Tag: Europa

OVIDIU HURDUZEU – Interviu

On By nelursIn InterviewLeave a comment

de Drd. Stelian Gombos

Ovidiu Hurduzeu crede ca ascetismul ortodox este un antidot împotriva consumismului american: „România sa înceteze sa mai aplice modele din import!“

 

Românii au din ce în ce mai multe solutii ca sa priveasca realitatea lumii internationale. Afla astfel ca si în locuri mitizate, precum SUA, oamenii cauta disperati o realitate mai buna. Ovidiu Hurduzeu, scriitor si critic social român, ne propune câteva secvente americane, bune sa ne întareasca sufletul si credinta.

Ovidiu Hurduzeu, scurta biografie: Ovidiu Hurduzeu, nascut la Bucuresti în anul 1957, este un scriitor si critic social român, stabilit în California din anul 1990, doctor în literatura franceza si stiinte umaniste al Universitatii Stanford, SUA. Este autorul unui volum de proza scurta, al unui roman, al unui studiu asupra cazului Unabomber si a doua carti de eseistica: “Sclavii fericiti” si “A Treia Forta. România profunda” (împreuna cu Mircea Platon). Îngrijeste împreuna cu economistul catolic american, John Medaille, o antologie de texte despre distributism si noua economie civica, sub titlul “Economia libertatii: Renasterea României profunde”.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, stiu ca traiti în SUA de ani buni. Cum îi vad americanii pe români, pe diferite nivele, de la nivelul omului politic pâna la cel al omului de cultura?

– Pentru americanul de rând, care nu poate localiza nici New Yorkul pe harta, România nu exista sau a aflat de ea din întâmplare, din surse aleatorii. Cât stim noi despre insulele Sao Tome si Principe, atâta stiu si acesti americani despre România. La nivel de stat, relatiile par excelente. În mass-media americana avem o imagine “calduta” spre negativa. Suntem mereu prezentati în negru-cenusiu, ceea ce ridica unele întrebari asupra gradului de informare si de obiectivitate a persoanelor care prezinta informatii despre România. În mediile universitare si în cele profesionale avem o imagine foarte buna. Studentii români care studiaza în SUA sunt peste media colegilor lor americani, iar profesionistii din diferite domenii sunt aproape unanim apreciati. Dar nu ne impunem numai prin competenta, ci mai ales prin competenta asociata unor trasaturi umane deosebite, între care inteligenta, omenia, cumpatarea si harnicia sunt doar câteva. Sistemul economic si cultural din România, pentru a-si justifica falimentul, a indus în mintea cetatenilor ideea unui caracter românesc congenital pervertit: nu mai este nimic de facut întrucât asa suntem noi ramasi de la Dumnezeu, sa fim neputinciosi si hoti. Nimic nu poate fi mai fals. Este o adevarata ideologie satanica strecurata în suflete cu scopul de a descuraja poporul român si a-l mentine într-o stare de sclavie.

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala

– S-a vorbit foarte mult de o anume atmosfera din interiorul diasporei românesti. Lucruri nu tocmai bune. Care este acum atmosfera în comunitatea românilor care traiesc în SUA? Care este orizontul asteptarii acestor români în legatura cu evolutia României în spatiul UE?

– Si aici se exagereaza dezbinarea si se trec sub tacere lucrurile bune care se fac în baza comuniunii spirituale a românilor. Pe noi ne uneste Duhul, si nu un spirit legalist sau colectivist, suntem o simfonie pluripersonala, nu un musuroi de furnici, crestem într-o Biserica, si nu într-o pura ordine juridica sau economica. La noi solidaritatea are la baza principiul vecinatatii. În diaspora, traim în familia extinsa, cu prietenii, cu neamurile, cu enoriasii de la biserica, iar aceasta poate crea impresia de “izolare”. La nevoie, “vecinatatile” se unesc, dar trebuie sa existe o nevoie adevarata. Majoritatea românilor din diaspora vor binele României – din moment ce noi, cei din SUA, nu ne lovim zi de zi de prezenta UE, nu traim din finantarile Uniunii, nu trebuie sa luptam cu legislatia ei stufoasa, suntem într-un fel detasati de evolutia României în spatiul UE. Ramânem însa profund îngrijorati de evolutia României în propriul ei spatiu, în propria ei casa si ograda.

– Ce valori culturale sau de alta natura, de marca româneasca, circula în sistemul atât de vast al civilizatiei nord-americane?

– Tot ce are mai bun poporul român ajunge mai greu sau mai usor si în SUA. Faptul ca aceste valori nu reusesc întotdeauna sa se impuna este o alta problema, care tine de modul lor de difuzare, de obstacolele pe care le întâmpina în a fi larg cunoscute, si nu de calitatea lor intrinseca.

– Multi tineri români, majoritatea bine scoliti, se îndreapta tot mai mult spre SUA. Cum se integreaza si, mai ales, cum se raporteaza ei în continuare la tara natala?

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala. O si mai mare tragedie este lipsa unui program coerent si realist de repatriere. Fiecare tânar are modul lui de raportare la România, în general tinerii români imigranti sunt prea preocupati sa-si faca un rost în SUA ca sa se mai gândeasca la soarta României. Ca orice imigrant, sunt mânati de imbolduri nostalgice sa “ajute tara”, mai organizeaza câte un club românesc pe la universitatile americane unde studiaza si… cam atât…

 

Ortodoxia cunoaste o raspândire mare în SUA

 

– Exista o opinie, conform careia modelul american de viata, în general, ar fi lipsit cumva de ancore spirituale. Care este locul Ortodoxiei, cu valorile ei, cu mentalitatile ei, în ansamblul lumii americane contemporane?

– Spre deosebire de România, unde se încearca subrezirea Ortodoxiei chiar din interiorul ei, în SUA, Ortodoxia cunoaste o vigoare si o raspândire extraordinara. Nu mai este un secret pentru nimeni ca SUA trec printr-o profunda criza culturala. Într-adevar, civilizatia americana si-a pierdut ancora spirituala. Religia principala a SUA, protestantismul, s-a transformat drastic în ultimii 30-40 de ani. Dintr-o religie bibliocentrica ce punea accentul pe sacrificiul de sine si dreptate în numele lui Dumnezeu, a devenit în mare parte ceea ce se numeste the prosperity Gospel: “Asculta poruncile lui Dumnezeu si El te va îmbogati”. Vechii predicatori ca Billy Graham au fost înlocuiti de tipi precum Joel Osteen, care a cumparat un stadion de 64.000 de locuri si l-a transformat în biserica, o biserica unde aproape ca nu mai este pomenita biblia. Popularitatea de care se bucura carti ca “Rugaciunea lui Jabez” este un exemplu graitor despre starea de cadere spirituala prin care trece America. În acest context, din ce în ce mai multi protestanti americani se convertesc la Ortodoxie. Unii regasesc credinta cea adevarata dupa ce au cunoscut modernismul si coruptia anglicanismului, saracia spirituala a protestantismului american si scandalurile care zguduie periodic catolicismul. Vreau sa subliniez ca majoritatea celor care se convertesc adopta Ortodoxia cu trup si suflet, iubesc traditia ei monastica si nu doresc în nici un fel ca Ortodoxia sa se schimbe. Regasesc acea ancora spirituala pierduta. Ascetismul Ortodox este un antidot împotriva consumismului american, ofera o atractie enorma pentru americani întrucât este un ascetism ce pune în valoare frumusetea lumii. Doar în Ortodoxie frumusetea si ascetismul nu sunt în contradictie, ci se sustin unul pe altul într-o viziune iconica asupra lumii. Dupa ce-au ratacit prin alte credinte, acesti americani redescopera cu multa multumire o biserica condusa nu de o carte (Biblia) sau de o persoana umana (Papa), ci de însusi Iisus Hristos. Am întâlnit multi dintre acesti ortodocsi. Fericirea de pe fetele fratilor mei americani, rugaciunile lor de recunostinta – recunostinta de a fi reintrat în Duhul dreptei credinte în Iisus Hristos, hotarârea lor ferma de a nu schimba nimic din dogma si învatatura transmise de traditiile Ortodoxiei m-au ajutat sa ma întaresc în propria mea credinta.

Prabusirea unui mod de viata rezultat în urma a doua revolutii

 

– În România, toata lumea acum pare a fi preocupata de criza economica. Multi vad primele cauze ale declansarii acestui fenomen complex în slabiciunile economiei de tip american. Adica o economie excesiv speculativa sau, în termeni de bun-simt crestin, o economie bazata pe lacomia excesiva a capitalului multinational. Care sunt opiniile dvs. cu privire la acest fenomen?

– Criza mondiala actuala este una de sistem. Asistam la prabusirea unui mod de viata si productie rezultat în urma a doua revolutii. Pe de-o parte, revolutia culturala a “noii stângi”, începuta în anii 1960, care a produs un relativism generalizat, o societate fragmentata si distrugerea valorilor traditionale – deci, un libertarianism cultural -, iar pe de alta parte, un libertarianism economic sustinut de dreapta neoliberala, declansat prin decizia politica a Administratiei Reagan, urmata la scurt timp de conducerile altor mari economii dezvoltate, de a relaxa legile antimonopol. Odata ce mecanismul “dereglementarilor” s-a pus în miscare, el nu a mai putut fi oprit. Dreapta neoconilor (neoconservatorii) nu a facut decât sa continue în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Potrivit actualului “rege-filosof” al conservatorilor britanici, Phillip Blond, libertarianismul cultural si cel economic au avut o agenda comuna, ambele sustinând o ideologie liberala denaturata. Si nu numai o ideologie denaturata, cât mai ales o antropologie anticrestina. În locul persoanei, în sens crestin, care exista numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere si responsabile, neoliberalismul a pus individul monadic condus doar de propriul interes egoist. Tarile occidentale dezvoltate nu au luat în considerare sfatul întelept al Papei Ioan Paul al II-lea, care le-a avertizat imediat dupa caderea Zidului Berlinului, în enciclica Centesimus Annus: “Tarile occidentale, la rândul lor, risca sa vada în aceasta prabusire a comunismului o victorie unilaterala a propriului lor sistem, ceea ce le-ar împiedica sa opereze modificari necesare în acel sistem”.

 

“Omul nou” european va da gres

 

– Poate România, dupa 20 de ani de cautari si ajustari – mai ales la modele europene , sa-si gaseasca o identitate care sa-i asigure un echilibru economic, social si cultural într-un sistem mai larg, cum este cel al UE?

– UE nu poate oferi un model unic de dezvoltare într-o Europa a natiunilor, unite într-o comunitate de destin. Toate încercarile de amalgamare si pritocire a valorilor si populatiilor de pe batrânul continent pentru a obtine un “om nou” european, pe modelul lui homo sovieticus, vor da gres. Vor destabiliza si mai mult echilibrele economice, sociale si culturale, deja fragilizate de criza economica, declinul demografic si imigrarile masive din afara Europei. România sa înceteze sa mai aplice modele din import, venite la pachet, si sa treaca de îndata la elaborarea de practici economice si sociale “made in Romania”, spre binele comun al românilor si, deopotriva, al partenerilor nostri europeni.

– Am putea vorbi de un model românesc pe care sa-l cladim, usor-usor, si-n plan economico-social în urmatorii ani pe drumul asezarii României în sistemul european? Un model care sa semene întrucâtva cu cel al unor tari precum Spania, Italia si, de ce nu, Polonia?

– Noi nu avem de ce si nici nu am putea sa aplicam ad-litteram un model provenit din alte tari. Trebuie sa restauram, sa aducem la zi propriile noastre modele economice pe care le-am sters din memoria colectiva si în buna parte si din arhive. În cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA – ma gândesc în primul rând la gânditori si economisti catolici precum Stefano Zamagni, John Médaille, Thomas Storck, sau la anglicanul Phillip Blond – este redescoperit cu admiratie modelul distributist din România lui Ion Mihalache. În anii â20 marele gânditor englez G.K. Chesterton prezenta modelul românesc drept un exemplu demn de urmat pentru întreaga Europa. Pâna la expozitia dedicata istoriei cooperatiei din România, organizata de istoricul Emilia Corbu la Slobozia (expozitia este înca deschisa publicului), nu se stia mai nimic de dimensiunile si complexitatea sistemului economic distributist care a functionat în România dinainte de comunism. Tara noastra a fost pusa pe butuci fiindca a urmat modele straine de firea românului, de rostul crestin al vietii sale, modele prea putin adaptabile realitatilor social-economice de pe aceste meleaguri. Cum modelele importate s-au prabusit – chiar presedintele tarii a recunoscut-o în discursul recent de la Tusnad -, în zadar vom încerca sa le cârpim cu petice “morale”, keynesiene, etatiste etc. Observ ca în ultimul timp unii ar vrea sa vopseasca gardul economiei în culorile “crestin democratiei”. Este o încercare de a “binecuvânta” crestineste coruptia, abuzul si cleptocratia de la noi. Sper ca Biserica Ortodoxa sa nu se lase amagita de aceste manevre politicianiste. Mântuitorul a spus: “Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haina veche, caci peticul acesta, ca umplutura, trage din haina si se face o ruptura si mai rea”.

 

Un model economic pentru România

 

– Dupa câte ne-ati spus, lucrati la “un model economic pentru România, model în concordanta cu valorile noastre crestin-ortodoxe”. Faceti o descriere succinta, pe întelesul tuturor, a acestui proiect. Singurul model care este cu adevarat în concordanta cu valorile crestin-ortodoxe este modelul distributist al “economiei civice”, bazat pe antropologia crestina a persoanei, pe sustenabilitate, pe subsidiaritate, pe valorile omeniei, daruirii si iubirii crestine. Prin ce este el în concordanta cu valorile crestine?

– În primul rând, prin faptul ca urmareste respectarea demnitatii si autonomiei cetatenilor în toate laturile vietii sociale, de la alocatia pentru nou-nascuti pâna la asigurarea unui venit drept. Celelalte modele economice promoveaza pe homo oeconomicus, care nu este o persoana, ci un mijloc, o “resursa umana”, exploatat ca marfa sau ca sursa de profit. În al doilea rând, economia civica promoveaza dezvoltarea durabila si la scara umana, si nu un progres nesabuit, de dragul progresului; hiperindividualismul este înlocuit de personalism, în care interesul personal este urmarit cu responsabilitate si armonizat cu cel al comunitatii. Si, în al treilea rând, economia civica propune raspândirea larga a proprietatii productive sub forma unor entitati mici si mijlocii care functioneaza “în retea” sau în asociatie unele cu altele. Numele de distributism, sub care mai este cunoscut modelul, nu înseamna “distribuirea bunastarii/bogatiei” din modelul socialist, ci distribuirea proprietatii productive (aici intra si cunostintele, si creditele ieftine destinate productiei). Nu este vorba numai de o schimbare de model economic, ci de o întreaga paradigma sociala si culturala. Modelul nu este “de import”, desi a fost teoretizat, la începutul secolului al XX-lea, de gânditorii catolici G.K. Chesterton si Hillaire Belloc. În trecutul nostru, distributismul a stat la baza economiei taranistilor lui Ion Mihalache, dar îl regasim si în modurile populare de guvernare din traditia zemstovului rusesc, evocate de marele gânditor ortodox Alexandr Soljenitîn si functioneaza cu succes, azi, în multe locuri de pe glob. Doua exemple concludente: cooperativele Mondragón din Tara Bascilor, cu cei 100.000 de proprietari-lucratori si 50 de ani de activitate încununata de succes, si economia civica a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la firmele care lucreaza în sistem partenerial si asociativ. Este o economie a libertatii si demnitatii umane. O economie a daruirii si fratietatii. O propunere ortodoxa de scoatere a României din criza.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, va multumesc foarte mult, dorindu-va mult succes în continuare!…

 

 

 

TEATRUL NOTTARA – München-Stuttgart-Frankfurt

On By nelursIn Europe, News, RomaniaLeave a comment

TEATRUL NOTTARA BUCURESTI

PREZINTA

 

În Piata Vladimir

cu

 

Emil Hossu si Luminita Gheorghiu

 

comunicat de Florin Zaheu

 

“…când crezi ca nu mai însemni nimic pe lume, ca ti se ia totul, fara sa primesti ceva în schimb,

ca marginea vietii tale e o prapastie si singura libertate pe care o mai ai – e sa te arunci în gol,

gândeste-te ca cea mai eleganta solutie ar fi totusi …sa începi, pur si simplu, o viata noua…”

Spectacolul „În Piata Vladimir” pus în scena de Teatrul Nottara din Bucuresti, în regia lui Petru Hadârca,

e genul acela de poveste care contine toate ingredientele necesare pentru a stoarce emotii din public.

Doze potrivite de lacrimi si râs, asadar, simplitate, si doi actori care stiu bine sa tina în frâu si râsul, si plânsul.

În Piata Vladimir se întâlnesc dupa 40 de ani, doi fosti colegi de scoala. Amândoi coplesiti de saracie si de nefericire,

îi apropie totusi amintirile unui anotimp mult mai generos, prima dragoste, valorile umane în care mai cred…

El e un „fost” mare actor, iar ea o fosta colega de-a lui de scoala, în adolescenta putin îndragostita de el.

 

Îsi istorisesc micile drame care le-au traversat vietile si hotarasc pe nesimtite sa-si uneasca…. nefericirile.

Se casatoresc…!?, încercând sa ia totul de la început…!?,

…consumând ultima iluzie si ultima sansa de a da sens unor destine blocate la capat de linie..!?

Traita la Moscova, Bucuresti sau oriunde în Europa, drama cuplului se dovedeste ca ar putea fi identica.

„Acolo si aici”, aceeasi criza economica, financiara, morala, de generatie, de vârsta –

…vârsta unei (alte) generatii de sacrificiu.

Regizorul si actorii reusesc sa construiasca pe scena, într-un laborator virtual, imaginea unor vieti alienate

într-o lume decadenta, vulgara si cruda, un spectacol universal valabil,

în care omul contemporan se regaseste în multe dintre întrebarile sale fara raspuns.

Discursul actorilor este impecabil si cine a vazut-o pe Luminita Gheorghiu în urma cu câtiva ani în rolul deja celebru din filmul

„Moartea domnului Lazarescu” – o va redescoperi la fel în spectacolul teatrului Nottara.

O delicatete amestecata cu un firesc cotidian, umor, tristete si adevar în fiecare gest.

Emil Hossu joaca si el aceeasi carte a adevarului si a firescului, jonglând cu patetismul si redescoperind în mijlocul tristetilor

si al neputintelor spre care l-a dus viata, placerea de a flirta si de a iubi.

Doi oameni striviti de propriile destine, transformati în fiinte aproape asexuate de viata si de societate si care se redescopera barbat si femeie.

Redescopera placerea de a darui si de a visa împreuna.

E o placere – acea placere de nereprimat cu care vizionezi, iar si iar filmul „Gara pentru doi”, cu care asculti valsul lui Sostakovici,

pe care de altfel se si înfiripa primul – dar se si destrama ultimul lor sarut.

– e o placere, asadar, sa vezi în scena doi mari actori, fara masti, aproape fara regie, într-un spectacol de teatru construit, evident, din destinele publicului.

Un spectacol compact, cu o scenografie sugestiva, bun de jucat, la nevoie, spune regizorul, si pe aripa unui avion.

 

Va asteptam,… dupa cum urmeaza:

 

München – Vineri 20 Mai, ora 19.30,

Gasteig (Blak-Box) – Rosenheimer Straße 5, 81667 München

http://www.gasteig.de

 

Intrarea: 20€

Stuttgart – Sambata 21 Mai – ora 18:00

 

Stuttgart, Turn- und Versammlungshalle Stuttgart-Ost – Schönbühlstraße 90, 70188 Stuttgart

 

http://www.forum-gerrum-stuttgart.de

Intrarea: 20€ / 15€

Frankfurt am Main – Duminica, 22 Mai, ora 19.00,

Internationales Theater, Hanauer Landstr. 7 (Zoopassage), 60314 Frankfurt am Main

http://www.gasteig.de

Intrarea: 24€ / 20€

Florin Zaheu


 

MATHILDE BONAPARTE SI ANATOL DEMIDOV – O casatorie sub semnul diamantelor

On By nelursIn HistoryLeave a comment

 

PAGINI DE ISTORIE

de Corina Diamanta LUPU


Pe 7 decembrie 1840, ramasitele pamântesti ale lui Napoleon Bonaparte sunt aduse în Franta, de pe insula Sf. Elena. În aceeasi zi, guvernul lui Louis Philippe, rege al Frantei, îi acorda lui Mathilde-Letizia Bonaparte, nepoata de frate a împaratului, permisiunea de a reveni în aceasta tara. Decizia este luata ca urmare a casatoriei lui Mathilde, pe 3 noiembrie 1840, cu Anatol Nikolaevici Demidov, Print de San Donato. Acesta intervine el însusi direct la Louis Philippe, pentru a pune capat exilului de douazeci de ani al familiei Bonaparte.

