PREAPLINUL TACERILOR                            de Vavila Popovici

– prezentare de Eugen EVU –

Restaurat ca un sit al Memoriei nu mult trans – figurative, cât realist scrutator, sit-ul – carte, din care inteligenta senectutii, înnobilata si decantata de arderile suferintelor – din perioada dictaturii, dinainte de exilul în U.S.A., romanul „Preaplinul tacerilor” – este, unul al despresurarii marilor tensiuni suferite într-o viata, prin marturisiri si marturii de dinainte de emigrare, de ceea ce  pentru multi români pare a fi un Canaan, dupa exodul peste ocean. Cartea a aparut româneste, în California sa rezidentiala, înteleg dupa alte câteva – eseuri, proze, poezii,- si desigur este una parabolic – evangheliara, as spune cumva profetica, daca întelegem ca istoria se repeta, dupa comunismul evocat de Vavila Popovici , milioane de români  sunt siliti la un nou exod spre „ canaanurile” occidentale.

   Cartea fiind a regresiunii si evocarii, a fost desigur si a descarcarii acelui „ preaplin” – adica a traumaticelor, frustrantelor reprimari – din frica, din oroare, din instinctul auto-apararii Fiintei feminine – familiale…de sotie ajunsa în vaduvie… Povestea curge fluent, cu un stil alert si în spirit crestin traditional, al Originii bucovinene…. Cred ca în acutele schimbari de paradigme în literatura actuala, cel putin în România unei culturi implozive si deviationista altfel, critica  unui roman biografic  mai ales,  pe fond clasic, NU ARE ROST sa re-povesteasca „ sfatuitor” si cum se-ntâmpla „ scolareste”, didacticist, cartea distinsei doamne… Asadar calea buna ar fi sa ÎL CITEASCA direct, sau prin internet, cei ce vor sa înteleaga ce a fost nu demult cu „ noi”, ca popor –experiment – mai ales dupa ultimul razboi, si, sa extraga din cartea-initiatica a autoarei, iluminare si har – spre a le fi pilduitor. Romanul este de profunda morala crestina, prin sinceritatea marturiei si prin buna lectie a  descrierii fara tinte estetizante, asadar este un roman – neo – testamentar în sensul teologic.  Cum autoarea  a avut primele  încercari  literare înca  din tara, dinainte de  exil,  este greu pentru mine sa  disting carui  public anume  îi este adresat – atât celor de „acasa”, cât si diasporei, desigur… Meritul d-sale este – consider – ca „grupul – tinta” al scrierilor suntem noi, ceilalti care scriem, de pretutindeni!

Vavila Popovici scrie într-un stil alert, captivant si cu nerv narativ aproape telenovelistic, iar zona unde îl situez, este cea a cartii crestine, unde gestul cartii este gestul preotesei, al Mamei Dolores, cumva… Am citit si cunosc multe carti de marturie – marturisitoare ale unor români din diaspore… Diverse ca stil, dar cu aceeasi tinta în fond teologica sau teosofica, indiferent de apartenenta confesionala. La urma urmei, romanul de acest tip este 1) catarsic, decantator de „ preaplinul” memoriei  reprimate – subliminate, sa-i spunem memoriei FREATICE.  2) demn a fi comunicat – cuminecat cu scop de învatatura si adevar istoric restaurat…

   Este ora marturiilor si a marturisirilor impregnate de empatia inconfundabila a unei vieti traite dramatic dar DEMN, exemplar, asadar modelator pentru sufletele deschise si sinergice, într-o lume accelerat a coruptiei, asadar a unei NOI STRICACIUNI.

  Concluzie: Poate ca „preaplinul” este nu atât cel al memoriei rationale, agitându-se în zonele subconstientului si prin scriere, evocare, autoarea, aflata la o vârsta venerabila,  ni se  confeseaza din irepresibila impulsie psihica  de aparare, de luciditate: nu doar celor personale, ci in extenso, ale unei memorii colective frustrate bestial de Monstrul Istoriei.

Povestea – parabola romanului este astfel nu doar a cuiva, ci a mai multora…

Iar monstrul istoriei este monstrul perpetuat divers, disimulat, camuflat sau explodând hidos la rascruci, monstru Puterilor manipulatoare, „ secret – serviciile” – care fac si desfac…lumea.

EUGEN EVU

NOTA:

Recomand cui primeste aceasta carte.

