Tag: Jianu Liviu-Florian

Criza, dupa Visarion

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

Jianu Lucian-Florian

 

Conduc. Si sunt in criza, la volan.

Si nici nu stiu ca tot ce se consuma

E criza de acum, si dintr-un an

Ce nu are nici tata, si nici muma –

 

Merg in concediu: Alpi, Taiwan, Hawai –

Si nici nu stiu, dar iarasi sunt in criza –

Tot ce consum, sa am pe lume Rai,

Imi cere pentru viata,  maine, viza –

 

Colind planeta: criza, ce usor

Se ia, ca o holera, sau o gripa  –

Ce se consuma, astazi, , zbor cu zbor,

E maine, lipsa crunta de-o aripa –

 

Conduc. Consum. Conduc. Consum. Conduc.

Ramane-n urma mea, si-a ta, tot drumul

O criza noua, cu parfum caduc,

Eliberandu-si, azi si maine, fumul –

 

Si e frumos acum, cat mai e timp,

Caci maine nu mai este, poate, totul!

Sa ardem, anotimp cu anotimp!

Sa traim clipa! Dupa noi, potopul!

 

Conducem. Criza este la volan.

Si zboara in rachetele stelare.

Migreaza criza-n universul van.

Cu noi, bacilii bolii planetare –

 

Cat consumam ce nu produce, iar,

Prea muribund, si propriul nostru soare,

Cat niciun zeu din cer n-are habar

Ca nasterea, cu moartea e datoare,

 

E prea frumos acum, cat mai e timp?!

Caci maine nu mai este, poate, totul?!

Sa ardem, anotimp cu anotimp?!

Sa traim clipa?!… Dupa noi, potopul?!…

 

Cea mai buna cale

On By nelursIn poetryLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

 

Iar iese flasnetarul pe ecrane,

Si pune vorbe ce se bat in cap,

Si scoate papagali, ca si icoane,

In logoreea-i ce o ia la trap –

 

Ies sanatosi, pe-o pensie ca boala,

Ascultatori de care nu-i nevoie,

In cai troieni, barbarii ies din scoala

Straina, sa mai spulbere o Troie –

 

Ecrane mari arata procopseala,

Ochi mici nu vad din ce sa mai achite

O intretinere, si tot cer alandala,

Servicii, cu salarii in chibrite –

 

Nu se ajunge nici macar nimicul,

Nu se ajunge Raiul, la toti “sfintii”,

Copiii cata-n pleava lumii spicul,

Pe care l-au pierdut, demult, parintii –

 

Pe banda iese cruce dupa cruce,

Vorbeste-n miez de samburi, flasnetarul,

Si de pe umaru-i cu nimburi, ne conduce

Pe cea mai buna cale, papagalul …

 

17 iunie 2011

 

Ce lung e, Doamne…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

 

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre seara…

Sa te inhami la carul de secunde,

Sa mergi spre nicaieri, si spre niciunde,

Ducând in el desarta ta povara…

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre mâine …

In noapte, sa ai umbra ta tovaras,

Pamântului, pe ziua, sa-i faci, iarasi,

Aceeasi umbra, care cere pâine…

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre Tine…

In  Universul care se-nvârteste,

Sa urci spre Steaua Vietii, ca un peste,

Prin râul sângelui ce ti se zbate-n vine…

 

22 iunie 2011


La aniversare

On By nelursIn poetryLeave a comment

La mormântul lui  Mihai Eminescu

(nascut 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti – decedat 15 iunie 1889, Bucuresti )

 

Când mâna ta a încetat sa scrie,

Afara s-au deschis ca flori de tei,

Cernându-si amirosul pe hârtie,

Iubirile de care suntem grei –

 

Când ti s-au spart  oglinzile din minte,

Aceleasi flori de tei, le-au adunat –

Si din mireasma lor, le-au dat cuvinte,

Ca sa nuntim, cu stelele,  curat –

 

Cuvintele ce ti-au iesit din buze,

Când au încremenit în calimara –

Tot florile de tei, visând lehuze,

Ne-au nins copii, de dragoste stelara  –

 

 

Când n-ai mai fost decat pamânt si stele,

Si versurile-ti, toate, s-au uitat –

Din tei au nins atâtea flori cu ele,

Ca iar, pe Eminescu, l-am aflat…

 

14 iunie 2011


MACAR VOTEAZA-L

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Jianu Liviu-Florian

 

Chiar de sub clota, de se fura prazul –

Intoarce-ti, drag român, smerit, obrazul!