 

Pe urmele printului de San Donato

Anatol Nikolaevici Demidov (1813-1870), primul print de San Donato, fiul lui Nikolai Nikitici (1773-1828) si al Elisavetei Alexandrovna, nascuta baroana Stroganov (1779-1818), apartinea unei bogate si influente familii ruse. De la stramosii sai, acesta mosteneste o fabuloasa avere: Demidovii detin mine de fier, dar si bogate mine de pietre pretioase si semi-pretioase în Urali si Siberia de Sud. Anatol a crescut si a studiat în Europa, în principal la Paris. De îndata ce tatal sau moare, Anatol, care este un mare admirator al lui Napoleon Bonaparte, decide sa nu mai revina niciodata pe pamântul natal, stabilindu-se în capitala Frantei. Acest lucru îi atrage antipatia tarului Nicolae I, care conducea în acea vreme Rusia. Cu toate ca nu se mai întoarce în Rusia, Anatol Nikolaevici Demidov, colectionar de arta si filantrop, cheltuieste sume mari de bani pentru acte de caritate – în special pentru construirea de spitale – ajutându-si patria. De exemplu, în 1837, printul de San Donato organizeaza si sustine financiar o expeditie stiintifica în Crimeea si sudul Rusiei. Aceasta initiativa îi displace tarului, care este deranjat de faptul ca toti membrii grupului (22 de artisti, ziaristi, oameni de stiinta si arheologi) sunt francezi.

În paralel, la Curtea din Sankt Petersburg sosesc rapoarte secrete, descriind fascinatia lui Anatol Nikolaevici Demidov fata de Napoleon, dusmanul tarii sale si al tarului, dar si diverse articole aparute în presa din Franta, cu privire la sistemul feudal rus si la stilul de viata extravagant de la Curte. Firesc, tarul Nicolae I si Curtea nu puteau raspunde decât cu nemultumire si mânie la continutul acestor informari.

 

Mathilde Bonaparte, o printesa în alb si trandafiriu

În 1839, Anatol Nikolaevici Demidov se afla în Italia, la vila din San Donato. Aici, Demidov are numerosi prieteni, printre care se numara si Jules Janin, scriitor, jurnalist si participant la expeditia din sudul Rusiei. Acesta aranjeaza ca împreuna, el si Demidov, sa fie invitati la resedinta lui Jérôme Bonaparte, Print de Montfort si fost rege al Westfaliei, fratele lui Napoleon, care traieste în exil la Villa di Quarto din Florenta. Anatol, a carui admiratie pentru Napoleon era bine cunoscuta, se simte coplesit de o asemenea onoare. La Villa di Quarto, Demidov face cunostinta nu doar cu Jérôme Bonaparte, ci si cu fiica acestuia si a lui Catherine de Wurtemberg, fosta regina a Westfaliei, printesa Mathilde Bonaparte (1820-1904), pe atunci în vârsta de optsprezece ani. Despre aceasta, Jules spune ca era îmbracata “în alb si trandafiriu, o fiinta fermecatoare, inofensiva, frumoasa si gratioasa, care i-a primit ca o tânara parizianca. Dupa ce s-a servit prânzul, ea a dansat ca o femeie italianca din popor, fiind naiva si fermecatoare în acelasi timp”. Prin urmare, Jules si Anatol ajung la concluzia ca Mathilde nu este doar o printesa atragatoare, ci si o fiinta inocenta, nevinovata si timida. Din pacate, perceptia lor se dovedeste incompleta si doar în parte corecta, pentru ca în realitate, Mathilde Bonaparte este o tânara doamna “emancipata” si independenta, care stie foarte bine ce îsi doreste de la viata.

Din acest moment, Janin îi vorbeste tot mai des lui Anatol despre Mathilde, reusind sa îl convinga sa se gândeasca serios la casatoria cu aceasta. De altfel, Anatol Nikolaevici însusi este constient ca o asemenea alianta i-ar consolida statutul aristocratic, deoarece Jérôme fusese sotul printesei de Würtemberg, verisoara a tarului Nicolae I. În acelasi timp, prin mariajul cu Mathilde, Anatol ar fi devenit membru al familiei Bonaparte. Totusi, pentru a-i putea cere mâna lui Mathilde, Demidov avea de rezolvat mai întâi o serie de probleme, dintre care cea mai importanta era aceea de a obtine permisiunea tarului.

Toti cei implicati direct, Anatole, Mathilde si tatal ei, erau foarte interesati de aranjarea logodnei si a casatoriei. Anatol, pentru motivele amintite mai sus; Mathilde, întrucât maritisul însemna sansa de a scapa de viata plictisitoare si frustranta în exil, alaturi de numeroasele amante ale tatalui ei. În ceea ce îl priveste pe Jérôme, acesta spera sa îsi “vânda” fiica la un pret bun, iar miliardele cu care venea acest admirator rus al lui Napoleon, faceau din el pretendentul potrivit la mâna lui Mathilde.

 

Jérôme Bonaparte

Cel mai mic dintre cei patru frati Bonaparte, Jérôme (1784-1860), era cunoscut ca un om risipitor si întotdeauna insolvabil. Cu cincisprezece ani mai tânar decât Napoleon, el a fost singurul dintre fratii Bonaparte care nu a stiut niciodata ce înseamna vremurile grele. În copilarie, Jérôme se bucura de toate avantajele ce rezulta de pe urma ascensiunii fratelui sau, care ajunge cel mai puternic om din Europa. Când împlineste cincisprezece ani, în 1799, Jérôme, proaspat absolvent de colegiu, vine sa locuiasca la Tuileries, alaturi de Napoleon si de împarateasa Iosefina. De altfel, Napoleon a fost mereu frustrat si nemultumit de datoriile uriase pe care mezinul familiei reusise sa le acumuleze imediat dupa ce îl luase sub aripa sa protectoare.

În 1840, Jérôme Bonaparte era ca de obicei, falit. În eventualitatea în care Mathilde se marita cu Anatol Nikolaevici Demidov, el nu îi putea oferi acesteia niciun fel de zestre. Mai mult, Jérôme intentiona ca sub pretextul apropiatei casatorii a fiicei sale, sa strânga bani pentru el însusi si nu pentru a-i asigura acesteia zestrea promisa. Cu alte cuvinte, Jérôme era constient ca orice lucru are un pret, de aceea, daca un aristocrat cum era Anatol Nikolaevici Demidov dorea sa intre în familia lui Napoleon Bonaparte, trebuia sa scoata bani din buzunar, si înca nu putini.

 

Proprietarul de diamante

Dupa negocieri lungi si complicate, contractul prenuptial a fost semnat. În el se convenea ca Mathilde va primi o zestre de 290.000 de franci francezi, dintre care 50.000 de franci francezi erau în bijuterii, garderoba personala si instrumente muzicale. Soldul de 240.000 de franci francezi trebuia sa-i fie platit în numerar viitorului ei sot. În cazul în care Anatol s-ar fi stins din viata înaintea lui Mathilde, mostenitorul/mostenitorii lui ar fi primit 500.000 de franci francezi. La acea vreme, francul francez – moneda de aur – valora în jur de 75 de dolari americani, ceea ce facea ca zestrea lui Mathilde sa ajunga la o suma colosala.

 

Mai mult, pentru ca aranjamentul sa fie chiar mai ciudat, Anatol a fost declarat proprietarul diamantelor detinute de viitoarea sa sotie. Desi Jérôme fusese de acord sa îi ofere fiicei sale zestrea cuvenita, acesta a sustinut fata de Anatol ca momentan, din cauza datoriilor, nu avea banii necesari pentru a-si putea onora promisiunea. Deci, dorind sa se asigure ca viitorul sau socru se va tine de cuvânt în ceea ce privea zestrea lui Mathilde, Anatol Nikolaevici Demidov este de acord sa îi plateasca acestuia datoriile, achizitionând de la Jérôme diferite relicve ale Imperiului. Asa se face ca Anatol cumpara o statuie a împaratului la pretul de 11.000 de franci francezi si statui ale lui Jérôme Bonaparte si Madame Mère, cu 10.000 de franci francezi, fiecare. În cele din urma, Jérôme recurge la înca un siretlic – îi vinde lui Anatol bijuteriile lui Catherine de Wurtemberg, care valorau 1.000.000 de franci francezi, desi acestea faceau parte din zestrea lui Mathilde, ca mostenire de la mama sa.

 

La Sankt Petersburg si Paris

Casatoria lui Anatol cu Mathilde se oficiaza pe 3 noiembrie 1840, atât la biserica ortodoxa, cât si la cea catolica. În mijlocul invitatilor sai, Mathilde este stralucitoare, în rochia de matase alba, cumparata de la Londra, purtând perlele mamei sale si bijuterii noi, cu motive napoleoniene, comandate special pentru acea ocazie de Anatol la Chaumet. Dupa nunta, Demidov este rechemat la Sankt Petersburg, pentru a oferi explicatii asupra aranjamentelor neclare facute cu Vaticanul, cu privire la religia pe care o vor avea copiii ce ar fi rezultat din mariajul sau cu Mathilde.

 

Printul de San Donato si Mathilde sosesc la Sankt Petersburg, orasul natal al lui Anatol, în martie 1841. ?arul, care se opusese din rasputeri casatoriei lor, la fel ca si Papa, avea acum nevoie de un pretext pentru a o destrama. Inteligent, el se declara “încântat” de verisoara sa Mathilde, în timp ce sotul ei este umilit în public. Tânara Mathilde cade imediat în capcana întinsa de tar. Prezenta la mai toate receptiile de la Curte, la care Anatol nu este invitat, aceasta este în ascensiune si se bucura de atentia suveranului. Suparat, neputincios si gelos, Demidov nu are de ales. El asista din umbra la succesul sotiei sale si cauta consolare în bratele altor femei.

 

Pe 17 august 1841, Mathilde si Anatol intra în Paris, iar a doua zi, viziteaza împreuna, mormântul lui Napoleon, la Domul Invalizilor. În momentul când cei doi primesc permisiunea tarului de a parasi Rusia, casatoria lor era deja la ananghie. La început, amândoi au încercat sa pastreze aparentele în public, însa dupa un timp, scandalul nu a mai putut fi oprit. Atât Mathilde, cât si Anatol erau vinovati de adulter.

 

Diamantele furate

Lucrurile iau o întorsatura dramatica în septembrie 1846, când Mathilde îl paraseste pe Anatol, fugind împreuna cu amantul ei, contele Emilien de Nieuwerkerke. Înainte sa plece însa, printesa ia si bijuteriile de familie pe care Jérôme Bonaparte i le vânduse sotului ei, inclusiv diamantele al caror proprietar, conform contractului prenuptial, era tot acesta. Constienta ca trece printr-un moment de criza, Mathilde îi scrie tarului Nicolae I si îi explica motivele care au stat la baza unei astfel de decizii fara întoarcere, cerându-i totodata, ajutorul. ?arul îi raspunde lui Mathilde, spunându-i ca este încântat sa intervina pentru verisoara sa.

În ceea ce îl priveste pe Anatol, acesta face si el tot posibilul sa îsi aduca sotia înapoi. Demidov declara în corespondenta cu Mathilde, ca instructiunile tarului “sunt cea mai ridicola combinatie de decizii a vremurilor noastre”. De asemenea, el îi reaminteste printesei ca are o datorie, cu atât mai mult cu cât ea este fiica unei regine “ce lasase lumii o mostenire viabila, dupa pierderea tronului”. El mai adauga ca daca Mathilde va ramâne “ferm legata de destinul sotului ei … îsi va câstiga astfel, cea mai mare stima si onoare ca sotie.”

În acelasi timp, tarul stabileste termenii separarii celor doi. Demidov este chemat înapoi la Sankt Petersburg, iar printesei Mathilde îi este acordata o pensie foarte substantiala, ce îi permite acesteia sa se stabileasca la Paris, cu iubitul ei.

 

Bonaparte revine la putere datorita lui Mathilde

Diamantele furate vor juca un rol important în revenirea celui de-al Doilea Imperiu. În noiembrie 1848, Mathilde plaseaza diamantele lui Anatol ca garantie pentru un împrumut bancar de 500.000 franci francezi, bani pe care i-i da varului ei, Louis-Napoleon, fiul reginei Hortense, pentru a putea veni la conducerea Frantei. Familia Bonaparte este din nou la putere, iar Mathilde devine a doua doamna în imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. La rândul sau, Anatol nu va mai vedea niciodata diamantele, care au fost ulterior vândute la o licitatie în 1904, si nici zestrea promisa de socrul sau.

 

Povestea printesei Mathilde Bonaparte si a printului de San Donato începe asemenea unui basm frumos, dar se încheie trist. Este demn de remarcat ca în scrisorile ei, Mathilde marturiseste ca “s-a casatorit cu Anatol din dragoste”. Amândoi erau tineri si pasionati de arta si de frumos. Cu toate acestea, incapacitatea lui Jérôme Bonaparte de a-si onora obligatia de plata a zestrei, l-a afectat profund pe Anatol. Dupa separarea de Mathilde, acesta începe o actiune în justitie împotriva ei, pentru restituirea bunurilor sale si a zestrei. Mathilde, sustinuta de cercul sau de prieteni literari, îi raspunde fostului sot cu o serie de atacuri crude si personale în mass-media. Consecvent crezului sau, în ciuda celor întâmplate, Anatol Nikolaevici Demidov, print de San Donato, ramâne pâna la sfârsitul vietii, un înfocat admirator al lui Napoleon Bonaparte.

 

Bucuresti

10 mai 2011


 

 

CASTELUL PELES, RESEDINTA REGILOR ROMÂNIEI

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

de Carmen MARIN

România, se poate mândri cu unul dintre cele mai frumoase castele din Europa. Constructia sa s-a facut în vremea regelui Carol I, între anii 1873 si 1914. Considerat ca unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, se evidentiaza prin caracterul sau de unicat si este prin valoarea sa artistica si istorica si unul, din cele mai importante monumente din Europa.

 

Dupa alegerea sa ca domn al României, 1866, principele Carol I, viziteaza Sinaia fiind fascinat de frumusetea locurilor. Domnitorul hotaraste sa se zideasca castelul, într-un loc pitoresc, cumparând terenul (1000 de pogoane). Arhitectii Johannes Schultz si Karel Liman, fac din acest edificiu un „sediu’’ al noii dinastii. Au lucrat la constructia lui, circa 300 de muncitori, fiind supravegheati de aproape, de chiar domnitorul Carol. Acesti muncitori erau de toate neamurile: români salahori si carutasi, italieni zidari, albanezi si greci sapatori în stânca, germani arhitecti, maghiari dulgheri, turci arzând caramida, polonezi sapatori în piatra, cehi fierari, francezi gradinari. Nu au existat ziduri, domnitorul considerând ca acest castel este al tuturor, singura poarta fiind aceea a cetatii Vidin, în razboiul independentei (1877-1878).

 

Asadar, castelul Peles a fost inaugurat în anul 1883, iar asezarea sa n-a fost întâmplatoare. Ridicat pe Valea Prahovei, se învecina cu Predealul, care pe vremea aceea era granita României, cu Austro-Ungaria. Dupa unirea Transilvaniei cu Vechiul regat, Pelesul se va gasi în inima tarii. La sfintirea castelului în anul 1883, regele a rostit urmatoarele cuvinte: „Am cladit acest castel, ca semn trainic ca sunt adânc înradacinat în aceasta frumoasa tara, îndeplinind o datorie sfânta si închinând zidirea cu vin românesc, în cinstea si fericirea României’’. Si tot atunci poetul Vasile Alecsandri a urat: „Din stramosi când un domn sau un boier mare, intra în casa noua poporul îi ureaza: sa ai atâtea cinstiri si atâtea biruinte câte grinzi si caramizi sunt în casa; atâta fericire câte graunte de nisip sunt în ziduri. Aceasta urare o facem astazi în numele poporului întreg’’. Între peretii acestui castel s-au luat hotarâri importante pentru tara, una dintre acestea fiind, neutralitatea României în primul razboi mondial. Cei care i-au trecut pragul au fost: regi, regine, scriitori, muzicieni. Însa, cea mai importanta vizita a fost aceea, a împaratului Franz Joseph, în 1896, care impresionat de grandoarea castelului si de frumusetea acestuia, a facut numeroase fotografii. Chiar daca a fost inaugurat în 1883, Pelesul se va extinde mereu, pâna în anul 1914, anul mortii regelui Carol I. La Peles s-a nascut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930-1940), iar în 1921, s-a nascut regele Mihai I, fiul regelui Carol al II-lea. Castelul Peles detine 160 de camere si mai multe intrari si scari interioare. În apropierea Pelesului se mai gaseste, alte doua constructii mai mici, Pelisorul si Foisorul. „Sala de teatru” din interiorul castelului, „Holul de onoare”, „Biblioteca regala”, „Salile de arme”, „Sala de muzica”, „Sala florentina”, „Sala maura”, „Sala de concerte”, „Apartamentul imperial”, „Sala de consilii”, „Cabinetul de lucru”, „Salonul turcesc” si „Dormitorul regal”, sunt cele mai importante sali de vizitat, din castel.

 

Frumusetea castelului, este aratata si de vitraliile, care au fost cumparate din Elvetia si Germania, piese datând din secolele XV si XVII. Cele sapte terase ale Pelesului, au fost decorate cu statui de piatra, fântâni si vase ornamentale din marmura de Carrara. Turisti din S.U.A, Australia, Japonia, Noua Zeelanda, au vizitat castelul, ramânând impresionati de acest monument, ce dateaza din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Pelesul va ramâne resedinta familiei regale pâna în 1948, când este confiscat de regimul comunist. Desi, castelul putea fi vizitat înca de pe vremea regelui Carol I, devine muzeu în 1953. Banii cheltuiti cu castelul Peles între 1875 si 1914, au fost de 16 milioane lei-aur. Nicolae Ceausescu a vizitat castelul regal, destul de rar. Dupa revolutia din 1989, Castelul Peles si Pelisorul au fost deschise vizitatorilor. Guvernul României, în anul 2006 retrocedeaza castelul fostului rege Mihai I. Fostul rege a decis sa pastreze în continuare, calitatea de muzeu a castelului.

 

10 Mai 2011

 


Cronica de carte

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Alexandru Petrescu, „Un ploiestean la Curtea Regelui Juan”

de Gabriela Calutiu Sonnenberg

[pullquote]

„Fiecare e convins ca poate critica o carte, pentru simplul fapt ca a învatat sa scrie si sa citeasca” (William Somerset Maugham).

[/pullquote]

 

Iau aminte la aceasta constatare si ma apropii cu bagare de seama de cartea jurnalistului român traitor in Spania, Alexandru Petrescu. Mi-am propus o simpla descriere a continutului ei, din punctul meu de vedere, strict personal, având grija sa nu ma avânt pe teritoriul criticii literare pretentioase. Din capul locului va anunt asadar ca veti citi aici doar constatarile mele.

Pare simplu, dar nu e deloc usor, pentru ca nu este un text omogen, ci o colectie de articole scrise în decursul unei perioade de timp destul de lungi. Desi tematica abordata este oarecum mereu aceeasi – viata românilor din Spania – varietatea abordarilor si evantaiul stilistic par a nu avea margini. Întâlnim în egala masura reportaje, interviuri, eseuri, epistole, scrisori deschise precum si evocari nostalgice. Unele merg mai aproape de suflet, altele trezesc mirarea sau chiar dorinta de a-l contrazice pe autor. Un lucru e cert: nu poti ramâne indiferent la ideile exprimate cu aplomb gazetaresc, din convingere.

Încep mai bine prin a spune ce nu este aceasta carte: nu este un roman care se citeste dintr-o rasuflare. Aproape 300 de pagini nu încap cu una cu doua într-o pauza de masa. Nici aspectele beletristice nu se claseaza pe primul loc printre prioritatile autorului. Limbajul este cel uzual, presarat cu expresii consacrate prin emisiuni sau reclame TV, sloganuri vechi si noi, refrene spumoase, dar care – de ce sa nu recunoastem? – puncteaza uneori textul cu accente vioaie, binevenite.

Indiferent de verdictul nostru final, ideea de a reuni într-o carte comentariile autorului pe marginea evenimentelor care au afectat comunitatea românilor din Spania, de la venirea sa încoace si pâna astazi, are cel putin un merit incontestabil: acela de a crea tabloul unei comunitati deloc usor de descris. Misiunea e îngreunata si de faptul ca nu doar românii sunt actualmente greu de definit si de localizat, ci si vremurile sunt complicate. Pe cât de diverse sunt motivele plecarii lor din tara (în special de natura economica, dar si politica, morala sau profesionala), pe atât de variate sunt si „prototipurile” de conationali cu care avem aici de-a face. Dezideratul identificarii si includerii lor într-un grup unic este utopic. Toti românii plecati – nu doar cei din Spania – sunt greu de privit ca o comunitate, fie ea si eterogena.

Revenind la textul cartii, pentru început facem cunostinta cu autorul. Nascut si format în Prahova si ulterior la Bucuresti, jurnalistul Alexandru Petrescu nu face un secret din orientarea sa politica pro-monarhista si din convingerile religioase crestine. Poate ca pe alocuri am simtit o strîngere de inima, citind pasaje în care idealul jurnalismului impartial este generos înlocuit printr-un stil gazetaresc patimas si partinitor. Însa, dupa depasirea primelor pagini, am deprins îndemânarea de a ignora subtila manipulare, probabil involuntara, concentrându-ma pe continutul pur, cu valente informative incontestabile. Mi-am spus ca opiniile sale proprii sunt doar o invitatie la adâncire, Domnia sa propunând doar una din multele viziuni posibile. Cititorul e liber sa-si cladeasca propria sa imagine. Important este volumul impresionant de informatie, colectat si imortalizat minutios, formând o cronica moderna, chiar daca …dupa Ureche. În fond, auzim si interpretam cu totii foarte diferit; gusturile si parerile ramân împartite.

N-am luat, asadar, în nume de rau încercarile de deviere de la subiect, ci am apreciat chiar franchetea si caracterul extrovertit al autorului, ca nota dominanta a întregii carti.

