Adrian Papahagi: comunismul și slujitorii lui liberi au fost răul absolut. Răul absolut nu este comportamentul victimelor torturii, ci imaginația diabolică din spatele experimentului Pitești

„Reeducarea” de la Pitești (1949-1952) a vizat în principal studenți anticomuniști (unii simpatizanți sau membri legionari, alții nu).

Întregul program a fost patronat de Alexandru Nicolschi (n. la Tiraspol, în 1915, ca Boris Grünberg), adjunctul șefului Securității între 1948-1953. Principalul călău folosit de Nicolschi în închisoarea de la Pitești a fost Eugen Țurcanu, membru în frățiile de cruce legionare în liceu, intrat în Partidul Comunist imediat după 23 august 1944, dar arestat ca fost legionar în 1948. Continue reading “Adrian Papahagi: comunismul și slujitorii lui liberi au fost răul absolut. Răul absolut nu este comportamentul victimelor torturii, ci imaginația diabolică din spatele experimentului Pitești”

Alex Visinescu, sfidează justitia din România!

AlexandruVisinescuUn bătrânel responsabil de moartea multor oameni, duce o viață liniștită în centrul Bucureștiului

După instaurarea regimului comunist în 1946, România, la fel ca și celelalte țări ocupate de sovietici, a intrat în era epurării rapide și violente a elitelor politice din perioada interbelică. În anul 1948 a fost înființată, după modelul sovietic, DIRECȚIA GENERALĂ A SECURITĂȚII POPORULUI, cunoscută pe scurt, sub denumirea de SECURITATE. Organul de represiune era dirijat de o echipă condusă de Gheorghe Pintilie și adjuncții săi: Alexandru Nicolski, Vladimir Mazuru și trei agenți sovietici.

În Codul Penal al României au fost introduse infracțiuni cu denumiri demonstrative, caracteristice procesului de bolșevizare a țării: „uneltirea contra orânduirii sociale”, „subminarea economiei naționale” „elemente destabilizatoare”, „elemente reacționare” etc., iar cei care se opuneau sau nu simpatizau cu regimul, erau catalogați ca „dușmani ai poporului”, fiind arestați, anchetați violent și trimiși în închisorile politice din România. Continue reading “Alex Visinescu, sfidează justitia din România!”

VICTOR ROSCA – EXPERIMENTUL TÂRGSOR

Elena Buica

Începutul represiunii comuniste

VICTOR ROSCA –

EXPERIMENTUL TÂRGSOR

Ma simt profund emotionata facând câteva însemnari despre o carte care trebuie sa stea într-un loc special în rafturile bibliotecilor. Cartea aceasta, aparuta la Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2011 si prefatata de remarcabilul doctor în istorie Cosmin Budeanca, cuprinde între copertile ei fapte în care întâmplarile de viata întrec puterile imaginatiei. În ea autorul, Victor Rosca, prezinta ororile din penitenciarele comuniste, procesul de dezumanizare numit „reeducare” al tinerilor elevi de la începuturile instalarii comunismului în tara noastra, asa cum l-a trait pe propria piele în penitenciarul de la Târgsor si pe la alte închisori pe unde a mai trecut: Brasov, Jilava, Ploiesti si completate în finalul cartii cu marturii ale colegilor de suferinta de la alte puscarii si de la munca fortata de la Canal.

Dupa schimbarea regimului politic din 1989 s-au scris mai multe carti remarcabile pe aceasta tema, s-au facut filmari si s-a realizat zguduitorul serial „Memorialul durerii”, s-au depus multe marturii, dar niciodata îndeajuns pentru a putea întelege ceea ce este peste puterea omeneasca de a întelege, acel iad al „reeducarii” prin tortura al anilor 1949-1952, si apoi cu prelungiri în anii urmatori sub forme diferite.

Se subtiaza rândul supravietuitorilor trecuti prin închisorile comuniste supusi procesului bestial al „reeducarii” – autorul a împlinit 85 de ani – si mai sunt înca multe de spus. Aparitia înca a unei carti despre genocidul “reeducarii” prin tortura este un raspuns al obligatiei morale de a dezvalui adevarul care a fost tinut sub cel mai strict secret posibil. Volumul “Experimentul Târgsor” este cea de a doua carte scrisa de fostul detinut politic Victor Rosca pe tema detentiilor din România dupa ce publicase în 2007 la Bucuresti, la aceeasi editura “Moara lui Kalusek” si cu acelasi subtitlu – „Începuturile represiunii comuniste”.