 

De tara ti se smulge, de pe tine –

Sa dai si haina hoardelor straine!

 

 

De ti se ia, si viata, cu toptanul –

Iubeste-ti, bunul meu român, dusmanul !

 

Si ultimul de esti, de-ai fost intâiul –

Tu spala la dusmanii toti, calcâiul!

 

 

Atunci, când te privesc, traind frumos,

Chiar si ateu – in legea lui Hristos –

 

Când vad câte nu ai, si câte dai,

Ca sa traiasca dracii toti, in Rai –

 

Când de atât sictir, si-atât complot,

Nici nu mai treci, române, pe la vot,

 

De ce nu il votezi, poporul meu,

Ca Rege Bun, pe Bunul Dumnezeu?

 

Si când te fura toti, tu sa-ti intorci

Obrazul celalalt, sa-l dai la porci –

 

Când tara ti se smulge de pe tine,

Sa-ti dai si haina hoardelor straine!

 

Când viata, chiar, ti-o ia Leviatanul,

Sa iti iubesti, române bun, dusmanul!

 

Si ultimul de esti, de-ai fost intaiul,

Sa speli nenorocitilor calcâiul!

 

Macar voteaza-L, caci traiesti frumos,

Pe Bunul  Dumnezeu Iisus Hristos!

 

10 iunie 2011

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Noapte buna, copii!

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

 

A fost odata  o bucata de cascaval mare si frumoasa. Un corb batran tinea in cioc bucata de cascaval, si corbii mai tineri veneau si ciuguleau din ciocul lui cate o bucatica; la marginea padurii, era o stana, in care lucrau alti corbi. Cand bucata de cascaval din ciocul batranului corb se termina, ii era adusa de la stana o alta bucata de cascaval. Si asa, fiecare corb avea bucatica de cascaval, cea de toate zilele.

Intr-o buna zi, vulpea a venit sub copacul batranului corb, a zarit bucata de cascaval din ciocul batranului corb, si a tinut rapid corbilor care isi asteptau firimitura un discurs fulminant despre libertate, si democratie.

– Stiti voi ce este democratia, iubitii mei corbi? Democratia inseamna ca fiecare dintre voi sa va bucurati, toata viata, nu de o biata firimitura de cascaval, ci de intreaga  roata, mare, frumoasa, proaspata, si galbena ca mierea, pe care o veti face, fiecare, in singuratate, la stana voastra personala. Alungati corbul cel batran care va imparte fiecaruia batjocura de firimitura! Si fiecare va veti bucura, in deplina libertate, de intreaga roata de cascaval!

Ascultand cantarea maiastra a vulpii, corbilor le-au lucit ochii de pofta. Vulpea avea, doar, atata dreptate. Au vandut stana vulpii. i-au smus batranului corb roata de cascaval din cioc, si s-au repezit, gramada, asupra ei; cei mai puternici, au infulecat atat de mult, incat nu numai lor, dar nici copiilor si nepotilor lor, nu le-a mai fost foame vreodata. Cei mai slabi, dupa marime, se ciondanesc si astazi pe amintirea cate unei firimituri din marea si frumoasa bucata de cascaval.

Batranul corb a ramas cu toti fomistii pe cap, sa se imprumute de la vulpi, ca sa le dea, in continuare, la fiecare, dupa tupeu, cate o amintire de firimitura de cascaval. Caci de unde stana personala pentru fiecare corb, dupa zisa vulpii?

Nepotica  mea a ascultat povestea, si a intrebat:

– Si cum il cheama pe corbul cel batran, bunicule?

– Il cheama Stat, draga mea.

– Si pe vulpe?

– Pe vulpe o cheama Statul din Umbra..

– Ce nume lung  are, bunicule!

– Asa e, draga mea… dar sa-i vezi umbra cat e de lunga…

– Si unde este vulpea asta acum?

– Acum, ca a pus afacerea cu corbii pe drumul cel bun, a plecat cu aceleasi  promisiuni in Ibia, Iria, Lgeria, si alte, si alte tari,  de care o sa inveti, cand vei fi mare, ca sunt conduse, nu de corbi batrani, ci de vulpi batrane…

Nepotica a adormit. Si batranul a invelit-o, zambind, in gand,  fabulei lui Esop.

