Sculptorul  clujean LIVIU MOCAN își are atelierul de lucru într-o zona linistită a metropolei universitare, parte de suflet a casei în care locuiește impreună cu familia sa.

Casa – asezată mai departe de freamatul grosier si permanent al concitadinilor săi, departe de zgomotul inevitabil al unui oras prosper, fericit situată în liziera unei bucăți de pădure de rășinoase – are în fața ei, la stradă, curtea, împodobită cu “stâlpi împuscati” si “semințe”, fără de număr, lucrări care l-au făcut cunoscut pe sculptor în întreaga lume.

Intrând in atelier – pentru început – am făcut câteva poze cu sculptorul, asezat la birou, meditând, dar si în mijlocul lucrarilor sale dispuse, fie direct pe pardoseala, fie asezate pe rafturi, dupa nevoia lor de spatiu. Multe din ele pareau parca a astepta suflarea care sa le dea “viata” pentru a putea umbla în lume, cum ne va marturisi ulterior sculptorul.

In fata cestii de ceai, maestrul Liviu Mocan, a avut amabilitatea sa  raspunda intrebarilor de sondare a amintirilor si izvoarelor operelor sale.

Reporter: Ce îti amintesti, care au fost primele framântari care te-au dus în directia de a alege sculptura ca mod de abordare artistica si materializare a meditatiilor tale?

Liviu Mocan: Nu eu am ales arta pentru viata mea, ci arta m-a ales pe mine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mi-a dat acest dar, aceasta chemare. Nu a fost o ecuatie pe care eu am gândit-o : Nu eu am zis „voi face arta pentru Dumnezeu”, ci  nu puteam si nu pot altfel. Lucrul pe care stiu sa-l fac cel mai bine in viata, lucrul care ma bucura, e sculptura. Si vad ca ea are o mare eficienta si un bun impact pentru oamenii cu care intra in contact. Cu mesajele lor – care cuprind adevaruri fundamentale si cosmice – prin estetica, oamenii reactioneaza pozitiv si foate intens.
Au fost situatii în care vorbind unora despre o sculptura, oamenii sa plânga chiar, vazând mai departe de ceea ce se vede, stând de vorba cu ei, despre sculptura din fata noastra si mesajul ascuns, astfel, am ajuns sa simt, ca toata povestea asta care caracterizeaza viata mea, ca pe ceva ce nu eu am ales, ci ca pe ceva ce mi s-a dat inca din copilarie.
Imi amintesc foarte bine de vremea când eram copil, probabil prin clasa a II-a, si am facut un desen la scoala, si acum pot sa ti-l redau. Era un tânar schior care parca zbura cu schiurile, in orice caz se afla atârnat intre cer si pamânt. Iar pe la 13 ani când eram în clasa a VI-a, am realizat prima sculptura, o poti vedea aici pe raft. Este din alabastru. Cumva dintotdeauna am facut ceva in domeniul artei, din copilarie, fara sa mai pomenim mai apoi de scoala mica de arta – Liceul de arta, Studiile academice -Universitatea de Arta din Cluj si de cele post academice, din USA. In fapt, sculptura a constituit pentru mine cea mai puternica atractie a vietii, desigur, dupa relatia mea cu Dumnezeu si aceea cu familia.

Reporter: Dezvaluie-ne din munca ta de laborator, creativ, deoarece operele tale tradeaza autorul grav, un profund gânditor care le-a plamadit.

Liviu Mocan: Eu nu sculptez. Eu reverberez, eu vibrez. Pentru mine actul de creatie este o reverberare, un ecou al creatiei divine in mine, eu sunt in primul rând o sculptura si abia apoi un sculptor. Pe mine, aceasta sculptura, ma modeleaza Marele Sculptor, zi de zi, clipa de clipa, El face ceva in aceasta creatie care sunt sculptura Liviu Mocan. Apoi, ca ecou al acestor lucrari, pe care le face Sculptorul, cu majuscula – Marele Sculptor – in mine, eu reverberez. Astfel, am pus chiar intr-un poem aceasta realitate care tine de actul meu de creatie:

“Ecouri ale propriei mele daltuiri, imi sunt daltuirile,
Sarmane intruchipari, galbene, albe.
Eu nu sculptez, eu reverberez,
Soaptele iubirii se impiedeca si in mine, sarmanul.
Si daca astfel e dat, ce alta pot face sub soare,
A face mai bun decât marelui flutur si alb,
Cutie de rezonanta, eu sunt.”