 

Primul capitol: Avatarurile Contelui. Titlul – o aluzie la forurile la care se doreste raportarea? Avem, pe de-o parte, avatarul, cuvânt la moda, care înaripeaza imaginatia tinerilor, dar nu numai a lor. Duce cu gândul la dedublarea persoanei noastre, odata ce parasim patria. Schimbarea „pielii”, cum s-ar zice. Pe de alta parte avem Contele, un personaj pitoresc cu care se identifica autorul – amator declarat al nobilimii si al caselor regale. Nimic de zis fata de simpatia pentru traditii, cu singurul amendament ca poate ar fi fost mai aproape de adevar situarea spatiala a posesiunilor nobilului autor undeva în Prahova, si nu în Transilvania – fie ea si cu y-grec – caci noi, ardelenii, nu l-am prea vazut pe acolo.

Dar, lasând la o parte titulatura, capitolul reda plastic imaginea copilariei generatiei noastre si a convulsiilor istorice pe care am avut ghinionul, dar si privilegiul sa le traim. Cum bine zice autorul în verva sa nostalgica, „suntem generatia „De-a Baba-Oarba”, blugi si bretoane, ultimii Soimi ai Patriei, Pionieri, Utecisti, cei care au prestat munca voluntara („patriotica”) pe câmpurile patriei, la inundatii, la struguri, pe santierele tineretului, atât la scoala, cât si la armata sau Universitate.”

Si unde suntem acum? „Am preferat sa fim capsunari decât corupti sau corupatori. Sa ne mintim ca suntem bine si sa trimitem banii în tara. Noi suntem cei care, când venim în vizita în România, le aratam tuturor poze pe care le-am facut cu masinile altora sau cu casele si piscinele celor la care mergem sa facem curat” – spune apoi autorul, alunecând în rolul de exponent al generatiei sale.

Matematic vorbind, capitolul întâi pune conditiile de existenta, enuntând problema în linii mari: noi suntem emigrantii; iata prin ce-am trecut si de ce am plecat. Se trece apoi la o analiza mai sofisticata a termenului de diaspora, luat la purecat sub toate fatetele, inclusiv lingvistic si istoric, duca cum bine zice chiar autorul, AB OVO, adica din negura vremii, la nevoie fie ea si latina. Dihotomie-trihotomie, ouale lui Adrian Nastase, politicieni de azi si de ieri, traditia formarii lor în exil, a lor sau al parintilor lor, studii la Moscova, români cu simpatii anarhiste în Spania lui Franco, Basarabia si tinuturile de dincolo de Prut, istorie care ne tine sub pantof, ofuri, tragism, destin. Enumerarea halucinanta se continua cu enigma înca nedezlegata a originii poporului român, latinizarea tracilor si ilirilor înaintea daco-dunarenilor. Apoi Gheorghe Gheorghiu Dej si Regele Mihai, si iarasi citate din latina.

Nu fara dreptate sunt mentionate problemele de comunicare ale politicienilor din România post decembrista, chiar daca indicatiile terapeutice recomandate ar trebui poate sa aiba la baza consultatia unui diagnostician specializat (autism infantil, sindrom Kanner, psihoza infantila si sindromul Asperger). Recunosc ca am consultat dictionarul pentru a trece nevatamata pe lânga termenii acestia, dar si altii, precum gnosologie sau triumvirat, mi-au dat de furca. Totusi, a meritat cititul mai departe, aflatând astfel motivele concrete pentru care românii din diaspora deplâng promisiunile desarte ale politicienilor, care îi momesc sa se întoarca în tara iar apoi, odata întorsi, îi lasa balta.

Fac o paranteza si remarc aici ca, pe lânga unele inadvertente care i e pot reprosa autorului, de doua lucruri e cert ca nu duce lipsa: nu e indiferent si nici …taciturn. Chiar daca are înclinatie spre … povestire, cum bine-i sta autointitulatului Conte, caci verbul contar înseamna în castiliana a povesti, a relata. Contabalanseaza prin angajament si curiozitate, mereu în cautare de subiecte, daca se poate cu un sâmbure acolo, macar un picut senzational.

Capitolul aranjat într-un crescendo apoteotic („Pentru românii care se vor întoarce acasa, în tara, unde sunt pensiile? Bunastarea?”) se încheie cu un citat în latina, prin cuvântul „nodus” (nod). Chiar ca e înnodata situatia! Complicata e si lectura pentru cititorul ocazional, insuficient de transparenta pentru profesionisti; demersul AB OVO are din punctul meu de vedere un singur merit, anume acela ca … este.

Nu-i de mirare ca ne bucura sa salutam usurati paragrafele urmatoare, în care autorul renunta la stilul fornaitor de prin note de subsoluri si revine la teme mai „pamântesti”, pe care le trateaza cu deja familiarul sau stil proaspat, colocvial. Expresii precum „ca pe vremea lui Ceausila Voda” descretesc fruntea.

Trecând din plan general în plan personal, este criticat demersul Ministerului Învatamîntului de nerecunoastere a studiilor la facultatea privata absolvita de autor. Atacul direct la adresa ministrei de resort si trimiterile la practicile luarii de mita competeaza tabloul unei societati putrede, imposibil de controlat, în care Institutiile de Stat nu-si fac datoria. Autorul da dovada de vaste cunostinte despre coruptie, dar pacatuieste prin generalizare. Ma întreb daca sunt singura care a învatat pâna la limita epuizarii pentru examenele de treapta si de admitere, doar pentru scrupulul de a nu da satisfactie sistemului perfid de luare de mita?! Critica la adresa taxelor exagerate pentru serviciile consulare de la Ambasada Româna din Madrid, comparativ cu tarifele ambasadelor altor tari se prelungeste prin critica la adresa institutiilor si firmelor mari (Blue Aur, Antena 1), care comanda servicii, dar „uita” sa le plateasca si se revarsa în critica la adresa organizarii defectuoase, acest pacat originar la români. Din critica în critica, se cauta rezolvarea si se sugereaza concedierea personalului. Si ce urmeaza apoi? Concret, cine si cum îi alege pe noii angajati? Dupa ce criterii si, cum alegem alegatorii? Ma rog, demersul pare neterminat, dar eu nu ma pricep la politica.

De pe acum ma bântuie gândul ca autorul nu e neaparat un om cu multi prieteni. Asa direct si bataios, de buna seama ca multi îl considera un spirit nelinistit, provocator. Aflu dealtfel din paginile cartii ca a interpretat în câteva pelicule roluri de vikingi, înfatisarea sa recomandându-l pentru un astfel de rol. „Sunt un luptator, un razboinic. Am forta lor în oase si în spirit. Nu ma las doborât. Pe vremuri, pe litoralul românesc, ma dadeam viking, ori danez, ori suedez, ori norveg.” Îl cred.

Cronicarul angajat revine la ceea ce numeste ironic „viata noastra capsunara” si interogheaza deschis politicienii români pentru lipsa de ajutor si promisiunile fara acoperire. „Care drepturi si care stânguri, Don Pedro? Când erati mai liberal, domnule Roman?” Gazetarul incita si agita, dar tot el constata în final inutilitatea efortului sau: „?tiu ca aceste rânduri nu vor servi la nimic. Ca voi avea probleme ca si dumneata, cititorule, când la ghiseu ti se raspunde cu indiferenta. Sau când suni la Informatii si nu-ti raspunde nimeni…”

Se deruleaza încet, pas cu pas, evenimentele din sânul comunitatii românilor spanioli:

– înfintarea Centrului Hispano-Rumano de lânga Madrid: bani spanioli, bine investiti;

– comentarii pe marginea esecului mediatic al emisiunii “Hola, soy rumano!”, care se dorea o reabilitare a imaginii deformate despre români în strainatate: bani românesti, inutil risipiti;

– tenorul Costel Busuioc, ascensiune rapida în Spania, urmata de pierdere „subita” de memorie, fanii fiind clasificati de el acum drept „prosti” agasanti care-l deranjeaza: risipa, de timp.

 

Al doilea capitol, Oameni pe care i-am cunoscut face o trecere în revista a unor personalitati românesti din diaspora spaniola, oameni mai mult sau mai putin renumiti, români cu care ne mândrim. Sunt conturate portetele unor valori incontestabile, precum recent decedatul profesionist de televiziune Valeriu Lazarov, scriitorul Grigore Vieru, artistul Mihai Petre, pictorul Romeo Niram sau chiar sculptorul în lemn Mircea Magiaru. Ultimul, supranumit „sculptor în lemn de abanos” nu pentru ca materia prima ar fi neagra, ci pentru ca el însusi apartine etniei tiganesti, remarca mucalit: „Pâna acum, lumea ma stia ca sunt mexican, ca îmi era rusine sa spun ca sunt român, sa nu va fac de râs, ca eu sunt de fapt tigan si asa o sa mor: tigan, tzigionen sau gitano… gitan… hitan”.

Urmeaza Adrian MacLiman, ziarist spaniol de origine româna, purtator de cuvânt al Comitetului Olimpic International, care l-a intervievat pe Osama Bin Laden; Domnica Radulescu, autoare americana de origine româna, care a câstigat, recent, premiul statului Virginia pentru cel mai bun roman de fictiune; Irina Onea, exploratoare în colturile cele mai îndepartate ale lumii; Cornel Tabacaru, respectat om de afaceri român cu cetatenie canadiana, cu o avere estimata la aproape 40 de milioane de euro sau Radu Sebastian, fost fotbalist, actualmente student la celebra Universitate Complutense din Madrid, care a reusit sa ia bacalaureatul în limba spaniola cu nota maxima, dupa ce a studiat într-un timp record de sase luni materiile în limba lui Cervantes, desi nu o învatase înainte.

Finalul capitolului este rezervat câtorva interprete vestite de folclor românesc (Maria Ciobanu, Irina Loghin) si se încheie cu constatarea – fara comentarii – ca vremea „folcloricilor nostri visatori, sentimentali, care cînta pentru doua perechi de adidasi” pare a se încheia acum, când starurile de manele înregistreaza încasari record, inclusiv si mai ales la turneele din Spania. ”Ma doare sa stiu ca românii îi platesc pe tigani cu 10.000-15.000 de euro sa le cânte manele” (citat Irina Loghin).

Chiar daca si aici se mai strecoara note critice si întepaturi („Unde sunt cei care, la TVR, când a revenit Valeriu prima data în tara, dupa ’89, se gudurau pe lânga el?”), capitolul secund se citeste usor, trezeste simpatie pentru caracterele ireprosabile de români bine situati din diaspora si respect pentru realizarile lor.

Al treilea capitol, Eseu si yeseu, se joaca putin cu cuvintele, înglobând britanicul aprobator „yes” în ceea ce, din nou, se conjuga la persoana I, singular: autorul, personajul nostru central. Inventarul românilor raspânditi prin întreaga lume este impresionant: milioane si sute de mii, din Banatul românesc, prin Serbia, Germania, Spania fireste, Norvegia, Canada, si America, practic peste tot. Si nu putini. Comun au un singur lucru: toti viseaza pe limba lor. Visele lor nu sunt subtitrate doar în româna. „Eu visez. Mult. Tu visezi din Italia. El viseaza din S.U.A. Visam. Români visând prin lume din Spania”, spune autorul.

Accentul cade pe natura visurilor românilor de pretutindeni si pe experienta de pâna acum, anume a lipsei de realism, a imposibilitatii ducerii la îndeplinire a viselor lor. În opinia autorului, vina revine îndeosebi politicienilor. Face aici o analiza pe marginea termenului de mogul, cu sensul de persoana foarte importanta, cu puteri discretionare. Personal sunt mai degraba adepta teoriei „norocul si-l face fiecare cu mâna lui”, dar e prima data când vad cifre clare despre românii raspânditi în lume, drept pentru care m-am gândit ca poate nu strica sa le reproduc aici.

„Iata ce armata de visatori români avem în lumea asta:
Statele Unite ale Americii – 862.526, Ucraina – 409.608 (inclusiv moldoveni), Germania – 73.365 sau poate 200.000, Canada – 192.170, Rusia 177.638 (inclusiv moldoveni), Serbia – 74.630 (inclusiv „vlahi”), Austria – 29.044, Grecia – 25.375, Kazahstan – 20.000, Regatul Unit – 19.096, Australia – 18.320, Franta – 18.000, Ungaria – 14.781, Suedia – 12.748, Portugalia – 10.818. Sa fim cu bagare de seama, însa! În România înca se viseaza…”

Se succed apoi articole pe teme diverse, unele cu iz nostalgic: ”Ma uit la pozele tineretii mele de parca m-am detasat de acest pamânt, de acest trecut secol. Da! Asa numeam noi fotografiile: poze. Si erau digitale doar pentru ca le faceam cu degetul, apasând pe butonul Smena sau al vreunui Zenit.” Sau amintiri din vremea când multi foloseau drept argumente bâte si rangi, plus o dorinta pe care o vor exprima sintetic într-o formula ce va face cariera, poate chiar istorie: “Moarte intelectualilor!”. Se tineau discursuri împotriva partidelor care doreau sa opreasca ascensiunea politica a Frontului: “Jos cu fiii de chiaburi si legionari!”, “Nu vrem ca cei care au stat la caldura, în strainatate, sa vina acum si sa ne dea lectii”, „Ei n-au mâncat salam cu soia”, „Nu ne vindem tara”, „Noi muncim, nu gândim”…

Altele cu continut critic: „Cred ca asta se întâmpla si în zoo-ul nostru politic. În locul unor democrati, oameni civilizati, persoane integre avem, la fel ca în Gaza, magari vopsiti în diverse culori politice… dar – culmea! – toate au la baza cromatic nu alb-negrul, ci mult rosu comunist. Magari vopsiti în dungi, pe post de zebra”.

Concluzia autorului: „Suntem liberi, dar legati înca de piatra istoriei, iar comunismul tot ne ficateste clipa de clipa. Prometenienii din 1989 au adus focul dreptatii si adevarului pe mesele noastre. Prometeu înlantuit.”

Despre primele încercari de organizare a românilor din Spania: „Conglobatia” FADERE  se vrea o federatie a românilor din Europa si SUA (…) Ce s-a nascut acolo a fost o (F)aderare în masa fara transparenta, ce se va repercuta în noi printr-o sete insatiabila de a deveni mici dictatori.”

Înfiintarea bibliotecii românesti din Spania denota dragoste de carte si mai ales de românism, pe care autorul spera s-o faca publica acum, „pentru a sublinia faptul ca mai sunt si flori printre straturile de balarii si pogoanele de indiferenta ale românilor ce au napadit parca organizat viata noastra.”

Amuzante sunt si descrierile întâlnirilor românilor la o „coslada”, termen folosit pentru Centrul Hispano Român de lânga Madrid, care fac trecerea spre capitolul al IV-lea,

Români cuceriti de catre români.

Eseul de început „Despre convenientul de a fi strain” trezeste amintiri duioase: „Când eram copil, toata lumea ma întreba: “Ce vrei sa fii când te vei face mare?”. Le raspundeam ca vreau sa fiu… strain!… Îmi amintesc faptul ca în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mecanicul de la CFR, s-a cazat la noi în casa o familie de cehi. Probabil venisera prin vreun program turistic fratesc. Si muncitoresc. Dar ei erau altfel de fratesti si muncitoresti comunisti. Aveau un autoturism Wartburg 311. (..) Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câtiva ani la rând drept cutie de zahar sau de faina, iar mai apoi pe post de pusculita. Iar eu, în poleiala de ciocolata pastrata de la cehi, pe care am lins-o vreo luna fata cu toti copiii de pe maidanul din cartier, tot mereu puneam o ciocolata autohtona si ma dadeam mare în fata lor.”

În replica, românul emigrat, în loc sa se „molipseasca” de farmecul strainatatii, este descalificat din start de compatrioti, pe motiv ca s-ar sustrage consumului de … salam cu soia. Pentru ilustare, autorul recurge la citate din români care au reusit prin alte parti:

„În România, lumea nu prea ma place. Poate ca exista unii carora le plac cartile mele, dar eu, ca persoana, nu le sunt foarte simpatica”, declara proaspat laureata cu Nobelul pentru Literatura, scriitoarea Herta Müller.

Sau ziaristul Adrian MacLiman recunoaste ca de multe ori nu se recomanda ca fiind român, ci scotian. „Nu pentru ca mi-ar fi rusine, dar exista riscul ca expunerile mele sa nu se bucure de credibilitate. Înainte de 1989 era altceva; ca român în exil erai considerat un erou”.
Alexandru Petrescu completeaza în cuvintele sale: „Când în presa on-line din România apare un articol despre un român din diaspora, oricare ar fi natura sa, va rog sa cititi în rubrica de comentarii si sa observati aciditatea lor, cât de usor sunt împroscati cu noroi si cât de minimalizate sunt eforturilor lor, cât de murdara este denigrarea lor.”
La fel, putini stiu ca pictorul Romeo Niram – de fapt Marin – singurul artist contemporan ale carui tablouri vor fi expuse la Palatul Regal de la Madrid alaturi de operele lui Goya, El Greco si Velazquez, este român.

Se succed opinii despre revolutie, despre mineriade, despre diferentele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, si de conceptie – privind românii care, odata ajunsi afara devin, în opinia celor care ramân în tara, orice mai putin decât români. Apelul autorului vine la timp: „Haideti sa fim ceea ce meritam sa fim! ?i sa fim înainte de toate români, sa fim artisti români, europeni si cetateni ai planetei, cu bun simt.”

Este salutata apoi vizita în Spania a Patriarhului României, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, dar se taxeaza aspru birocratii care organizeaza vizita în asa fel încât sa nu ajunga la el rugamintile credinciosilor.

Urmeaza enumerarea unor organizatii si persoane particulare care contribuie masiv la o mai buna desfasurare a activitatilor românilor din Spania: Organizatia de Femei „A Flor de Piel”, Filarmonica “Paul Constantinescu” din Ploiesti, care a obtinut Marele Premiu al românilor din Spania, scriitorii Arthur Silvestri si Grigore Vieru, omagiati în Spania cu ocazia întâlnirii de Sfântul Valentin, Cristi Mungiu si Alberto Sole Buset, care au câstigat Premiile Goya, numerosii donatori de carti pentru biblioteca româneasca din cadrul Universitatii „Spiru Haret” din Spania. Autorul nu uita sa critice autoritatile din România care, somate sa contribuie la dotarea bibliotecii, s-au rezumat sa dirijeze corespondenta într-un cerc vicios, de la un departament la altul, declinând raspunderea. Singurul politician care s-a implicat a fost deputatul diasporei, William Brânza, ploiestean. Alta realizare este înfiintarea Muzeului „Ion Stratan” (poet ploiestean), în cadrul bibliotecii Universitatii „Spiru Haret” din Madrid. Transpare aici, firesc, mândria de prahovean a autorului. De ce oare s-a supranumit Conde de Transilvanya si nu de Plo-y-esti?

Tema „Cât câstiga scriitorii români?” este si ea abordata, chiar daca doar marginal, stiut fiind dealtfel ca scriitorii nu sunt bine platiti nicaieri în lume, nu doar în România. Dar orisicât, vorba românului!

Reportajul de la Festivalul International de Folclor „Villa del Mora” – Editia a XIX-a face sa ne tresalte inima la citirea pasajului dedicat Ansamblului Folcloric din Spania „Românasul”: „Mai toti spectatorii, indiferent de nationalitate, bateau ritmurile românesti cu pantofii. Nu poti sa ramâi indiferent la un asemenea spectacol. A fost într-adevar o prestatie foarte valoroasa si… spectaculoasa!”.

Alte file de cronica (continuare):

– peste 4000 de persoane au participat la slujba de Pasti organizata în Coslada. Miscator discursul primarului spaniol al localitatii, subliniind ca „locuitorii români au dreptul de a se simti cetateni cu drepturi depline în Coslada, fapt care reprezinta temelia si impulsul pentru dezvoltarea viitoare a orasului nostru. Coslada a fost un exemplu de integrare, nu doar din Comunidad de Madrid, ci din întreaga Spanie”;

– România la târgul Integra pentru imigranti, o prestatie, din pacate nu tocmai reusita, o „expozitie de varza murata si salam”, citat din carte;

– noua varianta lingvistica de romaniol-rumañol, utilizata tot mai des în Regatul Spaniei. „Spaniolii agreeaza sonoritatea limbii române. Nu putini sunt cei care învata câteva cuvinte pentru a putea da, cu umor, o replica. Romaniol – Rumañol.”

 

Capitolul al V-lea, Reportaje relaxate, descrie evenimente si manifestari spaniole, privite prin ochii autorului român, prezent la fata locului. Aventuri la alergarea taurina din San Fermin, batalia cu rosii din localitatea Buñol, din zona Valencia si alte minunatii cu colorit local largesc orizontul, conturând tabloul incitant în care se integreaza de pe acum si românii, ca minoritate conlocuitoare.

„Spaniolii nu înteleg ca, pâna la urma, românii pot sa se adapteze oricarei situatii, ca suntem niste cameleoni ai „regnului” uman”, remarca autorul. Alina, croitoreasa de costume de matador, de fapt învatatoare din România, s-a adaptat rapid, desi nu tinuse acul si ata în mâna înainte de a pleca din tara. Românii îsi ofera forta de munca pretinzând ca „fac orice”, si chiar sunt priceputi la toate. „Orice”, e bine platita meseria asta.

Ingenioasele sunt si definitiile ad-hoc inventate de autor: o cerveza muy fria, un fel de bere cu promoroaca, sau verbul „a lidia”, care desemneaza în spaniola dansul toredaorului cu taurul, un cuvânt care va intra cu siguranta în vocabularul limbii române.