 

Noapte buna, copii!

 

 

3 iunie 2011

 

 

 

Pomana de aur

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Jianu liviu-Florian


Tot cere baietandrul jegos, descult, obraznic,

Implora langa templu sa-i fac un dram de bine –

In numele Tau, Doamne, de sunt cu dansul darnic,

Ce milostenie, oare, isi face el, cu Tine?

 

Tot cere cersetorul murdar, perfid, de-a-ntregul,

Eternul “da si mie 5 lei”, si mi-este sila,

De toti cati cer, pe lume, si niciodata mila,

Nu-si fac, cu Tine, Doamne – sa-si spele macar, jegul –

 

Traim in apa asta statuta, a prostiei,

Cand cersetori de voturi, sau mila, ne tot cer –

Ei – fara pic de munca – iau vlaga Romaniei –

In timp ce milostivii, raman faliti,  sub cer –

 

Primiti, atunci, jegosii/curatii nostri fameni,

Indiferenta noastra – caci voi nu dati nimic –

Doar  cereti “da si mie” la cei ce raman oameni

Si sfat, va dau, de aur: “Munciti si voi un pic!”

 

 

MIC TRATAT DE POMANA

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

 

 

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata,  amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar,  pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil,  care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il  las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

 

 

2 iunie 2011

 

Mâna care scrie

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

de Jianu liviu-Florian


 

 

Noi ramânem, Doamne, rataciti prin minte,

In tipografia vietii, de cuvinte –

 

Tot catând cu ochii, coborâti in file,

Intelesuri albe, din prea negre zile –


Biblioteca vietii, inca ne asteapta,

Sa-i culegem taina, cea atât de coapta  –

 

Pofte de marire, pofte de avere

Scrise sunt cu sânge, lacrimi, si durere –


Vezi o lume care liber, isi alege

Lege – decaderea, si bufonul, Rege –


Vezi prostia insasi, cum se plimba, goala,

Si-o aclama-n voga, gloata triumfala –

 

Vezi copilaria, insasi, intr-o cusca,

Vezi si libertatea, liber, cum te musca –

 

Adevarul insa, n-ai cum  sa-l induri,

Când vorbesc, miliarde, lacomele guri –

 

Si cuvântul, insusi, parca te tradeaza,

E  pustiu in flacari, când catai o oaza –

 

Si ne trece viata, intinzând a scrie

Mâna ce salveaza o faptura vie…

 

 

3 iunie 2011

 


CURATENIA

On By nelursIn literatureLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

Bunica are grija de Puiu pana vin parintii lui acasa. Dar nu are numai grija lui. Gateste 4 feluri de mancare. Plus desert. Spala vasele la fantana din curte, cu burete de sarma, si nisip.  Spala hainele. Le clateste. Le stoarce. Le intinde pe sarma. Le calca. Le coase. La mareste, sau micsoreaza, dupa silueta celui care le poarta. Le aseaza pe fiecare la locul ei, in dulap. Da cu crema toti pantofii din dulapul de pantofi. Apoi ii face luna, cu peria de lustru. Sterge praful de pe mobila. Matura toata casa. Spala parchetul si il da cu petroxin. Pune scara. Da jos perdelele. Spala toate geamurile. Le freaca cu hartie de ziar. Spala perdelele. Pune perdelele la loc. Il pune pe Puiu pe olita. Ii da sa manance. Spala vasele dupa Puiu, la fantana. Merge dupa cumparaturi la magazinul din colt. Aseaza borcanele in camara. Face dulceata. Face clatite. Face orez cu lapte. Face piure de cartofi. Face sarmale. Face budinca. Face fasole. Face mazare. Face caltabosi. Face macaroane cu branza. Face macaroane cu nuca. Face prajituri. Matura prin curte. Spala toaleta si baia. Pune clor la toaleta. Merge in magazine. Ia apa de la fantana. Uda florile.