Daca actul de creatie ar fi o expresie a lumii mele – asa cum cei mai multi ARTISTI incearca sa-si creeze o lume si ei sunt imparatii acelei lumi- profunzimea lucrarilor mele, ca fiinta umana, ar merge probabil maximum pâna la sexualitate, dar pentru ca eu nu vorbesc – sculptez – mai intâi, despre lumea mea, ci despre lumea Lui, nevazuta, careia eu insumi ii apartin, atunci lucruri extrem de profunde si extrem de grave, intra in reverberatia sufletului meu, lucruri care tin de adevar, de frumos, de bine, lucruri la scara cosmica, lucruri care depasesc cu mult capacitatea mea de percepere, si, astfel, arta pentru mine este acel loc in care eu ma integrez unei lumi superioare mie, pe care incerc s-o inteleg si sa intru in armoniile ei.

Reporter: Creatia divina joaca un rol primordial in opera ta, cum si vorbesti. Ce îti amintesti, care au fost primele tale framantari duhovnicesti în acest sens?

Liviu Mocan : Primele încercari pe care le-am facut în domeniul sculpturii au fost portretele celor dragi. Eram foarte tânar când am facut portretele bunicilor mei, din partea mamei, Oltean Petru si Oltean Ana, lucrare de foarte mari dimensiuni. Apoi, am realizat un portret a lui Viorel, fratele meu. Apoi, dupa ce Dumnezeu mi-a dat familie, am incercat sa-i portretizez pe ei, pe sotia mea si pe copiii mei.
De ce consider ca aceste lucrari raspund intrebarii tale? Pentru ca inteleg din ce in ce mai mult, cu cât imbatrânesc, ca relatiile sunt pietrele de temelie ale existentei umane : Relatia cu Dumnezeu si relatia cu semenii. Ca artist, foarte usor te izolezi in propriul tau turn, in turnul de fildes, si acolo intri in dialog cu piatra, cu lemnul, cu bronzul si stai de vorba cu materialele intâlnite si atât de frumoase ! Uiti de semenii tai, te izolezi si mori, intr-un sens. Pentru ca esti viu atât timp cât esti intr-o relatie. Universul nostru este un univers relational. De aceea cele doua porunci fundamentale, in care se aduna absolut tot, tin de conditia umana. Prima, iubeste-L pe Domnul Dumnezeu, si, a doua iubeste-i pe semeni. Si ce sunt acestea? Sunt relatii. Inca tot invat si acum sa ies din turnul meu si sa iubesc. Sa-mi iubesc sotia, sa-mi iubesc copiii, sa-mi iubesc vecinii, sa stau de vorba cu ei, sa am o relatie cu ei. Astfel, faptul ca le-am facut portretele celor din familie, consider ca este un act de spiritualitate, si anume una de esenta, pentru ca, altfel eu, prin natura mea, prin firea mea, nu as cauta aceste lucruri in mod natural.

Reporter: Ce anume iti inspira creatia ? Nichita Stanescu în poemul “Nod 28” spune ca “Daimonul meu vine de departe / in gazda fapturii mele, …” E o inspiratie de moment ce o determina?

Liviu Mocan: Aici, de fapt, prin ]ntrebarea aceasta, reintram ]n turnul de fildes, pentru ca aceasta supa, acest lichid, aceasta apa vie care favorizeaza actul de creatie, este relatia mea intima si personala cu Dumnezeul meu. Stau cu El într-o stare de vorba, intr-o incercare de a-L simti, de a-L intelege, de a-L trai. Si din aceasta stare curg ideile, curg motivele de inspiratie.

Reporter: Cercetând istoria operelor tale, vedem ca mai toate au mai multi ani pâna sunt finalizate. Ce anume face diferenta timpului scurs pâna la finalizarea unei lucrari?

