Dupa incheierea primului razboi mondial si stabilirea, pe baza de acorduri si tratate internationale, a noii arhitecturi a statelor din centrul si sud-estul Europei, in Ungaria, stat ce isi recastiga pentru prima oara identitatea de stat national, independent si nu provincie componenta si supusa vreunui alt imperiu, au ramas, potrivit estimarilor specialistilor romani, in jur de 960.000 de persoane de etnie romana. Ei ocupau oponderi variindintre 30-40% pana la 100% in unele judete din vecinatatea Romaniei. Datorita miopiei de care au dat dovada unii din conducatorii politici de atunci ai Romaniei, in mod deosebit a generalului Alexandru Averescu , pe atunci prim ministru, au fost pur si simplu abandonate o serie de teritorii locuite majoritar de romani, care ar fi trebuit sa intre in componenta Romaniei. Ma refer aici si la situatia orasului Jula (Gyula), cuprins initial in structura teritoriala a Romaniei, dar cedat, nejustificat, Ungariei.
In perioada horthysta, imediat dupa instalarea acestui odios regim, s-a trecut la actiuni indreptate impotriva cetatenilor de etnie romana, inclusiv fortarea acestora de a parasi locurile lor de bastina, detinute de stramosii lor inainte de venirea ungurilor in Campia Panonica. Tinte predilecte au fost dascalii, preotii si extrem de putinii intelectuali de etnie romana ramasi dupa 1920 in Ungaria. Prin toate formele, inclusiv prin scoli , de atunci si pana in prezent, autoritatile maghiare, indiferent de culoarea politica avuta: extremisti horthysti, comunisti sau asa zisii democrati aflati la putere dupa 1990, au dus o politica criminala de exterminare a minoritatii romanesti din Ungaria. Asa se face ca, potrivit datelor oficiale maghiare, la ultimele recensaminte si-au declarat apartenenta la etnia romana mai putin de 13.000 de persoane, fata de circa 960.000 in anul 1920. Iar procesul de maghiarizare si deznationalizare continua cu aceeasi violenta si in prezent.
De ochii lumii, dupa 1990, in Ungaria s-au constituit asa zise autoguvernaminte destinate minoritatilor etnice din Ungaria. Asta pentru ca, in mod oficial, sa poata mentine acelasi control de tip politienesc impotriva propriilor cetateni ramasi nemaghiarizati. In repetate randuri, insa, s-a semnalat, chiar de catre presa maghiara, ca autoritatile intervin grosolan si interzic acestor minoritati sa-si gestioneze singure problemele.
In cazul concret al minoritatii romane, atat in Budapesta, cat si la nivel national, pentru a impiedica elemente valoroase, dar mai putin obediente, sa acceada la functii de conducere in aceste structuri, au fost adusi din Romania, fie unguri, fie tigani, carora guvernele budapestane le-au incredintat gestionarea problemelor specifice etniei romane.
Chiar daca, in Romania, minoritatea maghiara beneficiaza de reprezentare parlamentara, iar dupa 1990, partidul etnic, continuator de nadejde al MADOSZ-ului, a participat, aproape neintrerupt la guvernarea (si, implicit la devastarea economiei nationale si aducerea tarii aproape de faliment), autoritatile budapestane, desi se declara democratice, refuza cu obstinatie sa permita reprezentarea etniei romane, dar si a celorlalte minoritati, in Parlament. Prefera astfel de simulacruri de democratie, cu oameni care nu simt romaneste si nu reprezinta decat interesele politiei politice din Ungaria de destabilizare a comunitatilor romanesti si de obligare a cetatenilor de etnie romana sa urmeze orbeste politica deznationalizanta promovata.
Recent, respectiv pe 8 februarie a.c. situatia s-a repetat. Cu interventia directa si interesata a serviciilor secrete unguresti, s-a blocat alegerea unui prestigios om de cultura de origine romana, respectiv jurnalista Eva Iova in functia de presedinte al Autoguvernarii pe Tara a Romanilor din Ungaria, fiind impins in fata un anonim, maghiarizat Trajan Kreszta, reales cu voturile unor cetateni de alta etnie .
Daca mai are minima decenta, ministrul roman de Externe si Presedintele Romaniei trebuie sa sesizeze organismele europene si internationale despre aceasta situatie incredibila si sa ceara ambasadorului ungar sa transmita protestul autoritatilor romane la adresa acestui joc murdar indreptat impotriva etnicilor romani din Ungaria. Nu de alta, dar Traian Basescu s-a declarat, de atatea ori, ca este presedintele tuturor romanilor. Daca ar fi sa dam crezare unor astfel de declaratii, ar trebui sa intelegem ca el este si presedintele etnicilor romani din statele vecine, cel putin in sensul de a nu permite guvernelor si autoritatilor din acele tari sa promoveze politici si actiuni de deznationalizare si epurare etnica la care sunt supusi sistematic. In plus, autoritatile romane trebuie sa atraga atentia asupra acestei atitudini, ca si asupra felului in care autoritatile maghiare sustin, cu fonduri uriase, actiuni de destabilzare si de invrajbire etnica la care se dedau etnici maghiari fanatici, adesea cu concursul direct al ambasadei si consulatelor maghiare de pe teritoriul Romaniei. Toate acestea fiind dovada incontestabila ca, in pofida declaratiilor contrare, la guvernantii de la Budapesta, ideea revizionist revasarda de refacere a Ungarie Mari persista, chiar daca aceasta inseamna, in realitate, nerecunoasterea principiilor ce stau la baza Uniunii Europene, prin negarea tratatelor si acordurilor internationale ce au stabilit arhitectura si structura teritoriale a statelor europene membre.
Unei asemenea tari nu numai ca este o grava greseala sa i se repartizeze presedintia semestriala, dar chiar mentinerea ei in structurile Uniunii Europene e o amenintare directa la adresa sigurantei si existentei acestui organism, o negare a principiilor ce-i stau la baza datorita promovarii revansismului si revizionismului teritorial impotriva vecinilor, inclusiv a Romaniei. Ca sa nu mai amintim si actiunile si actele legislative de tip fascist promovate impotriva unora dintre cetatenii acestei tari.
Se aude, domnule José Emanuel Cardoso?
Dr. Dan BRUDASCU
Tag: istorie
Bokrijk – cel mai mare muzeu in aer liber din Europa
Un trecut animat
Domeniul provincial Bokrijk, situat in comuna belgiana Genk, este cunoscut in special pentru muzeul in aer liber, cel mai mare din Europa. Fosta proprietate de Herckenrode este amenajata in jurul unui castel din secolul al XIX-lea, acopera 550 de hectare, inclusiv 150 de ha de padure si 40 de ha de iazuri. Initial fostul guvernator al provinciei Limbourg, Louis Roppe, a impiedicat disparitia cladirilor locale cu valoare culturala si istorica si le-a transferat pe domeniul Bokrijk, formand astfel un muzeu al satului, compus astazi din trei localitati, Hesbaye, Campine si Flandra orientala si occidentala, iar in timp si-au gasit locul aici cladiri destinate distrugerii si din alte provincii, fiecare cu propria sa personalitate. Cele mai importante contructii (o moara de vant, o biserica,un hambar, o ferma, o scoala, conace si locuinte ale taranilor) dateaza din secolul al XIX-lea si isi continua existenta aici.
Oaza de verdeata si liniste
Tot in Bokrijk gasim si cel mai mare loc de joaca gratuit din Belgia, amenajat cu leagane, tobogane, piste de ciclism si promenada precum si un sat al copiilor cu ponei si masinute.
Parcul de distractii Bokrijk pune la dispozitie doua terenuri de paint-ball, un teren de golf, un perete pentru alpinism si multe alte activitati de stimulare a adrenalinei in conditii de siguranta si cu asistenta profesionala. Gradina, o oaza de verdata si liniste de 250 de ha, este aidoma unui festival al aromelor si culorilor cu lacuri, zone de relaxare amenajate cu pergole si flori utilizate in fabricarea parfumurilor.
Momente unice si distractive
Este mai mult decat evident ca la Bokrijk se poate explora trecutul intr-un mod distractiv si interesant. Tinerii vor descoperi felul in care au trait stramosii lor, unde au trait, ceea ce au facut, cum s-au deplasat, ce animale aveau in preajma. Gratie jocurilor oferite de muzeu, tururilor ghidate si animate, exponatelor interactive si povestilor, elevii invata istoria din placere. Bokrijk are toate ingredientele necesare pentru a atrage copiii si adolescentii. Acestia sunt captivati de povestile naratorilor, povestile actorilor, lucrul manual din atelierul de ceramica si joaca din parcul de distractie.
Tatiana Scurtu-Munteanu
De la temnita, spre sinaxare – cateva consideratii si reflectii
By Drd. Stelian Gombos
Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparuta si intitulata sugestiv: „Din temnite spre sinaxare” editata de Grupul Areopag, coordonata de teologul si marturisitorul Danion Vasile si publicata la Editura Egumenita din Galati, in anul 2008, cu binecuvantarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multa luare-aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negrutiu, Gheorghe Dragulin, Demian Tudor, Moise de la Oasa, Augustin de la Aiud, precum si cele semnate de catre Razvan Codrescu, Dan Puric si Danion Vasile.
Dupa cum citim, observam si constatam, volumul de fata este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani asupra valorii jertfei inaintasilor lor. Textele sunt variate, de la conferinte si predici, pana la poezii si rugaciuni catre noii marturisitori. Nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, dupa ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-si insa aceasta libertate in nevointa si rugaciune.
In Biserica Ortodoxa, Biserica cea adevarata, canonizarea oficiala a unui sfant este precedata de asa-numita canonizare populara, de cinstire evlavioasa din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii.
Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decat sa marturiseasca faptul ca, deja, poporul isi cinsteste noii mucenici. Si asteapta canonizarea lor. Asteapta intrarea lor in Sinaxare.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, de pilda, facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice, in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si, asta, pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata Scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai, probabil, cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii) si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si le-au asumat in viata lor duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
In alta ordine de idei, intr-o marturisire a sa consemnata intr-o alta carte de suflet, cuget si simtire autentica, Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste: „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, toti. Amin”.
Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita, la randul ei, de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo)”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroii cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu au fost niciodata victime, ci intotdeauna vor fi consemnati de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroii credintei, purtatorii Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul si publicistul crestin Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintii Iustin Parvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa au fost prilejuri de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filosofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, si totodata ma gandesc ce repede ii uitam pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte bine venita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus acestor persoane pline de har si de curaj marturisitor, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la realitatea normala a cinstirii inaintasilor nostri, asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
Marturisesc sincer ca, cel putin eu, ma simt foarte implinit din punct de vedere spiritual-sufletesc datorita faptului ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-i intalni si de a-i cunoaste pe acesti oameni ai lui Dumnezeu – care inca mai sunt in viata aceasta, iar pe ceilalti doar cu ajutorul cartilor si a relatarilor celor care i-au apucat aici, pe acest pamant – mari personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca, in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa ramanem convinsi ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin apune.
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorita si slujitorilor ei fideli care au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge, din temnitele comuniste, in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefatarnici au fost, pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.
VIATA COTIDIANA SI PUTEREA IN COMUNISM
Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogacean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.
A aparut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetatori, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratand cu maxim interes si cu remarcabila inteligenta, la care as adauga si tactul necesar, citeva, nu putine, chestiuni de mare importanta pentru o mai buna cunoastere a vietii de zi cu zi si a posibilitatilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse nationalitati din Est in regimul comunist.
Doua mentiuni se impun si anume: cele doua autoare sunt tinere cercetatoare la un Centru de Studii si Cercetari Internationale (CERI) pe langa Institutul de stiinte politice (Sciences Po) din Paris si provin din Franta si respectiv din Romania. In plus, Antonela Pogacean – intr-un amplu interviu din 2009 aparut in revista Teatrul Azi, explica mai detaliat cu ce se ocupa la Paris – s-a nascut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, asa incat exemplificarile si observatiile ei legate de Teatrul oradean ne-au interesat in mod expres.
Sustinatori convinsi ai Proiectelor legate de studierea mutatiilor produse in viata locuitorilor din tarile din Estul Europei sub comunism, au sprijinit si incurajat aparitia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum si predecesorul sau, Christophe Jaffrelot, dar si responsabilul Colectiei „Cercetari internationale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colectie publica studii si eseuri ce trateaza „mutatiile produse in sistemele internationale si in societatile politice, la ora globalizarii, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfata intre relatiile internationale sau transnationale si procesele interne ce au loc in aceste societati care pot simboliza cumva faimoasa curba a lui Mobius”. De asemenea, Colectia propune analize originale si riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise intr-o limba clara, nedepinzand de mode si puteri, indiferent care ar fi ele.
Volumul – peste 450 de pagini structurate in trei parti – reuneste contributii semnate de cercetatori provenind atat din tarile estice (Bulgaria, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria), cat si din Vest (Franta, Elvetia) si SUA. Partea intai este o ampla prezentare a societatilor de tip socialist si comunist care chestioneaza existenta unei culturi socialiste de consum; studiile poarta titluri incitante ca: „Stiintele sociale socialiste si problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecaruia dupa munca depusa sau despre consumul imposibil in RDG” (Sandrine Kott), „«Reclama» sau «propaganda»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist in Cehoslovacia comunista” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor in RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Expertii in «societatile statului la coada». Sansele consumismului in Polonia comunista din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).
Partea a doua cuprinde alte cateva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum in URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „In cautarea locuintei socialiste ideale in Ungaria post-stalinista: blocuri prefabricate sau casa familiala construita cu propriile maini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri si cotidian in cinematografia bulgara” (Nadege Ragaru).
Romanii isi amintesc ca dupa celebrele Teze din iulie, in Romania cenzura, urmata mai apoi de infinit mai parsiva autocenzura, cand la noi Programul televiziunii s-a redus la doua ore si acelea dedicate Ceausestilor, urmaream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.
Partea a treia consacrata „vietii sociale a bunurilor si istoriei sociale a consumatorilor” dezvolta subiecte legate de tema propusa: „Teatrul si publicurile sale sau societatea socialista oglindita in reprezentatii la Oradea” (Antonela Pogacean), „Pe drumul abundentei materiale in URSS-ul lui Hrusciov. Consum rationalizat sau urmarirea unei mode?” (Larissa Zakharova), „Vilele de vacanta din Bielorusia si din Rusia in anii 1970-80: acces, forme, folosire diferentiata”(Ronan Hervouet).
Autorii, toti, fara exceptie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societatii socialiste-comuniste prin observarea fina a vietii cotidiene, a experientelor omenesti de tot felul, dar si a mecanismelor de dominatie la diferitele nivele ale societatilor. Demersul incearca sa integreze abordari disciplinare diferite, facand sa converseze istoria materiala, culturala, sociala si politica. Tematica consumatiei si a consumului apare in aceasta perspectiva pretioasa, caci invita la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar si istoria si sociologia in teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi ca regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate avand punctul de pornire in fosta Uniune Sovietica. Ele prezinta in acelasi timp si diferente, alimentate de experiente istorice de durata medie si lunga, diferite. Aceste regimuri pareau in vremea lor eterne, nimeni neindraznind sa viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. In acelasi timp cartea pune in lumina existenta, in acea perioada, a unor circulatii de idei, imagini, oameni si bunuri intre Est si Vest care invita la o revizie a imaginarului maniheist al razboiului rece, structurat pe opozitia blocurilor.
Viata cotidiana de oriunde si oricand inseamna putere de cumparare, viata de zi cu zi, scoala, munca, posibilitati de instruire, de culturalizare, de distractie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expozitii, etc. Putem vorbi, in cazul nostru si de formarea unor noi elite, unele reprezentand o patura de activisti privilegiati ai regimului si de decalajul enorm creat intre „masele populare” si acesti indivizi deveniti peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost si din nefericire (sau din fericire?) ramane un model perpetuu si o alternativa imbietoare, atractiva: abundenta produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux si o eleganta a comportamentului venita din acumulari culturale si de civilizatie de veche traditie, toate acestea insemnand cu adevarat un nivel de viata ravnit. La care se adaugau, fireste, libera circulatie si libertatea gandirii. Nu intra aici, privirea din afara fiind sumara, superficiala, nici volumul imens de munca, nici calificare, nici valoarea reala, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate in spatele aparentei abundente, „amanunte” de care se vor lovi esticii abia dupa caderea comunismului.
Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) ca consumismul (sau, mai degraba absenta tot mai acuta – nu in toate tarile estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauza a epuizarii regimurilor comuniste si a detestarii conducatorilor lor. Ipoteza e nuantata, fiind considerata in parte reductionista: cetatenii est-europeni puteau avea si alte motive de a sustine sau detesta regimurile in care traiau. In plus, dincolo de asemanarea experientelor de viata ale societatilor estice (dovada importarii lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste in anii 1970 si 1980 prezinta contraste (de pilda, in Ungaria se putea calatori mai usor in Vest, iar penuria era mult mai putin prezenta in Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decat in Romania sau Polonia).
O observatie critica importanta: cu cat discordanta intre discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populatiei crestea, realitatea de pe teren spunand altceva, cu atat scadea si mai vizibil increderea maselor in legitimitatea sistemului socialist demagogic. In acelasi timp insa, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele parand pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autoritatilor locale; paralel cu acestea intalnim nu putine incercari de respingere, interpretate de cei vizati ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestari ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internarile fortate in ospicii stau marturie.
Interesanta perspectiva din care sociologul rus stabilit in Statele Unite Alexei Yurchak, de pilda, a nuantat dihotomia intre „cultura oficiala” si cea asa-zisa neoficiala, intelegand sa includa unele forme de cultura – cum ar fi de pilda, rock-and rollul, atat de iubit de tineret – nu numai in categoria actelor de rezistenta, ci si ca un stil de viata care nu avea in mod constient o dimensiune politica. La fel de interesanta mi s-a parut si studierea rolului relatiilor de favoare care operau in diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea interventiei. In Romania exista chiar formularea glumeata: acronimul PCR devenea Pile, Cunostinte, Relatii.
In legatura cu omul, pe seama caruia se perora enorm si fara nicio acoperire in planul realitatii, lucrurile stateau cam asa: un regim socialist sau comunist nu ingaduia decat OMUL asa-zis armonios, emancipat, educat in spiritul propagandei comuniste, adica indoctrinat, fidel pana la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede ca disfunctionalitatile interveneau si din modul cum era organizata „economia planificata”, obiectivele celor putini care incercau sa „modernizeze” cat de cat ce se mai putea, parand de-a dreptul utopice in cadrul respectiv.
Din studiile prezente razbate demagogicul slogan al „rolului culturii si artei” in „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toata lumea ca e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura si amestecul fortelor oculte ale temutei Securitati – daca vorbim de Romania – in toate formele culturii si artei: tiparituri, spectacole, lucrari muzicale si de arta plastica; nimic nu scapa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau sa vorbeasca despre „realizarili” de exceptie ale regimului comunist. Fie si in treacat, se aminteste „contributia” nefericita a unor creatori la propaganda mincinoasa, de pe urma careia unii s-au imbogatit, au dobandit functii inalte sau pur si simplu au dorit sa bareze, din invidie, drumul unor colegi talentati si valorosi.
Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul destinat stilului de viata individual si colectiv din Ardeal; nu atat modului cum se facea teatru in regimul socialisto-comunist (pe care, traindu-l pe piele proprie, il stiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tanar, mai mult, o oradeanca ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premiera, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului si prin secretariatul literar. In plus, fiind bilingva (tatal roman, mama maghiara) ea a urmarit permanent si spectacolele sectiei maghiare.
Prin urmare am parcurs cu real interes observatiile si parerile Antonelei Pogacean, legaturile adesea greu de urmarit dintre maruntele intamplari ale obisnuitei vieti cotidiene si Teatrul ca institutie de prima importanta intr-un oras de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca institutie sociala, traversata de relatii asimetrice de putere, institutie care nu poate fi, cel putin teoretic, suspectata de a nu fi total nici de partea „culturii oficiale” si nici a „culturii disidente”. Chiar si supus unor constrangeri politice puternice, definitiile date teatrului apar multiple – cultura si cultura nationala, educatie, propaganda, divertisment, etc. Aceasta pluralitate face posibila diversificarea motivatiilor si a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai putin ceremoniale, modelate in parte de trecut si istorie.
Ea descrie cladirea construita in anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecti Fellner si Helmer, in stil neo-clasic si baroc (in interior), cu scena italiana, apoi relateaza cateva amanunte importante legate de compozitia publicului (de la 1880 pana la Unirea Ardealului cu Romania, 1918, perioada horthysta, 1940, cedarea Ardealului, refugiul romanilor, trimiterea evreilor in lagarele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, si traseul institutiei teatrale. Importante pentru o justa intelegere a cititorului strain.
Autoarea sesizeaza cu sensibilitate si finete, dar si cu rigoare stiintifica, etapele parcurse de teatrul oradean in anii comunismului; e cu totul justa observatia ei, cum ca sectia maghiara incerca sa continue, pe cat se putea, traditia operetei si a comediei muzicale, incercand sa aduca pe scena si piese capabile sa trezeasca ravnitul suflu patriotic.
In ce priveste sectia romana, devenita parte a noului Teatru de Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joaca piese istorice, in ideea trezirii sentimentelor patriotice si a cunoasterii istoriei neamului, dar si comedii politiste sau pur si simplu comedii. In repertorii se mai strecurau cand si cand, inseland vigilenta cerberilor cenzori, piese oarecum subversive, care incercau sa comunice in subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea da exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observa si ea, limbajul spectacular esopic putea functiona chiar si prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatarile despre prezenta in repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare in sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg si redactor al revistei Familia, revista in care a debutat cel mai important poet roman, Mihai Eminescu. De altfel, in semn de omagiu, cele doua trupe poarta azi numele lor. E vorba si despre o anume complicitate intre creatorii unui spectacol, capabil sa comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar si al imaginii scenice, al decorului si costumelor, etc.
Autoarea a studiat temeinic acte si documente de arhiva, state de functii si de salarii, a consultat Monografiile celor doua trupe teatrale, incercand sa descopere si alte cauze ale prezentei sau absentei temporare a publicului in sala de teatru, precum si evolutia (artistica, dar si civica) atat a interpretilor, cat si a spectatorilor. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, autoarea ne invita cumva sa judecam fara partinire, fara patima, cu discernamant, ce loc mai ocupa experienta artistica si de viata, in traiectoria istorica a societatii europene. Ce preluam si ce trebuie sa uitam definitiv din bogata si dramatica experienta a trecutului. Fiindca, oricum timpul trece, iar intrebarile nu numai ca raman, ci parca se inmultesc…
Elisabeta POP
Oradea
8 februarie 2011
SCRISOARE DESCHISA DOMNULUI GAVRIL CORNUTIU
Cand citesc sau aud ceva interesant, imi place sa si meditez putin pentru a putea capta oarecum gandul celui care a scris sau al aceluia care vorbeste. Astfel, dintr-o sala plina care il asculta pe dl Teodor Baconschi vorbind la Ambasada pe data de 19 octombrie 2010, eu am fost singurul care a inteles, ce vrea sa „construiasca” pdl-eul domniilor lor(?), cand a spus (il citez exact): „Am ajuns sa cerem partidelor politice sa CREEZE oameni de Stat! Toti ceilalti s-au pierdut in discutii, chiar si glume, caci era acolo si un reprezentant al «ciorditorilor» (dupa cum s-a exprimat el), un urmas al rromei care i-a animat putin. Sa reconstruiesti, ce a fost descentralizat haotic pentru a face posibila fraudarea fara masura din Bugetului Tarii, cu actualii fraudatori politicieni, nu este ca si cum ai incerca dintre lupi sa faci caini pentru o stana de oi?”
Multi englezi, pana la venirea la tron a Regelui James, au spus: „Ne este rusine ca suntem englezi!, sau Nici nu-mi vine sa ma mai intorc acasa!” Odata cu acest rege au fost imbunatatite si conditiile in Colonii. Vedeti? Cand ”CAPUL” vrea binele unei natiuni, natiunea nu se mai ”impute”, ca si pestele! Ei au populat Statele Unite fara a se mai intoarce acasa, in Anglia.
Multi germani, deasemenea au spus asa, dupa terminarea Razboiului. Unul mi-a marturisit chiar mie aceasta: „Imi este rusine ca sunt german, de douazeci de ani cutreier lumea, lucrand, fara sa fi mai respira nici aerul din tara mea!”, la Immanuel Hostel-Jaffo (din Tel-Aviv), unde l-am intalnit. Era un sculptor renumit care a primit aprobarea de a executa o lucrare in Israel, in semn de recunoastere a ceeace a facut, nu el, ci natiunea lui, condusa de un descreerat, a carui femeie a fost chiar o evreica, Eva Braun.
Nici noi, cei plecati in afara granitelor Tarii la munca, chiar daca unii dintre noi nu ne vom mai intoarce acasa, nu am facut nici un rau Natiunii noastre, ba, chiar ii facem bine, in multe privinte, in limita posibilitatilor care ne stau la indemana si de care ne putem folosi. Iar din Romania de azi, romanii sunt goniti sistematic in ultimii douazeci de ani pe motiv ca – declara presedintele actual al ei: „Statul nu are resurse sa se ingrijeasca de fiecare cetatean!”
Presedintele Traian Basescu a explicat ca statul si Guvernul nu pot fi responsabile pentru fiecare cetatean in parte, intrucat nu exista resursele necesare. Asadar, doar noi (toti!) nu suntem „cetateni ai Tarii”, ci doar politicienii intocmesc conditiile de a fi ”cetateni”, motiv pentru care Statul iata ca si respecta Constitutia fata de ei: ARTICOLUL 47 din Constitutia Romaniei:
• Statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.
• Cetatenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asigurari sociale publice sau private, prevazute de lege. Cetatenii au dreptul si la masuri de asistenta sociala, potrivit legii.
Cand un roman care lucreaza in afara tarii, afirma suparat: „imi este rusine ca sunt roman!”, in nici un caz nu vrea sa zica ca ii este rusine de originea sa, de bunii si strabunii sai, sau de marii sai domnitori si regi (de aceasta 99,9% dintre noi suntem mandri!), ci de cei care i-au condus sau ii conduc Tara, facandu-l de ras si de ocara in fata intregii lumi, timp de atata amar de ani!
Pe de alta parte, cand intelectual care il aude vorbind asa pe romanul care lucreaza in afara Tarii (poate de rand, poate intelectual si el), si ii interpreteaza aceasta durere ca pe un mobil de parasire a Tarii, ori este ”politician”, ori din alte motive are interesul de a semana dispret, discordie, ura…, intre romani. De asa ceva, nu mai avem nevoie in libertate, caci suntem satui de acestea, din cei patruzecisicinci de ani de lagar comunist!
*
Distinse domn, Gavril Cornutiu,
Nici un banuiti dvs ce placere imi face sa citesc articolele pe care le scrieti. Sunteti profesionist ADEVARAT in cercetarile pe care le faceti, iar gandurile ce le asterneti pe hartie rascolesc pe orice roman, daca este om intre oameni educat de parintii lui cu cinste si demnitate.
Totusi, undeva gresiti grav, poate din necunostinta, poate si din alte motive, caci personal nu va cunosc. STIU BINE, insa, ca nimenea un poate cuprinde intregul adevar: toti vedem in parte, intelegem in parte si asa vom si cunoaste o vreme, tot in parte, si adevarul, si orice lucru, fiinta sau idee, indiferent de cat de profund ne-am adanci intr-un studiu asupra lor (parafrazandu-l pe Apostolul Pavel). Studiul dvs asupra originii limbii si a neamului nostru este GENIAL, eu si sotia am facut un SCOP din a va colectiona aceste articole – ADEVARATE VALORI! ? dar cateodata (poate de durere!), cand ajungeti prin dreptul romanilor de rand… Eu sunt unul dintre ei, si afirm asta cu mandrie, nu din modestie, caci fiecare om serios si cinstit este o valoare la urma urmelor. Nu o fac nici cu siretenie subtila, caci nu tintesc nici un interes la dvs, ci pentru ca toti am ajuns ”de rand” dupa 1945, din pacate. Asadar cand ajungeti in dreptul acestora, faceti unele afirmatii ”grosso modo”, pe care enorm de multi dintre noi, cei plecati de acasa, covarsitor de multi, nu le meritam catusi de putin. V-as indemna, cu permisiunea dvs, sa folositi un ton prietenesc (presupunand ca il aveti deja insusit, de mult timp), pentru ca nu vedeti pe nici unul dintre noi atunci cand faceti referinte si nici nu cunoasteti bine majoritatea noastra pentru a va permite luxul tragerii unei concluzii definitorii generalizate, convins fiind ca tocmai felul dvs de a fi ”cercetator” implica o astfel de obligativitate.
A caracteriza un om sau o grupare intr-un fel anume (sa zicem chiar pe un roman care si-a ”parasit” Tara, sau pe mai multi), cere obligatoriu o cunoastere temeinica, caci altfel, ce caracterizare va iesi? Nu m-as face cu acel om sau acea grupare, dusman degeaba si fara sa vreau poate? Dar ce credeti, daca as cataloga cu superficialitate, necunoscand practic motivele, drept om/oameni de nimic, care-si dispretuieste/ dispretuiesc – va citez ? ”propria origine”, as cladi sau as darama ceva in sufletul acelui om???, …ceva de care poate ca nici nu am dreptul sa ma ating.
V-ati gandit vreodata, cinci minute macar inainte de a scrie despre ”problema identitara a romanilor”, asa: cum pot atrage eu pe roman catre aceasta idee?, sau cum pot eu inflacara pe roman, astfel incat sa pot reface (sau mentine cat de cat macar) unitatea romanilor? Vedeti, Eminescu nu ar fi procedat astfel! Prin felul cum le vorbea romanilor, el a devenit de temut pentru dusmanul vesnic, reusind sa adune in jurul sau o adevarata armata de peste douasute de mii, in Ardeal! Odata, a intalnit un om inferior lui, dar nu a procedat cu el asa cum procedati dvs cu noi, folosind astfel de ”tonuri”, ci altele (nu le enumar caci le stiti bine), care au nascut in acel om gustul unei creatii originale si au montat intre ei o prietenie asa de stransa, incat acel om, de atata durere, s-a stins si el la putina vreme dupa ce a aflat ca iubitul lui PRIETEN si FRATE ROMAN, Eminescu, a fost omorat…
Am certitudinea ca dvs stiti mult mai bine decat mine, de cate feluri sunt oamenii, de aceea m-am revoltat cand ati ”strigat” la noi, in primul articol din 1.Nov.2010: Neam de tarla si de slugi! Un astfel de ton nu va uni niciodata pe nimeni, ci va dezbina lovind in suflete. Pe de alta parte, gandindu-ma numai la englezi, canadieni, australieni si americani, si la cel de-al II-lea Razboi Mondial, vad cel mai clar ca a fi unita o Natiune, nu inseamna neaparat a locui toti impreuna in aceeasi tara permanent. Intorsatura acestor lucruri firesti cam pana pe la sfarsitul lui 1917, si care va doare pe dvs, a pornit-o ”cineva” atunci din Rusia, insa romanii find tinuti, priponiti de tarusul gliei prin puterea cizmei staliniste (dar nu si ruseasca, imi permit eu sa sustin) au pierdut startul, si ajungem astazi sa ne speriem de faptul ca patru-cinci milioane de romani s-au stabilit in strainatate (sau poate ca NU, caci doar cativa din cei plecati insista). Atunci ce sa mai zicem de evreii de care pomeniti, care sunt in afara granitelor lor, in numar de peste cincizeci de milioane? O astfel de conceptie nu este nici macar adiacenta cauzei care a provocat dupa 1945 exod romanesc, si care, dupa 13 iunie 1990, a devenit cu adevarat anarhic si ingrijorator pentru Tara, dar nu si pentru politicienii care o conduc, caci ei in loc sa se ingrijoreze, au gasit in acest fenomen o ideala posibilitate de spalare a unor sume enorme de bani de la Buget, motiv pentru care au si constituit mult trambitata ”diaspora” care nici nu exista in mod real, politic vorbind, atasata de vreun partid anume.