Cititorilor nostri, le recomandam si excelentele eseuri ale Vavilei Popovici, în care vom distinge axiomatic ceea ce domnia –sa practica literara în roman, sau în poezie: un sens al devenirii umane întru divinitate.

Preaplinul tacerilor

( viata în comunism)

Fragment

„Daca se va întâmpla acum, nu va veni pe urma.

Daca nu va veni pe urma, se va întâmpla acum.

De nu se va întâmpla acum, totusi va veni pe urma.

Totul e sa fii pregatit.”

William Shakespeare

Stii, dragule, nu-mi venea sa cred ca vei intra în acel somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamna a muri? Nu vazusem nici o persoana dându-si sufletul si cu-atât mai tare ma înspaimântam… Zarisem pâna atunci, pe strazi, trecând câte un cortegiu de înmormântare si întorceam privirea în alta parte, soptind: „Dumnezeu sa-l ierte!” Mi-era teama, o teama nemotivata si grabeam pasul… Mai târziu mi-am dat seama ca moartea se-nvata precum viata…

Stând la marginea patului tau, îmi ascundeam cu palmele fata plina de lacrimi, ascultam spovedania ta: „Omul în fata primejdiei si în fata mortii îl cauta si îl gaseste pe Dumnezeu. Si oricât de nedezvaluit ar fi Dumnezeu în omul ascuns în putregai si ruina morala, el apare ca o raza, licareste într-un colt, începe sa radieze lumina în jurul lui si tu începi sa descoperi încaperile sufletesti pe care le ai; oricât de mici ar fi, ele pot fi încalzite, pot sa lumineze întreaga-ti fiinta. În momente de entuziasm, atunci începe cunoasterea propriei tale fiinte, începe lupta între binele care exista în tine si care era neglijat, dispretuit poate, si mizeria morala, raul care tindea sa acopere în cele din urma, sa distruga totul din om… Dumnezeu te-ar fi putut lasa, dar în marea Sa bunatate te-a înteles! A înteles ca aceasta fiinta trebuie ajutata si a început sa te ajute… Ne nastem din lumina si ne-ntoarcem în lumina…” La un moment dat ai obosit. Vorbeai prea încet si nu-ti mai întelegeam cuvintele. Ca o strafulgerare mi-a venit în minte destainuirea lui Vlahuta la vizitarea lui Eminescu în ospiciu: „Mi-aduc aminte ca doua vorbe – foc si aur – reveneau mereu. N-am putut retine decât aceste patru versuri: Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!”

Mai târziu mi-ai spus ca vezi o cladire frumoasa, luminata în interior de o lumina puternica, stralucitoare si în acea lumina, un barbat îmbracat în frac te cheama, îti face semn sa vii spre el… M-au trecut fiori de spaima… Voiam sa strig dupa ajutor, dar acesta nu mai putea veni de nicaieri. Citisem cartea „Viata de dupa viata” a medicului, psihiatrului Raymond Moody, cel care culesese marturii cu privire la moarte, ajungând la concluzia ca toate marile religii aduc acelasi adevar, uneori într-n mod mai restrâns, alteori mai detaliat. Marturiile culese de el erau cu privire la moartea temporara, date de persoane scoase din moarte clinica prin reanimare, persoane accidentate grav care au fost aproape de moarte. Una din declaratiile comune era cea a aparitiei „fiintei de lumina”. Fiecare relata oarecum diferit aceasta fiinta, chiar modul plecarii, dar exista o similitudine. Probabil si moartea difera de la om la om, asa precum viata noastra este unica pentru fiecare individ.

