Tag: Eminescu

Miroase-a flori de tei…

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Georgeta Resteman

 


Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a sters
Nici chipul si nici stihul ilustrului maestru.

Doar plopii fara sot si-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebada, sublime sclipiri diamantine
Si flacara arzânda a florilor de mac,

O Veronica… mândra floare-albastra
Purtându-ti sufletu-n iubiri maiastre
Priviri ascunse-n taina tacerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastra…
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de vesnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafar
Doar ploi de flori de tei acum l-acopar’
Maria Ta, ce vie ti-e vesnic poezia!

Georgeta Resteman
Limassol, Cyprus
15.06.2011

 

CONTRABANDISTUL EMINESCU

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

Miroase-a flori de tei de Eminescu…

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Nicolae Nicoara

 

15 iunie…

As vrea sa va vorbesc acum, ca un om liber, despre Eminescu, despre cel de azi si despre cel de atunci, despre cel jertfit pe altarele Limbii Române.

15 iunie 1889!

„Iar timpul creste-n urma mea. Ma-ntunec…”

„Nu credeam sa-nvat

a muri vreodata!…”

15 iunie 2011!

Miroase-a flori de tei de Eminescu, în ziua în care pleoapele Poetului, grele de lumina, cadeau înfrigurate peste ne-marginile marii din Ultimul sau Dor!

…Intrarea în Europa, cu sau fara Eminescu?!

Vai, voua, celor ce gânditi integrarea noastra în Poezia lumii fara-de-Numele Lui!

Noi nu ne putem de-barasa de vocalele si consoanele fiintei sale!

Da, e adevarat, nu trebuie sa fim pa-tetici, dar când se pun pe talerele balantei asemenea idei…europene, din când în când aducerea aminte de el e necesara, asa cum e necesara aducerea aminte de Aerul pe care îl respiram!

Om a fost si el, ca noi, cu trupul mistuit de patimi, Dumnezeul geniului „sorbindu-l din popor” pe cel „ne-stiind sa moara vreodata!”

 

Ce aer, Doamne, îmi lumina gândul,

Dorul de El e-atâta de fierbinte!

Nu e târziu pâna mai sunt miresme,

De flori, de adevar si de cuvinte…

 

Da, EMINESCU n-a stiut sa moara,

El, Cel de Sus si cel de jos- Mihai!

Se-aude Duhul lui cum trece iara

Pe sub teii cu miros de rai…

 

Acum e înger si-i atât de-aproape-

El este viu cu trupul lui de vina,

Nu-i scrijelati lumina de sub pleoape,

Lasati-l, dar, în pacea lui deplina…

 

Câte mirese înca mai aduna

Numele-i ramas de-a pururi- Mire

Si Oda, cea în metru antic, suna

Cum clopotul în cer de manastire…

 

Ce Aer, Doamne, îmi lumina gândul,

În vara din aducerile-aminte,

Nu e târziu pâna mai sunt miresme

De tei, de adevar si de cuvinte…

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

On By nelursIn Memories1 Comment

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

„Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

 

EMINESCU

On By nelursIn News, Romania, USALeave a comment

Institutul Cultural Român din New York prezinta spectacolul:

 

„EMINESCU”

 

 

Recital extraordinar

ION CARAMITRU

 

cu participarea clarinetistului AURELIAN-OCTAV POPA

 

Un spectacol inedit, incluzând selectiuni din manuscrisele de poezie, proza si filosofie ale marelui poet. în colaborare cu:

 

Queens Library, NY

JOI, 23 iunie, 6:30pm | Queens, NY

Queens Library at Sunnyside

43-06 Greenpoint Ave., Long Island City (7 train to 46th St.)

 

VINERI, 24 iunie, 7pm | Manhattan, NY

Institutul Cultural Român din New York – Auditorium

200 East 38th St.

 

Ambasada României la Washington, DC

SÂMBATA, 25 iunie, 6:30 pm | Washington, DC

Bell Multicultural High School – The Gwendolyn and Morris Cafritz Theatre

3101 16th St. NW

 

Consulatul General Onorific al României si Biserica Sfânta Treime din Philadelphia, PA

DUMINICA, 26 iunie, 2pm | Philadelphia, PA

Biserica Sfânta Treime – Sala de festivitati

3rd St. & Brown St.