Intreb, caci vad ca stiti cate ceva despre ei (evrei): Cam ce credeti ca s-ar fi ales de evrei, daca cineva, incercand sa descopere cauza dezradacinarii lor, pentru a-i atrage la origini ar fi ascutit asa pana, ca dvs, impotriva celor care au fugit care incotro de faraonii cotropitori, de romani, de greci, etc.?, … catalogandu-i drept renegati care isi schimba identitatea ca pe haina ? va citez iar ? ”la gunoi cu vechiturile!” Ori credeti, ca evreii nu au fugit niciodata, in istoria lor, din Tara, pentru a se salva, de foamete? Daca credeti si una ca asta, atunci eu, dupa ce am trait patru ani consecutivi in Israel, intr-o mare biblioteca a unui colegiu biblic din Yaffo, va spun ca va inselati rau! Iacob, al treilea Patriarh al lor, a plecat la fiul sau Iosif, in Egipt, cu saptezeci de suflete si apoi ei au iesit de acolo in numar de saptesute de mii! Dar stiti cat a stat acolo? Scrie in Biblie!
Statul Evreu, lucrand circa douamii de ani in diaspora, a impamantenit intre ei o lege a ajutorului reciproc (zeciuiala), dar si un fel de respect al semenului, pentru Statul Evreu, astfel ca nici macar acela care trage prin Olanda droguri pe nas, nu este ”renegat” sau ”parvenit intelectual”. Dar accentuez inca odata: Statul lor a facut aceasta!!! Si, pentru ca sa nu-l piarda nici macar pe un astfel de evreu care se drogheaza, i-a creat si lui, deopotriva cu ceilalti, conditiile politice de a-si castiga cetatenia olandeza (sau alta, sau chiar altele), fara a o pierde pe cea natala. Mai mult, ei ofera protectie chiar si unui criminal, daca este evreu. Intreband acolo ”de ce si unui criminal?”, mi-au raspuns: pentru ca au murit prea multi in al doilea Razboi Mondial. Nu vreau sa intru in astfel de discutii caci, si criminalul care va primi protectie, nu va scapa nejudecat, dar nici nu-l va da repede pe mana unui Hugo Chavez, sau a unui Ceausescu, sa zicem. Vreau totusi sa va mai spun ce am citit odata intr-un ziar cum ”o vechitura”, un homeless evreu hai-hui prin Australia, a donat Statului Evreu suma de un milion de dolari, promitand ca restul averii sale i-o va dona prin testament, atunci cand ei au intrat in razboi cu irakienii, pe atunci eu fiind acolo, in Kibutul Kefar Menachem. Vedeti cum castiga un Stat, o Tara, un Neam, daca-si iubeste cetateanul? Sa stiti ca oamenii, evreii, se mai fac uneori prin publicatii si cum ii faceti dvs pe romani, insa exista Statul care echilibreaza balanta. Acel Stat, ca si aparat al puterii, nu-i format din tarle de slugi aservite comunismului moscovit, desi generalul armatei britanice, Ben Gurion, care a pus bazele acualului Stat, a fost.
Dar sa revenim la ai nostri… Refuz sa cred ca o personalitate ca a dvs, atata de interesata in cercetarea provenientei noastre, sufera de patimi ”tismanesi” sau” patapievicesti”, pentru simplul motiv ca nu v-au decorat inca presedintii Tarii si pe dvs. Daca va decorau, nu va mai scriam, caci m-as fi gandit ca faceti aceasta denigrare ca si el, pe vreo 5-6000 de euro pe luna, nu gratis…
Continuand sa va lecturez articolul din 2.Nov.2010, in care reveniti la problema identitara, raman consternat cand vad ca romanul care pleaca sa munceasca in strainatate si poate ca se si hotareste sa nu se mai intoarca in Romania, este catalogat de dvs drept unul care (va citez) ”scuipa in capul parintilor sai, a bunicilor sai, a sperantelor lor, a credintelor lor, a suferintelor lor…?” Oare nu gresiti prea grav, distinse domn? In Germania, cat eu am stat patru ani ca azilant, in Israel alti patru ani, iar in Spania iata ca fac anul acesta sapte ani, si inca nu am auzit asa ceva! Ba am sesizat la toti acestia ca Statul isi educa cetatenii cam asa: ”Sunteti parte a unei Natiuni Libere. Puteti calatori si munci oriunde doriti voi, va puteti stabili sau casatori oriunde simtiti voi ca va fi bine. Fiti mandri de Natiunea voastra si nu faceti fapte antisociale pe nicaieri, pentru ca si Natiunea voastra sa se poata mandri cu voi!” Adaug, ca datorita ratei somajului din Spania, oficial de 22%, si exodul fortei de munca a depasit cifrele istorice!!! Pasivitatea guvernului socialist de aici, este identica cu a celui din Romania, ca doua picaturi de apa semanand, dar, in nici un ziar nu am citit ceva asemanator cu ce scrieti dvs, in toti acesti sapte ani. Cei ce se preocupa de soarta Tarii, si la momentul potrivit fiti siguri ca si intervin, sunt Militarii! Armata! Nicidecum cetateanul care, pe oriunde s-ar duce sa munceasca, PLATESTE intr-un fel Tarii, pentru asa ceva. Eu simt ca la noi in Tara, prin acea zona triumfa acel neam de tarla si de slugi, si prin Parlament, caci suntem (nu pentru ca a cerut poporul asa ceva) REPUBLICA PARLAMENTARA!
Sunt doua emisiuni televizate la care eu ma uit, pentru ca imi place sa aflu despre alte tari, popoare, datini, etc.: ”Madrileños en el mundo!” si ”Españoles en el mundo!”, care aduc in prim plan o multime de spanioli stabiliti care pe unde au vrut prin aceasta lume, indemnand parca la un si mai mare exod acum, caci este Criza, dar inca nu am auzit astfel de cuvinte spuse, nici macar la adresa acelora care s-au stabilit prin tarile inamice arabe, cum ar fi Iranul si altele.
Asta nu inseamna ca nu exista si dintr-aceia care ”scuipa” si pe ce este al lor, si pe ce este al altor Natiuni chiar! Tare mult as vrea sa ii cunoasteti si sa va si referiti exact la ei, caci merita. De pilda, in Germania am intalnit dintr-astia si m-am dus la Politie sa-i denunt, caci stiind romaneste si intelegandu-i, credeam ca pot ajuta Politia sa ii starpim mai repede, insa capitanul care m-a primit, m-a intrebat:
?Her Toma, aveti copii, familie?
?Da!
?Unde sunt ei?
?Cu mine, aici!
?Atunci duceti-va acasa si aveti grija de ei, caci de hoti ne ocupam noi. Asta-i treaba noastra!
Am vazut mai tarziu o familie (mai serioasa, credeam eu), a carui copil se juca cu ai mei, asteptand la Politie sa-si ia pasapoartele, sa predea Ausweiss-urile si sa plece in Tara:
?De ce plecati? O sa piarda copilul anul scolar…
?Da-o-n (…) de Germanie! Asta-i Tara? Azi sa furi si maine sa te prinda!…
Altadata m-a chemat altul, vazandu-ma intr-un supermarket, sa-i traduc ceva ce scria pe un produs, si numai ce ii cade un baton de salam (ca acela ”de Sibiu”, de pe la noi) pe cracul pantalonului in jos:
?Ce faci ma, furi?
?A-a-a, nu-u-u, …ca este voie sa iei alimente!…
?Dar daca ar fura cineva din magazinul lui maica-ta, tie ti-ar conveni? Pe mine sa nu ma mai cunosti de azi inainte! Bine?
Acum cinci ani, tarla asta care ne face de ras doar pe noi, nu si pe Basescu vad, i-au taiat sotiei poseta cu lama si ne-a costat 800 de euro refacerea actelor, caci era pe vremea cand la Consulat se putea intra numai cu spaga, de la portari si pana-n… Iata-i, acestia scuipa pe orice, mult stimate domn!
Mai spuneti ca noi, romanii, am ajuns minoritatea cea mai raspandita, dintr-un popor care a fost cel mai stabil si originar… Nu-i adevarat! Am specificat mai sus: primii sunt evreii, la ambele capitole! Dar englezii de pe cele trei continente? Apoi exodul tarilor africane? Dar proportional vorbind, si ungurii, si polonezii chiar ne-au depasit. Eu nu am fost in Londra, insa intreband o femeie de aici, spaniola, ”de ce nu se duce acolo sa munceasca?”, caci stia foarte bine engleza iar aici nu avea de lucru, mi-a spus ca a incercat, dar nu se poate ”din cauza ca acolo este mafie poloneza”, peste care ea nu a putut trece!!! Si aici a fost o mafie de acest gen, romaneasca, dar Criza i-a indepartat.
Mai repetati si in acest articol ca ”nici o alta natie nu isi paraseste cu atata usurinta si seninatate ceeace fiecare popor numeste patria sa…” Am sa va rog sa imi permiteti sa va corectez putin, pentru ca am un exemplu special in familie, zicand eu putin mai altfel: In nici o alta natie de pe acest pamant, nu a prins, de la vladica pana la opinca, cum a prins la noi acest indemn (inoculat special de comunistii sovini si dezbinatori) de a-ti ponegri, desconsidera si umili aproapele, fratele tau roman prin ”maxime” de genul ”nimeni nu-i mai smecher, mai hot, mai pungas…, mai parasitor de patrie (poftim!), ca romanul”, desi romanul acela care a furat batonul de salam, de la un neamt a aflat ca nu pateste nimica daca il prinde furand un aliment sau tigari!!! Dar ce sa mai zic de milioanele de evrei, italieni, spanioli, englezi, olandezi…, incetateniti in Statele Unite, Canada si Australia? Si acum exemplul din familie. Eu si sora mea, ne-am trezit in 1963 ca avem un frate, dupa tatal ei, de origine germana. Ne-am trezit cu el la poarta, pur si simplu! Mama stia ca primul ei barbat a stat peste doisprezece ani in Germania, dar ca a mai facut si pe acolo copii, nu. Avea douazecisicinci de ani si era militar in termen in ”areea engleza”, iar in vacanta acelui an a vrut sa-si cunoasca tatal. A venit in Romania, s-a dus la militie, ei i l-au gasit, dar a mai aflat ca mai avea o sora, un frate si un altul prin alianta (pe mine). In 1965, el a revenit la noi, special pentru a o scoate din Tara pe sora noastra (pentru ca numai ea era majora), sa o ia cu el in Australia, unde el pleca sa munceasca (si unde s-a si casatorit si a ramas douazecisicinci de ani!!!, cu toate ca germanii pot trai foarte bine si fara servici acasa, pe ajutor social, dar el a motivat ca nu-i place sa traiasca ca ”proletarii”). Ma rog, asa se vedeau poate din RFG proletarii, tinuti de comunisti pe ajutor social…
Si i-a spus sora-mi sa vina cu el:
?Eu nu-mi parasesc Tara! – a fost raspunsul ei, ea fiind prima generatie de ”soimi ai patriei(!)”.
?Dar cine ti-a cerut sa faci asa ceva?
?Tu! Acuma.
?Eu? Tu crezi ca daca eu plec in Australia, imi parasesc tara? Tara mea de origine este Germania si cu originea asta voi muri indiferent ce-as face, insa eu mai am o tara, pe care si un caine o are, daca vrea, dara-mite un om: ACEASTA LUME INTREAGA, TOT TARA MEA ESTE, surioara scumpa!
?Nuuuu…, eu nu parasesc Romania!
?E alegerea ta! Faci cum crezi, dar iti spun, doar acuma te pot ajuta, mai tarziu nu, pentru ca voi nu-l cunoasteti pe Ceausescu, cu adevarat!
…Si a avut dreptate! Eu la 38 de ani, cu capul spart de minerii chemati de Iliescu, dar copiii, unul la 14 si altul la 8 ani, asa am ajuns sa cunoastem prima tara civilizata: Germania a fratelui meu prin alianta, Klaus! Fortati de presedintele ales cu 90% de voturi, am luat si eu loc la Agentia de Bilete din str. Doamnei, la coada infermal de lunga (de tineri, baieti si fete, studenti si studente, loviti ca si mine), in spatele unei domnisoare cu fusta rupta, violata in graba de mineri chiar in microbuzul lui Dan Iosif… Totusi in Germania si-a ales sa ramana, indragostit de o nemtoaica, doar copilul cel mare. Cel mic este avocat in Romania.
Vedeti? Eu cred ca trebuie sa va schimbati putin opinia, unghiul prin care sa ii priviti pe cei din afara Tarii, si atunci concluziile va vor fi altele! Cercetati mai bine exodul romanilor motivat de saracia crunta in care ne-a impins MASONERIA COMUNISTA. Eu declar cu mana pe inima ca, toti romanii care spun ”imi este rusine sa spun ca sunt roman” si se si reincetatenesc care pe unde doresc, spre exemplu, nu se refera la originea lor si nici nu fug de ea (sunt ferm convins ca de aceasta sunt MANDRI!), ci se refera, si poate si fug chiar, la/de hotii din fruntea tarii, care vrand-nevrind ne reprezinta SI NE FAC DE RAS!!! Exprimarile de acest gen, tin de subtilitatile oricarei limbi (sunt expresii!), insa noi romanii stim exact ce vrea sa spuna cel ce le foloseste. Sau ce dumnezeu, numai noi cei din afara mai stim azi ce vrea sa spuna zicala ”unde dai si unde crapa!”, cei de-acasa nu?
Poate ca trebuie sa motivez marea deznadejde in care am cazut dupa ce am scapat de gloante, la Eva, si eram LIBER. Zona mea, de proiectare si urmarire a executiei lucrarilor, a fost Albia raului Buzau, cu salba de micro-hidrocentrale Candesti, Vernesti si Simileasca. Imediat dupa Revolutie, colegii de-acolo imi ziceau:
?Daca nu se ridica si Bucurestiul, nimic nu s-ar fi intamplat! Sa tot multumesti Cerului pentru o asa recunostinta…
Cand Bucurestiul a pornit Demonstratia de la Universitate, pentru a-i da jos pe primii doi mincinosi, care au declarat: prima data ca ei nu vor participa la alegeri ci doar se vor ingriji ca acestea sa se desfasoare cinstit, iar a doua oara au declarat ca ei nu au spus niciodata ca nu vor participa la alegeri(!), colegii mei de la santiere (intelectuali!), imi spuneau altfel:
?Ce dracului mai vreti, ma, acuma?
?Sa-i dam jos pe astia ca sunt MINCINOSI! Cand un nea gheorghe minte este una, dar cand minte un presedinte de Tara si un prim ministru, este alta: Astia ne fac Neamul de ras! Uite aici amandoua interviuri ale lor! (eu umblam cu cele doua petice de ziar la mine)
?Fac pe dracu! Lasati-i sa conduca. Daca-i libertate, de ce sa nu participe si ei la alegeri.
…La birou, in lacul Tei, eram toti oameni cu studii (tehnicieni, ingineri, cercetatori), …intelectuali, dar si comunisti pe deasupra, unii(!), care ne strigau celor care nu simpatizam cu FSN: PeNeTe si PeNeLe, sa ne pupe-n FeSeNe! Ce frumos! Nu?
Iata TARLA, distinse domn! Dar nu punctati spre ei, din pacate.
