Doamne-Dumnezeule! Să consideri zgomot vocea lui Eminescu care vrea să verifice, în liniştea nopţii (când „luna pe cer iese-aşa sfântă şi clară”) muzicalitatea versurilor lui! Să ceri pe un ton disperat să te „scape” cineva de vecinătatea marelui poet, în loc să te bucuri că ai şansa nesperată să-l întâlneşti zilnic! Continue reading “Alex. Ştefănescu: Nicolae Breban şi nevasta lui Slavici”
Tag: Ion Slavici
Poetul descris de cei care l-au cunoscut. Eminescu batând mingea pe maidan, silit sa repete clasa a doua, apoi hamal (FOTO INEDIT)
În exclusivitate, fragmente din amintirile unora dintre cei care l-au cunoscut şi i-au fost aproape. Un portret inedit, puţin cunoscut, al poetul Mihai Eminescu. Însoţim textul de o fotografie inedită, practic necunoscută, a marelui poet.
Teodor V. Stefanelli îl descrie cu măiestrie, de zici că îl vezi pe scriitor în carne şi oase, el fiind cel care oferă detalii numeroase, foarte importante: “Eminescu cât timp a petrecut la Viena arăta foarte bine şi era deplin sănătos. Prin pieliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, ce făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea, prin râs, glasul său avea un ton deosebit, dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare pe ceafă, şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă. Eine denkersterne (frunte de gânditor) ziceau colegii săi germani”, scrie Stefanelli în “Amintiri despre Eminescu” […] Continuarea AICI
LINISTEA LUMII SAU CAUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ
Recenzie de Constantin Stancu
Linistea lumii
de Adrian BOTEZ
Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca
2011
Linistea lumii1 este un titlu neobisnuit pentru Adrian Botez2, spirit tumultuos, energic si revoltat pentru mersul spre haos al lumii în care traieste, o lume care a uitat valorile curate ale crestinismului, o lume a caderii în gol… E un popas în miscarea sufletului spre infinitul spre care tânjeste poetul, oprirea care se regaseste în psalm, pentru ca exista psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în vis, în speranta, dar sunt acolo, cu adevarul lui Dumnezeu în consoane sau vocale…
Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduiala, îsi organizeaza volumele în cicluri care sa reziste, anotimpuri ale poeziei, iata ca si acest volum are mai multe parti, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre vibratiile lumii:
Cartea I: LINISTEA LUMII;
Cartea a II-a: VÂRTEJURI;
Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE.
Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE si sectiunea PERSONALITATE SI OPERA, toate legate de mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicatii, argumente, texte, pretexte si bucuria lecturii si a scrisului.
Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile crestine, pe marturia lui Dumnezeu în lume, pe rezistenta crestinului, pe revelatia personala, particulara, pe literatura ca soapta în cetate, soapta care pentru altii, necunoscatori, pare tipat, tipatul zimtat de la miezul noptii…
Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce linistea unui suflet ce tânjeste sa vada dincolo de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea si timpul în care traim, pentru a produce netimp!
Asteptând florile, mântuirea, zapezile, primavara, sarbatori de primavara, metamorfozele, Visul Gradinii – toate devin elemente ale asezarii lumii în matca initiala, cele care sustin posibilitatea existentei ca realitate prin cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsa în tentaculele aruncate de tsunami în aceasta parte de univers, pentru ca apar umbrele: singuratatea de acasa, instabilitatea, vremuri fara ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, pastele orbilor (!!), conversatii cu un asasin. Dar speranta se coaguleaza în posibilitatea vederii cu inima dincolo de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stânca în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea. Pendulând între poezia lirica a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui Nichita Stanescu, volumul lui Adrian Botez este unul al cautarii echilibrelor posibile într-o lume care si-a pierdut orizontul, iar oprirea pare o solutie…
Autorul, într-un moment de împacare cu sine, dedica volumul sotiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în matricea familiei…
Prezenta Gradinii în constructia volumului este tânjirea poetului dupa raiul pierdut, dar posibil a fi visat, gândit, trait prin imnul dedicat muntilor, anotimpului, florilor…
Îngerii sunt bolnavi de roua diminetii, iar Hristos viseaza într-o stea, raiul e aproape si totul e promisiune sau clipa captata de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveste dincolo de orizontul marii, apa botezului curge spre noi radacini, trupul poate fi de raza, animale ucise de prea multa blândete… Prezenta lui Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt miscând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simtit – …o, în sfârsit – ca e bine…!/ nu exista frica-nici moarte: sa stii//numai om Dumnezeu vrea ca iarasi sa fii/…va trimite – la tine – alai cu faclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT.