Estimp, Puiu se joaca. Ii place parchetul stralucind de ceara, si mirosind a petroxin. Deschide usita cenusarului de la soba. Inauntru, lacasul cenusii  cazute  din camaruta lemnelor arse, este trei sferturi plin. Puiu se bucura. “Ce de graunte pentru pasarele!” Gangureste, pe limba lui, Puiu. Ia cenusa in maini, si incepe sa o imprastie pe parchetul cerat. “Veniti, pasarelelor! Pe aici!  Si pe aici! Si pe aici! Ce de  mancare veti avea, cand veti veni la fereastra!”. Puiu intinde cenusa peste tot. Acum, decorul s-a schimbat. Este afara. Si bate nisipul cu lopatica. “Ce de nisip! Uite, aici, langa birou, am sa fac un palat!” Si Puiu bate bine cenusa cu mainile, si lopatica, sa nu il ia ploile…

Bunica intra in camera. Puiu este plin de cenusa pe hainutele albe. Pe maini. Pe obraji. Toata camera facuta luna de bunica, cu putin inainte, este spoita cu praf de cenusa.

“Sa nu te mai joci asa, dragule! Sa ai grija! Sa tii curat!” Spune bunica, oftand.

Si o ia de la capat.

Lui Puiu ii pare rau, pentru o clipa. Dar cum o pasarica vine la fereastra, uita repede. Incepe sa gangure pe limba lui:

“- Imi pare rau, gugustiucule! Ai intarziat la masa. Si ce tort de cenusa iti pregatisem!…”


2 iunie 2011


 

Lola

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

Bunicul a fost inspector financiar. Bunica, casnica.

Intr-o vreme, au avut o gospodarie bogata intr-una din plasele Timisoarei. La Jamu Mare.

Cresteau pe langa casa porci, si vaci. Laptele, ca si belsugul vietii, era atat de abundent, incat, saturand si gurile flamande ale celor care veneau la poarta, si cereau, surplusul era dat la porci.

Dar cea mai frumoasa amintire a bunicului, din acea vreme, era legata de un caine. O catelusa. Alba, cu pete negre. Lunga, si cu picioare puternice, si scurte  Se pripasise intr-o buna zi in ograda lor.

Bunicul, vazand-o, a strigat: Lola! Si catelusa si-a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului. Lola i-a ramas numele.

Intelegea totul ca un om. Era suficient ca unul din stapani sa-si faca aparitia in curte, ca Lola venea intr-un suflet, isi ridica capul, si il privea in ochi, pentru a-i ghici dorintele.

Fereasca Dumnezeu sa dea un strain sa intre in curtea lor! Lola l-ar fi sfasiat pe loc. Era neagra in cerul gurii de rea cu cei veniti cu intentii necurate. Porcii, chiar, si vitele, ii stiau de frica. Si nu odata avusesera de-a face cu coltii ei, cand se incaierau, sau dadeau sa strice cate ceva prin ograda.

 

Intr-o buna zi, bunicul a plecat spre banca, cu servieta lui de piele maronie, cu doua inchizatori cu cheie, doldora de bani. in mana, sa predea la casierie o mare suma de bani. Deschizand poarta, Lola i s-a incurcat printre picioare, si a iesit si ea. Bunicul s-a bucurat ca nu este singur. Lola! Vino Lola cu mine! Si catelusa l-a privit in ochi, si a latrat bucuroasa, urmandu-l, cu codita ridicata ca un steag..

 

Ajuns in banca, bunicul s-a asezat la rand, la Casierie. La Casa i s-a cerut un act de la Directia Financiara. Si bunicul a plecat intr-un suflet la Financiar, sa  obtina acel act, si sa se reintoarca apoi sa predea banii.

 

Dupa un ceas si ceva, bunicul se reintorcea in banca, cand  brusc, si-a dat cu palma peste frunte. Servieta cu bani! Am lasat-o jos, langa casa, inainte de a pleca  la Financiar. Bunicul a plecat in goana catre banca.

Un functionar al bancii, zarindu-l de departe, a inceput sa strige disperat:

–         Domnul inspector! Domnule inspector!

–         Ce este? Ce s-a intamplat?

–         Veniti, va rog frumos, repede, la casierie, caci catelusa dumneavoastra parca e turbata! Nu se poate apropia nimeni de casierie! Si sunt atatia clienti la rand! Am incercat sa o indepartam, dar nu am reusit!

Bunicul s-a grabit, si intr-adevar, langa ghiseul de casa, era Lola. Si la zece -12 metru de ea  distanta, o multime de oameni astepta, neputincioasa, ca Lola sa le permita sa se apropie de ghiseu. Langa Lola, servieta cu bani a bunicului. Neatinsa. Cine ar fi putut sa o atinga, cu cel mai  darz cerber langa ea?