Vreau sa inchei declarand ca noi, cei plecati, pe care politicienii ne numesc ”diaspora”, iar dvs ”tarla si slugi” suferim si aceste jigniri din partea dvs, si injosirea de principiu a perioadei de adaptare, si lipsuri, caci ne restrangem de la multe pentru a putea strange un ban destinat tot Romaniei, in care speram sa ne construim o casa pentru anii de batranete (zic asta in numele majoritatii, in mijlocul careia imi duc veacul zi de zi), sau speram sa ne-o achitam pe aceea pe care o avem de platit (sau apartamentul), ajutandu-ne odata cu aceasta si rudele din Tara, care nu au avut curajul testarii muncitului in alte tari sau nu au putut chiar. Acesti bani ai nostri aduc beneficii Tari, doar ca la omul de rand nu se simte aceasta. Totusi pentru contributia noastra ne lauda doar politicienii, deoarece doar ei beneficiaza de comisioanele ce le platim, si tot ei ne spurca, cam ca dvs, cand pierd alegerile din cauza noastra: ”CAPSUNARII! Din cauza lor am pierdut alegerile. (Nu din cauza ca ei, hoti notorii, au inrobit Tara!!!) Iata TARLA!!!
Uite aici am dorit sa ajung, caci probabil va doare faptul ca nu suntem toti in Tara sa-i dam jos, adica sa votam la unison cu totii altceva. Daca credeti ca aici e hiba, iar va inselati! Pe fruntea unui om NU scrie: e cinstit sau e necinstit! Iata ca Basescu a si confirmat-o, chiar. Fiind bucurestean, stiindu-l cum a fost la Primaria Capitalei, eu am crezut ca este cinstit si patriot, dar ca presedinte a schimbat foaia, magarindu-se, declarand neconstitutional decurand ca ”Statul nu este obligat sa se ingrijeasca de traiul fiecarui cetatean in parte!”. Totusi doar aici in Spania am avut certitudinea ca este si el tot o apa si un pamant cu hotii ca Nastase, Vantu, Iliescu…, pentru ca (atentie!) am vazut cu ochii mei, cum mana lui dreapta diasporizata, deputatul Branza Gabriel (plus William, dupa Revolutie), fura din banii destinati campaniei electorale. Am facut reclamatie la presedentia Tarii si a intregului Birou executiv al pdl, si pentru ca nu am primit nici un raspuns, abia atunci(!) am inceput sa scriu despre asta, exact cum scriu si acuma. Intreb: dvs chiar aveti certitudinea ca romanii plecati din Tara isi schimba identitatea asa, cam ca deputatul Branza Gabriel care s-a facut William (roman de five o’clock), ca si cum si-ar fi schimbat o haina ”la gunoi cu vechiturile”, cum ziceti?
Am un coleg bun aici care si-a inaintat actele pentru cetatenie si mi-a zis:
?Suntem mai prost condusi decat aia din America Latina!
?De ce?
?Aia NU trebuie sa renunte la cetatenia lor, daca o vor si pe asta spaniola, noi DA!!!
Vedeti neamul de tarla, care stie sa faca ne-legi? A ajuns la Cotroceni, la Palatul Victoria si in Parlament! Dar sa nu spuneti ca i-am votat noi, ca iar va voi contrazice, si nu mai vreau.
PROBLEMA ROMANILOR. La noi o mica problema este, dar foarte greu de rezolvat: iubirea semenului! Si aceasta ni se trage de la anii acestia in care am fost rupti total de ceeace se cheama coeziunea de Neam, in care intra si Tara. Toti am fost rupti, cu preoti cu tot (90% influienta comunista), exceptie facand doar Martirii, atat ai ortodoxiei cat si ai celorlalte culte. Cititile cartile si va veti convinge. Mai mult preotia de dupa 1945, uita ca noi suntem romani si pe noi ne intereseaza mai putin ceeace depaseste isoria lui Noe, spre exemplu, din Vechiul Testament. Cultele nu mai spun, …canta tare si cu forta:
Daca Duhul Tau, Doamne, ar fi-n mine,
As canta ca si David!
… apoi as lupta, …m-as ruga, …as juca, …si cam atata, ca nu trebuie sa faca si crestinul tot ce facea David cu cele 365 de femei pe care le-a avut. Dupa Stefan cel Mare, spre exemplu, cultele nu-l invata pe crestin sa se ia, acesta fiind un prea ”mare curvar”: a avut doar trei-patru femei! Ori pentru atatea doar (cred ei), nu merita sa fie cantat si predicat in Bisericile lor. Or mai zice probabil ca s-a inchinat si la idoli…, cu toate ca habar au ce-s aceia, motive pentru care nu mai conteaza cat a luptat pentru Moldova sau cat a suferit pentru a o lasa urmasilor sai LIBERA si INTREAGA. Pentru ei doar David are fapte care merita sa-l predice si sa-i inalte osanale.
Iata un alt loc, si o alta tarla de slugi, distinse domn, Gavri Cornutiu! Si mai exista una si prin Politie, ochii mei vazandu-i pe politisti prin piete, zilnic intinzand punga goala amaratului nostru taran, spunandu-i cu tupeu: Fa-i plinul! Fara sa-i si plateasca… Voi incheia amintind-o pe cea mai mare: TOATA MASSMEDIA DIN TARA, cu unele prea mici exceptii doar!
Alexandru TOMA
Madrid, Spania
25 anuarie 2011
Cobza sau lira traca?
Cobza sau lira traca? Realitate, concept sau tema de gandire pentru cei care ar putea aduce trecutul in prezent, prin elemente care au tinut viu orice popor: traditia prin muzica si instrumente. Despre aceasta paralela am schimbat cateva idei cu jurnalistul Miron Manega, cel care promoveaza si sustine cu tot sufletul aceasta ipoteza si artistul Ion Creteanu, care ne demonstreaza cu maiestrie frumusetea muzicii si a instrumentelor mostenite din strabuni :
Miron Manega: – “In urma cu cativa ani i-am luat un interviu lui Tudor Gheorghe despre cobza. La un moment dat, l-am intrebat, daca instrumentul asta este autohton sau este de import. < Bai, zice, e al nostru. E si pe Columna. Probabil ii ziceau lira traca.>
In clipa aceea am inceput sa fac cercetare. Defapt, nu cercetare, ca eu nu sunt specialist. Am inceput sa fac investigatii. Sa gasesc vreo asociere intre cobza si lira traca, sau mai mult decat atat, sa livrez o tema de cercetare pentru etnologi si muzicologi – lira traca. Este unanim acceptat faptul ca Orfeu – simbolul universal al muzicii esentiale – era trac. In egala masura, unanim acceptat, este faptul ca se acompania cantand la lira. Cobza este un instrument ritmic, salbatic, primitiv, nu deriva din lauta, asa cum zic unii. Lauta este un instrument melodic, nu ritmic; cobza este ritmica, instrument de acompaniament. Continuand cercetarile…cercetarile? investigatiile, incercam sa aflu undeva o asociere intre Orfeu si lira traca. Nu am gasit-o in documentatia romaneasca, am gasit-o in schimb intr-o arhiva din 1833 de la Mantova – Arhiva Academiei Regale din Mantova. Era si un basorelief cu Orfeu in Infern. La acel basorelief era atasata povestea lui Orfeu care cu lira lui traca facea anotimpurile sa se schimbe, natura sa infloreasca s.a.m.d. Deci este plauzibila asocierea intre Orfeu si lira traca. In situatia asta, lira traca, cobza, devine element de brand national. Putine popoare se pot lauda ca au instrumente care sa fi supravietuit tuturor presiunilor culturale si de alta natura atata timp. Acest concept nu s-a nascut asa, de unu’ singur pentru ca, intre timp, l-am cunsocut pe Ion Creteanu. L -am scanat. Exotic, bineanteles, cu un instrument cum e cobza. Dar sa stii si ce radacini are si ce sa faci cu el, sa fii consecvent unei anume conduite muzicale, spirituale de fapt, mai rar intalnesti asa. Ei, bine Ion Creteanu – vorba etnomuzicologului Constantin Arvinte spre deosebire de alti cantareti de asa zisa muzica populara – stie ce canta. Ion Creteanu nu canta muzica populara, canta muzica taraneasca .”
Ion Creteanu – “Cobza este a noastra – lira traca. Uitati-va la lira lui Orfeu si o sa vedeti ca deosebirile sunt foarte, foarte mici: acolo unde noi spunem codar, acolo unde se aseaza corzile pe semipara. O sa vedeti ca pe lira traca doar acolo distanta este mai mare intre corpul lirei si corzile propriu-zise. Cu timpul aceasta distanta s-a micsorat insa, in fond, cobza este lira traca. “
Dupa vorbele rostite de domnul Ion Creteanu, cu vocea plina de bucuria impartasirii acestor ganduri, si-a luat lira traca si mi-a demonstrat maiestria sunteleor care s-au pastrat din tata in fiu, de la cei coborati parca de pe columna lui Traian si pana in prezent, prin vocea si idemanarea cu care el insusi da viata acestui instrument care a strabatut milenii.
Oare de ce nu reusim niciodata sa ne bucuram de aceste elemente vechi, nationale, populare, de acesti oameni care incearca sa ne arate cata frumusete si unicitate exista inca la poporul roman? Avem resursele la picioarele noastre, trebuie doar sa ne trezim si sa le valorificam.
Madalina Corina Diaconu
UN SCRIITOR REALIST SI CARTEA LUI MEMORIALISTICA
CREANGA Ovidiu
CU SI FARA SECURISTI
(Prefata Paul Goma)
368 pagini
Editura Vicovia
Bacau, 2009
Cu discernamant si responsabilitate, autorul, nascut in urma cu 90 de ani, in satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna, in apropiere de Chisinau, ne dezvaluie, in cartea de fata importante amanunte din culisele securitatii. Unele informatii, prea putin stiute de omul de rand, mai cu seama dupa cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creanga este posesorul unor informatii inedite, aflate si traite pe propria piele, in venerabila sa viata de aproape un secol. Nu e de mirare, asadar, ca s-a gandit sa le puna pe hartie si sa le ofere cititorilor, la 20 de ani dupa revolutie, cu gustul amar ca aproape nimic nu s-a schimbat in configuratia politica a tarii, decat formal, vechile structuri fiind inca la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai ingrozitoare si mai apasatoare pentru omul simplu, decat in perioada anterioara.
Cartea are asezate in fata, cateva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Mos Bodranga si securistii” in care aflam parerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale Romaniei care isi exercita si in prezent atributele in tara si peste hotare. In paginile jurnalului sau, folosite de Ovidiu Creanga drept prefata, Paul Goma, cu o luciditate si discernamant meritorii, scoate in evidenta marturii ale unor participanti direct la actul rasturnarii regimului comunist, precum si modul bestial, barbar in care au fost torturati si asasinati fostii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amanunte aflate din „Stenograma Procesului Ceausestilor” – publicata in „Ziua”, precum si declaratia numitei Cerasela Birjac, sefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicata si ea in „Ziua”, declaratie la fel de socanta ca si stenograma sus amintita.
Volumul „Cu si fara securisti” – se constituie astfel, intr-un document important, o fresca veridica a societatii politice romanesti de la finele secolului trecut, care a culminat cu miscarea de revolta din decembrie 1989, bazat pe marturii, pe acte originale si relatari ale unor persoane care s-au situat in miezul evenimentelor. In Argumentul sau, autorul explica titlul lucrarii si motivul care a stat la baza inceperii unui asemenea demers memorialistic, folosind date si nume reale care pot fi probate si astazi, desi au trecut mai bine de doua decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.
Scrisa sub forma unei Autobiografii, cu nuante autoironice si autopersiflante – lucrarea este si o satira usturatoare la adresa aparatului conducator, al celui represiv, la adresa celor ce s-au imbogatit aproape peste noapte, a tuturor celor ce savarsesc nelegiuiri si supun neamul romanesc oprimarii si distrugerii sistematice. Desi plecat de aproape trei decenii din tara, autorul a pastrat legaturi cu oamenii si cu locurile pe unde a vietuit pana la virsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiaza la sfirsit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice in care-si relateaza povestea vietii si in chip deosebit, amintirile din copilarie, cu mult umor si oarecare unda de nostalgie, dupa anii trecuti, cum e si firesc.
Tot aici isi dezvaluie si pasiunea arzatoare a vietii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat in viata, nu s-au potolit nici in Canada, unde a muncit si a avut realizari remarcabile. Astazi, venerabilul domn Ovidiu Creanga se bucura alaturi de copii si nepoti de o viata prospera, tihnita, pe care o condimenteaza cu lecturi si scrieri personale, publicand la marile reviste canadiene si romanesti literatura care e foarte apreciata atat de romanii din tara, cat si de cei din diaspora. Ovidiu Creanga nu se sfieste sa-si numeasca „eroii” – (si cei negativi sunt eroi, nu-i asa?) – cu numele lor reale. Si-a luat acest drept legitim si curajul raspunderii, fiindca oricand poate proba cu argumente forte si cu documentatie adevarul afirmatiilor sale. El relateaza despre persoane care erau puse de regimul trecut sa informeze exact despre actiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost si el „filat” si turnat in mai multe randuri. Avand o functie importanta si facand nenumarate deplasari in strainatate, era, prin forta imprejurarilor suspectat. Autorul descrie cu minutie experientele sale cu acei care erau numiti in sens peiorativ „baietii cu ochii albastri”, printre ei fiind si unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” in chip neasteptat.
Insa, afirma Ovidiu Creanga – „Si la securisti au fost unii fiare si au fost si unii mai omenosi. Asa ca tortionarii care spun ca nu au avut incotro si au comis atrocitati avand ordin de la colonelul Nicolski sau Pantiusa mint cu nerusinare, caci, daca ar fi refuzat sa faca aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi taiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere daca nu ar avea o coada de topor. Securitatea romaneasca era organizata dupa modelul sovietic insa cei ce au suferit prin inchisori si lagare, dar mai ales cei supusi la ororile „reeducarii” de la Pitesti spun ca a depasit cu mult chiar si Gulag-urile rusesti in atrocitati.”
In relatarile sale, Ovidiu Creanga uziteaza un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele si alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul si mesajul lucrarii. Nici frivolitatile de limbaj nu ii sunt specifice si le foloseste doar arareori, cand textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe si maxime romanesti si universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat si da vioiciune si sustinere actiunii.
S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creanga ca este un autor hatru din spita stramosului Creanga (nu degeaba au acelasi nume!) prin umorul sanatos pe care-l practica si prin seninatatea – proprie romanului – cu care depaseste anumite situatii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adica de a face sa usture. Din text nu se degaja tristete, deprimare, anxietate, resentimente, normale in cazul unei persoane care a suferit atatea nedreptati si a trecut prin focul iadului si furcile caudine ale tortionarilor securisti. S-ar putea chiar spune ca i-a iertat pe toti si nu le mai pastreaza resentimente. Umorul l-a ajutat sa treaca mai usor prin mijlocul suferintei.
Capitolul I, intitulat, firesc: „Inceputurile” – este cadrul de desfasurare al unor „Aspecte din Basarabia romaneasca” – asa cum isi subintituleaza capitolul Ovidiu Creanga. Monografic si autobiografic, autorul (re)creeaza cadrul nasterii sale si atmosfera de inceput de veac XX in Basarabia in care a vazut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epoca, harti, documente. Amanunte despre starea social-economica si demografica a Basarabiei si in chip deosebit a Chisinaului, sunt prezentate cu multa generozitate si mai ales, bine documentate. Autorul face si portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte ingaduitor, ei fiind oameni primitori si buni la suflet”.