 

Spectacol în limba româna.

Intrarea este libera, în limita locurilor disponibile.

***

ION CARAMITRU

Unul dintre cei mai cunoscuti actori de teatru si film si regizori român, Ion Caramitru este actualmente directorul Teatrului National din Bucuresti si, din 1990, presedintele Uniunii Teatrale din România (UNITER). Personalitate politica a României post-decembriste, Ion Caramitru a condus Ministerul Culturii între anii 1996-2000. Pe lânga bogata activitate de regizor de teatru, musical si opera, Ion Caramitru a fost protagonistul a numeroase productii teatrale regizate de Liviu Ciulei, Andrei ?erban, Silviu Purcarete, Sanda Manu, Catalina Buzoianu, Alexandru Tocilescu sau Sica Alexandrescu. Ca actor de film, a semnat aparitii în peste 30 de filme românesti si internationale, printre care: „Padurea spânzuratilor” (1964), „Între oglinzi paralele” (1978), „Luchian” (1981), „Mission: Impossible” (1996), „Amen” (2002). Ion Caramitru a fost distins, printre altele, cu titlul de „Officer of the Order of the British Empire” si „Chevalier des Arts et des Lettres” oferit de Ministerul Culturii din Franta.

 

AURELIAN-OCTAV POPA

Clarinetist, compozitor si dirijor român de prestigiu, Aurelian-Octav Popa este din 1962 solist-instrumentist al Filarmonicii „George Enescu“, fiind în paralel si dirijor al Filarmoniicii din Constanta, al propriei orchestre de camera: „Quodlibet Musicum”, dar si al ansamblului de suflatori al orchestrei sale de suflet – Filarmonica „George Enescu”. A obtinut numeroase premii la concursuri internationale, începând cu Premiul I la „Primavara de la Praga” în 1959, ce a marcat primul premiu la un concurs international obtinut de un instrumentist român. A cântat sub bagheta unor compozitori si dirijori de talie internationala, unul din cele mai speciale evenimente fiind prima auditie a Concertului de Copland în România avându-l ca dirijor pe însusi marele compozitor american. Promotor în România a numerosi compozitori ai secolului al XX-lea, Aurelian-Octav Popa a avut un rol important în interpretarea concertelor compozitorilor români Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, ?tefan Niculescu, Dan Dediu, Octavian Nemescu, Violeta Dinescu si foarte multi altii. A efectuat numeroase turnee, ca solist si dirijor, cu Filarmonica „Marea Neagra“ din Constanta, Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Radio sau Orchestra din Cannes. Discurile lansate la Londra, Munchen, Paris au primit distinctii de exceptie.

 

***

„Acesta este un spectacol inedit, care include selectiuni din manuscrisele de poezie, proza si filosofie ale marelui poet. Grosul operei lui Eminescu se afla în celebra lui lada cu care umbla pe unde se muta si în care îsi ducea caietele si notatiile lui, si care acum, în sfârsit, au fost tiparite prin sistem digital, facsimilate de catre Academia Româna. Marturisesc ca am avut o participare fundamentala la acest proces, pe durata mandatului meu la Ministerul Culturii” (Ion Caramitru)

 

„Stilul contributiei mele muzicale în acest spectacol imaginat de Ion Caramitru este de sorginte simfonica si este ca o fereastra catre poezie. Nu este o ilustratie ci un discurs aparte. Artele sunt orgolioase, nu se aseamana, dar se pot intâlni daca ajung la acel nivel superior al bucuriei împartasite.” (Aurelian-Octav Popa)

 

EMINESCU ÎN ETERNITATE

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Elena ARMENESCU

 

Mi-au venit în minte, aduse de un gând razlet, urmatoarele versuri despre demnitate scrise în urma cu peste o suta de ani:

„Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu sa mori

Ori câine-nlantuit.”

(G Cosbuc – Decebal catre popor)


Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerator pe tunelul istoriei, si scanner-ul memoriei cauta, cauta acea rugaciune a unui dac, cu siguranta un întelept cu a carui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanta anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârsitului de secol nouasprezece, ca prin intermediul acesteia sa ajunga la popor, sa-l trezeasca, pentru ca Eminescu a fost un trezitor al neamului sau! Redau doar prima parte a acestei poezii si propun ca nimeni sa nu mai citeasca partea a doua, cea cu blestemele, pentru ca se stie ca energetic, putem atrage fortele raului. Ele nu asteapta sa fie de doua ori invocate, pentru ca salasuiesc printre oameni, în oameni.