 

Asa era Lola.  Credinta la datorie.

 

Au urmat bombardamentele. Suflul unei bombe a lovit casa bunicilor. O parte din acoperis a fost smuls. Un colt de zid a cazut. Bunicii s-au refugiat in graba, luand cu ei numai hainele de schimb, si niste bani. In zorul plecarii, au uitat de Lola

Dupa o vreme, s-au reintors sa mai ia o parte din mobila de pret ramasa in casa.

Intrand in curte, au zarit-o, culcata pe pivnita, pe Lola. Mai traia.

Lola! A strigat bunicul. Si cainele a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului, pentru a-i ghici dorintele. Dar trupul nu a mai avut putere sa si-l ridice.

Lola ramasese in curte, desi putea oricand sa plece prin ulucile gardului, sfaramate de suflul exploziei.. Ramasese sa-si astepte stapanii, si sa apere curtea, si casa. Fara mancare. Fara apa.

Zadarnic i-au dat bunicii apa si hrana. Lola nu mai avea putere sa manance. Zadarnic au chemat un veterinar.

Lola a murit intinsa deasupra pivnitei, privindu-si stapanii, pana ce ochiul dinspre cer nu a mai clipit.

Si i-am dat apa, domnule inspector! Au spus venicii. Si i-am dat mancare. Dar Lola nu manca decat din mana stapanilor.

 

La 91 de ani, a murit si bunicul. Departe de Jamu mare. In Craiova. Inaintea bunicii chiar, se poate ca prima fiinta care l-a intampinat sa fi fost un caine. Bunicul sa fi strigat: Lola! Si Lola sa-l fi privit fix in ochi, pentru a-i ghici cea mai mica dorinta.

 

31 mai 2011

 

 

EXPOZITIA

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

Intr-o buna zi, a plecat de acasa, la Oradea,  si n-a mai venit.

Sotia lui, Maria, este de o frumusete tulburatoare. I-am vazut chipul la o expozitie a femeilor parasite, si, desi casatorit, m-am indragostit de ea. De privirea ochilor ei negri, de ciuta. As fi vrut sa aflu povestea vietii ei. Cum a suportat  singuratatea, o viata. Cum a tresarit la fiecare zgomot al usii, sau la bataia vantului, ploii, sau ninsorii in ferestre, crezand, pentru cateva  clipe, ca este sotul ei, Dumitru.  Dar expozitia femeilor parasite nu ofera vizitatorilor decat fotografia victimei. Numele. Maria. Data la care a fost parasita. Si atat.

Si totusi, mai era un amanunt care mi-a spus ca femeia nu s-a recasatorit. Casa. Casa lor comuna. La intrarea ei, femeia a pus  doua fotografii. A ei, si a sotului. Fara indoiala, daca s-ar fi recasatorit, pe frontonul casei ar fi ramas una singura. Dar au ramas amandoua. Categoric, femeia nu s-a recasatorit.

La 70 de ani, Maria a  murit. Eu cred ca a murit visand reintalnirea cu sotul. Care n-a mai revenit

In tot acest timp, am trecut de multe ori pe strada lor. Privind si reprivind fotografia Mariei. Sotul  nu s-a mai intors acasa. Stiu sigur ca nu s-a mai intors. Daca ar fi revenit, ar fi pus langa fotografia Mariei o floare.

Dar flori am pus numai eu. Ghiocei, salcie, tamaioare, trandafiri, sau garoafe.

Trecand pe strada  lor, priveam fotografia Mariei, si ma gandeam: A cui este azi, casa lor? Tot acest timp, de cand a fost parasita, pana la moartea ei, o vedeam pe Maria singura, asteptand. intoarcerea barbatului ei.

Intr-o buna zi, pe frontonul casei lor, langa fotografiile celor doi, a mai aparut una. Un chip cu ochii  de ciuta ai Mariei, si privirea darza si blanda a sotului ei, Dumitru. Violeta, se numea noua parasita. M-am indragostit  de ea. Am inteles imediat ca Maria nu a ramas singura, dupa disparitia sotului. Cei doi au avut o fiica. Pe Violeta. Care sau a fost parasita, sau a parasit pe cineva. Altfel, expozitia femeilor parasite nu i-ar fi pus fotografia aici.