Traversand istoria secolului, Ovidiu Creanga puncteaza principalele momente care au marcat existenta, nu numai a lui, dar a tuturor romanilor de dincolo si de dincoace de Prut ce au fost sacrificati si azvarliti ca niste mingi, dintr-un loc in altul, dupa capriciile si meandrele politicii. Destine sfasiate, familii impartite, deportate, cand alipirea Basarabiei in 1920, cand retrocedarea Basarabiei, in 1940, un joc perfid care a schimbat soarta a mii si mii de romani. Autorul descrie in amanunt aspecte din viata basarabenilor, obiceiurile si traditiile lor, credinta lor, arta culinara in care basarabencile erau vestite. El face in primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a vazut lumina zilei si unde a copilarit pana la plecarea in Regat. Drama prin care a trecut familia autorului in 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a facut sa se refugieze, astfel ca adolescenta i-a fost mutilata salbatic, dupa spusele sale, de hoardele rosii.
Primele amintiri din copilarie continua si in capitolul 2 al cartii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mina in cap!” cu peripetii din mahalaua Vistiernicilor din Chisinau, targul copilariei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare si se deruleaza ca pe o pelicula, cu o limpezime uimitoare de parca s-ar fi intamplat recent. Memorabila este in amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, impreuna cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decat Regele Mihai, pe atunci de varsta autorului. O alta amintire incantatoare este cea legata de circul care a poposit in orasul Balti, care l-a cucerit din prima clipa si chiar a invatat unele numere de prestidigitatie, jonglerie si fachirism. Autorul nu se fereste de vocabularul in argou pentru a da un plus de naturalete si parfum, amintirilor.
Ovidiu Creanga isi continua amintirile cu tulburarile iscate de ocupatia bolsevica din iunie 1940 si de ravagiile pe care le faceau acestia in teritorii. Apoi, in 1944, al doilea refugiu, cand soovieticii au pus stapanire pe Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc in aprilie 1944 in Gara de Nord, cand au pierit mii de refugiati din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlantuit-o apoi comunistii impotriva basarabenilor care erau vanati si expediati inapoi in Basarabia ori in Siberia a fost fara precedent. Drama familiala, cu tatal ucis de catre bolsevici, avea sa-l urmareasca toata viata.
Realizarile pe plan profesional, premiile luate pentru inventiile aduse in domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie si chiar ura si nu putine au fost datile cand s-a incercat inlaturarea autorului de la conducerea institutiei, functie de raspundere pe care a indeplinit-o ani la rand in Ministerul Comertului Exterior. Autorul declara lucrurile pe sleau, cu lux de amanunte, fara prejudecati sau inhibitii. El descrie si realizarile si esecurile avute in urma acordarii increderii unor oameni care l-au tradat. Structura psihologica fericita insa, il ajuta sa treaca usor peste multe greutati si obstacole si sa ajunga respectat si chiar temut in domeniul pe care-l iubea atat de mult: chimia.
Stilul autorului e antrenant si vioi, presarat cu umor si ironie, astfel incat scrierea e accesibila, se citeste usor si e foarte placuta, desi uneori e incarcata de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasa a autorului reda cu exactitate fiecare intamplare in amanunt. Cu mult umor sunt istorisite amanunte picante din vizita guvernamentala in Olanda, alaturi de ministrii de la Chimie si Comert. Autorul descrie modul de viata si civilizatia din tarile in care era trimis in delegatii ca specialist.
Ovidiul Creanga este un original. El intra in dialog direct cu cititorul, ii cere parerea, ii face confesiuni, se inteleg de minune. Se creeaza astfel o comuniune tacita intre scriitor si lector, o intelegere avand ca suport cuvantul scris si feed-back-ul nu se lasa asteptat. E un fluid care circula de la unul la celalalt, la fel ca in salile de teatru, intre actori si spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea insasi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu arta, il propune publicului si-l face sa ia parte la el in mod direct, interactiv. Fraze care incep cu: „Intelegeti?… Va intreb… Ce parere aveti?” s.a. ilustreaza acest mod de scriere interactiv, in care vocea auctoriala este actorul principal, cea care da tonul colocviilor.
Cartea este, fara doar si poate, un pretext pentru o autobiografie amanuntita. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol in viata autorului si, din poveste-n poveste, se alcatuieste structural, corpusul scrierii memorialistice de fata. Un scriitor pragmatic, realist, fara efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre. Trasatura definitorie este cea sarcastico-umoristica. Spiritul aventurier ii este implinit si satisfacut, cand viziteaza Sumatra, Singapore, Australia, Scotia, Anglia si astfel, visele din copilarie de a calatori spre tari necunoscute si exotice, prinde viata. In Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, asa incat visul s-a implinit. Ca orice bun jurnalist, o data ajuns intr-un loc, prima grija era de a se informa despre civilizatia respectiva, istoria, limba si caracteristicile poporului, cultura, traditiile lui si artele culinare. Nu e usor sa te adaptezi oricaror conditii de viata, total straine de ale tarii tale. Tari si orase ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu oranduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferente de civilizatie prin antiteza, facand mereu comparatii cu conditiile si mentalitatile din tarile lagarului socialist. Pregatirile pentru deplasarile pe alte continente erau minutioase si presupuneau o cunoastere temeinica a tarii in care trebuia sa ajungi sau cele prin care trebuia sa treci, fiind nevoit sa te adaptezi „din mers” conditiilor climaterice, diferentei de fus orar, alimentatiei si in general, tuturor diferentelor specifice fiecarei tari, indeosebi cele africane si asiatice. Autorul ofera cititorului inclusiv retete autentice de ciorba de peste gatita de lipovenii pescari in Delta Dunarii, in prezenta unei delegatii elvetiene.
Si pana la urma, jurnal de calatorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu si fara securisti” nu se inscrie in nici unul din aceste genuri ori are cate putin din toate. Cert este ca devine destul de atractiv invitand la lectura si cunoastere a unor realitati din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vietii publice a unui om care a avut o viata cat se poate de plina. Pe tot parcursul cartii, o data cu amintirile, se insinueaza si personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul si a raporta mai tarziu cu de-amanuntul tot ce vazusera. Acestia sunt „baietii cu ochii albastri” de care vorbeste autorul.
Extrem de multe informatii din toate domeniile ne ofera Ovidiu Creanga, pe care le dezvolta in stilul sau documentaristic si le pune la dispozitia cititorului, astfel incat cartea se poate constitui si intr-un ghid pentru cei care vor sa calatoreasca in tari exotice. Informatiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparatie cu datele de acum 30-40 de ani, dandu-ne posibilitatea sa remarcam si evolutia acestor tari in permanenta comparatie cu a noastra, asa cum ni le expune autorul. Sunt relatate in detaliu anumite tratative si relatii comerciale facute cu diferiti parteneri straini, din industria chimica. Dar autorul ofera si amanunte picante de la dineurile care se dadeau in cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma dupa incheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament si chiar ingaduinta intamplarile si obiceiurile rusilor la aceste dineuri oficiale, anumite slabiciuni si vicii intrand in firea acestui popor.
Dar in afara de amintirile care curg duium in pagini, insotite de imagini fotografice, autorul releva unele aspecte destul de dureroase pentru un roman: faptul ca in strainatate, romanii isi uita obarsia, neamul si limba si-si invata copiii doar limba de adoptie iar cei mai multi „uita” ca sunt romani, straduindu-se sa adopte obiceiurile, traditia si limba tarii in care au emigrat. Autorul isi incheie reflectiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, sa auda”. Reflectiile si observatiile autorului in acest sens, sunt amare si destul de obiective: „Stau si ma gandesc la romanii nostri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc si ei si chinuiesc si copiii sa vorbeasca numai englezeste. Am intalnit multe familii de evrei si aici care-si invata copiii romaneste pe cand romanii isi uita neamul, limba obarsia. Ma uit la chinezutii aia mici cum invata hieroglifele lor chinezesti in timp ce unii dintre ai nostri fug de limba parintilor, bunicilor si strabunicilor lor ca dracu de tamaie. Ei oricum vor invata engleza de la scoala de la alti copii dar limba lor materna se chinuie parintii lor sa o uite. O limba este un «asset», este un bun pe care-l castigi fara sa te coste ceva si fara nici un efort. Unii se rusineaza ca sunt romani si-si barfesc cat pot tara. Este adevarat ca avem multi hoti, incepand cu cei din guvern, si ca multe rele sunt inca in tara noastra. Dar, in timp ce stramosii nostri tineau piept hoardelor barbare, cei de mai langa Atlantic erau putin mai feriti.” In delegatii, totdeauna erau insotiti de catre un agent de securitate care-i urmarea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpara, cu cine intra in contact. Acesta nu-si dezvaluia identitatea si parea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rau in relatiile dintre cei care plecau impreuna in delegatii e ca se fereau unul de altul si nu aveau incredere in nimeni. De aceea, vorbind despre Romania, ei ascundeau realitatea, o infrumusetau, declarand ca totul e perfect. Autorul intervine de multe ori in povestiri, adresansu-se direct cititorului, luandu-l ca martor si interlocutor.
Flora, fauna, aspecte economice si demografice, istorice, sunt descrise cu minutie de autor despre tarile pe care le viziteaza. Un adevarat cercetator, spirit neobosit care cauta pretutindeni conexiuni, similitudini si chiar diferente intre culturi si civilizatii. Faptul ca autorul devoaleaza unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior si exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrari memorial-documentaristice. Despre masurile de securitate care se luau fata de delegati autorul relateaza: „Rusii ca oameni erau cumsecade si te puteai intelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau multumiti, era absurda si total ineficienta, din care cauza o tara cu cea mai mare suprafata si cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sarace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atatea tari printre care si Romania. Trebuia sa fim cazati numai la anumite hoteluri pentru a putea sa fim controlati in orice moment. Cand aveam sedinte la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluati de un tovaras «lucrator in Comertul Exterior» si eram condusi pe un anumit drum la sala de sedinte. Se proceda asa, ca nu cumva noi sa vorbim ceva cu salariatii lor sau mai stiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevazute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o forma patrata si la fiecare colt era cate un pupitru unde statea in permanenta o «regulerovca» ce nota orice miscare din sectorul ei. In fiecare moment aveai senzatia ca esti intr-o puscarie.. Nu am fost in puscarie dar asa trebuie sa fie, sa te simti controlat in fiecare clipa. De fapt aceeasi situatie era si la noi in tara, caci si noi aplicam sistemul lor, si, cred ca in unele privinte i-am si depasit.” De fapt, aceasta este si motivatia cartii, urmarirea permanenta a cetatenilor de catre aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultatile intampinate in lunga cariera de director, la Chimimport, privind calitatea marfurilor romanesti si reclamatiile carora trebuia sa le faca fata din partea firmelor straine. Toate acestea sunt relatate cu minutie in paginile cartii, informatiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 cand el si-a inceput viata in Canada.
Autorul pune la dispozitie si hartile tarilor cu care a avut relatii comerciale, in calitatea sa. Iata ce relateaza in capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comertul Eeterior, era sa gasim noi piete pentru plasarea produselor noastre de export si, eventual, sa gasim piete mai convenabile ca pret, calitate si valuta in care se face plata produsului precum si modalitatea de plata. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia sa ai valuta respectiva care era blocata in banca pana la plata marfii. Insa cel mai bine era sa gasesti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regula, se facea la 30 de zile de la livrarea marfii. Eram la Singapore cu o echipa destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. Dupa cum am relatat si in alte capitole, echipa mea avea reprezentanti de la Romanoexport, ca sa plaseze textile, si de la Autotractorul ca sa plaseze tractoare fabricate la Tractorul Rosu din Brasov. Eu trebuia sa coordonez toate operatiunile si, cu toate ca eram director de import, aveam sarcini mari de export in compensatie cu marfurile romanesti greu vandabile, in special tractoare. Stiind ca ne vom duce in Thailanda, am inceput sa invatam notiuni elementare despre aceasta tara eminamente budista.”
Ovidiu Creanga ofera date despre religia budista si obiceiurile calugarilor care obisnuiesc sa faca penitenta, mancand foarte putin, doar din ce li se ofera de pomana si dormind uneori cu capul pe o piatra, ceea ce-i prilejuieste autorului reflectii comparative. Umarind peripetiile autorului prin tarile africane, ai impresia ca urmaresti un film de aventuri, el avand o putere fascinatorie de descriere si de prindere a amanuntului esential, aventuri, peripetii si chiar mici „invarteli” care-l ajutau sa se descurce in acele tari. Unii dintre securisti sunt personalizati si chiar aflam istoria vietii lor: „Era ingerul nostru pazitor, tov. Colonel (toti erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de taran sarac din Muntii Vrancei. Nici nu stiu numele lui conspirativ, cum il chema pe cel ce a venit dupa el si-l chema «Bogdan». Andrei era un baiat cu bun simt, nu facea pe nebunu’ si mi-a spus o multime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», ca a sfarsit-o urat cu Securitatea.” Cand stii cu cine ai de-a face, poti sa-ti iei masuri de precautie si sa te feresti ca sa nu dai de bucluc. Dar problema principala in Romania comunista era ca nu stiai de cine trebuie sa te feresti, caci peste tot misunau „baietii cu ochii albastri”, chiar in cele mai neasteptate locuri, asa cum mentioneaza si autorul: „Nici nu-ti trecea prin cap cine scria note infomative. Cateodata unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni si oameni de incredere.”
Lucrand intr-un domeniu deosebit, de mare insemnatate pentru economia nationala a tarii, Ovidiu Creanga a intrat in contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucrati” si „vizati” in chip deosebit pentru ca aveau de-a face cu strainii, ceea ce pentru omul de rand, nu prea se punea problema. Fotografiile document care insotesc textele sunt foarte edificatoare. Aflam franturi din istoria Scotiei, cu povestea Mariei Stuart, si chiar ni se ofera reteta fabricarii whisky-ului, istoria Angliei si a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceausescu in Anglia, cand a fost plimbat de regina Elisabeta cu trasura regala si cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceausescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.
Ovidiu Creanga se intoarce insa cu povestirile lui picante, spumante, antrenante si in Piata Matache Macelaru ori in Piata Ferentari, unde puteai gasi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult sarm ne povesteste peripetiile avute in urma unui accident auto cand a lovit un tigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca sa dreaga lucrurile la spital pana ce acesta s-a vindecat.
O cotitura hotaratoare in viata autorului a fost aceea cand s-a hotarat sa emigreze in Canada, in anul 1982. Odiseea acestei „evadari” din spatiul concentrationar comunist ne-o relateaza in Capitolul III. „Canada. M-am hotarat, trebuie s-o iau din loc!” Nici in Canada autorul nu a scapat de securisti si a avut mult de furca din pricina unor note informative primite din partea unor romani, astfel ca a fost verificat ani in sir si a primit cetatenia abia dupa zece ani. Dezvaluirile pe care le face Ovidiu Creanga in legatura cu securitatea romaneasca sunt de-a dreptul socante.
In capitolul numit „Cautatorii de aur in Manitoba” aflam istoria foarte interesanta a comunitatii memonitilor, un fel de baptisti desprinsi din Biserica Romano-Catolica, oameni de o inalta tinuta morala crestina, „poate un pic cam habotnici” – cum ii descrie autorul. De asemenea, aflam istoria fratiei hutteriste, dupa numele conducatorului cogregatiei Jacob Hutter, tot ramura desprinsa din catolicism, oameni care au pus toate bunurile in comun si traiesc ca in comuna primitiva, precizeaza Ovidiu Creanga. Primii doi ani petrecuti in Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru ca nu poseda inca „experienta canadiana”. Dar aici gaseste un om de isprava care garanteaza pentru el si astfel isi pune o afacere pe picioare. Autorul ne da si retete „Cum poti ajunge capitalist in Canada” .