Despre acea fiinta spirituala, calda, duioasa, plina de iubire si întrajutorare, citisem ca poate aparea înainte sau chiar în momentul parasirii trupului fizic, si iata, tu îmi relatai întâlnirea cu acea fiinta. Se vorbea, în cartea pomenita, de o perceptie extracorporala pe care o au cei ce trec prin aceasta moarte clinica, cum li se pare ca trec printr-un tunel întunecat si simt ceva ca o adiere de vânt… Se crede ca tunelul de lumina se datoreaza unei cresteri temporare a activitatii partii scoartei cerebrale care priveste interpretarea perceptiilor vizuale, în conditiile în care lipsa de oxigen reduce inhibitia fiziologica operata de unele celule asupra altora. Gândeam ca deseori omul nu se multumeste cu învatatura religioasa si cauta explicatii rationale, stiintifice care duc în final la aceeasi concluzie… Aceasta activitate, mai ridicata decât cea normala a celulelor din cortexul vizual, ar produce efectul de tunel luminos. Iar la capatul tunelului omul vede figuri cunoscute ale prietenilor, rudelor, figuri stralucitoare. Apoi vede gradini, flori, râuri, insule, lumini si urmareste filmul propriei vieti. Exista, da, o similitudine în perceptia vizuala pe care mi-o relatai. Si dupa acea marturisire privirea ta a plecat undeva departe… Ti-am respectat tacerea. Stiam ca nu fabulezi! Nu ti se administrasera droguri. Ai refuzat morfina adusa, ai rabdat chinurile, în dorinta de a trai lucid ziua intrarii fiicei celei mici în facultate. Trebuia sa sustina examenul peste câteva saptamâni. „Vreau sa te stiu o luptatoare…” i-ai spus si ea îsi freca mânutele, lacrimile cadeau ca niste perle transparente, pe obrajii ei frumosi de adolescenta si îti promitea ca va intra la facultatea de medicina. Asistam, dopata cu calmante, la acea scena…

Într-o zi când medicii – colegii tai – mi-au spus ca nu mai simti nimic si au plecat fiindca era ora prânzului, se schimba si tura personalului mediu, atunci am simtit ca ramasesem numai noi doi, neputinciosi în fata sortii… Stiind ca nu ma mai poate auzi nimeni, am strigat, nu din egoism, ci din disperare: „Cui ma lasi?” Si din ochiul tau drept s-au prelins lacrimi. Ramânerea mea pe pamânt, era în acea clipa tot atât de incerta ca si vindecarea ta. Stateam la capatâiul tau si retraiam realizarile, zbuciumul, clipele dragostei noastre si-mi dadeam pentru prima oara seama ca viata ne-a fost atât de scurta, totul a fost atât de putin, cu un sfârsit pe care nu l-as fi putut banui niciodata. Poate viata noastra de pâna atunci fusese doar câteva clipe?

Înainte de a pleca m-ai întrebat: „Cum ai sa te descurci în lumea asta plina de rechini?”

Si consolându-te si încurajându-ma ai adaugat: „Esti un amestec de ratiune si pasiune, sper sa pastrezi acest echilibru!” Era o recunoastere, o pretuire a momentelor cruciale ale vietii în care am fost alaturi de tine, luând decizii corecte… Ultimele clipe, chinuitoare, nespus de chinuitoare pentru tine si pentru mine, parca nu se mai sfârseau.

Tacerea mea în momentele de despartire a fost tipatul interior de durere si deznadejde. Constientizam plecarea din viata aceasta a unei stele ce se departa trista, dar poate, în acelasi timp fericita… Mi-am dat seama ca m-ai parasit cu adevarat, când ti-am auzit ultima suflare pe care am simtit-o ca pe un cutremur…

Si nu stiam ce trebuie sa fac, durerea pusese stapânire pe întreaga mea fiinta, dar oamenii cu care ai lucrat si cei carora o parte din viata ta le-ai dat, mi-au sarit în ajutor. Prietenii, în acele clipe, m-au smuls mortii. Trebuia sa rezist, sa dovedesc copiilor ca le-a mai ramas… o mama.

Am plâns în toate zilele dupa disparitia ta, scrâsneam din dinti, noptile te visam: te pierdeam, te cautam si te gaseam… Uneori parca plecai de acasa pentru o scurta vreme, la niste cursuri, ori la specializare, ori în garzile de noapte, nu mai stiu… Mereu plecai si când te gaseam, îmi spuneai ca esti ocupat; îmi aruncai priviri blânde si eu speram, de fiecare data speram, ca te vei întoarce… În vis erai asa cum ai fost în viata noastra: mereu plecat la datorie… Ce mult ti-ai iubit profesia! Când deschideam ochii si constientizam realitatea, doream sa ma întorc în vis…

Ai plecat! Moartea a fost o trecere la viata vesnica, cea fara de sfârsit. Tacerea se asternuse definitiv între noi. A urmat acea apasare a pleoapelor reci, pentru a-ti pregati somnul lung, linistit, pâna dupa sfârsitul acestei lumi, mâinile pe piept în semn de rugaciune, sa te poti ruga încet pentru iertarea pacatelor si pentru odihna ta vesnica…

De câte ori ma duceam la Biserica, una dintre cele sase ectenii, ma emotiona profund, aceea în care cerem „sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neînfruntat în pace si raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos.” Ne rugam, ne rugam, dar suferinta nu ne ocoleste, ea este esenta conditiei umane; suferim la nastere, traim si murim în suferinta.