Se succed apoi numeroase portete de români din Spania, unii cu meserii si nume ciudate, precum vrajitoarea Nigerica si asistentul ei, Jetonel; altii cu destine tragice, precum Catalin Craciun, bodyguard de discoteca, ucis în confruntarea dintre doua clanuri mafiote. Si ne trezim pe nesimtite ca am luat deja primul contact cu ilegalitatea. Politia Nationala Spaniola estimeaza ca, începând cu perioada Sarbatorilor de  “Navidad” (Craciun), pâna în 6 ianuarie, de ziua Regilor Magi, Regatul estei invadat de peste 5000 de cersetori proveniti din România.Trecerea spre zona obscura a muncilor dubioase, pe care multi români sunt nevoiti sa le preteze în Spania, se face în capitolul urmator.

Capitolul al VI-lea, Paella cu bulz ciobanesc, cuprinde reportaje despre unii din românii din Spania, cu tente ironice la adresa subculturii de cartier. Iata un fragment din „decalogul” fantezist imaginat de autor:

„ Românii nu fura din casele spaniolilor si nici nu sparg case. Ei doar intra sa vada cum se comporta tencuiala peste noapte, ca doar ei au renovat casa acum o saptamâna. Deci sa se schimbe prin ziare termenul de “spargator” cu cel de “controlor nocturn”.

„ Sa se înceapa redenumirea de strazi în localitatile unde românii sunt majoritari (Îmi permit câteva exemple: Guta, Mihaela Minune, Edy Talent etc). ?i fara numere. Este suficient sa raspunzi “Eu stau pe Mihaela Minune!”. Si noi, românii, cum ne cunoastem, gasim imediat casa.”

În opinia autorului, nimeni dintre politicienii români nu doreste întoarcerea acasa a românilor. Ar însemna pentru România înca doua milioane de someri si tot atâtea probleme. Dar Spania a însemnat o scoala de viata, transformând gloata noastra si educând-o în a fi mai receptiva si mai toleranta. „Românii au învatat sa poarte castile de protectie pe teasta, sa se spele pe mâini când patronul îi duce la restaurant în pauza de masa si sa fumeze si un „puro” (tigara de foi) în stil mic burghez.”

Convietuirea rodeste de ambele parti. La o ferma de pere din regiunea Navarra, lucratoarele românce au conditii de cazare mai bune decât în „casutele” de la Costinesti iar spaniolii au învatat sa le cânte chiar si melodii în româna, cum ar fi <<Drumurile noastre>> si manele”.

Iata o situatie paradoxala: în timp ce spaniolii se duc în Franta sa munceasca pe o perioada de 35-40 zile, câte 10-12 ore pe zi, pentru o suma de 2500-3200 euro, românii accepta sa lucreze în locul lor, chiar pe proprietatile celor ce pleaca. Conditiile oferite de francezi muncitorilor spanioli sunt net superioare celor oferite românilor din taberele ridicate la marginea locului de munca din Spania.

Dar româncele detin si o pondere majora prin bordelurile „alegale” (nici legal, nici ilegal). „Unele dintre noi cer la receptie sa ne puna muzica de manele, ca sa fim mai inspirate”, remarca o românca „angajata”. „Franzeluta”, o românca star porno are ambitii înalte si tinteste spre marile ecrane. O alta românca sustine showuri erotice bine platite în penitenciarul în care sunt încarcerati celebrii tarhetsti (falsificatorii de carduri bancare) si temutii pesti.

Ma minunez în taina de numarul mare de persoane din „zona gri”pe care a reusit sa le intervievieze autorul. Subiectele picante, informatiile detaliate despre prestatii si tarife diferentiate sunt poate socante pentru spiritele sensibile, dar nu putem contesta faptul ca aduc un aport vadit la crearea imaginii de ansamblu a comunitatii românilor din Spania, în toata vastitatea ei. Cu adevarat, avem de-a face cu o cronica a vremurilor noastre, chiar daca pe alocuri ne-am fi dorit-o poate mai blânda, mai ponderata.

Un spaniol naiv si nelamurit se întreaba de ce oficialii români resping manelele, în timp ce spaniolii cultiva arta tiganilor lor (flamenco). La urma urmei si tangoul sau capoeira braziliana, tot din arta strazii sau dezvoltat. „?i spaniolilor le place muzica asta ritmata, chiar daca nu înteleg textul melodiei. Cred ca daca la Eurovision ati trimite manelisti, sigur ar câstiga concursul.”

Reversul medaliei este ca oficialitatile spaniole, satule de lipsa de civilizatie a câte unui grup de tigani români care terorizeaza cartiere întregi, se straduesc fara succes sa scape acum de ei. “Problemele sunt iscate de tiganii care, dupa amiezele, când ne facem siesta, pun muzica turca la maxim (manele), scot pe ferestre boxele, îsi fac necesitatile pe strazi si chiar sex”, declara Juan Calvo, “el patriarca” (bulibasa tiganilor spanioli). „Avem un proiect cu primaria, prin care le aratam noilor veniti cum trebuie sa traiasca civilizat într-o tara ca Spania. Nu ne întelegem bine cu ei pentru ca nu vorbesc “cahlo”, ca noi. Este foarte dificil sa comunici cu ei, si am început sa învatam noi româneste mai repede”, continua Juan Calvo.

Finalul în coada de peste lasa loc pentru continuare. De pe acum devine evident ca suntem îndreptatiti sa ne asteptam la mai mult, evolutia românilor din Spania fiind abia la început.

Ultimele pagini sunt rezervate unei selectii de fotografii alb-negru din colectia privata a autorului. Majoritatea redau imagini din trecut, din anii copilariei si vârsta scolara în România sfârsitului de secol XX.

Un lucru e sigur, indiferent de directia în care va evolua comunitatea românilor din Spania, putem conta pe reportajele pline de verva ale jurnalistului Alexandru Petrescu, recunoscut si premiat pentru activitatea sa de gazetar în Spania. Ingenioasele sale gaselnite verbale ne vor amuza sau întrista, întrebarile sale insistente vor sâcâi poate pe alocuri, dar cu siguranta nu-l vom putea trece cu vederea, pentru ca, asa se pare, nu se da batut cu una cu doua. Perseverenta si dârzenia îi prisosesc, fara tagada.

Nu-mi ramâne decât sa-i urez succes în continuare, sa ne vedem si sa ne citim, sper eu, cu bine. Cum zic spaniolii: ¡Nos vemos!

¡Nos leemos! – as adauga eu.

 

Benisssa

 

 

MARELE CANION

On By nelursIn USALeave a comment

Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se masoara imensele minunatii ale Pamântului. Ca sa înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie sa parcurgi 446 kilometri de dantelarie geografica. Din fiecare vârf de „dantela”, ai o imagine spectaculara. Nu trebuie sa fii arheolog ca sa-ti dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natura aici te învata, mai bine decât toate cartile, despre formarea planetei. Distanta dintre pereti variaza între 800 metri si 29 kilometri. Ca sa coboare pâna la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado a carat în aval în medie de 400.000 tone de roca si pamânt, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnica a apei. Dar odata sosit la imensele prapastii toate aceste cifre nu mai valoreaza nimic.Deodata solida coaja a Pamântului s-a dus si realitatea se deschide sub picioarele tale.
Prapastii deasupra altor prapastii. Straturile de roca si pamânt se vad colorate; taiate pe vertical, asemenea unor prajituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au ramas izolate pe prapastii ca niste magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter si Venus. Blocuri masive stau pe prapastii, gata, gata sa se rastoarne si totusi… nu cad!

Un mic grup de conquistadori spanioli, condusi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în cautarea oraselor de aur, trecând prin Desertul Pictat (Painted Desert), calauziti de indienii Hopi si ajunsi aici, au încercat patru zile (fara success) sa ajunga la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt putine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung si abrupt. Nu e doar o plimbare de dupa amiaza. Îti trebuie o zi buna de drum, mâncare si mai ales…apa. În timpul verii din cauza transpiratiei intense, drumetul pierde pâna la doi litri de apa pe ora…

Straturile colorate de roci tari si ascutite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecari de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat si mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasa loc pinilor rasuciti si jnepenilor, apoi tufisurilor de desert. La un moment dat simti orizontul închizându-se deasupra-ti. Poti coborî si calare pe catâri care se „închiriaza” de dimineata si pleaca în grup de vreo douazeci, pe poteca strâmta, deseori taiata în peretele de piatra, pâna jos la apa râului Colorado, pe care am vazut-o întotdeauna… colorata (adica tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara.

Se mai poate vizita si cu helicopterul de 7-8 persoane, care costa 50 de dolari pe jumatate de ora. Dar cea mai usoara cale pentru a ajunge la fundul canionului, este sa calatoresti cu o canoe, pe forta care în mare parte este responsabila pentru aceasta adânca „rana”, în coaja pamântului: Rio Colorado.

Indienii Paiute credeau ca Dumnezeul-Tawotas a taiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cararea cu ape zgomotoase ca lumea sa nu poata scapa de vârtejurile acestei vieti, pentru placerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis ca raul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pamântul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a taiat adânc cu cutitul în scoarta pamântului ca sa se scurga apa.

Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai caror descendenti mai traiesc si azi aici (vre-o 300), deasemenea cred ca raul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau sa mentionez ca europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au împuscat pe acestia ca pe potârnichi, pâna aproape de exterminare, apoi s-au gândit sa-i crute pe ultimii ramasi… pentru a-i avea ca atractie turistica!!! În prezent numarul lor în Statele Unite se estimeaza ca fid doar de 800.000 (incluzând si pe eschimosi). Au fost bagati în asa zisele „rezervatii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafata. Au fost amplasati în… piatra seaca. Totusi aceste rezervatii au o oarecare autonomie. Daca pleaca din rezervatie, pierd indemnizatia de la guvernul federal (care oricum nu e suficienta). Au acolo politia si scolile lor – sa zicem asa – dar limba în care se învata e tot engleza. Limba lor si-o mai pastreaza în familie, precum macedonienii în Balcani.

Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri… în care predomina arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa doua milioane si jumatate de turisti. Între acestia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboara din autocare, începe clicaitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pamântului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil sa gasesti reviste illustrate în alta limba. Chiar si pe ilustrate scrie doar în engleza…

Se sustine ca la formarea Marelui Canion pe lânga Rio Colorado au mai contribuit si zapezile, înghetul, vântul, dar mai ales miscarile tectonice, care au umflat podisul pâna la altitudinea de 2.793m si l-au crapat. Prin aceasta despicatura de platou, si-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podisul Kaibab are roci relativ noi, adica doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate masura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare si ei oameni? Chiar daca au ochelarii pe nas, niste microscoape si… diplome universitare ! Atunci sa fie cei cu Biblia? ?i mai greu de crezut. Noi suntem prea marunti, ca sa aflam de unde vine lumea asta si pâna unde merge.

În 1540, o expeditie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au ramas de pomina: „AM SOSIT LA CAP?TUL P?MÂNTULUI !”. Pentru ca din cauza ploii sau a cetii n-au vazut malul celelalt, ci numai prapastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zapezii. Ca sa cobori pe anumite poteci în Canion si sa urci pe malul celalalt, îti trebuie vre-o doua zile. Datorita diferentei de temperatura între vara si iarna, plantelor si salbaticiunilor li se cere o adaptare drastica. ?i totusi dupa topirea zapezii, prin padure ies diferite gingasii colorate. Padurea e compusa aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciti, rasuciti de uscaciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici ca cerbii si caprioarele, vin la turisti si le iau mâncarea din mâna. Tot asa de prietenoase si obisnuite cu publicul sunt si veveritele. De câte ori ma duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele.

Deasupra acestor prapastii, planeaza maiestuos niste corbi mari care-si au cuiburile prin crapaturile stâncilor si pe care omul nici nu le poate vedea, daramite sa ajunga acolo. Iepuri, vulpi,coioti, pisici salbatice, leul de munte (puma) si binenteles serpi… sunt la ei acasa. Întâlnim si multe specii de zburatoare, între care o pasare albastra cu mot, careia statunitii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind raspândita dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleaca din zona pe timp de iarna iar cele ce ramân, gasesc cu greu mâncare;adaptându-se la conditiile aspre.

Cea mai ieftina camera de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiasi zi. Pâna aici vine si trenul de la Williams – un orasel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima data aici în 1981, între traversele caii ferate crescusera pini mari, iar cladirea garii, construita din lemn masiv, era abandonata. În ultimul deceniu însa s-a repus în functiune, pentru placerea turistilor de a calatori cu trenul de epoca tras de o locomotiva cu aburi.

Pacat ca la noi în România, multe linii de cai ferate, în special cele înguste au fost desfiintate, precum „Mocanita” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare ca era cel mai vechi tren electric din Europa.

Ioan NICOARA
Phoenix, Arizona SUA
Aprilie 2011

A FI SAU A NU FI RROM

On By nelursIn Opinions, RomaniaLeave a comment

Se tot agita unii sa se revina la numele de tigan, titulatura care ar înlocui actuala denumire oficiala de rrom acordata etniei tiganesti. Cica, s-ar confunda românul cu rromul si apelându-se din nou la traditionala denumire de tigan, România ar scapa de aceasta stigma pentru totdeauna. Eu unul sunt neutru la toata aceasta tevatura vis-à-vis de tigania aceasta si îmi permit sa fiu putin cârcotas si sa va prezint niste statistici care s-ar putea sa va îngrijoreze putin.

Mi-e indiferent daca tiganusului nostru, venit din India medievala via Imperiul Otoman, i se zice rom(rrom) sau tiganus, deoarece indiferent de eticheta, fie ea de rom (rrom) sau de tiganus, mentalitatea lui va ramâne neschimbata iar perceptia occidentului vis-à-vis de România tot aceeasi va ramâne. Nu am sa intru în detalii tehnice amanuntite în încercarea de a fi pro sau contra termenului de „rrom” pentru ca pererile sunt împartite si adevarul probabil e undeva la mijloc… totusi am sa va prezint câteva amanunte interesante.

Unii sustin ca „rrom” este un cuvânt vechi al limbii rromani, folosit dintotdeauna pentru desemnarea apartenentei etnice a rromilor. Cica vine de la imigrantii indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au amestecat si au realizat casatorii mixte în Persia, formându-se ca popor acolo si pornind apoi spre Europa.

„John Sampson gaseste originea triburilor rome în nord-vestul Indiei determinând dupa cercetarea idiomului ca stramosi apropiati ai limbii romani (tiganeasca), limbile singhaleza, marathi, sindhi, punjabi, dardica si pahari de vest (dialecte hinduse vorbite de bastinasi). De asemenea graiul romilor contine amprente exacte ale limbii sanscrite, fiind identificate peste 500 de cuvinte a caror origine indica poate fi usor de recunoscut. Conform dovezilor lingvistice, proto-romii au trait în zona centrala a Indiei.

A existat o migratie initiala catre nord-vestul subcontinentului indian, urmata de migratia în afara Indiei.[19]” Altii sutin ca Etimologia cuvântului nu este clara: „o teorie spune ca numele de „tigani” („zingari”, „tsigans”, „Zigeuner”, „cigani”, „cikani” în alte limbi) provine din grecescul „athinganoi”, (tradus: „a nu se atinge”), numele unei secte din Bizant care practica izolationismul, cu care tiganii (rromii) au fost confundati [16]; o alta teorie spune ca numele vine de la cuvântul persan „ciganch” („lautar”„dansator”), de la cuvântul persan asinkan („fierarie”) sau de la un cuvânt cuman care ar însemna „sarac, lipsit de mijloace” [17] (sursa wikipedia).

Eu însa vreau altceva sa subliniez. Conform unor studii de specialiate, viitorul românasului si implicit al României nu arata prea pe roze. În anul 2050 se estimeaza ca populatia României va ajunge în jur de 15 milioane, în prezent fiind în jur de 21 de milioane de capete. ?i acum „cireasa de pe tort”… conform statisticilor o românca da nastere în medie la 1.3 copii, în timp ce o tigancusa produce în medie 3.1 copii. Asadar, exista o sumbra dar reala posibilitate ca rromul sa-si merite denumirea de rrom, deoarece ar putea deveni majoritar daca se continua acest trend în care natalitatea tiganilor depaseste de trei ori pe cea a românilor. Precum în Franta locuiesc francezi, în Spania sunt spanioli, în Italia sunt italieni, în Germania sunt germani, asa si în România sunt romi (rromi)… în concluzie romul se afla în tara lui si nu vad de ce am schimba denumirea cu cea de tigani… pentru ca daca am face-o, în 50 de ani România ar fi trebui sa se numeasca Tigania (si spun asta fara nicio tenta de rasisim, ci ca o posibilitate data de statistici), deoarece va fi locuita în mare parte de tigani… asa ca las ca-i bine ca se numesc romi, astfel ne pastram si noi identitatea nationala si numele de ROMÂNIA!! C-asa-i în România! O tiganeala care nu se mai termina…

Viorel VINTILA
http://vioryny.blogspot.com/
California, SUA

BELGIA  – BUTOIUL CU PULBERE AL EUROPEI?

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Ziua de duminica 20 februarie am petrecut-o cu niste prieteni, am vorbit despre multe, inclusiv despre Belgia; stare, perspective, griji, avantaje… Zilele urmatoare am fost putin mai atent la opinii si reactii pe marginea subiectului adus în discutie, asa ca acest episod va fi dedicat reactiilor si parerilor ce am receptionat. Nu doar românii, ci si automobilele Dacia sunt tot mai prezente în Belgia. Se vinde bine Dacia Duster aici!

Adi A este un barbat cu putin peste 30 de ani. A venit prima data în Belgia din dulcea Bucovina pe când era flacaiandru, prin 1994 si apoi a mai batut de câteva ori «cararile Europei» prin Polonia, prin Slovacia, Austria si, nu mai stiu pe unde. Astazi este la casa lui – sot împlinit, tata fericit, gospodar neîntrecut. Locuieste în zona flamanda, dar cu toata familia vorbesc franceza si n-ai zice ca nu-i neamt sau nu stiu care alta „semintie aleasa” dupa ordinea ce domneste la casa lor. Iar dupa belsugul din ea… zici ca este, fara îndoiala, mostenitor – deja intrat în drepturi – al fagaduintelor sfinte. Îl stiu de peste 10 ani, dar ne-am apropiat mult cu prilejul pelerinajului de anul trecut în Tara Sfânta; cu el si cu sotia lui, asa ca tare am tinut sa le aflu opiniile:

Exista dupa parerea lor cam 400-500 de firme belgiene, ai caror proprietari si administratori sunt români veniti aici în ultimii ani. Sigur peste 50 din acestea sunt ale unor persoane care sunt membri sau frecventeaza Biserica Româna Elim Bruxelles. Deschiderea unei firme sau asocierea într-o firma este si ramâne deocamdata una din posibilitatile pe care cei doritori le au la îndemâna pentru a-si legifera sederea în Belgia. Spre deosebire de multi altii, fratele A si sora M, sotia lui, nu sunt cu gândul mereu acasa; pentru ei acasa este aici, detin cetatenie belgiana din 2003. Cred ei ca românii truditori pe pamânt belgian au o demnitate mai aparte: putin pretentiosi în ce priveste confortul si dotarea cu echipamente sofisticate, muncitorii români si-au câstigat în Belgia un bine meritat prestigiu prin curaj, calitate si inventivitate în tot ce fac.

Firmele de constructii ale românilor de aici sunt bine cotate si aducatoare de beneficii de ambele parti, taxele platite catre Statul Belgian au greutate. Nu are o parere prea buna despre cei care si-au inclus si numele în sigla firmei, mai ales ca numele lui este axiomatic ; firma daca da faliment – ca asta este un fel contragreutate pe grapa – apoi sa nu-mi fie târât si numele în noroi, zâmbeste Adi cu subânteles. Altfel nu vrea sa ne spuna câte ceva si despre românii de aici cu firme falimentare, macar ca n-ar fi prea multi…

Nu exista în casa lor o preocupare anume pentru riscul spargerii Belgiei, nici pentru dezlegerea itelor conflictului dintre flamanzi si valoni ; mai degraba sunt interesati si doritori sa participe la proiecte bisericesti. Ar dori ca Biserica româna din Capitala Europei sa tina pasul cu standardul social de viata al membrilor ei: un centru de recreere dotat cu tabara pentru elevi, terenuri de sport, sala de conferinte si cursuri teologice, sala de cult si câteva apartamente pentru oaspeti, situat într-o zona linistita înafara aglomeratiei urbane ar fi un proiect pe care l-ar saluta, ba chiar li se pare ca daca am fi avut o conducere cu viziune mai clara, mai larga si orientata înspre nevoile oamenilor pe toate planurile, acesta s-ar fi putut afla în derulare.

Despre numarul real al românilor traitori acum în Belgia nu risca sa se pronunte, dar cifra de o suta de mii li se pare reala, cu precizarea ca în ritmul prezent ea se poate dubla în cel mult doi ani. Doamne ocroteste-i pe români!

Am tinut sa aflu si opinia lor despre prima parte a documentarului «Belgia-butoiul…». Raspunsul a fost simplu, direct, încurajator: Adevar bine spus, important de stiut, ati vorbit parca si în locul nostru, fiti binecuvântat!