 

Rugaciunea unui dac

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Caci unul erau toate si totul era una;

Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii

Si din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor da suflet si lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,

El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sa vad lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,

Si tot pe lânga-acestea cersesc înc-un adaos:

Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

S-a trezit oare acest popor? Acest neam caruia i-au fost dedicate atâtea pagini de catre toti gânditorii nascuti din el, din miezul lui, purtând în fiecare celula a corpului lor fizic genomul originar din aceste locuri, indiferent unde si-au petrecut fiecare pâna la urma viata: Mircea Eliade în America, Emil Cioran în Franta, Petre Tutea în închisorile din România, Pan Vizirescu în hruba casei din Slatina si lista ar putea continua pe sute de pagini.În oricare dintre acestia, fie în glorie si libertate, fie în poienile interioare ale spiritului neîncatusat a fost prezent mereu Eminescu, atât cu poezia sa flozofica, cu setea sa de alsolut –magistral analizata de Rosa del Conte*, ori cu poezia sa devenita rugaciune!

S-a vorbit mult si s-a scris despre credinta ortodoxa a poetului. Impresionante sunt relatarile supravietuitorilor din închisorile comuniste. De pilda, în urma cu câtiva ani, am ascultat cu profunda emotie pe doctorul Mija Teofil** – Teo-fil, nume predestinat sa-l iubeasca pe Dumnezeu – fost detinut politic povestind despre efectul întaritor al poeziilor lui Mihai Eminescu pentru psihicul celor aflati în iadul închisorilor comuniste.

Generatii întregi, în perioada comunista nu au cunoscut decât ceea ce a permis cenzura acelor vremuri, subliniind doar geniul sau poetic care culmina în Împarat si proletar cu revolta poetului împotriva celor avuti. Despre opera sa politica, despre caracterul profund nationalist în sensul bun al cuvântului pentru ca scria totul din dragoste de adevar si de neamul despre care –dupa îndelungate dialoguri cu Densusianu – aflase cât de vechi este pe acest pamânt, chiar de la facerea lumii! Cine stia în acele vremuri de dictatura, (în afara celor ce apartineau generatiei interbelice) poezia care a devenit rugaciune pentru cei întemnitati?

Copiii erau învatati de profesorii lor ca Eminescu a fost ateu, nu un cautator, nu un om care este strabatut de îndoieli, framântat de a gasi raspunsuri, asa cum se întâmpla cu multi pâna îsi gasesc calea cea dreapta spre Dumnezeu. Dupa ce trecuse prin toate treptele cunoasterii, nefiind strain de marile religii ale lumii, inclusiv cea indiana care promoveaza credinta în metempsihoza, în migrarea eterna a sufletelor pâna la desavârsire, dupa ce suferise ca un orfan de dumnezeu considerându-se „Bolnav în al meu suflet”, se întoarce la matca credintei practicata de parintii, mosii si stramosii sai.

Pentru ca este mai putin cunoscut, transcriu poemul: „Bolnav în al meu suflet, în inima bolnav,/ Cu mintea depravata si geniul trândav,/ Închin a mea viata la scârba si-ntristare/ si-mi târâi printre anii-mi nefasta aratare,/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic./ Nascut far’ de-a mea vina, traind far’ mai s-o stiu,/ Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,/ Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele/ Unesc cu ele stirea nimicniciei mele./ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred si nici în rau./ Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:/ A vietii osteneala o simt si n-o combat,/ As râde doar de-o viata, dispretuind-o toata,/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,/ Muncind în mine însumi, vointa-n orice nerv,/ Peirea cea eterna din mine sa o serv,/ Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci,/ – si daca oare – a mortii mâni palide si reci/ În loc sa sfarme vecinic a vietii mele norma/ Ar pune al meu suflet sarman în alta forma?/ La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer,/ Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,/ Migratiei eterne unealta de ocara?/ Nimic, nimic n-ajuta – si nu-i nici o scapare./ Din asta lume – eterna ce trecatoare pare,/ Gonit în timp si spatii, trecând din forma în forma,/ Eterna fulgerare cu inima diforma,/ De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc ranita,/ Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita…/ Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stânca/ Spre culmea mortii mele ridic s-ast’ data înca./ S-ast’ data?/ Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?/”