Al IV-lea Capitol al cartii este dedicat „Portretelor” si se intinde pe aproape o suta de pagini. Autorul face portretul fizic si moral al unor persoane pe care le-a intalnit si cu care a colaborat in viata, in total 14 portrete. Printre aceste portrete se afla si cel al lui Vasile Sasu, „Baiatul cu ochii albastri”. Nu o data, autorul afirma: „Tare ma tem ca de aceasta plaga numita Securitate inca nu am scapat” – ceea ce spune totul in legatura cu simtamintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru intamplari hazlii si nu prea, petrecute sau aflate de la altii, in legatura cu aceste personaje. Printre ele se afla si portretul Elenei Ceausescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezinta in culori prea atragatoare. Dupa chibzuiala multa, el hotaraste sa astearna pe hartie unele intamplari legate de ea si de conducatorul tarii timp de 25 de ani: „M-am temut sa nu fiu acuzat ca acum dau si eu «lovitura magarului» unei fiinte ce nu mai este in viata si care nu se poate apara. Totusi, deoarece eu ma numar printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care impreuna cu sotul ei, Nicolae Ceausescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotarat sa astern pe hartie cate ceva care sa o zugraveasca asa cum era aceasta fiinta ce a facut atata rau tarii noastre, in general, si mie personal, in particular.”
Cele relatate de Ovidiul Creanga se refera la un aspect mai putin cunoscut de marele public si anume de perioada in care ea a intrat in Institutul de Cercetari Chimice ICECHIM „ca simpla laboranta, pentru ca, dupa o perioada, sa termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebra, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice in Romania (impreuna cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) si terminand cu, culmea impertinentei, atribuindu-si titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvaluirile la acest nivel continua si in paginile urmatoare sub titlul: „Cum isi lua „savanta” titlurile stiintifice”. Ovidiu Creanga, cu un pragmatism specific firilor prea putin inclinate spre lirism relateaza in amanunt, faptele cum au fost si nu se preocupa sa le infrumuseteze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMA SI M-AM RACORIT.”
A crede, insa ca volumul „Cu si fara securisti” este alcatuit in spirit revansard fata de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, si l-a determinat sa emigreze, este eronat. Autorul respecta adevarul si, dupa parerea noastra, nu inventeaza nimic si nici nu merge cu tribulatiile mai mult decat trebuie. Cartea se inscrie in categoria (daca o fi aceasta categorie!) memorialistica documentara si cititorul afla fel si fel de informatii care ii pot fi utile candva. Fie si despre istoria si geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gandul nu va putea calatori.
Ovidiu Creanga face parte din spita scriitorilor humoristi care nu fantazeaza, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muscatoare dar indreptatoare de moravuri, precum moralistii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurata, cu amintiri si intamplari fascinante, romanesti si de „peste apa” – peripetiile proprii dar si ale altora, care starnesc rasul sanatos, ingaduitor, nostalgic, duios, dar si dezaprobator fata de unele situatii neplacute, luand pozitie, asa cum ii sta bine unei scrieri contemporane adevarate.
Cezarina ADAMESCU
26 ianuarie 2011
ORIZONTURI DACO-ROMANE
De curand a aparut, la Cluj-Napoca, cel de-al III-lea volum al lucrarii intitulate „Orizonturi daco-romane” a cunoscutului arheolog si dascal, academician prof. dr. Dumitru PROTASE. Lucrarea cuprinde 37 de articole si studii pe care autorul le-a publicat de-a lungul timpului in tara sau peste hotare, consacrate trecutului nostru daco-roman in perimetrul carpato-danubian. Reamintim ca volumele precedente au aparut in anii 1995 si respectiv 2005, bucurandu-se de o calduroasa primire in cercurile academice si stiintifice din intreaga tara, avand in vedere abordarile incitante si gradul de noutate pe care il oferea celor interesati.
Si acest nou volum, asa cum ne avertizeaza autorul insusi in Prefata lucrarii sale, este, asemenea celor anterioare, structurat pe aceleasi principii si utilizeaza aceeasi grupare a materialelor publicate. In acest sens, studiile cuprinse in aceasta carte sunt structurate pe capitole ca „Dacia independenta”, „Dacia romana”, „Dacia post-romana” si „Varia.”
Deoarece, asa cum precizam, in aceasta lucrare sunt cuprinse articole publicate in tara si peste hotare, o mare parte din texte sunt nu numai in romana, ci si in limbi ca engleza, franceza, germana si maghiara, oferind astfel si unor specialitti sau cititori straini posibilitatea de a lua la cunostinta despreb rezultatele cercetarilor ca si despre descoperirile facute de neobositul universitar si arheolog acad. Dumitru PROTASE. Autorul, demn continuator al lui Vasile PARVAN, aduce, prin lucrarea de fata, in atentia istoricilor, dar si a publicului obisnuit numeroase elemente, date si dovezi extrem de utile in intelegerea trecutului nostru daco-roman, de pe o arie extrem de extinsa, cu cercetari intreprinse atat pe intregul teritoriu Transilvan cat si in afara acestuia.
Observatiile academicianului prof. dr. Dumitru PROTASE, sustinute de date rezultate in urma unor sapaturi si cercetari minutioase, dar si a unei adecvate cunoasteri a lucrarilor stiintifice consacrate acestei tematici, aduc contributii noi, extrem de interesante atat in ceea ce priveste prezenta propriu-zisa a romanilor in spatiul carpato-danubian, cat si a altor semintii aflate in contact sau relatii cu aceste teritorii. Se refera in acest sens la invazia carpilor in anul 242 in Dacia, probleme ale crestinismului la gotii din transilvania, crestinismul la daco-romani inainte de venirea slavilor, fondul lexical dacic si semnificatia lui in limba romana etc.. Academicianul Dumitru PROTASE, continuand o indelunga si prodigioasa activitate de cercetare, aduce competente si pertinente clarificari legate de zone sau subiecte incerte sau controversate, recurgand exclusiv la o argumentatie stiintifica elevata si eliminand din demersul sau stiintific orice ingerinte propaganditice sau politice.
Astfel, domnia sa ajunge la concluzia ca „Teoria lui Roesler nu s-a nascut din motive stiintifice, ci din motive politice”, sau dezvaluie „adevaruri fundamentale in istoria romaneasca. Permanenta si continuitatea in tinuturile de la Dunare si Carpati”. Academicianul prof. univ. Dumitru PROTASE nu este robul exclusiv al materialelor arheologice descoperite caci, pentru a-si demonstra asertiunile, recurge si la argumente de ordin lingvistic sau lexical care, coroborate cu vestigiile arheologice, intregesc in mod fericit tabloul trecutului nostru daco-roman, in acest spatiu.
Am mai remarcat o trasatura exceptionala a demersului sau stiintific si anume, faptul ca academicianul Dumitru PROTASE evita abordari subordonate unor scopuri conjuncturale, chiar daca de buna credinta, si are capacitatea sa deceleze intre faptul istoric si interpretarile interesate sau justificate de o anumita orientare de circumstanta. Fiecare dintre abordarile domniei sale dincolo de competenta indiscutabila a specialistului, degaja o dragoste netarmurita fata de trecutul nostru istoric, dar si o incredere extrem de tonica, mai ales in acest context de criza complexa, in viitorul tarii noastre.
Peste cateva zile, mai exact la 1 februarie a.c., distinsul academician prof. univ. dr. Dumitru PROTASE, rectorul Universitatii Populare Cluj-Napoca, va implini frumoasa varsta de 85 ani. Este un prilej de a-i adresa nu numai felicitari pentru aceasta recenta carte exceptionala, ci si sincere urari de viata lunga si cu sanatate, rodnica in noi viitoare lucrari fundamentale in domeniul pe care il ilustreaza de decenii in mod stralucit.
Dr. Dan BRUDASCU
LA CLUJ, DIN PACATE, MASURILE LUATE DE FORTELE HORTHYSTE IS MAI PUTERNICE DECAT ADEVARUL ISTORIC!
De mai multe saptamani, elita culturala si stiintifica a Clujului este puternic starnita, si pe buna dreptate, de faptul ca, dupa incheierea lucrarilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut in tara si peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, opera a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici in anul 1902, intr-un moment de maxima afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice pret si prin orice mijloace a romanilor si a tuturor minoritatilor etnice si lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuza sistematic repunerea placutei cu textul scris al marelui istoric si savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea ca regele Matei a fost „Biruitor in razboaie, invins numai la Baia de propriul sau neam, cand incerca sa invinga Moldova nebiruita”.
Cei mai importanti istorici si oameni de cultura clujeni de azi considera decizia nereamplasarii acestei placi drept o sfidare samavolnica a adevarului istoric, inca un afront adus istoriei noastre nationale si, prin interventii publice pertinente, solid argumentate stiintific, cer sa nu se admita aceasta incalcare nepermisa a legii. Fapt surprinzator, reprezentantii unor institutii cu atributii clare in privinta protejarii si conservarii monumentelor si siturilor istorice, inca marcati de propriile frustrari sau poate din ignoranta, sunt de cu totul alta parere(1).
Reamintesc, inclusiv pentru stiinta celor vizati mai sus, ca in primii ani dupa Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de oameni politici romani care au vazut in monumentul dedicat lui Matei Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei unguresti si au sugerat demontarea si eventual mutarea lui in alta parte, date fiind sensibilitatile deosebite ale relatiilor romano-ungare in orasul Cluj. Intre noile locatii sugerate atunci s-a numarat zona din apropierea Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerata mai potrivita pentru evocarea intregii familii nobiliare cu o contributie majora la salvarea si dezvoltarea regatului maghiar. S-a sustinut atunci ca acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului intr-un mijloc de perpetuare a agresivitatii absurde dar constante a propagandei revizioniste hungariste si s-ar putea atenua tensiunile interetnice existente in zona Clujului. In plus, au observat contestatarii liberali ai monumentului, acesta nu promovaintrutotul adevarul istoric, incercand sa sugereze ca steagurile moldave ar fi fost cele aplecate in fata regelui maghiar, in realitate invins si umilit de bravii osteni moldavi. Liberalii, daca nu ma insala memoria, au intentionat, asadar, demontarea intregului monument.
In aceasta disputa destul de puternica a intervenit decisiv si marele istoric si savant Nicolae Iorga. In opinia sa, ar fi fost o impietate demontarea lui, un afront adus acestui important si luminat rege maghiar, nascut din parinti romani, nu in Ungaria, ci in mijlocul propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit sa recunoasca falsul grosolan pe care urmareau sa-l perpetueze, prin acest monument, initiatorii lui, nimeni altii decat cercurile anti-romanesti de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a amplasat, pe soclul monumentului, placuta cu textul propus de istoricul si savantul roman. Fiind adversare de moarte ale adevarului, autoritatile horthyste de ocupatie au decis, in 1940, indepartarea placutei respective, neputand tolera perpetuarea adevarului istoric ca, la Baia, oastea maghiara, condusa de regele Matei Corvin, a fost infranta de bravii osteni moldoveni, iar regele, in mod umilitor, a fost nevoit sa fuga de la locul confruntarii militare.
Din pacate, avand in vedere ponderea coplesitoare a elementului maghiar in randurile structurilor politice comuniste, care au preluat puterea dupa 6 martie 1945, dar care, beneficiind de implicarea si sprijinul fortelor sovietice de ocupatie, au continuat, cu frenezie, multe dintre orientarile extremiste ale fortelor de ocupatie horthyste, nici un istoric sau oficial roman nu a indraznit sa ceara repararea necesara si reamplasarea acestei placute. Aceasta situatie s-a perpetuat pe toata durata regimului comunist, date fiind pozitiile de conducere importante detinute, la nivel central si local, de elementele comuniste unguresti, in partid, militie, dar si in structurile Securitatii.
Abia in 1992, la sugestia si insistentele unor istorici si cercetatori clujeni, primul edil ales, nu numit, dupa lovitura de stat din decembrie 1989, a decis reamplasarea acelei placute. Acest lucru s-a facut cu mult tam-tam si cu inutile valuri, avand in vedere faptul ca, din pacate, cozile de topor nu au disparut din randurile romanilor, iar pentru multi afirmarea istoriei nationale si a demnitatii propriului popor e un fapt condamnabil, de neiertat.
In pofida eforturilor(2) disperate ale unor forte revizionist revansarde, placuta a ramas pana in momentul demararii lucrarilor de reparare a monumentului. La incheierea acestor lucrari, insa, executantii au uitat sa reamplaseze placuta. In schimb, la comanda finantatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei cununi aurite de lauri in jurul fruntii regelui. Deci, de doua ori s-a incalcat legea. Dupa stiinta mea, nicaieri in lume, la repararea unui soclu nu se umbla la structura propriu zisa a unei lucrari artistice. Acest kitsch ordinar si de prost gust, dictat de fortele revizioniste de la Budapesta, i-a lasat, insa, indiferenti pe „specialistii” clujeni in materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru ei, se pare, legale sunt doar masurile dispuse de autoritatile horthyste de ocupatie care, cu samavolnicie, au indepartat placuta cu textul istoricului Nicolae Iorga(3). Prin urmare, din ignoranta si rea credinta, ei sustin ca acest text intregitor al grupului statuar, potrivit fortelor horthyste si ale sustinatorilor lor de azi, nu este binevenit si nu mai trebuie reamplasat.
In atari conditii, daca se va permite, conjunctural, ca acest monument sa slujeasca doar promovarii unor interese de tip revizionist si revansard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele marete ale acestui stralucit si luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispretului fata de istorie si adevar de catre forte ce n-au incetat sa viseze la refacere Ungariei Mari. Iar pana atunci, la mentinerea tensiunilor si neincrederii reciproce dintre romani si unguri in spatiul transilvan. Iata de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local si central sa dispuna indepartarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, simbolizat de coroana aurie pusa, neinspirat, pe capul regelui, dar si reamplasarea neintarziata a placii cu textul istoricului Nicolae Iorga. Tocmai pentru respectarea istorie noastre nationale si a adevarului!
In caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor in anii 20 ai secolului trecut, sa se mai gaseasca, candva, alte forte, care sa pledeze fie pentru demolarea completa a acestui grup statuar(4) fie pentru mutarea lui definitiva intr-un loc in care sa aduca mai putine beneficii iredentismului revizionist si revansard si sa nu mai incurajeze manifestarile ce aduc atingere demnitatii acestei(5) tari.
——————————————————————–
(1) Datorita unui comportament cu totul nejustificat, prin neimplicarea, datorata poate altor interese sau totalei lor incompetente, dupa 1990 au disparut sau au fost mutilate o serie de monumente de patrimoniu deosebit de valoroase, fara ca reprezentantii respectivei comisii sa fi manifestat un minim si decent interes. Ei prefera sa se lamenteze pe la asa zise colocvii stiintifice, dand, cu lasitate, vina pe cu totul alte persoane, in general pe edilii orasului sau pe reprezentantii fortelor politice. Dovedind o comoditate vecina cu incompetenta sau chiar lasitatea unii din acesti asa zisi specialisti uita ca, atunci cand a fost cazul, nu numai ca nu s-au implicat, nu au propus variante alternative sau solutii mai potrivite, dar au preferat sa taca chitic sau sa se angajeze in dispute orgolioase, de pe pozitii si raspunzand unor comenzi sau interese partinice, nicidecum cu argumente de stricta specialitate si juridice. Sa ne mai miram atunci de kitschurile nenumarate, aparute dupa 1990, care slutesc si aduc atingere prestigiului cultural al acestui important oras sud-est european.
(2) Ma refer, in acest sens, atat la numeroasele procese, interventii la organele centrale, dar si la o rusinoasa campanie de presa, desigur, cu concursul unor „ziaristi” atrasi de mirajul castigului ieftin, inclusiv a unor eventuale burse Soros. Fara pic de cultura, fanatizati de diverse interese politice, manipulati grosolan de cercuri interesate, care, nu o data, ii si finantau pe masura sau le ofereau diverse avantaje, materiale, financiare sau de alta natura – inclusiv promovarea in functii bine retribuite, acesti ziaristi au preferat sa faca jocul unora sacrificand minimul respect fata de istoria noastra nationala si adevarurile ei.
(3) Desi, din punct de vedere politic, Nicolae Iorga ilustreaza orientarea politica nationalista in Romania interbelica, textul lui nu are nici o conotatie politica, urmarind exclusiv slujirea si afirmarea adevarului istoric. Prin urmare, repunerea acestei placute nu aduce servicii vreunei forte sau orientari politice, dar este necesara pentru a reafirma respectul fata de istoria si demnitatea acestui popor.