Astfel, Victor Rosca se înscrie în rândul celor care depune marturie vie pentru viitorime, da date importante si autentice celor care nu au apucat sa se informeze despre zguduitoarele întâmplari din detentiile comuniste ale perioadei staliniste care au atins paroxismul în anii 1949-52. În acelasi timp, autorul ofera aspecte revelatoare cercetatorilor în domeniul istoriei noastre despre una din cele mai terifiante experiente umane din puscariile comuniste ramasa ca o pata care a înnegrit istoria contemporana. Cunoscutul disident sovietic, Alexandr Soljenitin, laureat al Premiului Nobel pentru literatura, o considera drept „cea mai cumplita barbarie a lumii contemporane”, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze o numea „una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra”. Acestui fenomen abominabil i s-au atribuit cele mai grele cuvinte: „laboratoarele diavolului”, „sadism abisal”, „placerea diavoleasca de a chinui”, etc.

Pentru a putea întelege, ceea ce depaseste puterea mintii omenesti, cum a functionat acest aberant mijloc de tortura, autorul ne da detalii in primul capitol al cartii despre felul cum a luat nastere acest fenomen, ramas în istorie cu numele „reeducare prin tortura” sau „fenomenul Pitesti” dupa numele penitenciarului în care s-a aplicat cu precadere.

Prin „reeducare”, ne spune autorul, se urmarea depersonalizarea tineretului, elevii si studentii erau obligati sa se „autodemaste”, adica sa spuna tot ce n-au spus pâna acum la anchete, o adevarata autoterfelire, autodesfiintare ca si când ar fi propriul sau adversar.

Urmatoarea faza era distrugerea modului de viata traditional, trait în normalitate, prin renuntarea la religie, la parinti, frati, prieteni, iubita, toti cei dragi pe care trebuia sa-i discrediteze, sa-i batjocoreasca, sa-i terfeleasca, sa-i puna la stâlpul infamiei, adica sa-i „demaste”. Erau nevoiti sa inventeze demascari hilare, ca a trait cu sora lui, ca tatal sau a fost un curvar etc. In faza a doua, cel care trecea demascarea trebuia el însusi sa devina tortionar si sa-si schingiuiasca tovarasii de suferinta pentru a-i „reeduca” dupa acelasi tipar si în felul acesta, el devenea „om nou” în conceptia comunista. Astfel fiinta omeneasca era doborâta într-o înjosire morala fara precedent în istoria omenirii. Se urmarea identificarea victimei cu agresorul pentru a obtine o mutatie psihologica. Prin tortura trebuia sa-si însuseasca reflexe pavloviene.

Acest experiment într-o forma usoara s-a aplicat întregii populatii, în parte, tranformânu-i în roboti, fara initiativa si fara încredere unii în altii. „Nimeni nu trebuie sa se mire de ce, azi, românii sunt intoleranti si invidiosi. Pentru ca cei mai multi practicau intoleranta si invidia în timp ce-si întocmeau denunturile”, noteaza autorul la pagina 181.