Despre aceasta poezie, Zoe Dumitrescu Busulenga avea sa afirme: „Nu cunosc pagina existentiala mai disperata în toata poezia lumii. Se îmbina aici atâta durere, atâta spaima de viata, atâta groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atâta dorin’a, neputincioasa însa, de a distruge voin’a de a trai (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atâta umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) încât existentialistii secolului al XX-lea apar, pe lânga el, ca niste snobi dezgustati de o viata odioasa. Deznadejdea concentrata aici, atât de cumplita, nu e crestina, însa izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare”.

Acesta sinceritate, deschiderea sufletului ca la o spovedanie, este caracteristica totusi omului crestin, trasatura împregnata copilului Mihai care copilarise în tara de vis si de basm a Bucovinei (Tara fagilor), tara colindelor care ne încânta si azi, asa cum cu siguranta l-au încântat si pe viitorul poet, acum o suta cincizeci de ani.

Spre sfârsitul scurtei dar luminatoarei sale vieti, dându-si seama asemeni Fericitului Augustin care afirma patruns de adevar: „Unde sa te caut Doamne, daca eu ma aflu chiar în pântecul Tau?”, sub imperiul amintirii slujbelor de liturghie si a cântarilor slavitoare ascultate în copilarie în bisericuta din curtea casei parintesti, ori a corului calugarilor de la Mânastirea Neamt, patruns de dorinta de apropiere fata de Dumnezeu, scrie o invocare devenita nemuritoare, recitata ori cântata acum de multe corale: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;/ O, Maica Sfânta, pururea fecioara,/ În noaptea gândurilor mele vina./ Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina./ Privirea ta de mila calda, plina,/ Înduratoare – asupra mea coboara./ Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie./ Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta si reapari din cerul tau de stele,/ Ca sa te- ador de-acum pe veci, Marie!/”. Poezie învatata ( pentru ca acea generatie o memorase înainte de a intra în acel iad!) stiuta, recitata cu smerenie de oricare dintre supravietuitorii închisorilor comuniste.

Eminescu se roaga scriind, ori scrie rugându-se: „Privirea ta de mila calda, plina, Înduratoare – asupra mea coboara”, culminând cu acceptarea (sub influienta lui Creanga) a tratamentului sau din perioada ultima a bolii, la Mânastirea Neamt, unde se spovedeste si primeste si sfânta împartasanie. Aceasta atitudine vine sa confirme întoarcerea sa definitiva la credinta mântuitoare.

Amintindu-ne ca Eminescu facea, cu privire la iubirea de patrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tarânei, ci iubirea trecutului” sa nu uitam nici îndemnul sau profund crestinesc cu privire la înlaturarea dezbinarii: „Nu merge la mormintele Domnilor tai cu samânta desbinarii în inima, ci precum mergi si împartasesti cu sângele Mântuitorului, astfel împartaseste-ti sufletul tau cu reamintirea trecutului; fara patima si fara ura între fiii aceluiasi pamânt, cari, oricât de deosebiti ar fi în pareri, frati sunt, fiii aceleiasi mame sunt.”

Tendinta actuala este ca cititorul sa devina egal cu autorul într-un sistem de valori legat de trairea în aceeasi gama, de rezonanta, de recunoastere, dovedind aceasta prin propria ardere pâna la incadescenta, cum ne-a sugerat poetul, ardere metaforica interioara a propriei fapturi, asa cum scriam – închinând un poem lui Eminescu – în urma cu câtiva ani:

„Flacara gândului bun

Vesnic arzator, plinitor

Alearga prin univers

într-o credincioasa dezvaluire

a sacrului

Întru Adevar”!

Poetul a dat operei sale sansa de durata – alaturi de operele nemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea sa ori dupa – cel putin cît va exista si neamul omenesc, pentru ca Eminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu în cartea celor vii, ai Cuvântului.