(4) Asa cum s-a intamplat, la Brasov, dupa al II-lea razboi mondial, cu un alt grup statuar aflat in slujba propagandei agresive unguresti.
(5) Personal, gasesc complet neinspirata invitarea la Cluj-Napoca, pentru reinaugurarea monumentului, a actualului prim ministru maghiar, Viktor Orbán, unul dintre cei mai neimpacati dusmani ai poporului roman, promotor al nerecunoasterii Trianonului, dar si al refacerii Ungariei Mari!
Dr. Dan BRUDASCU
Cluj-Napoca
15 ianuarie 2011
161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFARULUI
Toate generatiile au ca datorie sacra sa transmita mai departe ideea ca Eminescu este, a fost si va ramane cel mai mare poet al nemului sau. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al romanilor, George Calinescu. De ce aceasta dorinta, acest indemn al sau? Pentru ca Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a nascut in vremuri de prefaceri spirituale, politice si economice, ci si sufletul insusi al poporului sau, chintesenta gandirii sale, dar si a lumii intregi, a fost sufletul impovarat de patima pentru dreptate, adevar si frumos, acele valori perene ale civilizatiei umane.
Eminescu este oricand actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decat oricare el are intuitii de geniu, are taria expresiei poetice care poate fi comparata cu cea a diamantului. Daca azi scoala in general pare ca si-a incheiat misiunea, pentru ca elevii nu admit sa mai fie indrumati de mentori care le cer sa memoreze papagaliceste totul, dar acest lucru e reclamat si in alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de invatamant, vezi scrierile lui Ion Creanga, „Amintirile” sale despre ceasloave si formele pronumelor personale, scrieri din epoca moderna, daca azi elevii si profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu inseamna ca versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate in comentarii care par sofisticate si nesuferite pentru ca impun aceeasi metoda a memorarii; azi, ca si ieri, ca si maine, Eminescu este al nostru, al romanilor, dar e deopotriva al tuturor oamenilor de pe aceasta planeta, altfel de ce o indianca celebra, Amita Bhose ar fi avut atata daruire pentru opera sa, pentru intelegerea legaturii spirituale dintre India si Eminescu, dintre Tagore si Eminescu, dintre Budha si Eminescu.
O soarta de om deplin al culturii romane cum il caracteriza filosoful Constantin Noica, o soarta deloc favorabila pentru ca marile spirite nu au vocatia adaptabilitatii intr-o lume predominata de rau, copilului Eminescu i-au harazit astrele si ursitorile sa invete devreme limba lui Goethe, a lui Heine si Schiller, a lui Shopenhauer, Kant si Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernauti cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atat si prin viata sa si prin moartea care i-a deschis adolescentului portile cugetarii si ale poeziei elegiace.
Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de munca, alaturi de trupe de teatru ale unor mari artisti romani ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingandu-l deci si permitandu-i sa cunoasca marile valori ale literaturii dramatice de care toata viata sa va fi atras. Anii petrecuti la Viena si Berlin, ani de studiu si de munca, au fost incununati de rezultate pentru ca, desi nu a obtinut titlul de doctor in filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, asa cum proiectase mentorul sau Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce stia el cel mai bine, neintrecut de nimeni, poetul nepereche.
A tradus din opera lui Kant, a tradus un dictionar german-sanscrit, voind sa creeze unul roman-sanscrit, a inceput scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presa mai ales, pentru ca daca i s-ar intocmi o carte de munca post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce inseamna nu neaparat ca era sarac, dar nici bogat, era un om de conditie modesta, dintr-o familie apartinand clasei sociale de mijloc a Romaniei, a Modovei la nastere, apoi a Romaniei din timpul lui Cuza si a lui Carol I.
A lucrat ca sufleor, ca si copist, ca secretar de agentie diplomatica a Romaniei la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iasi, ca profesor de logica la Institutul Academic de la Iasi, ca revizor scolar, ca ziarist si redactor-sef, pentru ca pe de o parte trebuia sa lucreze ca sa aiba din ce trai ca orice om, pe e alta parte aceasta era vocatia sa de om al literelor, al studiului cartilor, indeletnicire placuta, dar atat de nefolositoare dupa unii.
Nu i-a dat nimeni premii, nici nu si-a dorit, nici pomana nu voia de la nimeni, invatat de mic cu munca si cu lipsurile, nu a huzrit si nici nu a cheltuit banii aiurea prin carciumi, el a citit si a scris, a trudit pentru a intelege sensul existentei sale si a fiecaruia din noi ca indivizi si ca apartinatori ai poporului nostru, a trudit pentru a intelege si explica si altora sensul trecerii noastre prin viata si lume si ce trebuie sa facem ca acesta trecere sa fie una morala si demna.
Cum a murit, care a fost cauza mortii sale e atat e neimportant in contextul intelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifianta, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunosti cauza. Asemanarea lui cu Iisus nu e o blasfemie daca vom crede in teoria conspiratiei, a atentatului politic, daca avem acest curaj pentru ca nu prea il avem, preferam sa spunem ca a murit de sifilis sau de extenuare psihica datorata faptului ca nu stia sa traiasca echilibrat. Oare? Candva poate va fi cineva care sa elucideze si acest mister pe baza de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu ramane Eminul nostru iubit, eminenta nostra cenusie, etalonul de frumusete, adevar si dreptate pentru poporul nostru, reincarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmas al unui turc, Emin efendi sau Luceafarul sau poetul nostru drag, al tuturor.
Prof. Gigi STANCIU
Constanta
15 ianuarie 2011
PRESEDINTI SI INTELECTUALI MOLDO-VALAHI
Rectorul Universitatii din Cluj-Napoca, prof. dr. Andrei Marga, constata esecul statului, presedintelui si al intelectualilor cu prilejul decernarii titlului de doctor h.c. la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia. (Anexa) Dezorientarea si duplicitatea, dezastrele au la moldo-valahi traditie. De aceea, pentru a intelege mesajul prof. Marga si a precedesorilor sai, sa vedem, care-i menirea intelectualilor, de ce presedintii, intelectualii moldo-valahi sunt condamnati la o cultura de anonimat si care sunt perspectivele dupa aderarea la normele si valorile europene.
La origine intelectualii, singurii care stiau sa scrie si citeasca, aveau rolul de a transmite vointa Faraonului, Imparatului, Regelui, a celui de Sus, poporului. Adica era un emitator puternic si o multime de difuzoare, de intelectuali, care transmiteau mai departe vointa Stapanului terestru sau/si celestru. Nici nu se punea problema ca ei sa aibe un mesaj propriu. Intelectualii erau simple unelte.
In Sfantul Imperiu Roman intelectuali erau preoti ai Papei sau administratori ai Imparatului, pana cand principii germanii ies din Biserca Sf. Petru si se retrag in temple si case de rugaciuni. De atunci protestantii refuza mesajul Romei, au distrus Sf. Imperiul si facut posibila Revolutia Franceza, care nu a acceptat nici pe Papa, nici pe Dumnezeu, numai pe zeita Ratiunii. Astfel apar intelectualii liberi, atei, masoni etc., care ne transmit, comenteaza mesajele Ratiunii, Stiintei, Democratiei, Progresului. Aceasta credinta, religie tehnico-stiintifica, este la ora actuala dominanta si are inca mare viitor. De ea se folosesc si intelectualii ortodocsii pentru a eluda imperativul refacerii unitatii crestine si al legitima pe Presedinte ca european, democratic, liberal si alte etichete de conjunctura.
Programului de emancipare nationala si sociala este formulat de Scoala Ardelena, de intelectuali formati la Roma, de Biserica Unita greco-catolica. Incercarea moldo-valahilor de a trage spuza pe turta lor, de a fi ei initiatorii si model de urmat, e fals si nu poate decat esua, dupa cum ne demostreaza Eliade, Watson si Marga. De netagaduit este insa si faptul ca Biserca Unita, dupa episcopul Bob, a acceptat linia maghiara, n-a trecut Carpatii si a fost lichidata apoi in Lagarul ortodoxo-comunist, dupa Cortina de Fier. Ideea Unirii este a Scolii Ardelene, fapta este a moldo-valahilor. Asta creeaza confuzie.
Roma i-a ajutat mereu pe romani, la Unirea lui Mihai Viteazul 1600, Unirea cu Roma 1700, Unirea lui Cuza 1859, Marea Unire 1918, Unirea cu UE 2007, dar de fiecare data fortele potrivnice greco-pravoslavnice, maghiare, masone sunt mai puternice si incercarea de emancipare nationala esuiaza iar conducatorii si intelectualii moldo-valahi sunt condamnati la duplicitate si lasitate. Pe de o parte comandamentului greco-pravoslavnic ii obliga sa refuze idea Scoalii Ardeleane, pe de alta parte ei vor sa fie acceptati ca sarea pamantului si pe deasupra sunt obligati sa satisfaca si toate mofturile apusene, tot catalogul asa zis politic corect, dictat de credinta tehnico-stiintifica si relativitatea adevarului.
Mai mult decat atata, spre deosebire de intelectualii din vest, care de o mie de ani sunt ai Papei, Imparatului, Nobililor, Oraselor, Proletarilor etc. moldo-valahi nu au cunoscut o evolutie similara. Ei au un singur far calauzitor, semnul lui Dumnezeu pe pamant: Fanarul, Voda, Domnul, Regele, Secretarul General PCR, Presedintele. Intelectualii sunt purtatori lor de cuvant si sunt candamnati ca si Stapani lor a o cultura de anonimat. Capul plecat, sabia nu-l taie!
In acest context este clar ca nu intelectualii sunt cauza, ci simptomul bolii cronice de care sufera presedintii moldo-valahi. Pestele de la cap se impute. Pe de o parte ei refuza unirea cu Roma, Scola Ardelena, pana a o rastalmacii in contrarul ei. Din catolica e facuta in manualele de scoala, masonica, iluminista. Pe de alta parte mimetismul lor pro-vestic este vizibil si neconvingator atata timp cat Biserica Unita este periferizata si ei se folosesc in comunicarea cu apusul de paleative – curente culturale occidentale, masoni, maghiari, evrei – in speranta ca se va accepta un Presedinte ortodox moldo-valah duplicitar acompaniat la tambal de o intelectualitate dupa chipul si asemanarea sa.
Un element nou in lipsa de comunicare dintre est si vest, in ceatza asta dintre moldo-valahi si Europa, este libertatea de expresie si relativitatea adevarului, surogate ale credintei tehnico-stiintifice ale omului modern ateu, dar obedient Zeitei Ratiunii. Acuma cu liberatea de expresie, intelectualul a devenit si emitator, desigur unul mult mai slab dacat al vechiului Stapan laic sau religios, si comunicator. In numele cui vorbeste el? Al umanitatii? Inainte de a gasi un raspuns plauzibil constatam o inflatia de informatii, care se transforma in gunoi informational. Iar dupa ce s-a proclamat relativitatea adevarului, ca singura forma politic corecta a discursului public, a urmat imediat dictatura relativitatii adevarului. Politic corect este o politie intelectuala aproape secreta, care veghiaza ca cei neconform cu ipocrizia la moda sa fie sanctionati si lichidati.
Ateismul comunist si idealurile Revolutiei Franceze nu pot inlocui insa lipsa de comuniune dintre ortodocsi si Roma, cum s-a incercat quasi rational in timpul dictaturii de dezvoltare ortodo-comunista si ecumenismului Razboiului Rece, pana la Revolutia de Craciun din anul 1989. Cu toate astea, plus falimentul irevocabil greco-ordodox din Europa, presedintii si intelectualii moldo-valahi continua inca linia veche de aproape un secol, care a produs atata nenorociri si este deja evident pentru toata lumea, ca duce intr-o fundatura.
In ciuda tuturora, vizita la Bucuresti in anul 1999 a papei Ioan Paul II, care a dechis larg portile Europei tuturor romanilor, si mai ales cea mult asteptata a papei Benedict XVI in Romania, poate schimba paradigmele moldo-valahe. Pentru ca tot asa cum la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia participantii vroiau crearea unui stat national unitar, o mare dioceza a Romei si in felul acesta depasirea statutului de tolerati in Europa, aceiasi speranta o au in continuare ardelenii si banatenii, milioanele de romani din Uniunea Europeana. Cat timp mai pot ramane presedinti si intelectuali moldo-valahi surzi si orbi la interesul national si european?
Prof. Dr. Viorel ROMAN
Consilier academic la Universitatea din Bremen
DECEMBRIE IN ROMANIA
Pentru mine‚ „strainul”, care nu am mancat salam de soia, dar mananc paine de instrainat, de emigrant de 30 de ani, sosirea acasa, in Romania mea natala, imi da o stare psihica deosebita, personala. Nu am sa descriu simtirile si trairile pe care le am pentru a nu da apa la moara railor sa comenteze ca fac parada. Nu am facut parada, parade in viata mea, nu am avut de ce si nici pentru ce sau cine. Dar imi place sa privesc paradele lumii, cu atentie, si mai ales pe cei ce le pun la cale, le conduc. Paradele, formate spontan sau dirijate, izbesc direct simturile prin coloratura si zgomotul lor, dar in spatele acestui spectacol se ascunde esentialul: stare social si psihica a indivizilor, a colectivitatii. Pe aceasta din urma, o privesc cu luare-aminte ca sa percep, cu mintea mea, in ce stare psihica se afla conationalii mei, ce idei ii framanta si ii calauzesc in comportamentul lor.
Parada romanilor, in acest Decembrie, are o parte spontana de zgomot si lumini, de claxoane si faruri de masinii care mai de care, plus altele si una indirecta, majora, ce exprima jalnica lor stare psihica „Asta-i situatia si nu se mai poate face nimic! Nu mai putem face nimic! S-a terminat!”. Prapastioasa resemnare, nenorocita gandire, ai impresia ca toti sunt desprinsi din ciobanul moldovean al Mioritei! Nimeni nu mai vrea sa lupte in societate cu dominantii care-i intoxica cu halucinogene idei, ideologii in mass-media, ii umilesc si batjocoresc, ii asupresc prin manipulare si forta. Majoritatea romanilor au imbratisat un neomioritism ortodox: vad, percep starea de fapte, ii avertizeaza pana si mioritele, dar ei accepta blazati si se duc la biserica, duminica, acum dupa 1989! Doamne ajuta-ne, ca noi stam cu mainile incrucisate. Si in vremea aceasta, in acest Decembrie, in Romania se canta, cu nonsalanta si-n mare veselie o parodie caustica dupa balada populara Miorita. Balada incepe tot pe gura de rai, tot cu trei ciobanei cu turmele lor, dar cel ungurean este „de la Covasna” si o miorita personala, informatoare din Covasna, il avertizeaza ca ceilalti doi, de data asta vranceanu si moldoveanu, vor sa-l omoare sa-i ia turma. Ce face ciobanul din Covasna? Ce era normal: se apara! Nu se roaga la stele reci! Cum se apara? Ii pandeste la cotitura si loveste ; spargandu-i capul la unu si rupandu-i coastele la celalalt. Clar, dar oare cei ce rad si aplauda aceasta parodie usturatoare, au inteles mesajul?
„Nu mai muriti de grija maghiarilor’’ ne sfatuieste Adrian Halpert, director editorial al Cotidianului Adevarul, in articolul sau referitor la pretentiile celor din Secuime, care acum, sfatuiti si sprijiniti de Budapesta, fac trecerea etnica de la fosti secui la viitori maghiari si nu mai vor sa auda si sa vada nimic romanesc in jurul lor, pe o raza de la Miercurea Ciuc la Balaton! Adrian Halpert tine cu argumente la drepturile secuilor, pentru ca secuii au numai drepturi in Romania, obligatiile lor constitutionale au fost desfiintate de globalismul si multiculturalismul directorului editorial, care scrie ca nu vine sfarsitul lumii, ca nu ne iau ungurii Ardealul si nu dezmembreaza Romania daca le dam tot ce vor si cer secuii. Mare democrat Halpert al nostru, oare nu se duce, putin, in Israel sa le spuna si israelitilor: „Bai, acestia, nu mai muriti de grija palestinienilor, a musulmanilor! Da-ti jos zidurile de beton ale discriminarilor, ridicate in secolul XX dupa model sovietic, si claditi moschei in loc, ca bate multiculturalismul la poarta voastra”. Hai, Halpert draga, fii om odata!