In prima parte a volumului, autorul explica pe larg felul cum a luat nastere acest proces zguduitor. Initial, „reeducarea” s-a aplicat în penitenciarele politice românesti din anul 1947. Primul experiment în masa a început însa la Suceava, deasemenea, într-un mod inofensiv la indicatia celor mai înalte scaune ale Securitatii noastre, generalul Gh. Pintilie si adjunctul sau, Al. Nicolschi, pe numele sau adevarat Boris Grumberg. Nu era strain de aceste planuri nici Gheorghiu Dej. Punerea în practica i s-a încredintat unui detinut, Alexandru Bogdanovici, dispus sa înceapa aplicarea experimentului. Acesta l-a conceput asa cum îl cunoscuse el în 1947, pe calea studierii materialelor marxist-leniniste si prin munca, dupa metodele pedagogului rus Anton Makarenko. Experimentul nu a reusit si a fost încredintat altui detinut, Eugen Turcanu, dispus sa aplice experimentul prin tortura bestiala. Acesta a fost pus la curent cu toate metodele de tortura, ale stalinismului pe când era în plina înflorire. Mai târziu, la Pitesti, Alexandru. Bogdanovici a fost dat pe mâna lui Eugen Turcanu pentru „reeducare” deoarece cunostea secretul stagiului de formare si a implicarii directe a M.A.I. Turcanu i-a aplicat tortura un timp, apoi l-a ucis. Mai târziu, în 1954, el însusi si alti 16 tortionari îsi vor gasi sfârsitul, prin împuscare, în urma unui proces înscenat de Partid, când strainatatea a aflat si a facut cunoscute aceste torturi bestiale din închisorile comuniste românesti. Conducatorii comunisti s-au spalat mânile, facându-se ca n-au stiut nimic de ce faceau ofiterii politici în închisori.

Turcanu, în 1949, îndata ce a preluat initiativa procesului de “reeducare” prin tortura, înca de la Suceava, a înfiintat Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste (ODCC), si si-a format o banda de tortionari care l-au ajutat sa aplice detinutilor selectionati fel de fel de chinuri si batai crunte cu ciomege, timp îndelungat, zile si nopti. Sadismul si zelul tortionarilor au întrecut orice închipuire omeneasca. Printre bestialitatile nemaiîntâlnite pâna la ei, erau obligarea detinutiilor sa manânce fecale si sa bea urina. Turcanu a pus la punct, prin tortura, cel mai mare si mai intensiv program de spalare a creierelor care s-a aplicat vreodata.

Experimentul din Penitenciarul Târgsor care a durat timp de trei ani, între 1948-1950 face parte din fenomenul complex al „reeducarii”, din perioada de început, o varianta mai blânda, având în vedere vârsta mai frageda a unor copii – Ion Ladea – fiul sculptorului Romulus Ladea – era cel mai tânar, avea numai 12 ani. Dar nici aici nu a fost usor de suportat bataile si diferite alte pedepse ca frigul, înfometarea, izolarile în camere strâmte fara lumina, cu ferestrele obturate de obloane din scânduri si având singurele surse de aerisire doar niste minuscule crapaturi din jurul tocurilor de la usa si ferestre.

Târgsorul a fost unica puscarie din lume pentru elevi. Aici au fost adusi elevi din toate scolile secundare ale României, pentru a-i baga în alta scoala, cea a groazei cu scopul de a-i “reeduca” într-un fel nemaiîntâlnit în întreaga omenire. Aici, timp de trei ani, între 1948-1951 a patimit si autorul, arestat în timpul examenului de bacalaureat si condamnat la doi ani de închisoare corectionala, dar ispasita în trei ani, ca lider al unui grup de elevi care au protestat impotriva instalarii comunismului, elevi de la Liceul „Radu Negru” din Fagaras. Prin ceea ce a trecut tânarul de atunci, autorul de acum, noteaza cu acuratete si cu respect pentru adevar. Ei a mai trait si alte patimiri din partea Securitatii si dupa ce s-a aflat înafara zidurilor temnitelor. Securitatea nu l-a iertat ca a refuzat colaborarea cu ei. A avut domiciliu obligatoriu în 1951-1952, a fost hartuit în fel si chip, culminând cu un “accident” produs de un camion care l-a calcat provocându-i, printre altele, cinci fracturi de bazin. Dupa un timp a mai petrecut si alti ani în detentie, între 1959-1963, pentru manifestari legate de Revolutia din Ungaria

Vorbind de închisoarea pentru minori din Târgsor, autorul ne spune: „Aici s-a dat o lupta între doua conceptii de viata, opuse una alteia, una care încerca sa ne spele creierul si sa ne impuna asa-zisele valori concepute de Marx si Lenin, si alta care apara cu îndârjire valorile morale traditionale”. (p.209)