Scrierile lui Eminescu ramân alaturi de cele ale altor luminatori ai neamului, adevarate torte aprinse la lumina carora, noi si generatiile care urmeaza, favorizati de era schimbarilor în care am intrat sa putem împleti gândul cu fapta, sa reliefam si sa ne regasim partea aceea ascunsa din noi responsabila cu armonia, blândetea, dreptatea si echilibrul, trasaturi pe care le avem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar de trezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zece ani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeste mult despre transformarea constiintei care va avea drept rezultat unirea a milioane de oameni.

Sa nu uitam ca Eminescu a început aceasta lucrare în urma cu peste o suta de ani, si acest interval de timp ar trebui sa conteze mult în devenirea noastra.

———————————————-

* Rosa del Conte, critic si scriitor italian care în anul 1956 l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizatilor la Premiul Nobel pentru literatura.

** Doctorul Mija Teofil – iubire demonstrata conform îndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizata de domnia sa prin înfiintarea si organizarea Azilului pentru batrâni din Sacele, judetul Brasov

Elena ARMENESCU

Bucuresti

15 iunie 2011

 

OPERA ANGAJEAZA O CONSTIINTA, DAR NU SE CONFUNDA CU EA

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Al Florin TENE

 

În arta nu exista instinctul spontaneitatii, fiindca orice opera, indiferent din ce domeniu artistic provine angajeaza o constiinta, dar trebuie sa subliniem ca aceasta nu se confunda cu ea. În arta nu exista particularitate definitorie si absoluta, cum nu exista un început independent de orice conditie si relatie, ce nu are limite. Pentru cititor si spectator, la fel si pentru artist, indiferent din ce categorie artistica provine, arta începe cu operele. Nici un creator, indiferent cât de genial este, nu începe numai din eu si nici-o opera, cât de mare ar fi ea, nu poate fi definitiva.T.S. Eliot spune ca ordinea artei implica mereu relatia, comparatia, prezentul artistic îsi recheama, în fiece clipa si cu fiece aparitie noua, trecutul în complexitatea lui, spre a-l configura mereu altfel.

Inteligenta si ratiunea nu fondeaza experienta estetica, dar nici nu le elimina. În unele conditii ea poate fi scoasa din conul de umbra în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulata de idei. Chiar si efortul unor autori, cum ar fi poetii teribilisti Mihai Galatanu si Ianus Marius de a se elibera de inteligenta, prin pornografie, ramâne tot o proba de inteligenta. Însasi naivitatea ei, (vezi picture naiva), are estetica ei. La fel poeziile de dragoste pornite din inima sunt voci ale constiintei. Sensibilitatea ei, vibratiile eului au prejudecatile lor. În arta, indiferent de gen, pentru creator ca si pentru „degustatorul ei” nu exista naivitate. Este anacronic sa opui un gest spontan unui gest constient, o creatie conceputa instinctiv unei creatii constiente, fiindca orice opera înglobeaza în ea o constiinta iar receptarea intelectuala este unica ce satisface experientele ei. Scriitorul, în cazul acesta, nu este cel ce doreste sa se exprime ori sa se supuna, sa emita o gândire constienta, ceea ce-l caracterizeaza e valoarea operei sale, nu valoarea a ceea ce exprima. Adevarata constiinta este o constiinta în act. Opera e o devenire, cum spune Gaetan Picon, „un act irepresibil, o realitate noua ce se dezvaluie facându-se…”

 

Creatia este mai superioara decât constiinta prin capacitatea sa imaginativa si de inventie, dar imaginatia nu se desfasoara la întâmplare, fiindca opera se supune sinceritatii creatorului ei. Ea îsi datoreaza efectul unor stari pshiologice. Relatia dintre adevarul creatorului de arta, implicit scriitorul, si adevarul operei sale nu este una între constient si inconstient, ci una între explicit si implicit.

O conceptie estetica se poate aprecia si deduce din orice opera oricât de inconstient s-ar arata autorul fata de adevaratele sale implicatii, chiar si conflictuale. Cum spunea Baudelaire despre Delacroix: „culoarea gândeste prin ea însasi”.

Limbajul artistic comunica si se comunica în acelasi timp, precum marmura ce se dezvaluie pentru a-si arata splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numeste reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbeste înlauntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoara ori despre autor. Astfel, cum spunea Picon: „Asist la nasterea gândirii mele”, sau mai profund „nu gândesc, sunt gândit”, cum toti suntem gânditi de Dumnezeu.