Tot in acest timp, Laszlo Tokes, facut europarlamentar de Traian Basescu, a tinut o predica iredentista celorlalti europarlamentari cum, ca, Intai Decembrie – Ziua Nationala a Romaniei – este zi de doliu pentru maghiari, carora le-a fost rapita Transilvania de catre romani prin Tratatul de la Trianon din 1920. De unde reiese ca romanii sunt rapitori si ungurii porumbeii pacii si democratiei in lume. Si cum, europarlamentarii romani habar nu au de istorie si nici personalitate cat a ciobanului din Covasna nu au, au tacut malc, lasand impresia ca Laszlo Tokes are dreptate si ziua nationala a Romaniei ar trebui desfiintata iar Transilvania restituita cu scuze si despagubiri lui Laszlo Tokes! Tokes, asta e ca un scai agatat la curul oii ciobanului de la Covasna, ii merge bine, ii e cald acolo.
Si totusi s-au gasit romani care sa-i dea replica, prin argumente istorice irefutabile. Am citit articolul „Rusine” al domnului Serban Radulescu-Zoner, istoric, membru al Asociatiei Internationale de Istorie Contemporana de la Geneva, fost detinut politic, care pe langa faptul ca l-a dezaprobat cu dovezi istorice pe iredentist a vorbit despre rusinea mass-media bucurestene, in special a posturilor de televiziune care nu au omagiat marele eveniment national la inceputul lui Decembrie. Nu s-au facut nici macar referiri istorice, nu s-au adus elogii celor ce au luptat si s-au sacrificat pentru Unirea cea Mare si Fireasca, nu s-au pomenit eroii neamului din Primul Razboi Mondial. Seceta si desert in spiritualitatea si personalitatea guvernantilor si-a lefegiilor lor. Pleava bucuresteana!
Profesorul Ion Coja, unul printre putinii dar marii patrioti ai acestor vremuri anti-romanesti, a scris articolul „La Intai Decembrie” in care parcurge istoric evenimentul prin care granitele politice se pun astfel in acord cu granitele etnice scriind alternativ despre Romania si Ungaria in mod corect. Un articol foarte bun si ungurii stiu ca asa a fost si este, dar ascund adevarul, in timp ce majoritatea romanilor nu au cunostintele istorice necesare, pentru ca in ultimii 20 de ani au fost impiedecati si indepartati, prin toate mijloacele, sa-si invete istoria lor nationala, dar obligati sa invete holocaustul si sa-si puna cenusa in cap! Profesorului Ion Coja o personalitate cu demnitate academica si o dragoste de tara ferventa nu ii este teama sa sustina adevarul: in Romania de de azi se duce o politica de tradare nationala, care urmareste, printre altele, si depopularea Tarii, crearea unui vid demografic si cateva randuri mai jos scrie ca, in fruntea acestei actiuni anti-romanesti se afla presedintele Tarii. Cred, dar nu stiu cat o face din inconstienta si cat din slugarnicie fata de cei ce l-au cocotat ca presedinte. De altfel, acum in Romania se doreste, tot mai mult, suspendarea lui, fiind comparat cu Carol al Doilea. Buna comparatie!
Ajungand la istorie, in acest Decembrie, consemnez aparitia in librariile romanesti a volumului „Un secol cu Neagu Djuvara”, care este o personalitate rationala, perspicace, vioaie, subtila si sireata. Cartea lui mi-a fost companioana interesanta pe avioane (trei) purtandu-ma de-a lungul si latul lumii un secol, dar m-a interesat numai cum vede el prezentul. Il vede in totalitate, profund si corect, cu o luciditate impresionanta pentru un nonagenar. E profund deceptionat si revoltat, aratand vinovatii dezastrului romanesc inceput in Decembrie 1989 si numindu-i direct, criminali, pe Iliescu, Cozmarca, Hrebenciuc. Sunt mult mai multi, dar e un inceput de lista! Si inca ceva, intrebat de unde sa inceapa schimbarea in Romania are o sugestie corecta: cu procesul lui Ion Iliescu. Argumentele care le aduce pentru acest inceput sunt fara echivoc! Nu-l uita sa-l acuze dur nici pe Basescu Traian care a promis, bineinteles in timpul alegerilor, ca va deschide procese celor vinovatii de situatia nefasta din Romania. Dupa alegeri e mormant: stia ca deschiderea unui amplu proces lui Ion Iliescu il va aduce si pe el banca marilor acuzati.
Nu stiu daca asemenea procese vor avea lor, dar sunt convins ca Iliescu criminalul, debilul Constantinescu si ordinarul Basescu vor ajunge la groapa de gunoi a istoriei romanilor. Sa nu uitam ca acolo este si locul ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern, care si in acest Decembrie le-a transmis un mesaj, de Craciun, romanilor. L-am citit in cotidianul Adevarul, aceleasi banalitati stereotipe, cu o fotografie recenta. Pe pagina urmatoare era si o fotografie de cand era tanar rege, in uniforma militara si cu trei decoratii pe piept. Numai trei, dintre care una era cea primita de la Stalin, pentru ca i-a oferit Romania pe tava, gratuit ! Politically correct! Corect istoric ar fi fost sa i se publice si una cu decoratiile germane. Cu cea primita dupa cucerirea Odessei, de catre Armata Romana cu enorme sacrificii. Armata pe care, apoi, dupa 23 August 1944, a dat-o pe mana rusilor sa faca ce vrea cu Ea.
Daca actualii guvernanti de la Bucuresti devalizeaza sistematic Tara, fara sa fie impiedecati, opriti, judecati, unele elite, zise culturale, demoleaza sistematic, in scrisele lor, personalitatea si traditiile romanesti. Mircea Cartarescu este fruntas in aceasta intrecere anti-romaneasca. In ajunul Craciunului 2010 a publicat, in Evenimentul Zilei „O, ce veste kitschizata” ce este o persiflare la adresa crestinismului, religie majora a cetatenilor romani, cat si o batjocura triviala la adresa traditiilor romanesti la aceste sarbatori. Scrie despre romani: „…luand ca pretext un eveniment de mult uitat, petrec cateva zile siropos – idilice inconjurate de clisee si artefacturi de un kitsch jenant” (DEX: kitsch = termen ce desemneaza un lucru de prost gust). Mircea Cartarescu, nu-i prea inzestrat intelectual, este un scriitor comun cu o reclama exagerata, si de data aceasta ne demonstreaza si lipsa de bun simt civic. Daca vroia sa dea o lectie despre istoria crestinismului, trebuia sa-si aleaga alt moment si alte cuvinte, nu acum in ajunul Craciunului, in Romania, Tara pe care el o numeste, tiganeste, romanica in recentul sau volum „Frumoasele straine”, ceea ce a facut pe multi sa creada ca de fapt este tigan – tigan si la origine l-a chemat, de fapt, caldarescu…
Nu sunt toti ca caldarescu, mai sunt si de altfel, de exemplu Agustin Buzura, care scrie in revista sa, Cultura, un editorial „Tristeti de decembrie” de ti se rupe sufletul: „Statul fura cu nerusinare de la pensionari, militari, medici, profesori, copii si mame, ba chiar si din subventiile fostilor sportivi de performanta, dar nu raspunde de absolut nimic. Adevarat mare tristete cu furtul cu nerusinare! Schimbarile ar trebui sa inceapa cu furtul cu rusinare, asa, vreo 20 de ani, dupa care sa se treaca la furtul cu foarte mare rusinare…” Si mai scrie , fostul meu coleg de la clinicele clujene: „Chiar presedintele Romaniei a tinut sa ne atraga atentia ca statul nu trebuie sa fie responsabil de soarta fiecarui cetatean”. Adevarat, Basescu Traian a dat drumul si la acest porumbel discriminatoriu : de unii, statul lui, are grija sa nu-i judece ca fura Tara, pe altii ii lasa sa se descurce ca homelessi. Baciu Gusti, dragu’meu maramuresan, nu-l iarta pe Traian Basescu de cand l-o tapat de la ICR, unde o fo’ pus de Iliescu. Ala, da presedinte, tare l-o mai laudat Gusti al nost’, o zas ca-i om cu O mare! Oare tot parerea aceia o mai are?
Si parca toate astea nu mi-ar fi fost destule mie, „strainul”, sa-mi fac o imagine clara de ce se petrece in Tara si in data de 23 Decembrie 2010, a venit socul ingrozitor. Romanul Adrian Sobaru a protestat, cu pretul vietii sale, in public impotriva parlamentarilor, a regimului: aruncandu-se in gol de la balconul parlamentului, in momentul in care prim-ministru Boc si-a inceput discursul. Poporul roman a ramas incremenit o clipa. Prim- ministru, presedintele, guvernantii nici atat. Restul, pagini de cerneala sterile. Iar… eu am facut cale intoarsa in strainatate!
Corneliu FLOREA
Montreal, Canada
Decembrie 2010
LA CLUJ, DIN PACATE, MASURILE LUATE DE FORTELE HORTHYSTE IS MAI PUTERNICE DECAT ADEVARUL ISTORIC!
By Dr. Dan BRUDASCU
De mai multe saptamani, elita culturala si stiintifica a Clujului este puternic starnita, si pe buna dreptate, de faptul ca, dupa incheierea lucrarilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut in tara si peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, opera a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici in anul 1902, intr-un moment de maxima afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice pret si prin orice mijloace a romanilor si a tuturor minoritatilor etnice si lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuza sistematic repunerea placutei cu textul scris al marelui istoric si savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea ca regele Matei a fost „Biruitor in razboaie, invins numai la Baia de propriul sau neam, cand incerca sa invinga Moldova nebiruita”.
Cei mai importanti istorici si oameni de cultura clujeni de azi considera decizia nereamplasarii acestei placi drept o sfidare samavolnica a adevarului istoric, inca un afront adus istoriei noastre nationale si, prin interventii publice pertinente, solid argumentate stiintific, cer sa nu se admita aceasta incalcare nepermisa a legii.
Fapt surprinzator, reprezentantii unor institutii cu atributii clare in privinta protejarii si conservarii monumentelor si siturilor istorice, inca marcati de propriile frustrari sau poate din ignoranta, sunt de cu totul alta parere .
Reamintesc, inclusiv pentru stiinta celor vizati mai sus, ca in primii ani dupa Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de oameni politici romani care au vazut in monumentul dedicat lui Matei Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei unguresti si au sugerat demontarea si eventual mutarea lui in alta parte, date fiind sensibilitatile deosebite ale relatiilor romano-ungare in orasul Cluj. Intre noile locatii sugerate atunci s-a numarat zona din apropierea Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerata mai potrivita pentru evocarea intregii familii nobiliare cu o contributie majora la salvarea si dezvoltarea regatului maghiar. S-a sustinut atunci ca acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului intr-un mijloc de perpetuare a agresivitatii absurde dar constante a propagandei revizioniste hungariste si s-ar putea atenua tensiunile interetnice existente in zona Clujului. In plus, au observat contestatarii liberali ai monumentului, acesta nu promovaintrutotul adevarul istoric, incercand sa sugereze ca steagurile moldave ar fi fost cele aplecate in fata regelui maghiar, in realitate invins si umilit de bravii osteni moldavi.
Liberalii, daca nu ma insala memoria, au intentionat, asadar, demontarea intregului monument.
In aceasta disputa destul de puternica a intervenit decisiv si marele istoric si savant Nicolae Iorga. In opinia sa, ar fi fost o impietate demontarea lui, un afront adus acestui important si luminat rege maghiar, nascut din parinti romani, nu in Ungaria, ci in mijlocul propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit sa recunoasca falsul grosolan pe care urmareau sa-l perpetueze, prin acest monument, initiatorii lui, nimeni altii decat cercurile anti-romanesti de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a amplasat, pe soclul monumentului, placuta cu textul propus de istoricul si savantul roman.
Fiind adversare de moarte ale adevarului, autoritatile horthyste de ocupatie au decis, in 1940, indepartarea placutei respective, neputand tolera perpetuarea adevarului istoric ca, la Baia, oastea maghiara, condusa de regele Matei Corvin, a fost infranta de bravii osteni moldoveni, iar regele, in mod umilitor, a fost nevoit sa fuga de la locul confruntarii militare.
Din pacate, avand in vedere ponderea coplesitoare a elementului maghiar in randurile structurilor politice comuniste, care au preluat puterea dupa 6 martie 1945, dar care, beneficiind de implicarea si sprijinul fortelor sovietice de ocupatie, au continuat, cu frenezie, multe dintre orientarile extremiste ale fortelor de ocupatie horthyste, nici un istoric sau oficial roman nu a indraznit sa ceara repararea necesara si reamplasarea acestei placute. Aceasta situatie s-a perpetuat pe toata durata regimului comunist, date fiind pozitiile de conducere importante detinute, la nivel central si local, de elementele comuniste unguresti, in partid, militie, dar si in structurile Securitatii.
Abia in 1992, la sugestia si insistentele unor istorici si cercetatori clujeni, primul edil ales, nu numit, dupa lovitura de stat din decembrie 1989, a decis reamplasarea acelei placute. Acest lucru s-a facut cu mult tam-tam si cu inutile valuri, avand in vedere faptul ca, din pacate, cozile de topor nu au disparut din randurile romanilor, iar pentru multi afirmarea istoriei nationale si a demnitatii propriului popor e un fapt condamnabil, de neiertat.
In pofida eforturilor disperate ale unor forte revizionist revansarde, placuta a ramas pana in momentul demararii lucrarilor de reparare a monumentului. La incheierea acestor lucrari, insa, executantii au uitat sa reamplaseze placuta. In schimb, la comanda finantatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei cununi aurite de lauri in jurul fruntii regelui. Deci, de doua ori s-a incalcat legea. Dupa stiinta mea, nicaieri in lume, la repararea unui soclu nu se umbla la structura propriu zisa a unei lucrari artistice. Acest kitsch ordinar si de prost gust, dictat de fortele revizioniste de la Budapesta, i-a lasat, insa, indiferenti pe „specialistii” clujeni in materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru ei, se pare, legale sunt doar masurile dispuse de autoritatile horthyste de ocupatie care, cu samavolnicie, au indepartat placuta cu textul istoricului Nicolae Iorga . Prin urmare, din ignoranta si rea credinta, ei sustin ca acest text intregitor al grupului statuar, potrivit fortelor horthyste si ale sustinatorilor lor de azi, nu este binevenit si nu mai trebuie reamplasat.
In atari conditii, daca se va permite, conjunctural, ca acest monument sa slujeasca doar promovarii unor interese de tip revizionist si revansard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele marete ale acestui stralucit si luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispretului fata de istorie si adevar de catre forte ce n-au incetat sa viseze la refacere Ungariei Mari. Iar pana atunci, la mentinerea tensiunilor si neincrederii reciproce dintre romani si unguri in spatiul transilvan.
Iata de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local si central sa dispuna indepartarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, simbolizat de coroana aurie pusa, neinspirat, pe capul regelui, dar si reamplasarea neintarziata a placii cu textul istoricului Nicolae Iorga.
Tocmai pentru respectarea istorie noastre nationale si a adevarului!
In caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor in anii 20 ai secolului trecut, sa se mai gaseasca, candva, alte forte, care sa pledeze fie pentru demolarea completa a acestui grup statuar fie pentru mutarea lui definitiva intr-un loc in care sa aduca mai putine beneficii iredentismului revizionist si revansard si sa nu mai incurajeze manifestarile ce aduc atingere demnitatii acestei tari.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 