Liviu Mocan: Dumnezeu este sculptor. Când Dumnezeu a creat din lut, din pamânt moale, fiinta umana, i-a dat forma exterioara, a creat sculptura din pamânt, dar nu s-a oprit aici. Pasul urmator a fost sa-i dea duh de viata.
Sculptorul marunt, cum sunt eu insumi si oricare dintre cei ai lumii si istoriei – în comparatie cu marele, totalul sculptor – facem insa la fel, cream obiectul de arta, dar el nu e gata pâna in momentul in care are suflet, pâna in momentul in care reusim creând ceva, o emotie, un reflex, o miscare, o patina, ceva care sa-i dea viata. Ceva, în alte cuvinte, care sa-i creeze emotia artistica. Sa nu privesti la obiectul acela, ca la un obiect utilitar, ca la un pahar, de pilda, pe care il iei, il umpli si-l folosesti, ci la un obiect de arta. Privitorului, când il vede, trebuie sa-i trezeasca o emotie. Atunci e gata o lucrare de arta când are suflet. De aceea, in atelierul meu sunt lucrari gata, unele de ani de zile, dar care nu sunt vii, nu au suflet si probabil vor ramâne nenascute, pentru totdeauna. Vor muri -ramân moarte- in atelierul meu si nu vor ajunge sa aibe viata, adica sa paraseasca atelierul si sa se mute si sa locuiasca intr-un muzeu, in casa cuiva, intr-un oras, pentru ca nu au viata.

Reporter: Care e relatia ta cu Dumnezeu în timpul elaborarii unei opere? Unde e El în acest timp? Cum vezi implicarea Sa?

Liviu Mocan: Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenic. Pe mine ma intereseaza extraordinar sculptura. Toata viata m-a interesat. Si studiez si observ si invat despre sculptura, continuu. Dar sculptura este regina piesei mele de sah, nu regele. Regele este Dumnezeu. Pentru mine arta este doar modalitatea in care ma apropii de rege. Este vehiculul meu, este fereastra mea prin care privesc universul, il privesc pe Dumnezeu. Incerc sa inteleg ceva despre lume, despre viata, despre mine insumi. Arta, este de la Dumnezeu, care mi-a daruit-o ca fereastra, un spatiu prin care El comunica cu mine. Când ajung la Atelier, primul lucru pe care incerc sa-l fac, nu este sa ma apuc de lucru, ci primul lucru este sa ma apuc de rugaciune, sa stau de vorba cu Maestrul meu. Sunt ucenicul in acel atelier, El e maestrul si rugându-ma il intreb: „Maestre, ce planuri ai Tu astazi de lucru, ce vrei sa realizam? Ce vrei sa facem?“ Imi deschid, inima, imi deschid urechea si incerc sa aud soapta Lui si in ziua respectiva ma ocup de lucruri care simt ca vin de la El, ca El vrea sa le realizeze.

Reporter: Cum se face ca operele tale tind mereu în sus, în înalt?

Liviu Mocan: Esenta evangheliei este verticalitatea. Opera de mântuire se realizeaza de Isus Cristos si prin imaginile lucrarii sale, de vizualizare, care sunt verticale, extrem de expresive. La ce ma refer? Mântuitorul Cristos a murit inaltat intre cer si pamânt. A murit vertical. Ar fi putut alege un alt tip de moarte, cum de altfel contemporanii lui au si incercat s-o faca, sa arunce cu pietre in El, astfel ca ar fi murit orizontal, dar Isus a murit vertical, legând pamântul de cer. Apoi, dupa ce a fost ingropat si a inviat din morti, S-a inaltat la cer, S-a inaltat, S-a inaltat pâna ce ucenici l-au pierdut din ochi, când ingerii au acoperit intrarea in celelalte dimnesiuni ale universului. Nu vi se pare interesant ca Mântuitorul, când a parasit lumea aceasta, S-a inaltat, adica a urcat la cer. El ne-a lasat pentru totdeauna o imagine vizuala a plecarii Lui d epe pamânt. Ne-a lasat verticala cosmica, axul lumii, invierea din morti. Aceste lucruri fundamentale cu privire la moartea si invierea Mântuitorului, inspira verticalitatea lucrarilor mele.

Reporter: Dupa cum stii,  am participat impreuna  la Conferinta CRESTEREA IN HAR – 25-28.10.2010, de la sala Romana a hotelului NAPOCA din Cluj, la care invitatul principal a fost scriitorul PHILIP YANCEY. Pentru acea sarbatoare ai pregatit doua lucrari foarte importante. Una ai « ridicat-o » ad-hóc impreuna cu un coleg si fiul tau (cred), in ritmul unei pisese de teatru foarte bine regizate. Sincere felicitari!  E vorba, mai intâi, de Piatra din capul unghiului, apoi, cealalta lucrarare, “Invitation/Decalogue” Vorbeste-ne, te rog, despre aceste lucrari.