Scurta cuvântare a pastorului Raymond Vandepute din seara aceleasi zile la Biserica Româna Elim, unde adunarea generala de sfârsit de an nu s-a putut tine din prea slaba participare, a fost parca sora geamana cu textul ce cu o zi înainte l-am scris. Un belgian flamand si un român belgian uniti în acelasi gând, preocupati de acelasi obiectiv, nu degeaba a facut fratele Daniel B supozitia ca as fi scris textul dupa cuvântare… Nu, nu l-am scris dupa, ci înainte. Din cuvântarea pastorului autohton care i-a asezat adânc în inima sa pe români, ca de altfel si pe alti credinciosi straini din Belgia, voi retine doar doua aspecte:

– Spre deosebire de alti gânditori, pastorul nostru traieste cu teama ca, sub ochii lui, Belgia se va afunda tot mai mult în pacatul neascultarii de Dumnezeu, în necredinta si îmbuibare, stari care induc fara îndoiala vrajba, dezmembrarea, lipsa unitatii si a întelegerii. Îsi leaga sperantele mai mult de strainii din Belgia care prin rugaciunea lor si prin fapta lor nu vor lasa sa se stinga flacara credintei, care ardea odinioara pe aceste meleaguri. Îmi doresc mult sa pot pune în tipar macar cele doua întrevederi cu dânsul, absolut edificatoare.

– Recent a demarat o actiune de post si rugaciune pentru tara, s-a adresat catre zeci de pastori evanghelici, iar cei care au raspuns primii au fost cei straini : brazilieni, portughezi, congolezi… Se întreaba abatut: oare românii nu sunt informati, ori sunt nepasatori, adica inconstienti, nici macar de valabilitatea textului biblic din Ieremia pentru diaspora iudaica… Sau cel din 2 Timotei 2. 1-3 «Va îndemn dar, înainte de toate, sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii, Pentru împarati si pentru toti cei ce sunt înaltati în dregatorii, ca sa putem duce astfel o viata pasnica si linistita, cu toata evlavia si cu toata cinstea. Lucrul acesta este bun si bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru…» si altele? Cert este ca si de data aceasta, ca de multe alte dati fruntasii nostri au lipsit de la astfel de actiuni…

– Legatura pe care dumnealui a facut-o între familie si patrie, între relatiile dintre parinti si copii cu cele dintre populatia unei tari si conducatorii ei mi s-a parut absolut reala si binevenita. Priviti cu atentie referinta citata din Scripturi si trageti si dumneavoastra concluziile cuvenite :

«El va întoarce inima parintilor spre copii si inima copiilor spre parintii lor, ca nu cumva la venirea Mea sa lovesc tara cu blestem. » – citat din Vechiul Testament, Maleahi 4. 6
A doua zi stirile alarmante ne-au coplesit: alerta cu bomba la Tribunalul din Charleroi, plic cu pudra alba (antrax) la posta din Tournai, busculada cu evadare la închisoarea din Namur… Pâna seara s-au linistit si/ori dezmintit toate. Dar sa fie oare numai linistea dinaintea furtunei? Ca pastorul nostru chiar nu glumeste.

Monica A împreuna cu sotul ei, amândoi absolventi de conservator, sunt în Belgia de peste 4 ani cu cei doi copii. Dupa ce a lucrat o vreme la menaj face acum cursuri intensive de limba franceza si  limba flamanda. Sotul ei lucreaza în continuare pe santierele de constructii, dar au proiecte îndraznete. Se apropie de 40 de ani si nu pot sa nu le urez succes ; ba chiar sa ma rog pentru nazuinta lor de a vedea o scoala româneasca de muzica aici în Capitala Europei. Iata ce zice Monica :

„Lumea vorbeste despre separarea Belgiei, dar curentul pro-belgian ia amploare. Zeci de mii de oameni participa la manifestatiile pentru unificarea tarii – în fapt lupta împotriva dezmembrarii (n.r.) – si la tot mai multe ferestre ale locuintelor este arborat tricolorul rosu-galben-negru.

„Touche pas à mon pays – Raak niet mijn land!” („Nu te atinge de tara mea!”), este deviza ce poate fi vazuta pe tot mai multe autocolante si tricouri. ” «De mult nu am mai citit un text pâna la capat si nu l-am gasit atât de ancorat în realitate, atât de bine motivat ; astept sa citesc si episodul urmator, sunteti chiar bun cunoscator al tarii si prieten al poporului ei. Asa se cuvine, bravo române!» – îmi marturiseste doamna Camelia B.

Chemat de curând în slujba, pastorul D are pareri mai alambicate despre criza politica din Belgia, asa cum si eu aveam asteptari mai înalte de la dumnealui : La cele patru guverne regionale care exista, îmi spune fratele pastor, nici nu ar mai trebui un guvern federal. De retinut ca multi din prietenii mei români au stiinta si pareri mai aparte despre politica belgiana, precum cea de fata. Totusi cei mai multi nu au nici o parere, nici o cunostinta.

Parlamentul Belgian este doar unul, cel federal, compus din doua camere; nu exista unul valon si unul flamand cum au sustinut unii, iar guvern propriu are fiecare regiune; Flandra, Valonia si Bruxelles – capitala ; mai putin regiunea germanofona, care numara circa 70 de mii de locuitori, adica, aproximativ populatia unui orasel. Totusi ca un simbol al democratiei europene si respect pentru marele vecin din sud – Germania – vorbitorii de limba germana din preajma orasului Liége au obtinut pentru limba lor statutul de a treia limba oficiala în Belgia. Doar atât. Autonomia locala exista în Belgia, dar este limitata si face acum obiectul nesfârsitelor negocieri între flamanzi si restul mâncatorilor de cartofi prajiti.

La ce ar mai trebui guvern federal, când treburile curente si economia merg mai bine fara de el ?, se întreaba retoric domnul pastor româno-belgian ! Poate ar fi mai necesar sa alcatuiasca un guvern pentru populatia musulmana… ca aici în Belgia, ea este mai numeroasa si cu mai multe probleme… a continuat interlocutorul meu.

Am stat de vorba si cu niste cetateni flamanzi mai moderati :

„Nu ma pasioneaza politica si nu am ambitii de vreun fel, dar Barth Wawier are dreptate, numai ca nu este acum momentul potrivit pentru despartire’’ – ne spune domnul Kuhn, un batrânel iesit de curând la pensie. A lucrat la Uzinele Ford si este un foarte bun vorbitor de limba franceza si un sustinator moderat al cauzei flamande.

În schimb Alexander, caruia i-am renovat partial casa, îsi rupe limba ca mai toti flamanzii, când si-o învârte în graiul latin ; o face însa cu multa ambitie. Dornic sa vorbeasca mult si multe în franceza a facut progrese enorme în a vorbi limba lui Moliére în cele trei saptamâni cât ne-a fost gazda. Se zice ca multe lucruri le învatam mai usor de la cei care nu le stiu, ori le stiu foarte precar…

Dupa parerea lui despartirea flamanzilor de valoni nu are vreo miza ; e bine si împreuna, ar fi bine si separat, dar un lucru ramâne : flamanzii au totdeauna dreptate (cred ca din cauza imperfectiunii limbii n-a precizat «…si atunci când n-au »!  – n.a.) si ei nu fac niciodata compromisuri. Ei gândesc simplu, eficient, rational. Simpatic si prietenos, domnul Alexander, cred sa fie tipul de flamand obisnuit si asemeni lui, cei aproape 6 milioane de flamanzi belgieni se vor multumi doar cu unele reforme ceva mai radicale ale politicilor fiscale belgiene, între care legea refinantarii este nodul gordian care trebuie taiat : De ce sa plateasca statul federal ajutoare sociale si sa asigure tot felul de facilitati celor care nu muncesc, celor care aleg sa se stabileasca în Belgia, desi asta nu este patria lor ? De ce sa poarte flamanzii în cârca lor pe cei lenesi si betivi si smecheri ?! Cum sa acorzi cetatenie belgiana cuiva care nici macar limba tarii nu se sinchiseste sa învete? Aceasta este, de fapt, întrebarea la care nici ultimul mediator, domnul Waterbeek, presedintele executiv al celui mai moderat partid flamand nu gaseste raspunsul cel mai potrivit si de toti acceptat, solutia care sa scoata Belgia de astazi din impas, desi se vorbeste mereu de progrese…

Ultima duminica am petrecut-o iarasi în Biserica Româna ELIM din Bruxelles, unde ne-am rugat si pentru pacea în Belgia si pentru binecuvântare în România si pentru liniste sociala si vremuri mai bune în lume. La iesire câtiva crestini au tinut sa-mi multumeasca pentru articolul despre Belgia, despre pulbere, despre butoi si pulberea din el… Între ei pastorul baptist Nicolae R, ale carui vorbe le-am retinut spre stiinta tuturor « Sunt interesat în mare masura de politica ; de cea europeana, de cea româneasca si bineînteles belgiana, asa ca ma întreb ce s-ar întâmpla si cum ar arata ziarele si jurnalele de stiri europene daca România ar traversa o criza politica de asemenea amplitudine ? În fapt Belgia se înscrie în trendul european: Tara Bascilor, Irlanda de Nord, Nordul Italiei, toate butoaie cu pulbere… Situatia, desi aparent calma, este grava, ati facut bine sa atrageti atentia: îmi pare rau ca nu le am cu scrisul sa va pot ajuta, dar va apreciez straduinta si viziunea’’.

Multumesc, domnule pastor, ma bizuiesc si pe rugaciunile dumneavoastra si ale Bisericii baptiste române Betel Bruxelles. Dar despre Bruxelles-ul European în episodul urmator, acum mai adaug un ecou sosit din tara, tocmai de la Mangalia, unde un brav pescar si iubitor de carte si de natura, pensionar, îmi scrie «Interesanta stire asta despre Belgia, nu stiu cum se face ca nici în jurnalele radio-televiziunii, nici prin ziare, nicaieri n-am bagat de seama sa fi suflat cineva o vorba… Ai vrea sa revii dumneata cu noutatile ce se deruleaza?»

Sa traiesti, neica, sa traiti dragi români – cu pace si în belsug ! Noi aici avem cam de toate si din toate câte putin, Domnul Sfântul binevoieste sa ne poarte de grija prin al vietii val.Voi reveni cu voia Lui.
—————————————
Foto: Instantaneu din Biserica Româna Elim Bruxelles în timpul serviciului divin de duminica dimineata. Aici se aduna de regula peste o mie de credinciosi la închinare, iar la adunarea generala recenta a fost confirmata propunearea conducerii de a nu mai primi noi membri. Hotarârea ni se pare corecta si acoperitoare având în vedere ca în Belgia la început de an 2011 exista cam 30 de adunari ale fratilor români din confesiunile evanghelice. Cine ne spune câte biserici ortodoxe sa fie? Pâna acuma am stiinta de cinci. (n.a.)

Zaharia BONTE
Sombreffe, Belgia
20 martie 2011

VIATA COTIDIANA SI PUTEREA IN COMUNISM

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogacean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.

A aparut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetatori, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratand cu maxim interes si cu remarcabila inteligenta, la care as adauga si tactul necesar, citeva, nu putine, chestiuni de mare importanta pentru  o mai buna cunoastere a vietii de zi cu zi si a posibilitatilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse nationalitati din Est in regimul comunist.

Doua mentiuni se impun si anume: cele doua autoare sunt tinere cercetatoare  la un  Centru de Studii  si Cercetari Internationale (CERI) pe langa Institutul de stiinte politice (Sciences Po) din Paris si provin din Franta si  respectiv din Romania. In plus, Antonela Pogacean – intr-un amplu interviu din 2009 aparut in revista Teatrul Azi,  explica  mai detaliat cu ce se ocupa la Paris –  s-a nascut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, asa incat exemplificarile si observatiile  ei legate de Teatrul oradean ne-au interesat in mod expres.

Sustinatori convinsi ai Proiectelor legate de studierea mutatiilor produse in viata locuitorilor din tarile din Estul Europei sub comunism, au sprijinit si incurajat aparitia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum si predecesorul sau, Christophe Jaffrelot, dar si responsabilul Colectiei „Cercetari internationale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colectie publica studii si eseuri ce trateaza „mutatiile produse in sistemele internationale si in societatile politice, la ora globalizarii, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfata intre relatiile internationale sau transnationale si procesele interne ce au loc in aceste societati care pot simboliza cumva faimoasa curba a lui Mobius”. De asemenea, Colectia propune analize originale si riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise  intr-o limba clara, nedepinzand de mode si puteri, indiferent care ar fi ele.

Volumul – peste 450 de pagini structurate in trei parti – reuneste contributii semnate de cercetatori provenind atat din tarile estice (Bulgaria, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria), cat si din Vest (Franta, Elvetia) si SUA. Partea intai este o ampla prezentare a societatilor de tip socialist si comunist care chestioneaza existenta unei culturi socialiste de consum; studiile  poarta titluri incitante ca: „Stiintele sociale socialiste si problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecaruia dupa munca depusa sau despre consumul imposibil in RDG” (Sandrine Kott), „«Reclama» sau «propaganda»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist in Cehoslovacia comunista” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor in RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Expertii in «societatile statului la coada». Sansele consumismului in Polonia comunista din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).

Partea a doua cuprinde alte cateva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum in URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „In cautarea locuintei socialiste ideale in Ungaria post-stalinista: blocuri prefabricate sau casa familiala construita cu propriile maini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri si cotidian  in cinematografia bulgara” (Nadege Ragaru).

Romanii isi amintesc ca dupa celebrele Teze din iulie, in Romania cenzura, urmata mai apoi de infinit mai parsiva autocenzura, cand la noi Programul televiziunii s-a redus la doua ore si acelea dedicate Ceausestilor, urmaream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.

Partea a treia consacrata „vietii sociale a bunurilor si istoriei sociale a consumatorilor” dezvolta subiecte legate de tema propusa: „Teatrul si publicurile sale sau societatea socialista oglindita in reprezentatii la Oradea” (Antonela Pogacean), „Pe drumul abundentei materiale in URSS-ul lui Hrusciov. Consum rationalizat sau urmarirea unei mode?” (Larissa  Zakharova), „Vilele de vacanta din Bielorusia si din Rusia in anii 1970-80: acces, forme, folosire diferentiata”(Ronan Hervouet).

Autorii, toti, fara exceptie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societatii socialiste-comuniste prin observarea fina a vietii cotidiene, a experientelor omenesti de tot felul, dar si a mecanismelor de dominatie la diferitele nivele ale societatilor. Demersul incearca sa integreze abordari disciplinare diferite, facand sa converseze istoria materiala, culturala, sociala si politica. Tematica consumatiei si a consumului apare in aceasta perspectiva pretioasa, caci invita la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar si istoria si sociologia  in teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi ca regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate avand punctul de pornire in fosta Uniune Sovietica. Ele prezinta in acelasi timp si diferente, alimentate de experiente istorice de durata medie si lunga, diferite. Aceste regimuri pareau in vremea lor eterne, nimeni neindraznind sa viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. In acelasi timp cartea pune in lumina existenta, in acea perioada, a unor circulatii de idei, imagini, oameni si bunuri intre Est si Vest care invita la o revizie a imaginarului maniheist al razboiului rece,  structurat pe opozitia blocurilor.

Viata cotidiana  de oriunde si oricand inseamna  putere de cumparare, viata de zi cu zi, scoala, munca, posibilitati de instruire, de culturalizare, de distractie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expozitii, etc. Putem vorbi, in cazul nostru si de formarea unor noi elite, unele reprezentand o patura de activisti privilegiati ai regimului si de decalajul enorm creat intre „masele populare” si acesti indivizi deveniti peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost si din nefericire (sau din fericire?) ramane un model perpetuu si o alternativa imbietoare, atractiva: abundenta produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux si o eleganta  a comportamentului venita din acumulari culturale si de civilizatie de veche traditie, toate acestea insemnand cu adevarat un nivel de viata ravnit. La care se adaugau, fireste, libera circulatie si libertatea gandirii. Nu intra aici, privirea din afara fiind sumara, superficiala, nici volumul imens de munca, nici calificare, nici valoarea reala, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate in spatele aparentei abundente, „amanunte” de care se vor lovi esticii abia dupa caderea comunismului.

Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) ca consumismul (sau, mai degraba absenta tot mai acuta –  nu in toate tarile estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauza a epuizarii regimurilor comuniste si a detestarii conducatorilor lor. Ipoteza e nuantata, fiind considerata in parte reductionista:  cetatenii est-europeni puteau avea si alte motive de a sustine sau detesta regimurile in care traiau. In plus, dincolo de asemanarea experientelor de viata ale societatilor estice (dovada importarii lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste in anii 1970 si 1980 prezinta contraste (de pilda, in Ungaria se putea calatori mai usor in  Vest, iar penuria era mult mai putin prezenta in Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decat in Romania sau Polonia).

O observatie critica importanta: cu cat discordanta intre discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populatiei crestea, realitatea de pe teren spunand altceva,  cu atat scadea si mai  vizibil  increderea maselor in legitimitatea sistemului socialist demagogic. In acelasi timp insa, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele parand pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autoritatilor locale; paralel cu acestea intalnim nu putine incercari de respingere, interpretate de cei vizati ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestari ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internarile fortate in ospicii stau marturie.

Interesanta perspectiva din care sociologul rus stabilit in Statele Unite Alexei Yurchak, de pilda, a nuantat dihotomia intre „cultura oficiala” si cea asa-zisa neoficiala, intelegand sa includa unele forme de cultura – cum ar fi de pilda, rock-and rollul, atat de iubit de tineret – nu numai in categoria actelor de rezistenta, ci si ca un stil de viata care nu avea in mod constient o dimensiune politica. La fel de interesanta mi s-a parut si studierea rolului relatiilor de favoare care operau in diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea interventiei. In Romania exista chiar formularea glumeata: acronimul PCR devenea Pile, Cunostinte, Relatii.

In legatura cu omul, pe seama caruia se perora enorm si fara nicio acoperire in planul realitatii, lucrurile stateau cam asa: un regim socialist sau comunist nu ingaduia decat OMUL asa-zis armonios, emancipat, educat in spiritul propagandei comuniste, adica indoctrinat, fidel pana la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede ca disfunctionalitatile interveneau si din modul cum era organizata „economia  planificata”, obiectivele celor putini care incercau sa „modernizeze” cat de cat ce se mai putea,  parand de-a dreptul utopice in cadrul respectiv.

Din studiile prezente razbate demagogicul slogan al „rolului culturii si artei” in „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toata lumea ca e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura si amestecul fortelor oculte ale temutei Securitati – daca vorbim de Romania – in toate formele culturii si artei: tiparituri, spectacole, lucrari muzicale si de arta plastica; nimic nu scapa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau sa vorbeasca despre „realizarili” de exceptie ale regimului comunist. Fie si in treacat, se aminteste „contributia” nefericita a unor creatori la propaganda mincinoasa, de pe urma careia unii s-au imbogatit, au dobandit functii inalte sau pur si simplu au dorit sa bareze, din invidie, drumul unor colegi talentati si valorosi.

Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul  destinat stilului de viata individual si colectiv din Ardeal; nu atat modului cum se facea teatru in regimul socialisto-comunist (pe care, traindu-l pe piele proprie, il stiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tanar, mai mult, o oradeanca ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premiera, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului si prin  secretariatul literar. In plus, fiind bilingva (tatal roman, mama maghiara) ea a urmarit permanent si spectacolele sectiei maghiare.

Prin urmare am parcurs cu real interes observatiile si parerile Antonelei Pogacean,  legaturile adesea greu de urmarit dintre maruntele intamplari ale obisnuitei vieti cotidiene si Teatrul ca institutie de prima importanta intr-un oras de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca institutie sociala, traversata de relatii asimetrice de putere, institutie care nu poate fi, cel putin teoretic,   suspectata de a  nu fi  total  nici de partea „culturii oficiale” si  nici a „culturii disidente”. Chiar si supus unor constrangeri politice puternice, definitiile date teatrului apar multiple – cultura si cultura nationala, educatie, propaganda, divertisment, etc. Aceasta pluralitate face posibila diversificarea motivatiilor si a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai putin ceremoniale, modelate in parte de trecut si istorie.

Ea descrie cladirea construita in anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecti Fellner si Helmer, in stil neo-clasic si baroc (in interior), cu scena italiana, apoi relateaza cateva amanunte importante legate de compozitia publicului (de la 1880 pana la Unirea Ardealului cu Romania, 1918, perioada horthysta, 1940, cedarea Ardealului, refugiul romanilor, trimiterea evreilor in lagarele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, si traseul institutiei teatrale. Importante pentru o justa intelegere a cititorului strain.

Autoarea sesizeaza cu sensibilitate si finete, dar si cu rigoare stiintifica, etapele parcurse de teatrul oradean in anii comunismului; e cu totul justa observatia ei, cum ca sectia maghiara incerca sa continue, pe cat se putea, traditia operetei si a comediei muzicale, incercand sa aduca pe scena si piese  capabile sa trezeasca ravnitul suflu patriotic.

In ce priveste sectia romana, devenita parte a  noului Teatru de  Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joaca piese istorice, in ideea trezirii sentimentelor patriotice si a cunoasterii istoriei neamului, dar si comedii politiste sau pur si simplu comedii. In repertorii se mai strecurau cand si cand, inseland vigilenta cerberilor cenzori, piese oarecum subversive,  care incercau sa comunice in subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea da exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observa si ea, limbajul spectacular esopic putea functiona chiar si prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatarile despre prezenta in repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare in sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg si redactor al revistei Familia, revista in care a debutat cel mai important poet roman, Mihai Eminescu. De altfel, in semn de omagiu, cele doua trupe poarta azi  numele lor. E vorba si despre o anume complicitate intre creatorii unui spectacol, capabil sa comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar si al imaginii scenice, al decorului si costumelor, etc.