Marturiile scriitorului sunt completate în ultimul capitol cu cele ale colegilor de suferinta, cu ani mai multi de ispasit, transferati la alte locuri de detentie. Marturiile lor te fac sa te simti umilit ca om la gândul ca unii semeni pot coborî ideea de fiinta umana pâna la strafundurile iadului. „Glasul victimelor din toate aceste locuri, azi, sugrumate de emotie, le-am reunit în acest capitol; pentru ca ecoul lor ne va patrunde fiinta numai curgând împreuna ca un fluviu al suferintelor”. (p.226)

Detinutii politici din toate închisorile erau împartiti în doua categorii: reeducabili si nereeducabili. Nereeducabilii erau destinati exterminarii. La Pitesti, Gherla si în alte detentii unde „nimic nu era firesc, decât speranta si moartea” (244), elevii transferati de la Târgsor erau supusi torturilor asemenea primilor crestini, numai ca exista o deosebire. Crestinii mureau ca niste eroi în fata carora urmasii se închina si astazi, în timp ce detinutii torturati mureau fara o cruce la capatâi si fara sa li-se cunoasca nici locul de veci. Nemaiputând îndura suferintele în aceste laboratoare ale diavolului, multi detinuti îsi doreau moartea, dar torturile erau concepute în asa fel, încât nimeni nu-si putea lua viata, toti erau obligati sa suporte supliciul pâna la epuizare. Detinutul capata taria morala doar prin credinta. Fara credinta el era pierdut. Credinta îi dadea o detasare fata de chinurile închisorii si primea bataile bestiale doborât de suferinte ca un mecanism, sau chiar cu o seninatate sau cu o alta pozitionare fata de moarte. In timpul torturilor, unele scabroase si pestilentiale „ma rugam lui Dumnezeu sa-mi pot duce crucea pâna la capat sau sa mor necompromis” adauga colegul de suferinta Virgil Maxim la pagina 315.

Nu este totuna cum mori. Când esti chinuit si lipsit de libertate, singurul lucru pe care ti-l doresti este o moarte eroica. …comunistii îti confiscau si acest privilegiu. Moartea venea dar numai atunci când o voiau ei, securistii. Ei puteau sa te omoare oricând si oriunde, daca nu te supuneai” (p.270). In urma torturilor, unii detinuti au cedat, câtiva au cedat de buna voie, au fost si de acestia. Unii martori spun ca victimele devenite calai capatau înfatisare schizofrenica, în timp ce aceia care au rezistat aveau alura de sfinti. Cei mai torturati care au ramas neclintiti în suferinta au fost trecuti în rândul martirilor. Printre ei se numara figura exemplara a lui Valeriu Gafencu, glorificat si pentru un gest iesit din comun. A socotit ca este mai de folos pentru el sa ofere streptomicina, medicament foarte rar pe vremea aceea, pe care o primise pentru tamaduirea TBC-ului sau, unui frate de suferinta din aceeasi camera cu el, lui Richard Wurmbrand, care s-a vindecat, iar Gafencu, dupa un timp s-a stins.

In penitenciarul Târgsor transformarea tinerilor în monstri de factura comunista n-a fost posibila. Elevii au prezentat o rezistenta capabila sa faca ineficienta „reeducarea” care a dus la desfiintarea penitenciarului. De la un capat la altul al cartii, strabate ca un fir rosu însemnarile autorului despre tinuta demna a multor tineri, stapâniti de “un fluid” vizibil.

Cei care rezistam reeducarii ne simteam uniti printr-o puternica legatura sufleteasca. Era un fluid vizibil, un sentiment, care pe parcursul detentiei, ne-a structurat personalitatea, înzestrându-ne cu un simt si o tinuta ce nu ne-au mai parasit si care, atunci când eram mutati dintr-o puscarie în alta, dintr-o celula în alta, ne ajutau sa ne recunoastem si sa ne simtim în siguranta…” (p.209).