Surorile s-au grabit sa-ti aprinda o lumânare, lumina din lumina lui Hristos, simbolul vietii crestinesti pe care ai dus-o. Lumina ai fost pentru bolnavii tai, pentru colegii tai, pentru familia ta… Erau orele noua ale serii zilei de 29 mai 1987. Am plecat singura. Era noapte, orasul era mort, doar mizeria lui întâlnita la tot pasul, era poleita de cuvintele politicienilor optimisti ai vremii, în ziarele pregatite pentru dimineata zilei urmatoare…

Strabateam strada întunecata, trotuarul acela îngust, marginit de un gard de beton, batrân, înclinat de vreme, fisurat de cutremur, gata sa se naruiasca… Peste gard se aplecau salcâmii, îsi scuturau florile albe, împrastiind parfumul inconfundabil cu efect sedativ… Mi se parea ca aveau parfumul mortii si calcam florile în picioare ca si cum as fi vrut sa lovesc moartea, sa ma razbun… Dincolo de gard lasasem spitalul, rezerva în care zacea trupul tau nemiscat si rece. Pasii ma duceau spre casa si ma obsedau gemetele tale, chemarile vietii în lupta cu boala, agonia care se prelungise atât de mult… Moartea intrase în viata, iar viata, ca un copil naiv, se încapatâna sa o accepte…

Asteptam sa-mi strâng copiii la piept si sa plâng în bratele lor… Ajunsa acasa am scos hainele din dulap. Aveau, parca, mirosul trupului tau. Erau haine curate, cu care trebuia sa fii îmbracat; asa se obisnuieste, pentru ca Mântuitorul a fost înfasurat cu giulgiu nou, curat. Le-am dus la spital, te-au îmbracat. Nu puteam crede ca pleoapele tale s-au închis pentru totdeauna, ca s-a sfârsit pentru noi tot ce existase pâna în acea clipa.

A doua zi dimineata mi te-au adus acasa în sicriu. Si te-au asezat în casa cu fata la rasarit, întrucât de la rasarit a venit Hristos. Dormeai în sicriu, pluteai în odaie… Simteam atunci ca omul nu este numai corp fizic ci si spirit, o existenta aparte, partea cea mai usoara a creatiei care nu mai comunica cu lumea materiala. Iesirea din corp a spiritului tau a fost, probabil, o usurare. Ochii mei nu-l vedeau, mi-l închipuiau doar, dar „el” ma vedea si-mi cunostea gândurile. Îmi aminteam de cele stiute, patruzeci si doua de zile necesare spiritului de a se desprinde definitiv de lumea pamânteasca, dupa care se înalta, pleaca în lumea astrala, într-un loc corespunzator gradului sau de evolutie. De aceea, în aceasta viata pamânteasca trudim, evoluam spiritualiceste, încercam o firava îndumnezeire…

Ma plimbam prin odai, în lungul si latul lor, cu pasi din ce în ce mai iuti, cu bataile inimii din ce în ce mai repezi; nu puteam privi în oglinzi sa ma linistesc, ele erau acoperite cu pânza, sa nu pot privi în ele, în acele momente triste sa privesc doar chipul tau… Ma cuprindea câte un tremur, dupa care ma simteam vlaguita de puteri… Îti priveam trupul neînsufletit în acele zile si nopti, rosteam rugaciuni, uneori cu glas soptit, alteori în gând. Mai venea preotul si savârsea slujba de toata noaptea… Sufletul tau mai era lânga mine, plutea usor prin casa. Devenise un simplu spectator; privea totul în liniste, eliberat de stresul vietii… Si Doamne, „Vesnica pomenire” acea cântare care îmi producea fiori si lacrimi… În acele clipe constientizam, mai mult ca oricând, despartirea… Si ma rugam ca tu, ramânând în amintirea noastra, sa nu fi uitat de Dumnezeu… Si sarutul, ultimul sarut pe care l-am asternut pe chipul tau, a fost sarutul promitator al iubirii vesnice… Si mai stiam ca locul unei vaduve, de aici înainte, este lânga Dumnezeu! Copiii ma priveau si nu stiu daca-mi mai suportau plânsul.