Autoarea a studiat temeinic acte si documente de arhiva, state de functii si de salarii,  a consultat  Monografiile celor doua trupe teatrale, incercand sa descopere si alte cauze ale prezentei sau absentei temporare a publicului in sala de teatru, precum si evolutia (artistica, dar si civica) atat a interpretilor, cat si a spectatorilor. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, autoarea ne invita cumva sa judecam fara partinire, fara patima, cu discernamant, ce loc mai ocupa experienta artistica si de viata, in traiectoria istorica a societatii europene. Ce preluam si ce trebuie sa uitam definitiv din bogata si dramatica experienta a trecutului. Fiindca, oricum timpul trece, iar intrebarile nu numai ca raman, ci parca se inmultesc…

Elisabeta POP
Oradea
8 februarie 2011

„Ziua indragostitilor” la Bruxelles

On By nelursIn EuropeLeave a comment

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Escapada romantica la Conrad Bruxelles

Palatul Conrad Bruxelles este situat pe prestigiosul bulevard Avenue Louise si ofera cele mai spatioase si confortabile camere din capitala, servicii de neegalat si 17 sali de conferinte de capacitati diferite, variind de la 4 la 800 de persoane.
Hotelul dispune de asemenea de un Bar & Lounge, de un restaurant, Wiltcher Café , precum si un traditional Lobby Lounge. In plus, in perioada mai-septembrie vizitatorii se pot bucura de Terasa Rosie a cafenelei Wiltcher, un paradis al pacii din interiorul hotelului.
Pentru ziua Sfantului Valentin Conrad Bruxelles ofera indragostitilor un pachet special care include:
– O noapte intr-o camera Classic.
– Un mic dejun-bufet la Café Wiltcher sau in camera de hotel.
– Cocktail “Flower Power” la Loui Lounge & Bar.
– O jumatate de sticla de sampanie in camera.
– Bomboane de ciocolata in camera.
– Asternuturi cu petale de trandafir si sapunuri parfumate.

Sf. Valentin la Radisson Blu Royal Hotel

Asezat aproape de centrul istoric si cultural din Bruxelles, Radisson Royal Hotel ofera 281 de camere si 23 de apartamente dotate cu eleganta si confort. Restaurantul Atrium este situat sub o cupola de sticla magnifica, cu lumini incredibile, care contrasteaza frumos cu un perete romantic din secolul al XII-lea.
Restaurantul Sea Grill, foarte apreciat in ghidurile culinare franceze si internationale, este specializat in peste si fructe de mare. Barul Dessiné este cunoscut pentru cocktail-urile sale intr-un decor conceput de catre un caricaturist belgian: locul perfect pentru a incepe sau a incheia seara.
Oferta propusa de Sf. Valentin cuprinde:
– O noapte intr-o camera Design.
– Un mic dejun-bufet somptuos la PebbleWood Corner.
– Cina romantica Valentine’s de 4 servicii pentru 2 persoane la restaurantul Atrium.
– O jumatate de sticla de sampanie in camera de hotel.
– Check-out (15h).

Seductie la Bruxelles Holiday Inn Schuman

Amplasat la numai 3 km de centrul orasului, hotelul Holiday Inn Bruxelles Schuman organizeaza in acest an un weekend extrem de dulce de Sf. Valentin. Clientilor le sunt puse la dispozitie camere cu pat dublu queensize si cu un sortiment bogat de dulciuri, un mic dejun cu sampanie in camera si un voucher pentru o gustare la Patisserie Chez Paul, unde se pot servi clatite si vafe cu ceai sau cafea. Aceasta este o destinatie ideala pentru oamenii de afaceri care doresc sa ramana langa institutiile europene. Hotelul de tip boutique este, de asemenea, foarte popular pentru turistii care doresc sa ramana intr-un loc mai linistit si mai izolat pentru a explora capitala. 59 de camere, decorate cu reproduceri de Picasso, sunt dotate cu aer conditionat si nenumarate facilitati.

Dolce la Hulpe Bruxelles se pregateste sa-l gazduiasca pe Cupidon

Dolce la Hulpe Bruxelles este o destinatie ideala pentru relaxare, situat intr-un cadru natural cu verdeata luxurianta la doar 15 km de aeroport si de centrul orasului. Camerele sale si apartamentele au vedere spre padurea de Zonienwoud si au fost amenajate cu tehnologie moderna si design contemporan. Principalele restaurante „Arga” si „Tree O” ofera o gama variata de culori si arome, bucatarie inovatoare si naturala cu specific local.
Proprietatea are 264 de camere si apartamente, 2 restaurante, 2 baruri, un centru de wellness, 2 terenuri de tenis, un teren de volei si trasee de mountain bike in padurea din jur. Hotelul dispune de asemenea de un Spa Cinq Monde, care se bucura de un decor unic – combina materiale naturale precum lemnul si piatra. Weekend-ul de Sf. Valentin include:
– O noapte in camera dubla.
– Mic dejun bufet.
– Cina la restaurantul Argan, inclusiv cafea, apa si o jumatate de sticla de vin de persoana.
– Surpriza in camera.
– Accesul la piscina acoperita, sauna, baie de aburi si sala de gimnastica.
– Halat de baie si papuci in camera.
– Parcare si WiFi gratuit.

FILE DIN JURNAL PARIZIAN PARANORMAL

On By nelursIn EuropeLeave a comment

SCRISOARE DIN BUCURESTI: FOST-AM LA PARIS! Où sont les parisiennes!?

Eram mai tanar, cu un mileniu, cand circula o gluma „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”. Trecut-au anii si gluma a capatat forme concrete prin orasele actualei Europe si chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun si colega Riva de undeva din marea Indochina, ne fac in trei minute formalitatile de cazare. Rapid un dus si in oras.

La Mac multi tipi mici si galbeni intr-o continua miscare. La presa – n lungan negru-negru. Soferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe strada un cuplu de politisti, el lung, negru-cenusiu, ea mica, roscata-roscata. In rest, cetateni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smantana, negru-stralucitor, caucazieni, rozalii, metisi; urati, frumosi, galagiosi, portocalii …  o nebunie ! Toti calmi, surazatori, binevoitori si bine mirositori! Imi plac la nebunie multicolorii parizieni.

Nu ma refer la cohortele de turisti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gari, metrou (mama ce retea!), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publica, restaurante, institutii, salubritate etc. etc. N-am patruns in imensele constructii din La Defense, care adapostesc mii si mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo… Unde sunt parizienii  e similar cu Unde sunt bucurestenii?

Diferenta e ca locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mari si tari, care si-au insusit bunele maniere de pe Sena. Sa nu ne-auda nimeni ! M-au scos din sarite cu politetea lor non stop! La inceput am crezut ca e artificiala. Nu, deloc, astia chiar se bucura ca muncesc, ca traiesc ! Pe cand locul bucurestenilor neaos (daca or fi existat vreodata!?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniti, cei mai multi, in scurt timp, mitici irecuperabili. Mai nou, vin, si la noi,  tot mai multi coplanetari estici, care se transforma, fulgerator, in mitici de diferite grade! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasa, altfel nu se explica adaptarea instantanee!

*
In aglomeratia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, incerc un „S’ il vous plait!” pentru a lasa o doamna sa treaca. Ma trezesc cu o hartie verde fluturand spre buzunarul de la camasa. Vin si vorbele din urma: „O, là, là, mon professeur, Serge!”. Salt ochii si dau, nas in nas, cu un tigan elegant, tot de vreo doi metri, par lucios, bine ras, cu un bayan in spate. Ochii ii jucau a uimire si a extrema bucurie! … ?!?
„Valea Mare !?!… Ivanesti!!… Vaslui?!?”. Brusc, la auzul parolelor, se face lumina in tunelul in care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce imi blocase trecerea. Era Jean, pispirica care rupea doba la balurile, pe care le impacam sambata, in timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei/luna!). Alde Bregovici & Co. nu se nascusera pe cand noi, suplinitori ai anilor ‘60, bateam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica supta de la sanul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care faceau cerurile sa intre in vibratie iar norii sa se ascunda prin cotloanele sufletelor nostre tinere si optimiste.
 
„Ma scuzati ca nu am mai multi. Stiti, abia acum am iesit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan! Ne intalnim tot aici. Eu muncesc pana spre miezul noptii.” Dau un „mda” din cap. Ma imbratiseaza si dispare. In mai putin de jumatate de ora, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens(3), aud acordurile minunatului baian cu… Dragoste la prima vedere. In fata tacutei catedrale a lui Quasimodo. Cum sa nu fii mandru cu asemenea romi romani!
 
Expliquez moi, s’il vous plait!

Duminica e simpla la parizieni. Dreapta merge la biserica, stanga pe Campul lui Marte, la greva/greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, randuri-randuri, sute, mii de grevisti. E plin, uriasul parc, de sunete stridente si lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori sa fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate in prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la … 62 de ani! Scandalul e monstruos! Insa daca treci linia zonei de greva iei niste bastoane de nu te vezi! La romani s-a trecut direct la 65, desi speranta de viata la noi, dupa pensionare, este la o treime fata de cei din hexagon! N-a iesit niciun dambovitean la tepe in Piata Victoriei! Tot de prin provincie au venit! Ma intreb tot mai mult: A cui Victorie? Noroc cu spectrul suspendarii, si Base a facut doi pasi inapoi! Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemanator. Abia daca mai retin, il chema. Ilici!? Daca acesta o fi fost numele real?! Cu numele astea de cod, cine mai poate sti adevarul?!

In timp ce cuplu Sarkozy isi cauta stramosii prin pestera de la Lascaux, unii se intrebau, pe la tv, daca tiganii din Romania, sunt cu adevarat un peril? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru ca, practic, nu am vazut niciunul. Erau multi inchisi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait!  Asta timp de cinci zile si patru jumatati de noapte traite pe malurile Senei, cu trecere temporara prin cochetul hotel? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidosenii ridicate acum 120 de ani, ajunsa brand al Parisului, al Frantei, al Terrei! Dar nu acest lucru ma preocupa prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e rusine in Europa! L-am gasit, de altfel, clonat si pe la Madrid, la Roma sau la Viena… Canta baietii, de-ti vine sa-i chemi pe orice mare scena a lumii!  Si multi chiar ii cheama! Altceva ma framanta. Nu am vazut, in tot Parisul, un ambuteiaj. Macar, unul mic, mic! Masinile, si ele mici, mici, nici nu respira. Trec pas-pas, din stop in stop, intr-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarma de politie! Culmea, doar doua salvari, in cinci zile si patru jumatati…, in care tot am umblat pe strazi, cu niste sirene anemice, de parca isi cereau scuze pentru ca trebuiau sa treaca prin zona si sa strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a parut chiar gol de autoturisme, desi les grandes vacances se terminasera demultisor!

*
Va veti intreba, paranormalul? Ei bine, exista! Era dimineata, chiar pe Champs Elysée in preajma locului de munca al presedintelui Frantei. Parizienii erau deja la munca. Deodata, 2 (doua) masini insotite de doar 2 (doi) politisti motociclisti, fac dreapta, fara pic de zgomot. Se deschid lin usile masive de fier forjat ale gradinii palatului si apuc sa-l vad, cateva clipe doar, pe insusi cel care ne-a trimis compatriotii romi acasa. Pe anumiti romi. Nu era deloc incruntat. Chiar mi s-a parut vesel. Incearca si piratul nostru ceva in sensul asta, dar prin gesturi marlanesti. Nelalocul lor, intr-o Europa civilizata. Si imitatorul boc, tot dupa el! Cum se face Ardealul de tot rasul cu un asemenea doctor in constitutional!
 
Alt paranormal. Pe strazi erau de cateva ori mai multi pietoni decat masini!?!  Nu e vorba de turisti. Si astia erau „cata frunza, cata iarba!” E vorba de cei, care se duc/ ies de la munca, si merg cu sutele de metrouri, ce vin intr-o cadenta de unul la doua minute, sunt usor aglomerate. Am auzit ca parizienii, care circula singuri in propria masina, platesc o piparata taxa de confort. La avaritia lor vestita, ar putea sa fie asta explicatia numarului redus de automobile, la orice ora din zi si noapte! Nu am vazut niciun paysan parizian dandu-si ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele orasului-lumina.
 
N-au trolee, n-au tramvaie! Sa nu mint, exista o linie prin josul Parisului. Si nu pot spune ca m-am invartit doar prin centrul istoric. O usoara satisfactie. Autobuzele lor sunt mai putin frumoase ca ale noastre! Dar si aici alt paranormal. In statiile, unde autobuzele o iau in directii diferite, soferii se asteapta, unii pe altii, pentru a prelua calatorii ce coboara pentru a merge in acea directie. Profesionistilor nostri de la RATB, nici prin cap nu le trece asa ceva. Din contra, li se citeste pe chip satisfactia inchiderii usii in nas  si pierderea legaturii cu un alt autobuz. Merde!

Muze, muzee si alte alea (1)
                                         
De ce m-am dus la Paris? In primul rand, pentru ca, o asemenea oferta, doar daca ai o problema à la têtê, poate fi refuzata! Era timpul sa vad Parisul. Poate, cam tarziu! Marturisesc. Mi-a fost, putin, frica ca o sa ma dezamageasca! Dupa tot ce vazusem prin marile odai ale casei europene. Am avut o documentare solida. La viata mea, nu prea mi-a placut beletristica (fiction-ul). Dar imi place sa citesc in continuare, sa ma informez. Deformatie profesionala!
 
Sanse de a calatori, prin mileniul trecut, la romani, nu prea erau. De visat, insa, eram tot timpul patruns de vastele spatii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizatii. Mai tarziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3/5). Asa ca, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de calatorii. Fie ale alogenilor, putine convingatoare (ideologia antedecembrista sau frica se simteau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvristilor). Cu exceptiile, sclipitoare, care confirma o anumita regula (?!?): Grigorescu, cu siguranta stiti care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu …, fie ale strainilor, lipsiti de constrangeri de sistem, mult mai spectaculosi, nu neaparat si credibili.

Asadar,  Parisul te copleseste cu productia la hectar de muzee, case (a lui…, a lui…), biserici, monumente, palate, strazi, cartiere celebre… La Paris, pana si parcurile, pietele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m2), unde peste o mie de parizieni de… parizieni, in frunte cu regele si consoarta au fost ghilotinati, intr-o zi de ianuarie, de les vrais revolutionari!?! Se vede unde sunt ei acum cu integrarea? Sa vedeti ce teapa monolitica, de 230.000 de kg si inalta de 23 m, au pus acolo! Adusa tocmai din Egipt! Ca sa aiba Champollion de lucru si acasa! de fapt, tepe gasesti cam prin toate pietele mari. Nu se joaca baietii. Am vazut pe campul marelui razboinic ce fac francezii cand sunt suparati ! Nu conga, nu leapsa, nu versificari si strigaturi de doi lei… Trebuie sa ai mare grija sa nu cazi prada emotiei, ispitei, chemarilor vazand o sageata, o firma, o placa, un afis si sa urmezi mesajul subliminal: Viziteaza-ma! Hai, vino si la mine! Dureaza doar cateva minute! Ai, de multe ori, sansa, sa pleci doar cand te dau afara gazdele.

Pot sa ma laud. Tot nu ma crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmand strict (aiurea!) planul facut de-acasa, decat daca as fi dat curs tentatiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscatorilor. Si a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, insa extrem de multe si vizibile de la distanta. Muzeele dau masura tuturor lucrurilor. Chiar si a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Raman, insa suficienti catici super la dispozitie. Uneori 24/24!
 
Luvrul, o fortareata medievala, e coplesitor. Culmea, nu-i atat de prafuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneste (!?) stim noi cine! Poate si faptul ca nu e ingropat, ci pus intr-o stare de levitatie continua, starneste energii negative in jur! Civilizator sau calau?! Var cu vesticul… si cu esticul…! Discutii, parainterpretari, verdicte, ipoteze si dupa mai bine de doua secole ale incrancenatilor slujitori ai lui Clio! Luvrul e mult mai usor de parcurs decat mi-am inchipuit. In doua zile, cate doua-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele si exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, in acele zile cu un superb soare de toamna. Cateva frunze, ruginii, proaspete, am intalnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Langa oraselul Versailles.
 
Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar si aglomeratia are farmecul ei. Am avut vaga senzatie ca multe capodopere sunt replici. Prea sunt lasate la indemana vizitatorilor. Prea le pipaie toti! Toti pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu… ciuta in mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, accepta zambind parerile admiratorilor! Se fotografiaza in nestire, desi peste tot apare binecunoscuta interdictie, in cele trei-patru limbi cu care ne descurcam, azi, de bine de rau, pe toate paralele si meridianele. Sa vedem ce o sa facem la intalnirea de gradul III! Daca nu cumva unii, deja, converseaza cotidian!! Informatiile pe care le am, din surse sigure, ma determina sa admit o asemenea realitate, colportata inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox…)
 
La muzeul din gara d’Orsay, modernizata de nu o mai recunosti, in timp ce vroiam sa-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care imi spune sec: Pas de photos! Dau sa zic, ca la noi: Da, ceilalti?! Urmeaza un suierat nervos: Je vous ai dit! Noroc ca mai aveam un aparat! Ce stia, bietul abanos!?! Il vedea doar pe cel de la piept.

Nici albumele, executate ireprosabil, ca si biletele de intrare, nu au preturi prohibitive. Problema e ca sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiza. Dupa cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolata si securizata. Fata-n fata cu giganticul tablou al…  Distanta mare, mai bine asa, elimina orice comparatie. Intre geniu si prostia umana (curaj, vitejie!) pusa pe zeci de panze sau ecrane (tot panza). Batalii peste batalii. Noroc ca nu le-a venit ideea sa o aseze intre giganticele capodopere cu Napoleon Ier. Trebuie sa recunosc ca totul e organizat inteligent. Putin speculativ. Piesele din Top 10, starurile muzeului, sunt amplasate in asa fel, incat e imposibil sa nu vezi o buna parte din cele peste 35.000 de achizitii diverse, amplasate pe cele patru nivele, in cateva sute de sali si coridoare. Atentie la trecerea dintr-o aripa in alta! Padurea Letea e mult mai usor de traversat!

Nu cumva sa te jenezi! Intreaba parizienii! Te vor duce de mana, pana vor fi siguri ca nu o iei intr-o directie ulterioara! Asa era sa ratez L’Orangerie cu preferatii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Fragonard (Cum, care? Cel cu patru usi.) Toulouse-Lautrec… si mai putin simpaticul Picasso. Asta e! Am si lipsuri. Crescut cu Tonitza, cu Take, Ianke si Cadar (persoane fizice) pe ulitele Barladului, regasiti, apoi, pe la poale de Ceahlau impreuna cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem si marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum sa-i iubesc miile de opere executate la foc automat! Doar pe doua-trei! Cu riscuri asumate. L-am zarit, o clipa, si pe Leonardo. Ori era Rafael!?!  Nu sunt sigur! Era cam departe. Nu pot baga mana in foc. Poate mi s-a parut. Dar, ce sa caute ei la Paris!? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins. Probabil, din cauza luminilor!

Parisul si… Micul Paris (1)

Le Tour Eiffel domina orasul. Mai ales noaptea. Ziua e o gramada de fieraraie (10.000.000 kg insirate pe 300 m, vertical). Pe fiecare traversa scrie, de peste un secol, Fabricat la Resita. Made in Romania. M-au c-am luat fiorii, citind textele. Cu ochii mei. Nu ma asteptam la ing. Gustave Eiffel sa fie atat de domn cu Gh. Panculescu, inginerul roman, care a furnizat tehnologia necesara construirii monstrului, atat de contestat. Atunci. Azi cu o alura atat de modern pariziana! Poti urca treptele, fara numar, fara numar sau lua lifturile. Parisul de sus, e la fel de anost ca si Londra! „Parerea mea!” (citat din NV – biblografia la final – n.a).
 
Nu stiam de ce mi se parea atat de cunoscut. Abia cand m-am dus la Brasov, dupa, am vazut ca plaiurile mioritice sunt pline de miniturnuri eifeliene. Stalpi, ce poarta mii si mii de kilowati, cu o structura asemanatoare. Chestie de tehnica si de rezistenta a materialelor! Pentru asta trebuie sa stii o altfel de carte!?! Pasul dela tehnica la arta l-a facut Eiffel. Bucurestiului, nu intamplator, i s-a spus Micul Paris in perioada interbelica. Unii merg la cacealma, si in zilele noastre. Supranumele pare imposibil acum din cauza betoanelor cenusii si cancerigene ale Ciuruitului&Odioasei. Doar cateva zone ma fac sa cred ca inaintasii aveau oarece dreptate. Perimetre pe care actualii edili le sufoca, prin tot felul de complicitati (cu temelii de spaga grea), care se lasa cu excrescente de prost gust, aparute peste noapte. Administratia pariziana interzice un asemenea amestec arhitectural, acordand perimetre speciale pentru noile edificii. Vezi La Defense, viitor centru economico-administrativ, sau Bercy, unde se afla si cele patru carti deschise (30-40 de etaje fiecare), ce constituie futuristul Sediu Central al Bibliotecii Nationale Franceze. Intamplarea face ca la numai o saptamana dupa expeditia pariziana, sa merg prin centrul istoric al Micului Paris. Zone neterminate, periculoase (sic!), urat mirositoare, deschise multimilor doritoare de aer West!
 