Trec uneori pe langa casa lor comuna. Las, uneori, cate un fir de iarba, la casa Mariei, a lui Dumitru, si a Violetei. Si ma bucur. Acum sunt toti trei,  impreuna. Colonel Marinescu Dumitru, cazut in 1945, pe frontul de vest, la Oradea. Sotia lui. Maria. Ochi de ciuta. Si Violeta, cu ochii de ciuta ai mamei, si privirea darza, si blanda, a tatalui ei.

De multe ori, langa piatra alba a casei, pe care sunt scrise numele lor, sunt asezate, de o mana pe care as vrea sa o sarut, candele si flori..

 

 

30 mai 2011

 

VIZITA

On By nelursIn EssaysLeave a comment

de Jianu Liviu-Florian

 

 

“I-au facut vila. 2 Etaje. Demisol. Mansarda. 4000 de metri patrati.Piscina. Sala de bowling. Sala multimedia. Satelit. GPS. Sala de conferinte. Sauna.  Jeepuri. Limuzine de serviciu. Adapost antiatomic. Copiii lui studiaza in strainatate. Cambridge. Oxford. Massachuset. Au viitorul asigurat. Cele mai mari companii  ii vor angaja, cand vor termina. Sotia lui este invitata peste tot in lume. La conferinte internationale. Cele mai mari case de moda din lume ii asigura toaletele. La fiecare data la care el a realizat recordul, mass media il omagiaza ore intregi. Se trimit imagini in intreaga lume cu filmul clipelor acelea de vis, in care s-a depasit pe sine. Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire – s-a spus la primul pas al omului pe lume. El a facut un pas mare, pentru ca  oamenii sa faca un pas infinit, intr-o n-dimensiune…”

Ghidul mai facea cativa pasi, mai adauga, atent,  cateva fraze, si imi arata vila, demisolul, piscina, barul, adapostul antiatomic…

Eu nu vedeam decat o piatra. Alba. Pe care scria: Stanica Ion. Colonel de aviatie. Si o elice de avion verticala.

In definitiv, ce a facut acest om? Am intrebat.

“Un fleac”. A spus ghidul. “Se faceau incercari. Pe un nou tip de avion. Nu se stia cum se comporta in aer. Teoretic, perfomantele erau uluitoare. Dar trebuiau confirmate practic. El era pilot de incercare. S-a ridicat cu aparatul deasupra orasului. Totul mergea bine. Pana la un moment dat, cand motoarele au inceput sa rateze. Avionul a inceput sa piarda din inaltime. Cadea ca o bomba peste oras. Priviti filmul: pilotul se putea salva in orice moment. Era suficient sa apese un buton. Si ar fi fost catapultat. Ar fi scapat fara nicio zgarietura. Dar avionul cadea peste oras. Peste case. Peste blocuri. Priviti aceste imagini: in locuinte erau mii de oameni. Care faceau curat. Citeau ziarele. Se uitau la televizor. Jucau table. Isi beau nechezolul. Dormeau. Se jucau. Se iubeau. Si pilotul a inceput sa traga de mansa. Sa ridice aparatul cu o mana. Cu doua maini. Sa il duca cat mai departe. De lumea aceasta naiva care habar nu avea ce moarte o asteapta.. Avionul cadea. Si omul tragea de mansa. “Hai”. Auziti? Spunea. “Hai, ca se poate. Hai, ca mai poti face un kilometru. Hai, ca mai poti face o suta de metri. Hai, ca mai poti face zece metri. Trage de mansa! Trage de mansa!”

Aparatul a cazut la marginea orasului. La cateva sute de metri de ultima lui casa.

Pilotul a fost decorat. Si avansat.

–         E acasa? Am intrebat, aratand cu mana inainte.

–         Sigur ca da, a raspuns ghidul. Dar am primit instructiuni ca se odihneste. Sa nu il deranjam.

–      Venim alta data. Cand vom fi  programati.

– Dar sa va arat vila pe care i-au facut-o. A continuat ghidul. Demisolul. Mansarda. Garajele. Piscina. Sala de bowling. Adapostul antiatomic…

Si ghidul a luat-o inainte, aratandu-mi toate aceste minunatii, larg, cu mana, una cate una, in timp ce eu nu vedeam nimic, decat o piatra alba, pe care scria “Stanica Ion. Colonel de aviatie”. Si langa ea, o elice de avion, verticala…

 

 

27 mai 2011