Atâta liniste declanseaza delirul în primavara, ca posibilitate a salvarii: „o Doamne – ?i-ai deschis comoara-n/ceruri/nu se mai vad arhangheli la creneluri:/nu merit izbavirea – dar ma simt izbavit/în tot arde fratia – desi toti m-au hulit!” – DELIR DE PRIMAVARA.
Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corecta câstiga din ce în ce mai rar, trebuie sa se schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umana a pierdut ritmul în fata vârtejurilor de toate felurile… (Balada si rugaciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate sa mântuiasca, Dreptatea e Mireasa de Taina a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lacrimeaza pe fruntile noastre uscate. Paralela bine-rau demonstreaza ca raul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divina, e o balada a celui care tânjeste dupa reforma, dupa schimbarea cea mare, dupa linistea lumii care poate da roade în fiintele noastre. Poetul e neîndurator cu negustorii burtosi care au scos lumea la mezat, e prezent si smecherul cu aureola în buzunar, patronul de stele, paiatele lumii. Privind din perspectiva divina, Adrian Botez vede clar nevoia lumii dupa Dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe un munte care s-a topit.
Strainatatea de acasa pare semnul departarii de sine, pierderea identitatii, câinele mort în sant, copaci scheletici care cersesc mila într-un secol al masinariilor de toate felurile, masinarii care imprima viteza fenomenelor, e un „suflu al arogantei”!
Metaforele poetului sunt sugestive: spinarile cerului se ating, se freaca una de alta, masa la care scrie are mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se misca în linistea lumii, spiritul omului atras de miracole, de mântuire lucreaza prin cuvinte, prin rugaciune, prin apropieri… Sunt vremuri fara ceas: „pasari vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai stie cum sa fie/vântul bate parca sta sa-njure/ o lume livida – vinetie/” sau „ Dumnezeul lumii e cenusa/n-a lasat pe nicaieri vreo usa/” – VREMURI FARA CEAS.
Sfârsitul de vremuri fara de timp se vadeste prin prezenta Pasarii Cenusii, care îl priveste pe poet în ochi, e moartea care are îndrazneala sa arunce fulgere cenusii într-o lumea a culorilor cazute din curcubeu si este o dunga, fizic, inexplicabila, caderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte.
Poate ca imaginea cea mai dura si care depaseste durerea fizica e prezenta fiintei alunecate în moartea cea de toate zilele: „trag dupa mine un cadavru,-n salturi/nu ma trezesc – nu stiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci blestemat de–nalturi…/si lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL.
Speranta, însa, e dupa zare, acolo, în aproapele din inima: „aerisind luminile în pasari/ne sprijinim de cer spre-a trece-n linisti:/acolo nu-s recolte si nici miristi/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO.
Dincolo de zare e un pisc de rugaciune, un munte care se poate urca prin staruinta sau încapatânare, muntii dau argumente pentru o alta viata, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptatii lui Dumnezeu! Muntele acesta a fost vazut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul poemelor lui Adrian Botez, care se topeste, dupa considerente divine, într-o lume în faliment.
Natura e parte a sperantei, natura e parte a creatiei si puterii lui Dumnezeu de a reforma cele vazute: verdele plin al gradinilor, albastrul sever al cerului, gradina, boarea din gradina, pasarile cânta prin copacii din rai, lumina cerului, marile lumii, porti enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de roua ca o ploaie spirituala, aer sfânt, o lume proaspata ce trimite la un alt cer si un alt pamânt din Apocalipsa (vezi Biblia).
Despre sine Adrian Botez marturiseste: „n-am fost bun – nici/rau: un oarece/ om// am vazut ape-n amurg/ le-am înfruntat – am vazut/ munti în rasarit – si/ m-am înaltat/” – MARTURIA LUI DISMAS.
În ultimul poem al cartii care poarta un titlu frust si marturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, autorul se vrea un biruitor, un luptator, unul care stie sensul bataliei spirituale si care are argumente la înaintasii sai, purificati de un foc divin. Se poate observa si o anumita oboseala la poet, viata e un joc în care energiile se strivesc, se duc: „Doamne – stinge-ma undeva/între ape mari – cu tarmuri ametitor/departate – tarmuri pline de/ lacrimi”. – DOR DE STINGERE.