Cata dreptate avea Eugen Barbu in „Principele” sau dambovitean! Nimic nefinisat. Totul alandala. Viata de week-end se deruleaza printre gropi, gunoaie, darapanaturi si o fauna pestrita. Nu se vede vreo viziune stradala, culturala, comerciala… Toti vor doar sa impuste francul … local ! Pana la euro, e cale lunga! Politetea la parizieni e lege. Serviabilitatea e la ordinea zilei. La fel ca marlania si suficienta damboviteana. Fie la bugetari, fie la privati. Nicio deosebire, ca stil de viata! Rasturnarea scarii valorilor e evidenta prin promovarea becalienilor si udrenienelor…
 
N-am vazut, ziua, un maturator sau utilaje de maturat/ strans gunoaie pe strazile Parisului. Spre seara, hartii, in bataia vantului, sunt si la Paris. Dupa miezul noptii, apar echipajele ultratehnicizatele. Fantomele, care pastreaza prospetimea, stralucirea si viata strazilor, parcurilor, pietelor pariziene dispar inainte de ora 5 (cinci) a.m. Nu auzi zgomote stridente, strigaturi, sau cuvinte tari in bezna noptii… Reclamele sunt postate, in cea mai mare parte, in subteranele metroului. Ca si in alte mari orase ale Europei. La suprafata raman doar afisele cu continut predominat cultural, postate pe suporturi cochete, de perioada interbelica. Tot mai multe rame electronice. Un afis sau un anunt, postate in alta parte, decat unde este autorizat, atrage amenzi drastice din partea edililor parizieni. Cum fac? Inspectorul se pozeaza cu afisul. Pe cliseu apare  data luarii imaginii. Amenda se trimite direct beneficiarului. Fiecare zi care trece de la lasarea in continuare a afisului aduce noi profituri primariei, pana cand ciumpalacul face curat in zona. Nu Primaria! Atentie! Amenda e pentru fiecare afis/ anunt in parte. Simplu! Facand un calcul sumar, numai Bd. Magheru ar produce pentru bugetul Primariei Capitalei noastre dragi sute de milioane bune de… euro! La nivelul metropolei peste un miliard! Curat, paranormal! Efectul, aplicarii de amenzi usturatoare, pentru fiecare afis, anunt… lipit unde vrea muschiul cautatorului de profit rapid, ar fi devastator, stimati consilieri municipali! In mai putin de un an am avea un oras  e u r o p e a n! De ce nu luam exemplu de la Marele Paris? De ce suntem caprine? Daca tot ne tinem de tara francofona, desi ne englezim pe la toate colturile!

Parisul si… Micul Paris (2)

Nu prea am vazut sali de jocuri de noroc prin Parisul cel de toate zilele. In Micul Paris sunt peste 200. Ungurii au 7 cazinouri in toata tara! Putin a desfiintat doua mii de cazinouri la Moscova, spatiile fiind date bibliotecii publice moscovite si altor institutii de cultura! La Paris salile de acest gen sunt insa amplasate, marea majoritate, ca si sex-shop-urile, precum si alte minuni de mare efect si atractie, intr-un singur cartier. Numai pe o singura strada, celebra, ce duce spre Place Pigale am numarat peste 30 de asemenea stabilimente de isterizare a fiintelor dominate de instincte animalice. Pana si ciudatii lor aveau un comportament decent, in acel fapt de seara, cand abia se aprinsesera luminile. Moulin Rouge e luminata strident. Ca o prostituata rujata in exces. Oricum, in Montmartre, a fost si singurul loc unde am vazut multi politisti. Ba, mint. Am mai vazut la spectacolul Greva. Poate, mult mai multi ! Dar nu cred ca aia erau politisti. Prea semanau a Robocop! Apropos, greva „pensia la 62” de ani s-a terminat cu demisia, in direct, in aceeasi seara a unui inalt functionar. De stat. Ce-a urmat stiti. Sau ati ghicit. Guvernul si-a dat demisia! Cum nu stiati?! E Franta, doamnelor si domnilor! O amica damboviteana, mi-a spus ca la Paris, c’est à dire in Franta, e dictatura curata! Inclin sa cred ca asa e! E dictatura bunului simt, a constientizarii responsabilitatii liber asumate si a comportamentului civilizat. Barul, restaurantul, alimentara, tutungeria, in care se vand bauturi alcoolice sau tigari minorilor, are, automat, retrasa autorizatia de functionare. Simplu! E foarte grea democratia franceza! La americani, in unele state, se merge cu interdictia pana la 23 de ani!?!
 
Nu am vazut, nici la tv sau in alta parte marlani basescueni si nici marlandeze udreniene spunand ca sunt de neinlocuit. Ironiile parizienilor invitati la emsiunile in direct sunt supertaioase, spuse cu zambetul pe buze in fata. Fara menajamente. De-ti vine sa te ascunzi in gaura de sarpe, cand esti vizat. Arma de aparare cea mai eficienta: DEMISIA. Zilnic, am asistat la acest exercitiu democratic. Ba pe la Guvern, ba pe la Parlament, ba pe la Primarie. Fara nici o indoiala, e vorba de Franta! Si pe la vecinii hexagonului am sesizat exercitii de vointa unilaterala. Fara oi pe dealuri, tras de sireturi cu Mondialu’ sau gogorite in direct, la ora de varf! Una la pranz, alta seara!

Mi s-a tot spus ca Parisul e un oras scump. Nimic mai neadevarat, daca elimini magazinele de lux pentru turistii snobi, precum si anumite zone fierbinti de distractie(!?).
In rest, preturi obisnuite pentru o capitala europeana. Si, de nu de putine ori, mai mici decat in Micul Paris! Am constatat ca analistii nostri economici stiu cate ceva. De un singur lucru am ramas intrigat. Corcodusele coanei mari de la Barlad, costau la Paris 4,50 euro/kg, pe cand merele 1,50! Ce afacere ar putea deschide, mama, la Paris!!! 100 kg = 450, o mie …! De 18.000 de ori pensia ei anuala! Cum nu stiu, unii, sa faca afaceri?!

O seara in vulcanicul Cartier Latin sau in linistitul Montparnase e mult mai ieftina decat orice zona de fite dambovitena. Distractia e asigurata la tot pasul. Gratis. Spectacolul strazii, repet, e demential. Fara pitipoance sau vedete fara sustinere neuronala, ci artisti autentici. De toate natiile. Nu prea stiam ce inseamna clasa de mijloc. Aveam o cu totul alta perceptie de tip: Ma urc zilnic pe usa din mijloc a autobuzului, deci fac parte… La ei am aflat. Un parizian cu salar mediu, poate economisi, leger, jumatate din banii cu care este rasplatita munca lui pentru o luna! Nu dau cifre, ca sa nu aveti cosmaruri. Vorbesc, bien sur, de bugetari. De stat (nationali) sau comunitari (locali). Aici nu functioneaza principiul de la Madrid pentru bugetari, dar sunt pe undeva pe aproape. Ca sa inteleaga toate javrele decizionale postdecembriste ! Vopsite, revopsite si tot mai jigarite. Esti angajat al primariei madrielene cu studii superioare!?! Tanar, batran, doctor, profesor, inginer, nu are importanta! Pleci, automat, de la dublul salariului pe economie. Ai studii medii = salariul mediu pe economie. Salariul mediu pe economie era de cca 1.800 de euro! In rest, faceti Dumneavoastra cateva calcule. Ai calcat stramb, nu te mai invarti prin zona bugetara cat traiesti! Putini calca stramb. Au niste birouri ca-n palma, cu camere video si microfoane de  mare definitie. E clar! Si la Paris, atat institutiile civilizatoare (biserica, scoala, biblioteca publica, medic de familie, politist, justitie…), cat si serviciile publice administrative (transport, domeniul public, iluminat stradal, salubritate, gaze, apa…) functioneaza la nivel profesionist. Sunt servicii cu adevarat in in slujba parizianului ! Desi exista si carcotasi  parizieni! La Paris, are dreptate amica, este dictatura! A legii! Voiaj asigurat de doua cabinete de avocatura bucurestene, cu prilejul zilei aniversare. Le multumim si pe aceasta cale!

Literatura si disidenta

Un subiect dezbatut in media pariziana era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume? Mai pe intelesul nefrancofonilor, cum se traieste din creatia beletristica in Franta. Se dadeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir si Violette Cabesos cu  La promesse de l’ange, roman vandut (2004) in peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete in 200.000 de exemplare. Iata, un posibil model de a-ti asigura existenta de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de multi (insusi Papa de la…), drept realitati cifrate. Desi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre aceasta creatie browniana s-au scris alte cateva zeci de carti, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.

Imi amintesc cum in Micul Paris, multi ciocli literari (=critici) aborigeni si-au facut un nume de temut in epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretarile personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generatii de elevi si studenti! Daca nu reproduceai mot-à-mot la scoala sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Parerea elevului sau studetului, uneori chiar a scriitorului insusi nu conta. Rastalmacirea lor insemna totul. Deseori mai rea decat cenzura vremii. Nulitati profitoare, azi trecute intr-o binemeritata si adanca uitare. Nu se faceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric… care are un public tinta precis conturat. Unde ceea ce se tipareste se si vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbatute cauzele scaderii dramatice a tirajelor celor mai multe creatii beletristice… Astfel un titlu care se vinde, in prezent, in 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. Bineinteles, exceptiile sunt exceptii. Cei mai bine vanduti scriitori formeaza un «club minuscule». In capul listei se situeaza Marc Lévy a carui creatie Les Echos a avut o cifra de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se afla Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obtinuti din produsele creatiei lor beletristice. Mai sunt nominalizati Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se inchide.
 
In realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o alta sursa de venit care Ie asigura existenta decenta. Paranormalul. Unii ar putea sa traiasca de pe urma scrisului, dar prefera, in paralel, sa practice o alta meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupa diverse posturi bine platite in viata publica, cu trimiteri mai mult sau mai putin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de pozitia ocupata in viata social-politica. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obtinute pe memoriile sale (!) si cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vandute. Intre noi fie vorba, asta nici nu e beletristica pura (fiction). Avand in vedere si anvergura persoanelor implicate, succesul de librarie era previzibil, indiferent cine le-ar fi scris… memoriile! Ma intreb: Ce succes de librarie ar fi avut Tony Blair daca si-ar fi scris memoriile acum?!
 
Sunt in posesia unui clasament al celor mai vanduti scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu ciresarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith si pe locul zece…  William Shakespeare (un nimeni!). Nu seamana cu scara noastra de valori, dar ce mai conteaza!?! O situatie similara si in Micul Paris. „Cu exceptia admirabilului Cartarescu, condeierii nostri sunt muritori de foame”. Adevar trist si dureros. Poate de aceea, creatori romani valorosi si multi de mana a doua, a treia sau de nicio mana, au facut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care sa le dea posibilitatea sa-si puna pe hartie inspiratia. Diurna sau nocturna.

Stelian Tanase afirma ca majoritatea scriitorilor romani sunt nevoiti sa traiasca din gazetarie si profesorat. Altii pe la Biblioteca. Pe o carte, autorul roman obtine, in medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceste ani de zile. Si atunci cum sa nu fi acceptat sa se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau Plesu, Liiceanu sau Patapievici sau…? Meseriile scriitorilor romani? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiratie in realizarea unor adevarate capodopere. Vezi I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura… Costurile unei carti de cuvinte este, acum, mai mult decat accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor!
 
Concluzia. In Franta sunt putini scriitori de beletristica, care sa-si asigure un trai indestulator din propriile creatii. Paralela cu Banelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net in defavoarea creatorului de arta. In Romania! Intrebati pe dl Google despre veniturile artistilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor nostri informatiile sunt subtiri, subtiri. Invizibile, as spune. Recent, cultura romaneasca a fost redusa la o singura zi, prin instituirea Ziua Culturii Romanesti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului National ! Altii zic ca din contra. Imi amintesc de Decada Culturii Romanesti cu mari manifestari pe tot cuprinsul tarii si planetei! Pe cand Ora Culturii Romanesti? Sa nu uit! La Paris au trait, unii o viata, mari disidenti, intelectuali de elita ai Romaniei in perioada totalitara si postotalitara. Din nou, intrebari la mister Google. [Dictionar: DISIDENT, A (DIZIDENT, A) – (persoana) care isi declara disidenta. DISIDENTA (DIZIDENTA) – actiune, situatie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autoritati stabilite sau care se separa de comunitatea (politica, religioasa etc.) careia ii apartine.]

Despre o disidenta serioasa in Romania, dupa 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenta din anii ‘50 multi se jeneaza sa vorbeasca deschis. Sunt in viata, inca, multi complici la uciderea  zecilor de mii de romani care nu acceptau senila sovietica. De asemenea, exista urmasii zelosilor ucigasi comunisti. Azi, erijandu-se in mari democrati. Sociali sau liberali. Alte javre! De ce nu accept o disidenta reala dupa 1985? Simplu. Pentru ca odata cu lansarea programelor kremliniene perestroika si glasnosti, doar tampit sa fi fost ca sa nu-ti dai seama ca urma schimbarea. E drept, nu credeam intr-o schimbare atat de dramatica pentru romani! Cei care mai cunosc si putina istorie stiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta si durata lui de valabilitate. Imi permit sa adaug un amanunt deloc de neglijat. Fiind un popor crestin, dotat genetic cu o mare doza de lasa-ma sa te las, am preferat sa bem paharul pana la capat. Lichelele impreuna cu cei care au primit sarcina sa fie disidenti (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales dupa ce principiul dominoului a fost declansat. Stim noi de cine!
 
Disidentii autohtoni fusesera deja raspanditi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toata tara. De asa maniera incat „disidenta” lor, mimata, sa fie cat mai vizibila. Bine intretinuta si aparata de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de buna credinta sau de bine. Se lucra cu sarg la raspunsul pentru mult uzitata intrebare postdecembrista „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” In realitate, era mult mai periculos sa fii disident roman la Paris, München sau pe alte paralele, decat la Piatra-Neamt, Tescani, Focsani si, mai ales, in Micul Paris de Romania, cu BBC-ul langa tine. 24/24 sau 7/7! Repet, nu se punea, nici un moment, problema disparitiei fizice dupa 1985. Smecherii de smecheri au simtit asta si s-au dat in stamba. Caci livolutia batea la usa! Livolutia lor! Nu cred in disidenta indigena predecembrista. Poate nu am dreptate, dar am trait asta. Stiu.

Paranormalul?! In ciuda pregatirii minutioase, pentru preluarea puterii dupa caderea lui ceasca si ai lui (prima linie), grupul de comunisti romani,  perestroikisti 100%, a pierdut startul Revolutiei declansata aproape spontan, pe unde nici nu gandesti. Si nu de tineri, cum se tot da cu bla-bla-ul, pe la comemorarile cu tot felul de soboare, ci de cei formati pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel paunescian. Multi dintre asa zisii disidenti, cu aprobare speciala, au fost alungati, de la locul faptei, de revolutionari, prin mai toate marile localitati ale tarii. A fost Revolutie, timp de vreo 72 de ore, pana cand tovarasii in noua blana, de democrati, mai curata, mai… (pe naiba plina de mult sange nevinovat – sic!), au preluat prin metode specifice puterea. Terorism, dezinformari crase, manipulari de joasa spetta, minieri, „nu ne vindem tara” (las’ ca o furam noi – n.n.)…

Musuroiul a ramas aproape intact. Ii regasim, incepand cu repetata Duminica a Orbului, in posturile fixate inca din noiembrie ‘89 (sic!). I-au neutralizat sau cumparat, rand pe rand, pe unii lideri revolutionari si s-au infipt la bucate. De atunci, biata Romanie este distrusa sistematic, in mod premeditat de vanzatori de tara si de neam, cum afirma multi analisti. Analfabeti, cinici si plini de aroganta. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiara, a intelectualilor pupincuristi (fara a mai fi, macar, obligati de cineva sau sa existe o minima amenintare din partea cuiva!). La care se adauga tradatorii de partide, traseistii (mai nou, zelosii uneperisti). De fapt, miile de conserve plantate cu grija din timp, de servicii, in mai toate partidele. Vezi cazul de referinta al taranistilor. Insusi disidentilor, de dupa 1985, le este jena sa vorbeasca despre actele lor rezistenta din perioada de temnita grea cu: paine si apa, batai salbatice din partea securitatii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi ii ascultam cu ingrijorare la BBC, Europa Libera) etc. etc.
 
Recent, unii l-am facut praf pe Paunescu. „Si cu asta ce-am facut ?” Vorba lui Tanase. Alo! Marele Constantin Tanase. Cel cu firma portocalie la Teatrul National de Revista! Adrian Paunescu nu s-a declarat vreodata disident. Doar chiorii pot nega modul sau inteligent, uneori complice, in care isi manifesta disidenta. Mergand pe principiul carcotelii de tip Mitica, la cati diseminatori si devoratori de bancuri cu Bula erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel putin, vreo zece milioane de disidenti. Acceptati, atunci, tacit de securitatea optzecista. In regimul tov. Traian, erau, in 2009, vreo cinci. Milioane. Declarati prin vot. Si vreo doua-trei milioane pe afara! AP a fost speranta mea de libertate! Prin multe dintre poeziile sale si prin componenta cenaclului ca o flacara. M-am simtit liber intr-o inchisoare pe care nici nu o constientizam prea mult. „Prin gari de campie, mici …”. Eram tanar si optimist. Asa am ramas. In ciuda vremurilor. Si sa dea Domnul sa trec dincolo tot asa. AP nu este un erou. Nici vorba de asa ceva! Dar nici licheaua perfecta, cum zic hahalerele tinere, crescute si promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. In vrac. Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).
 
Decaderea morala s-a tot accentuat. Coruptia s-a generalizat. Lichelele s-au tot inmultit. In ciuda multiplelor apeluri. Ale unora catre celelalte si ale tuturor, din patru in patru ani, catre… tarisoara! Cu tarisoara a fost simplu! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile crestine. Cu o zi nationala pusa cu ana-sana tot in plin post. Vedeti cate popoare crestine si-au pus ziua nationala in plin post! Mai o caldare, o pereche de adidasi cu numele presedintelui si minciuni cat cuprinde. Flux continuu. De ma mir ca nu a venit gerul global in loc de canicula lui cuptor.

Adrian Paunescu ramane un poet de sase stele, orice-ar zice casandrele. Pacat ca s-a implicat in politica, imediat dupa 1989! As vrea sa avem, acum, un AP national. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care sa ne faca sa simtim ca traim din plin segmentul de viata harazit! Astazi este extrem de simplu sa-si declari disidenta fata de actualele javre, care se tot perinda la putere in numele poporului. Dar ce sa te faci cu un popor adus in stare de leguma. Un popor de asistati. Ramanem acelasi popor vegetal. Tot mai mult, o populatie. Parca a mai spus, cineva, astea !?!

Muzee, muze si alte alea (2). Versailles&Trianon

O zi superba de mers pe jos. In gara la Versailles, nori grei acopereau cerul, fara a fi frig. Cohortele de turisti se indreptau intr-o directie precisa. Nici nu mai trebuie sa intrebi unde sunt vestitele constructii. Cardul ICOM ne salveaza si aici de la o coada incredibila. Datorita lui am castigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea salilor are loc in pas domol. De la incet la foarte incet. O clipa raman stupefiat uitandu-ma la capodopere ale artei moderne plasate, cica, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevarate monstruozitati, subiect mult dezbatut. Atat de turisti, cat si de media pariziana. Te faci ca nu le vezi si totul intra in normalul secolelor trecute, cand viata pulsa aici. Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muschetari, conti, viconti… si foarte mult parfum. Cu apa era mai greu in acele timpuri. Nu ca nu s-ar fi gasit. Doar o alergie, in masa. Existau chiar si bai. Mici, mici! Nu ca la Roma! Ce vrei, lume multa! Milady, madame de Pompadour, madame de Recamier, dame de Monsoreau si alte madame… ocupate cu tot felul de intrigi, baluri, iubiri neconsumate… Misterele Parisului… Cu siguranta, daca ar trai, ar fi pline de invidie fata de masinatiunile blondelor curtezane dambovitene. De aceea, poate, parizienii au si cele mai tari parfumuri. Pe atunci se purtau mirosurile grele. De parfum. Acum din ce in ce mai rafinate, de ai senzatia ca tragi in piept miros de apa chioara. Eco. La preturi de neimaginat ! Fost-am la  Paris si n-am ajuns la Musée du Parfum [Tel. 33 (0)1 47.42.56; 9, rue Scribe, 75009 Paris]!?!

Avem inspiratia sa mergem la Trianon pe jos. Strabatem linistitul orasel Versailles. Biserica, primaria, scoala, biblioteca publica, magazin filatelic, o florarie superba, politia… Inceputul imensului domeniu al Mariei-Antoneta. Undeva, sus, se zareste Micul Trianon. Norii se destrama si soarele ne mingaie cu razele sale aurii. Rascolesc primele frunze ruginii si gandul imi zboara la Chitocul de odinioara. La biserica singurateca de la marginea padurii seculare, cu un tablou si policandru asemanatoare cu cele vazute cu numai o ora in urma! Si de aceeasi varsta!?! Chitocul era in Europa. Atunci!

Ma trezesc in fata portilor din fier forjat. Cladirea, de mici dimensiuni, cu incaperi ca niste celule. Aici vor fi fost tinute delegatiile care trebuiau sa semneze celebrul tratat?! Parcurgem salile in tacere, fiind indrumati apoi spre Marele Trianon. Suntem nerabdatori sa vedem mult pomenita sala, careia ii datoram existenta zdruncinata de tot soiul de ultimatumuri, cu jertfe imense si rapturi teritoriale nerecunoscute, oficial, nici in ziua de astazi. Doar timpul e de partea noastra. E un palat, in toata regula. Trecem din sala in sala, citim povestile afisate sau ascultate in casca… Brusc, apare iesirea. Mais, où est la salle? O muzeografa draguta ne spune scurt: Ici. Si arata, cu degetul mare, usa din spatele ei. Vrem sa o vedem. Pas posible! Era inchiriata pentru o receptie. Emotii, adrenalina, nervi. Bine, bine, dar noi suntem romani! J’ai cru que vous êtes hongrois! (sic!). Nu era prea departe de adevar. Usa se deschide pentru cateva secunde. Un vifor trece prin noi si usa se inchide la fel de repede. Zeci de curiosi vroiau sa vada. Sa nu le scape ceva. Reusesc poze ale interiorului, prin laterala dreapta. Acasa vad ca mi-a iesit un efect fantastic. Paranormal!?
 