Liviu Mocan: “Piatra din capul unghiului” – ca de altfel si “Invitatie/Decalog” – este o lucrare colectiva, este o realizare a vecinului si prietenului meu Daniel Veja, a fiului meu David Mocan si a mea. Am incercat sa exprimam impreuna faptul ca Domnul Isus Cristos este piatra de bolta a universului, piatra de bolta a mântuirii noastre. Pietrarii care construiau templul, au neglijat aceasta piatra fundamentala, neglijând-o adesea si azi. Daniel Veja este constructor. El intelege foarte bine cum pentru o bolta cât de importanta e piatra aceea care aduna si tine bolta, cheia boltii cum se mai cheama. Daca acea cheie nu exista, daca piatra aceea pe care se sprijina de fapt ambele jumatati ale boltii, daca piatra aceea nu exista tot esafodajul se prabuseste. Isus e fundamental. In piesa noastra, David, baiatul meu, copilul cret, frumos, inocent, in alte cuvinte, ingerul, lumea spirituala, care ne oferea aceasta piatra lui Daniel si mie ca si constructori in salopete care ridicam bolta, dar am refuzat-o mereu. Pentru ca nu-i vedeam locul ei, nici nu semana cu nici una dintre celelalte pietre. Deabia când am dat sa terminam bolta si am vazut ca ne lipseste o piatra, CAND a reaparut Ingerul cu ea, ne-am dat seama ca aceea este piatra necesara.

Invitatie/Decalog este o lucrare extrem de importanta pentru viata mea, este foarte importanta pentru conditia umana si este foarte importanta pentru generatia noastra. In contemporaneitate, civilizatia vestica, in mod special, a devenit relativista, considera ca nu mai exista absolutE. Ca absolutul il fixam noi fiecare dupa buna placere a carnii si firii noastre, a idealurilor, a dorintelor noastre. Pe când creatorul nostru, creatorul fiintelor umane ne-a daruit codul moral, ne-a daruit cele zece porunci. Si ni le-a daruit la modul in care ni se cuvine din partea lui, ca Imparat al unei imparatii in care noi suntem cetateni. El ne-a dat poruncile Lui si ne spune ce sa facem si ce sa nu facem, ce e voie si ce nu e voie. Dar toate acestea, desigur, ca sunt de folos pentru noi, nu pentru El. Astfel ca am creat aceasta lucrare, despre Cele 10 porunci, aici in estul Europei si Dumnezeu a destinat-o intr-un mod foarte, foarte interesant sa calatoreasca prin lume. Si, din estul Europei, acum un an, când lumea noastra protestanta sarbatorea 500 de ani de la nasterea lui Calvin, la Geneva (vezi si http://vimeo.com/9614663, vernisajul lucrarii expuse la Geneva), aceasta lucrare despre cele 10 porunci a fost parte a manifestarilor respective, din iulie 2009. Si a stat la Geneva mai multe luni, a iernat acolo, apoi Dumnezeu a dus-o prin alti frati lânga Los Angeles la Bellflower, de acolo a plecat mai departe in Michigan. Acum strajuieste – pentru un an – la Calvin College, National Liberal Arts College, in Grand Rapids, Michigan. Eu nu am planuit sa fac aceasta sculptura. Mie mi-a dat Dumnezeu ideea aceasta, acum 17 ani, si o aveam ca schita in atelier. Atât am putut eu face, atât mi s-a dat. Dar mai pe urma, Domnul a trimes diversi oameni, unul dupa altul, carora le-a dat alte obligatii si alte misiuni (unul a fost Jonathan Tame, misionar evanghelic englez, care a adunat bani s-o realizam la scara mare, cca 5 m inaltime fiecare componenta; apoi Adrian Gocan, Apoiray Verwise si foarte multi altii).
Aceasta sculptura este o metafora. O metafora care exprima mesajul sculpturii Invitatie Decalog, aceea ca cele 10 porunci sunt mâinile lui Dumnezeu care ne protejeaza sau ne pedepsesc, in functie de pozitionare noastra fata de El.

(mai multe informati despre acest grup statuar puteti gasi pe websitul acestuia http://www.liviumocan.com/ pe
www.invitationsculpture.com si pe pagina facebook invitation sculpture decalogue)

George Danciu