de Adrian Botez

 

daca as vrea sa predic – n-as gasi ce sa

spun: as bâigui câteva vorbe

stinghere – si-apoi as tacea – rusinat

într-un colt de minune

 

n-am umblat lumea în lung si în lat

n-am pasit prin iarba – prin roua si-n soare – alaturi de

mari multimi de oameni – framântând

cu sfânta socoteala – în picioare si între pumni

pamântul

 

nici marile n-am înfruntat – în

fratii ale spumei talazului – nici în

fata pestilor uriasi nu m-am minunat

nici sub fâlfâitul cumplit al pasarilor vazduhului – rasarite din

neantul apei – nu m-am închinat

 

n-am cântat seara la focuri înalte

încercând sa ispitesc cerul si-ale lui

de aer mult si-ndesat – porti enigmatice – si

sipete scumpe si rare – cu multa

si îndelunga chibzuinta – dumnezeiesc

ferecate

 

n-am stapânit popoare fara de numar – închinându-le

lunii si soarelui – si nici piramide

n-am durat – în amurg

 

nu m-au vizitat – mari si mici – pasarile dumbravii – în

diminetile începutului lumii – si

n-am schimbat vorbe si nevinovate

ori cam desucheate

flecareli – flacarui – cu îngeri

seara – dupa ce-n siruri

nesfârsite – vitele se retrageau

de la adapat – lasând loc curat de

hodina – pe prispe si-n jurul

fântânilor – huhuind – din adânc – cu

glasul batrânilor

 

si – mai ales – n-am întrebat muntii despre ceasul

tacerii – iar piscul mi-a ramas fratele de sub trasnet – dar

mut si podidit de

spumele verzi ale sfioseniei padurilor – de spumele

albe – ale-ndraznelii izvoarelor : acolo sus

între tancuri – stau – nevazute – cumplit templele – carora doar

când si când – în cutreierul vesnic al

mintii – le jertfesc

ori – dimpreuna cu nevazuti preoti sau

genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc si de zor

zugravesc – cu tunet si foc

icoanele zeilor fumegosi – salbatici ascunsi – furiosi cât si

temeliile zbatute-ale lumii

radacinosi – naivi si barbosi

 

…si nici macar Dumnezeu nu m-a

chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – sa

ma ispiteasca din

cuvânt – sa-mi descheie

sufletul – acolo – deasupra

cerurilor – si sa privesc – stând – de-mprumut si

în joaca – pe tronul lui

oceanele si câmpiile lumii – ca

pe niste locuri de tot sfinte – numai bune de

arat – cu privirea – cu

mintea – si – gemând de lung dor – pregatite spre

a fi însamântate – prin

alba de nesomn – nazuinta

 

n-am lasat vreodata foarfecele croirii de lume

cu gura deschisa – temându-ma ca-i voi

fi – eu însumi – mereu

hrana a nesatulei lui lacomii – sau ca

printre buze de fier – îl voi face-a rosti

ce nu se cuvine – cu prea multa

nemasurata si nerusinata pofta – prin nesabuinta mea

el va naste – numai începuturi de lume – monstri pe cioate

sprijiniti – orbi zurlii

muti – surzi si

sanchii

 

ce-as putea spune mai nou – la

cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de

glasul meu – pentru a-si

schimba – în rastimpuri – pozitia lunecosului

trup – sa nu le amorteasca apele – deltele

sfinte – si sa nu se lase napadite de bolile

stimelor – când istete – când

trist cântatoare – în noaptea

nelinistii

 

ce-as putea rosti în fata

popoarelor – care se misca – tacute – în

umbra si dupa umbra Lui Dumnezeu – ascultând

noapte de noapte – crugul stelelor – spre

a sti – a doua zi – cu ce rugaciuni sa-si întâmpine

cirezile faptelor?

 

sa stau – ca sub ploaia de roua a

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi

si sa-nvat sa-nserez : e singura predica

folositoare si dezmierdat potrivita

oaselor mele – pe cer plutitoare

oaselor mele – prin care

trec aer sfânt si nemaiauzite cântece – si peste care

din când în când – se rasfata-a minune si-a

rasarit de proaspata lume – o

floare

***

http://adrianbotez.com/Poezii.html