Multi ani mi-am inchipuit ca parcurile englezesti sunt pigulite, trase la linie, fiecare copacel, arbust e plantat dupa nenumarate masuratori. Nicio floare, fir de iarba nu creste fara voie de la gradinar. Aiurea. Aici, la Paris, sa vezi parcuri si gradini. Ordine si aranjamente! Florale. Totul parca e facut de prietenii mei de la Politehnica. Cu rigla, compasul, teul, sublerul… Nu sauvage-ul de la Londra, unde seara se strang zeci de saci cu hartii… Acolo e voie sa calci iarba! Chiar e indicat. Capodoperele contemporane, plastic si aluminiu eloxat, erau prezente si in spatiile deschise de la Versailles. Nu e singurul loc unde kitsch-ul isi da mana cu arta! Trenuletul astepta, ca un aligator la panda, sa ne duca prin vastele gradini. Coada. Cardul nu a are, aici, putere de seductie. Si totusi, soferul ne ia in… cabina lui. Sunt convins, si acum, ca ne-a mirosit ca suntem romani. Dupa ce confirm, ma turie tot drumul cu „un tigan de-al vostru m-a taiat pe obraz, la metrou, in Paris” si, apoi trece, fulgerator, la marile probleme din… Romania. Ca din cauza noastra o sa sufere toata Europa!… Ca suntem asa, ca facem asa, ca nu ne purtam asa… Imi trebuie mult calm sa nu-l strang un peu de gat. La sfarsit, a fost enchanté ca ne-a cunoscut! Sunt asemanatori cu taximetristii Micului Paris. Cu o diferenta. Ai nostri te informeaza doar despre starea interna. Si ce-au facut echipele de fotbal cu certificate de nastere pe la Kremlin, urmarite de blestemul sovromului si de complexul tatucilor. De care nu au cum scapa pana nu fac schimbarea la fata. Nu-s internationalisti ca Pierre, versaillez get-beget. Era cat pe ce sa cred ca e roman, daca n-ar fi vorbit atat de repede. Auzi! Sa nu ne primeasca astia in spatiul Schengen? Sa ramana ei fara stiri fierbinti? Pas posible!?!
 
Parasim masivele constructii cu imense gradini pline de secole de istorie intre pereti si pe aleile inconjuratoare. Sub clar de luna sau pe vijelii, cand muschetarii rezolvau probleme dintre cele mai dificile. Un egilet, o batista… O buna parte din cartile si filmele copilariei aveau decorul strabatut in zilele si noptile petrecute pe aici, pe malurile Senei plina de poduri uimitoare. Unul, Le Pont Neuf, vechi de vreo patru secole, pastreaza, inca, urmele potcoavelor bidiviilor purtatori de nelinstitii muschetari ai lui de Tréville sau de umbrele cardinalului cel rau, care se tot duelau pe aleile du Jardin de Tuilleries sau alte locatii. O luam, incet-incet spre gara. Adio, Aramis, Porthos, Athos si d’Artagnan! La RER, baiete! Soarele stralucea si ni se pregatea o alta seara de vis in Marele Paris.

Parisul turistic

Nu am intalnit, pana acum, vreun alt oras mai bine semnalizat. Orientarea e atat de bine realizata, incat e imposibil sa te ratacesti. Fie ca esti in Montparnase, fie ca esti in Montmartre sau alt cartier al Parisului. Reteaua metroului e ca o sita, incat deplasarea pare cel mai simplu lucru. Pe un kilometru patrat ai, la dispozitie, cel putin cinci-sase statii. Transferul de la o linie la alta te poate face, insa, sa bati kilometri buni. Pe sub Paris. Esti, insa, recompensat, ascultand tot felul de rapsozi. Foarte buni. Am ascultat miniconcertul unui cor barbatesc ucrainian. Suna celest. Pentru statiile centrale, autorizatia, pe diverse genuri muzicale, inseamna examene grele. Dar care statie nu e centrala? La Paris. Un viorist roman, da, roman, canta muzica clasica la statia Champs Elysée. Verificati, s’il vous plait! Tot prin tuneluri iti poti clati privirea cu mii de  reclame. Multe, adevarate realizari artistice.

E pacat, insa, sa mergi cu metroul sau autobuzul! La Paris. Doar daca ai obiective de vazut, undeva, la periferie sau in afara lui. In zona centrala, pe o raza de cinci-sapte kilometri, ai peste 90% dintre obiectivele turistice, pe care ar vrea sa le vada orice planetar. Am spus, fara o buna documentare, picioare zdravene si un bun simt de orientare, in timp si spatiu, poti avea usoare probleme. Repet. Iti stau la dispozitie zeci de mijloace de transport, care fac turul orasului in tot felul de variante. Iar filialele bibliotecii publice parieziene iti ofera toate informatiile necesare, inclusiv turistice. Mii de informatii, pliante, harti, reclame, oferte… iti stau la dispozitie. Gratis! Ai vreo problema, intreaba! Nu pe cei care sunt cu harta in mana. Iti vor veni imediat doua-trei raspunsuri, insotite de zambete intelegatoare. Din pacate, parizienii vorbesc foarte repede, mestecand si scurtand cuvintele. Gramatica pentru multi e o mare necunoscuta. La fel ca si multilateralele noastre vedete nationale, care se dau, nonstop, in spectacol pe canalele din Micul Paris! Obisnuit cu dictia actorilor francezi sau a celor de la TV 5 intelegeam, mai mult din gesturi, ce vroiau sa spuna. Lasam sotia sa discute cu ei. Intre timp, vedeam, deja, indicatorul, sageata, panoul…

Paranormalul?! Desi fac atatea scurtaturi fata de DEX-ul lor, nu sunt deloc grabiti. Nicaieri. Nici in magazine, nici la restaurant, bodega, bistrou si, mai ales, pe strada! Au o placere vizibila de a comunica. Cu oricine, oricand! Parizienilor nu le ploua tot timpul, ca-n Micul Paris. Desi am auzit ca, la Paris, burniteaza mult mai des! Ori te grabesti, ori nu, vorba inteleptului nea Gelu din Iancului, tot la Bellu ori Straulesti ajungi! Dupa caz. Nu e cinism. Pragmatism. Plimbarea pe Sena, nu are, nici pe departe, farmecul celei de pe Dunare, la Budapesta. Igen!? Din cauza malurilor inalte, pe alocuri, Insa reteaua fluviala superdezvoltata te atrage cu oferta diversificata. Dupa aceea, tragi singur concluzia! Nema gulas, nema Tokay! E clar! Farmecul Marelui Paris e dat de vastele gradini cu arbori seculari, bulevardele cu adevarat bulevarde si vastele piete mobilate cu splendide fantani cu povesti fermecatoare. Iluminatul rareori la inalta inaltime, mai mult la nivel mediu. Cu lampi de epoca si stalpi cu o personalitati distincte. In functie de cartier, de strada, de cladirile din jur… Stalpii, banalii stalpi cenusii din Micul Paris, la ei sunt verzi. Nici nu-i prea vezi, ascunzandu-se pe dupa copaci. Care cresc liber pe strazi. Fara a fi hacuiti in fiecare primavara. Se vede ca au specialisti in conducerea arboretului. Au specialisti si in plasarea toaletelor publice conectate direct la canalizarea orasului. Cladirile, extrem de variate arhitectural, par a fi varuite ieri. Nici o cladire noua, fara stridente. Un variat mobilier stradal, la care se adauga bistrouri, berarii, braserii, restaurante cu mii de mesute asezate direct pe trotuar fara sa deranjeze trecerea pietonilor. Cochet, cochet! Parizieni, ce vreti?

Sergiu GABUREAC
Bucuresti
5 ianuarie 2011
—————————————–
GABUREAC D. Sergiu (ca autor si Sergiu-Marian D. GABUREAC), scriitor roman, nascut la Poienesti (Jud. Vaslui), la 9 septembrie 1947. Absolvent al facultatii de filologie (1968-1972) din cadrul Universitatii „Al. Ioan Cuza” din Iasi. Bibliotecar la Biblioteca Metropolitana Bucuresti. Lector-formator la Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor. A publicat 11 carti si sute de articole, materiale de specialitate, comunicari si referate, stiri, interviuri in presa de specialitate si mass-media romaneasca. Face parte din conducerea Federatiei Filatelice Romane.

SCRISOARE DIN BANGKOK: FRONTIERE CELESTE ?I TERESTRE

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Vizita papei Benedict XVI si construirea Catedralei mantuirii neamului, langa Palatul lui Nicolae Ceausescu, vor delimita si armoniza frontierele celeste si terestre ale tuturor romanilor. Cerul fireste n-are limite, granite, dar cine se uita la realitatea pamanteana, vede umbrele frontierelor celeste si nori sumbrii, ca la slavii de sud, unde acelasi neam cu aceiasi limba, croatii catolici se razboiesc cu fratii lor, sarbii ortodocsi. Conflictul religios dintre israeliti, suniti si siiti in Orientul Apropiat si Mijlociu este fara sfarsit. Musulamnii vor chiar sa interzica arabilor crestini sa-l pomeneasca in liturghie pe Alah. Marile conflictele sunt religioase, tot asa cum aliantele durabile, credibile sunt numai ale partenerilor de aceiasi credinta.
 
Romania este de jure in mai toate organizatiile occidentale. Moldovenii, cu toate ca au un Mitropolit moscovit, isi doresc, ca si valahi din Serbia, aceiasi orientare, dar asta nu schimba faptul ca greco-pravoslavnicii au o alta viziune decat occidentali asupra lunii, vietii, mantuirii. Singura lor oportunitate de a iesi in lume a fost vizita generoasa a papei Ioan Paul II, care a accepat toate conditiile de la Bucuresti stiind ca are de a face cu latini izolati si traumatizati de la Marea Schisma, in Gradina Maicii Domnului. Dar oferta, mana intinsa a Romei a ramas pana acum fara raspuns.
 
Revolutia din 1989, democratia, economia de piata, societatea civila sunt Forme fara fond. Ati mintit poporul (si pe occidentali) cu televizorul!  La Revolutie, reformistii filorusi i-au inlocuit pe nationalisti olteni. O alternativa proocidentala crdibila nu exiata fara Biserica unita cu Roma interzisa de ortodocsi. Mimarea apusului cu reforme pe hartie si ajutorul maghiarilor (Tökes), evreiilor (Brucan), regelui (Mihai), grecilor (Tariceaanu), armenilor (Vosganian), masonilor, tiganilor a esuat. Nu numai Presedintele Frantei cand il vede pe omologul sau roman o ia la fuga. Creditul greco-ortodocsilor a scazut in ultimele doua decenii atat de dramatic, ca si ei se intreba pe buna dreptate daca mai merita maimutarea, acceptarea umilintelor si a mofturilor din vest. N-ar fi mai buna o dictatura sanatoasa a legi, decat o democratie bolnava, se intreaba nu numai Corneliu Vadim Tudor.
 
Clasa politica moldo-valaha se legitimeaza mereu cu am primt ordin de la Constantinopol, Berlin, Moscova, FMI, UE, fara sa ascunda ca este azi in pectore adepta modelului pravoslavnic, autoritar si autocefal a lui Putin. China mandarinilor rosii, India castelor fara de scapare si Rusia supusilor lui Putin au succese si nu sunt democratice, adepte ale economiei de piata si nu intretin nici macar parazitii societatii civile. Pe de alta parte modelului Made in SUA sau cel vesteuropean a pierdut din atractivitatea din timpul Razboiului rece, pentru ca nu mai face fata drepturilor handicapatilor, imigrantilor, femeilor, somerilor, pensionarilor. In fond lipseste acum elanul marelui proiect al refacerea unitatii crestine. In locul lui, a unitatii dintre ortodocsi si occidentali s-a instaurat o dictatura a relativitatii paralizanta si un sentiment general de jena generat de pierderea unei mari sanse istorice.
 
In ciuda tuturora, romanii se folosesc de libertatea de miscare din Europa. In cinci ani ei au trimis acasa 35 miliarde de euro. 30 de miliarde de euro ofera UE pentru modernizarea Romaniei, din acestia s-a folosit numai 1,5 miliarde de euro. 2009 FMI a pus la dispozitie 20 de miliarde de euro pentru a preintampina criza. De bine de rau occientalii ii sprijina pe romani, oricum ei nu mai pot parasii tabara UE/FMI/NATO pentru ca s-ar prabusi in gol: dezmembrarea tarii, mizerie materiala, convulsii sociale, dictatura. De aceea singura lor speranta este in Biserica si in vizita papei Benedict XVI. Pentru ca fara un dialog in vederea Unirii, nu ca in anul 1700 sub patronaj nesincer austriac, maghiar si adversitate pe fata greco-pravoslavnica, ci ca in anul 2011 cu toate drepturile si indatoririle unui stat crestin cu frontiere celeste si terestre garantate de Roma si lumea occidentala, din care va face parte nu numai de jure ca pana acum, ci si de facto, model pentru toate tarile din Balcani.
 
Prof. Dr. Viorel Roman
consilier academic la Universitatea din Bremen
Bangkok
decembrie  2010

Euromentalitatea

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Citind lucrarea semnata de Beniamino Faoro si Ion Marginean, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, intitulata „Euromentality” , reusim sa intelegem mai bine rolul pe care il are si il poate juca mentalitatea oamenilor in constructia unuia dintre cele mai ambitioase momente si proiecte politico-diplomatice ale ultimilor 60 de ani: realizarea, la nivel european, a unui sistem politic si de cooperare economica, diplomatica, militara etc, care sa asigure, tuturor cetatenilor statelor europene, nu doar mai multa siguranta, ci si prosperitate si progres, ca rezultat nemijlocit al canalizarii eforturilor si potentialului lor creator spre scopuri si idealuri comune.
Cei doi autori supun atentiei cititorilor de azi cateva dintre problemele nu doar de mare actualitate, ci si de importanta epocala care sa faca posibila materializarea acestui obiectiv grandios. Pornind de la ideea ca mentalitatile reprezinta o mare problema: veche si noua , cu accent pe perceptia acesteia la nivelul cetatenilor Romaniei, cei doi autori urmaresc, cu argumente irefutabile, sa sublinieze ca Europa si structurile sale comunitare trebuie sa fie un sistem si nu expresia unei vointe imperiale. Pornind de la aceste sublinieri esentiale, Beniamino Faoro si Ion Marginean atrag atentia asupra faptului ca este nevoie de un nou tip de societate, bazat pe cunoastere  si ca rezultat nemijlocit al unui altfel de educatie. Din acest punct de vedere, cei doi autori subliniaza necesitatea introducerii in procesul de invatamant a disciplinei : „Stiinta cunoasterii”, la toate categoriile de subiecti, indiferent de domeniul in care acestia urmeaza a activa.. Intre alte consideratii pe care la fac in aceasta materie sunt cele cu privire la rolul jucat de diverse descoperiri tehnice si tehnologii moderne pentru realizarea educatiei omului viitorului, astfel incat, indiferent de domeniul de activitate absolvit, acesta sa stie intotdeauna ceea ce are de facut in viata. Prin aceasta ei subliniaza un concept mai putin vehiculat astazi, respectiv cel al cresterii simtului de raspundere al scolilor, dar si al personalului didactic  Nu in ultimul rand, ei atrag atentia asupra nevoii sublinierii tuturor performantelor inregistrate de absolventi si al recunoasterii meritelor avute de cei care au contribuit la pregatirea si formarea sa .
Beniamino Faoro si Ion Marginean subliniaza in capitolul 5 al lucrarii o serie de considerente legate de posibilitatea materializarii unor obiective, azi obiective imposibile in alte conditii. In opinia lor, pentru noua Europa, preocuparea principala trebuie sa fie aceea a asigurarii de conditii prielnice pentru dezvoltarea fiecarui cetatean si pentru stabilitatea fiecaruia in parte, ca o conditie sine qua non a stabilitatii sistemului. Autorii subliniaza ca, altadata, conta doar stabilitatea imperiului, cetateanului revenindu-i obligatia sa se descurce cum putea in perioada dintre 2 razboaie. Ei considera ca unul dintre scopurile majore al realizarii structurilor comunitare europene il constituie eliminarea razboaielor de pe teritoriul continentului nostru. Acest lucru va fi posibil prin crearea si ridicarea nivelului de cunoastere, ca si prin asigurarea respectului pentru toti cetatenii Europei. Spre acest obiectiv trebuie canalizate deciziile, actiunile si energia  Europei ca sistem, astfel incat sa se contribuie la materializarea acestui concept exceptional.
Capitolul 6  al lucrarii vorbeste despre America – creuzet  si isi propune sa evidentieze mutatiile petrecute in existenta locuitorilor continentului nostru, respectiv posibilitatea deplasarii libere a acestora in orice colt al continentului, cu sansa de a se stabili si munci oriunde ar dori. Autorii considera ca acest lucru este posibil ca urmare a acestei colosale cuceriri umane care promoveaza pacea si libertatea si exclud ura pe continentul nostru .
Extrem de dens si de bogat in date este capitolul 7 care puncteaza etapele importante parcurse de la Europa razboinica la Europa pacii. Acest capitol sugereaza, totodata, si un lucru extraordinar de important ce va trebui avut in vedere de factorii de decizie europeni si anume acela ca, paralel cu eforturile ce vor trebui facute pentru consolidarea structurilor din interiorul Uniunii Europene va fi necesar a se acorda o atentie sporita si raporturilor cu exteriorul, adica cu acele entitati si structuri national statale, militare, economice etc., situate in afara continentului european, dar care pot juca un rol decisiv in asigurarea climatului de destindere si pace in lumea contemporana. In opinia lui Beniamino Faoro si Ion Marginean, noua Europa trebuie sa fie un port drapel al civilizatiei. Ei subliniaza faptul ca asistam la un nou proces „pe continentul european, care are si va avea la baza tot un fel de lege ce va da garantii, sanse, libertati si drepturi si indatoriri mai firesti si mai inaltatoare ca oricand” . Cei doi autori atrag atentia asupra faptului ca aceasta lege urmeaza a se cizela pe parcurs si va fi perfectionata treptat cu scopul de a asigura o civilizatie inaintata, chiar daca vor fi de invins numeroase greutati determinate intre alte si de diverse mentalitati, inapoiate, obscure sau, dupa caz, fanatice, ramase in diversele zone ale continentului.
Cu argumente diverse, bine structurate, autorii fixeaza cateva dintre reperele care trebuie infaptuite in noua structura comunitara, in sensul ca, in afara de a fi port-drapel al civilizatiei pe continent, noua Europa trebuie sa aiba o super-agricultura, sa asigure un mediu natural sanatos, dar si sa clarifice aspecte si raporturi, pe baze noi, moderne, cu privire la diverse religii de pe continent, dar si sa asigure fericirea umana pentru toti locuitorii sai.
Lucrarea se incheie cu un capitol sintetic, intitulat „Sentiment de european”, care incearca sa defineasca conceptual modul in care este perceputa devenirea locuitorilor de pe continentul nostru. In opinia lor, „europeanul modern va fi un om disciplinat, care intelege legile si regulile si le respecta ca si conditiile de civilizatie”  .
In acelasi timp insa, ei considera ca „europeanul va fi un om iubitor de pace, iar atunci cand poate si un datator de sanse” . Nu in ultimul rand, Beniamino Faoro si Ion Marginean spera ca „cetateanul european va fi respectuos cu fiecare altul, iar la auzul imnului unei tari sau al Europei, cu emotie va vedea in acel imn adunate, toate sacrificiile si eforturile inaintasilor si speranta” .
Lucrarea „Euromentality” este, in opinia noastra, nu doar un studiu extrem de argumentat si bine structurat, ci si o pledoarie credibila la demersurile necesare pentru a asigura materializarea obiectivelor care sa faca posibila implementarea pe continentul nostru a unei structuri sistemice menite a asigura slujirea pacii si intelegerii si a conferi o egalitate de sanse si un tratament nediscriminatoriu pentru toti locuitorii Europei.
La o lectura superficiala, multe dintre conceptele cu care opereaza cei doi autori ar putea parea utopice, in primul rand datorita ineditului abordarii propuse de autori. Avem certitudinea ca aprofundarea lecturii acestei carti este extrem de benefica si pentru faptul ca ne atrage atentia asupra rolului major ce revine educatiei in noua strategie pentru atingerea obiectivului unei Europe moderne, civilizate, a pacii si a intelegerii intre popoare, o Europa a egalitatii de sanse pentru toti cei care traiesc pe acest continent.
Dovedind o profunda cunoastere a subiectului abordat, ca si o analiza aservita exclusiv unor scopuri stiintifice, lucrarea „Euromentality” a lui Beniamino Faoro  si Ion Marginean este o opera cu adevarat importanta pentru a contribui la realizarea unui nou climat al intelegerii si respectului intre toti locuitorii continentului nostru . Gratie acestei abordari, ea este totodata o lectura incitanta si placuta, oferind celor interesati unghiuri si perspective inedite si de exemplar curaj care scot in evidenta nivelul cultural deosebit al semnatarilor.
Dr. Dan BRUDASCU