casa Serbiei în Spania”, galeria „Artejescal”, „Teatrul de Hemofictiune” din Barcelona, cu diverse cercuri de poezie, radio „Prodiaspora International”, si, prin mai multe cicluri de video-conferinte cu Muzeul de Arta din Craiova si Centrul Cultural „Eugene Ionesco” din Slatina.

 

Filozofia din spatele revistei este de a oferi un fel de rama culturii din Madrid si dinspre Madrid. Adica, nu se centreaza doar pe evenimente din capitala spaniola ci depaseste frontierele si include în paginile sale artisti, institutii, organizatii din întreaga lume, si ofera acoperire mediatica atât artelor plastice si culturii care se formeaza în zilele noastre dar si numelor deja recunoscute pe plan international.

 

George ROCA: Credeti în gruparea artistica si literara creata în jurul pictorului Romeo Niram? Aceasta grupare, pe care eu am numit-o „Gruparea Niram” – s-au gasit din pacate câtiva care au încercat sa o conteste – cu toate ca ea este vie, este foarte activa pe plan cultural si traieste prin spiritul celor care se considera ca fac parte din ea, oameni de arta, scriitori, jurnalisti… Eu, unul, ma simt foarte apropiat, si mândru chiar, ca pot sa colaborez cu cei care o constituie neoficial (deocamdata! Sic!)!

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Exista o grupare, este adevarat. Dar „grupare” poate însemna si o adunare de persoane care asteapta autobuzul într-o statie. Daca expresia „Gruparea Niram” ar însemna o grupare artistica sau culturala, am avea dificultati, deoarece, desi este vorba de scriitori, artisti, jurnalisti…nu exista un unic stil comun, nici motive sau tematici care sa uneasca diferitele manifestari ale posibililor membri. Exista, în schimb, drumuri diferite care se intersecteaza si care au directii diferite.

 

Espacio Niram este ca o intersectie de drumuri, pe unde trece multa lume, unii ramân, altii se opresc pentru ceva timp si altii dispar repede si trecerea lor ramâne neobservata. Ca grupare, este flexibila si dinamica. De aceea, dadeam exemplul statiei de autobuz, unde la fiecare ora, sunt alte persoane, cele ocazionale si cele obisnuite, desi vorbim de aceeasi statie si acelasi autobuz. Câteodata suntem… eu si Fabianni Belemuski, cei care organizam un eveniment, alta data, Romeo Niram si Bogdan Ater, dar asta nu înseamna ca în alte ocazii sa nu poata sa fie Romeo si cu mine sau cu Fabianni, Bogdan, Tudor Serbanescu, sau cu Lara Gala, Antonio Calderón de Jesús, Elena Zamyslova, Tales Jaloretto, Diego Vadillo Lopez sau Dan Caragea.

 

Mai degraba se aseamana cu un salon de bal, unde, dansând, schimbam perechea în ritmul muzicii care se schimba si ea, chiar daca, din afara parem a dansa o hora. Romeo Niram, asa cum mi-a spus de nenumarate ori, se simte unul printre ceilalti. Trebuie sa recunosc, în schimb, ca eu niciodata nu as îndrazni sa ma consider la înaltimea lui. De aceea, sunt numai urechi – eu, care sunt cunoscut pentru cât de mult vorbesc – fiind atent la propunerile si sfaturile lui, atât în ceea ce priveste cultura cât si când jucam sah.

 

Oricum, în ceea ce ma priveste, ma uneste mai mult prietenia, în sensul pe care l-am mentionat mai înainte, ceea ce presupune o mai mare implicare din partea mea cu cei pe care îi numesc prieteni. Exista un sprijin mutual, bazat pe prietenie si respect reciproc. Se spune ca singur nu poti face nimic, cu prieteni poti face totul!

 

George ROCA: Ce proiecte de viitor pregatiti?

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Cele mai clare proiecte, pe termen lung, sunt „Humanometria” si sa ajut la consolidarea „Institutului Brâncusi”, aici la Madrid. Pe de alta parte, recent, am devenit editor în Spania al cartii de poeme a Mariei Teodora Miclea, „Si îngerii plâng”, editie bilingva, ilustrata si îmbunatatita. Colaborez deasemenea la promovarea cartii „Gomez de la Serna era trotskist”, al lui Diego Vadillo Lopez, carte careia i-am scris prefata si care va aparea în primavara aceasta, la editura Niram Art. Cam asta ar fi pentru astazi. Mâine mai vedem ce va fi…

 

George ROCA: V-as ruga sa trasmiteti câteva cuvinte cititorilor români de pretutindeni.

 

Héctor MARTINEZ SANZ: Daca îmi permiteti, as vrea sa dau un sfat: sa se gândeasca la faptul ca viitorul nu este înca scris si ca trecutul nu trebuie sa îi conditioneze, ci, asa cum zicea Antonio Machado: „calatorule,/ exista doar urmele tale,/ drumul si nimic mai mult,/ calatorule,/ nu exista drumul,/ drumul se face mergând, (…) calatorule,/ nu exista nici un drum,/ ci doar stele în mare/”. Între timp, îi astept aici, la Espacio Niram, daca doresc… sa ciocneasca un pahar cu mine.

George ROCA: Chiar daca ma aflu la mii de kilometri de Madrid, de Espacio Niram si de dumneavoastra… unul dintre ei voi încerca sa fi si eu… Pâna atunci, ca semn de prietenie, vreau sa citez un dicton latin care vi se potriveste: „Hectora quis nosset, si felix Troia fuiset?”* care în româneste s-ar putea traduce „Cine l-ar fi stiut pe Hector, daca Troia ar fi fost fericita?”, sau mai bine zis… „Cine l-ar fi cunoscut pe Hector, daca românii ar fi fost fericiti la ei acasa?”. Hector Martinez Sanz… Amicus Romaniae, va multumesc în numele compatriotilor mei aflati pe pamântul spaniol.

—————————————————————–

* Publius Ovidius Naso, TRISTELE (IV, 3, 75)

 

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Madrid

5 mai 2011