Si în penitenciarul Târgsor, supravietuirea, mai ales în singuratatea izolarii, era posibila numai prin evadare în interior, prin meditatie, rugaciune în dialog cu Dumnezeu, examinarea constiintei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare. Frumusetea si taria morala era o preocupare fundamentala. Tinuta celor mai multi elevi parea a fi modelata de o mâna de artist. Comportamentul lor demn, exemplar, ma facea sa ma simt privilegiat de destin ca ma aflam de aceeasi parte a baricadei cu ei. Atmosfera în care traiam si starea de permanenta înfruntare dintre noi si adversarii nostri reeducati ne-au înlesnit desavârsirea personalitatii noastre, maturizându-ne.”(p.122)

Taria morala i-a facut neclintiti fara sa-i atinga nimic din scopul urmarit – alterarea personalitatii pâna la punctul obedientei absolute. „Nu se poate vorbi de o rezistenta fizica fara o rezistenta morala. Moralul, legatura sufleteasca dintre noi, speranta si încrederea ca forta divina nu ne poate parasi au fost cei patru piloni care ne-au ajutat sa iesim neafectati sufleteste din toate necazurile pregatite de tortionari.” (p.208)

Pe coperta a patra, autorul a însemnat: „Am scris aceasta carte ca pe un omagiu adus generatiei de adolescenti, elevi de liceu, care au avut curajul sa se opuna dictaturii comuniste si sa refuze colaborarea cu diavolul, atunci când cea mai mare parte a populatiei se supunea cuminte, cedând în fata fortei brutale. Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viata si de moarte. Unele fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în stare sa va faca sa visati. Fara sa simtiti, sunteti purtat prin multiple hauri ale urii umane, unde riscul de a va cutremura este real.”

Chipurile acestor tineri sunt asezate în ultimile pagini ale cartii. Aceste fotografii sunt atât de graitoare încât, multa vreme nu poti rupe dialogul cu ei ca sa poti închide cartea.

Viata din închisoarea Târgsor, dar si din alte închisori este descrisa de autor cu real talent de povestitor, folosind cu precadere stilul oral, fara multe figuri de stil, dar stapânind foarte bine proprietatea cuvintelor care pot sa prinda bine esenta. Având caracter autobiografic, cuvintele sunt asternute pe hârtie cu pana sufletului muiata în suferinta zguduitoare, pentru care a ales un ton sobru, supravegheat de barbatie si demnitate umana care trezeste în cititor respectul pentru asemenea oameni. Tot ce spune te convinge, e sincer si autentic. Prezentând diferite metode de tortura la care erau supusi detinutii politici, te trezesti ca participi la scenele de groaza pe care nu le mai poti uita si te urmaresc zile si nopti. Are darul de a descrie persoane si locuri aducându-le înaintea ochilor doar din câteva trasaturi de condei. De la primele pagini îti ramân în minte imagini despre cum aratau spatiile interioare sau exterioare ale puscariei sau cum aratau trasaturile colegilor de suferinta, ori ale personalului detentiei. Mos Dumitrache, gardianul ramas aici din alte vremuri, în inima caruia nu s-a stins omenia, cu constiinta „înca nedenaturata de constiinta de clasa”, era „un om voinic, nu prea inalt, brunet, cu mustata groasa ca doua vrabii, purtând cheile pe un inel de sârma atârnând pe partea dreapta a centurii.”

Nu poti sa citesti aceasta carte fara sa faci pauze în care sa dai ragazul necesar ideilor si trairilor sa se aseze pentru a capata pe deplin întelesurile. Nu poti sa nu-ti pui din când în când întrebarea fireasca: într-o asemenea situatie, eu cum as fi reactionat?… si sa nu te cutremuri.

Daca, despre neamul românesc auzim astazi uneori cuvinte care ne pateaza obrazul, cartea semnata de Victor Rosca vine sa spele petele de pe obraz si sa depuna marturie ca exista multi semeni aflati în umbra care nu si-au pierdut verticalitatea chiar si în cele mai cumplite vremuri. Pe astfel de oameni s-a ridicat tara noastra de-a lungul istoriei când vremurile vrasmase ne-au adus obidirea si în astfel de oameni sta viitorul tarii. Fata de acestia avem datoria de a le acorda cinstea cuvenita si de a le asigura un loc în rândul eroilor nemului.

Cartea este, în acelasi timp, si o dovada de lupta împotriva distrugerii memoriei noastre colective prin minimalizarea ororilor comunismului. Trebuie sa ne amintim mereu ca uitarea merita un blestem.

Elena BUICA

Pickering, Toronto, Canada

4 martie 2012