Dar lumea tânjeste dupa linistea dintâi, e o lume în care Pastele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu gaseste: „nu-L mai plânge – astazi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea n-o înduram – direct – pe os/ nici hidosu-i strigat – horcaind în toi/ … nevinovata carne sa înghita/ în vina lui mereu deschisa-i pofta/ oricine-i pregatit – smerit – sa minta/ sa cumpere privata lui Golgota…/ – MODERNIZAREA PASTELUI.
Poet incomod, dar pregatit sa se ierte pe sine si sa-si recunoasca limitele, Adrian Botez recunoaste ca nu poate evada din aceasta lume în care îsi cânta si cânta nedesavârsirea, ca etapa spre omul de dincolo de zare. Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor si aduc mirare cititorului clasic de poezie, dar cel care citeste Scriptura stie ca sunt acolo cuvinte mult mai dure si ca Dumnezeu vrea sa ne recunoastem ticalosia.
Stilul sau penduleaza între clasic si modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile capata astfel putere, versurile sunt sentinte pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadentat, alteori se cauta complicat si simbolic, e un simbolism crestin, cu pecetea lui Hristos, vocalele striga, consoanele cauta linistea noptii, vechi linii ale literaturii române se regasesc în scrierile acestea tulburate de vis si dorinte neîmplinite, lumea se deschide în fata poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate ca poetul ar trebui sa-si cenzureze uneori discursul liric pentru a lasa aurul din gând sa iasa la suprafata, prin versul cercetat de sapte ori…
Luminita Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a facut sa citesc poezie scrisa de domnul Adrian Botez si sa exclam fericita: Iata Poetul! … Tema dominant-esentiala a poeziei domnului Adrian Botez este credinta – raportare la divinitate. Toate celelalte teme palesc sau sunt mici, prin comparatie cu tumultul si vibratia înaltator – sfâsietoare a cautarii caii spre Cer.” – Luminita Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca destin.
Nota
1Adrian Botez, Linistea lumii, Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca, 2011, versuri, Colectia Poezie si muzica crestina. Cartea aparuta în colaborare cu Primaria Gura Humorului.
2 Scriitor român, autorul cartilor: POEZIE – 1-Jurnal din marea temnita interioara(Axa-Botosani, 1998); 2-Rog inorog(Salonul literar-Focsani, 1998); 3-Povestea unui colectionar de audiente(Corgal Press-Bacau, 2003); 4- Epopeea Atlantica(Corgal Press-Bacau, 2003); 5- Eu, barbarul(Casa Scriitorilor-Bacau, 2005); 6- Crezuri crestine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei), Casa Scriitorilor, Bacau, 2005. 7-Nu mai ridicati din umeri! (Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2007); 8-În contra dementei de astazi în cultura româna (Ed. ProPlumb, Bacau, 2008); 9-Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2009; Cartea Profetiilor, Ed. Rafet, 2010, Linistea lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Obârsii, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2012. PROZA: volumul Basme- pentru copii, pentru oameni mari si pentru foarte mari oameni (Corgal Press-Bacau, 2004). CRITICA/HERMENEUTICA:1- Prigonitii cavaleri ai Mielului – despre poezia culta aromâneasca (Ed. Dimândarea parinteasca, Buc., 2000); 2- Spirit si Logos, în poezia eminesciana – pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textului eminescian(Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2005); 3–Loja Iohanica Româneasca – ION Creanga, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici– pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textelor lui Ion Creanga, Ion Luca Caragiale si Ioan Slavici(Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2006)–; 4–Cei Trei Magi ai prozei românesti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – si Epoca Mihaelica : pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu si Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2007); 5- Opera scrisa a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism si alchimie nationala, Criterion Publishing, Bucuresti, 2009. ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Buc., 2008 (postfata de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea Cruciatilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2008; 3-„Cazul Dacia…”, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2011etc.
CARAGIALE SI EMINESCU
ION IONESCU BUCOVU
.
În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.
În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.
Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.
Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.
Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.
Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.
Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.
Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?
În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”
La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.
Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.
Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.
Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.
Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.
Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.
Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).
Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.
Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.
Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”
La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.
Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.
27 februarie 2012
CONTRABANDISTUL EMINESCU
de Lucia OLARU NENATI
[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.” (Nicooale Iorga)[/pullquote]
Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.
Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.
[pullquote]
“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)
[/pullquote]
Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.
Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.
Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”
Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”
Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.
Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”
Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.
De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)
Lucia OLARU NENATI
Botosani
15 iunie 2011
Revista ARMONIA - Saltmin Media 