Constiinta autorului nu tine loc de constiinta operei, nu se confunda cu constiinta operei. Între ele exista un dialog. Creatia si receptarea se rezolva în dialogul pe care constiinta implicita a operei îl poarta cu constiinta autorului, pe de o parte, cu constiinta criticului, pe de alta parte.

Activitatea coordonatoare a unei constiinte intelectuale este suportata de opera de arta pe care chiar ea o contine în stare de potentialitate. Deoarece însasi constiinta e nelipsita în toate elementele operei, neputând fi separata ca atare, tocmai pentru ca este o constiinta în sine, cu posibilitati de a avea toate conditiile de realizare.

Hegel spunea ca judecata de valoare se pierde într-o dialectica globala a artei, dupa cum Kant spunea ca judecata de valoare este obiectul unei analize psihologice. Însa amândoi filoziofii au sezisat rezistenta artei la sistematizarile de tip filosofic, afirmând multitudinea si diversitatea istorica a stilurilor, asa cum Hegel sublinia ca libertatea geniului este nelimitata si frumosul imprescriptibil. Dar estetica lor ramânea subordonata, în general, definitiei metafizice a artei, în ciuda abordarii psihologiei sau istoriei.

În tot acest context exista o problema a artei ca reflectie a realitatii si o problema a artei ca reusita a anumitor opere, fiind si o problema a fiintei artei si o problema a valorii ei. Formalismul nu cuprinde realitatea concreta, vezi proza si poezia optzecista de la noi, caci daca estetica continutului distruge opera revarsând-o în afara formei o aneantizeaza, reducând-o la scheletul ei, pulverizându-i însasi carnea-raportul cu semnificatiile. În aceasta problematica nu istoria face judecata, ci judecata face istoria, cum spune Picon. Sentimentul valorii presupune întotdeauna raportarea la o constiinta vie, dar nu în afara istoriei. Opera nu este în istorie, ea este în lectura pe care i-o facem. Sentimentul istoriei nu numai ca nu scuteste de un contact viu cu opera, dar chiar îl si intensifica. Sunt autori care stiu sa profite de contextual istoric al prezentului în favoarea lor, (D.R. Popescu, A. Buzura, N. Breban, A. Popescu, A. Rau, C. Cublesan, etc.) când altii sunt recunoscuti de istorie dupa ce s-a consumat prezentul lor, dar suferind în timpul vietii. (Vezi: Eminescu, Radu Gyr, N.Crevedia, etc.). Pentru cei de azi istoria nu înseamna numai trecutul, ci si prezentul cu determinarile lui ce actioneaza atât asupra literaturii cât si asupra lecturii- indiferent daca se aplica operelor prezente sau trecute. Cititorul nu se adreseaza operelor spre a se asigura ca participa la arta, el se apleaca spre opera pentru a încerca si trai valoarea pe care o exprima.

Al Florin TENE

Cluj-Napoca

14 iunie 2011


La aniversare

On By nelursIn poetryLeave a comment

La mormântul lui  Mihai Eminescu

(nascut 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti – decedat 15 iunie 1889, Bucuresti )

 

Când mâna ta a încetat sa scrie,

Afara s-au deschis ca flori de tei,

Cernându-si amirosul pe hârtie,

Iubirile de care suntem grei –

 

Când ti s-au spart  oglinzile din minte,

Aceleasi flori de tei, le-au adunat –

Si din mireasma lor, le-au dat cuvinte,

Ca sa nuntim, cu stelele,  curat –

 

Cuvintele ce ti-au iesit din buze,

Când au încremenit în calimara –

Tot florile de tei, visând lehuze,

Ne-au nins copii, de dragoste stelara  –

 

 

Când n-ai mai fost decat pamânt si stele,

Si versurile-ti, toate, s-au uitat –

Din tei au nins atâtea flori cu ele,

Ca iar, pe Eminescu, l-am aflat…

 

14 iunie 2011


„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!”

On By nelursIn literatureLeave a comment

de prof. dr. Adrian Botez

 

 

..În România lui Basescu, orice vrea Basescu – se face, orice nu vrea Basescu – nu se face… – …DAR, ORI DE SE FACE, ORI DE NU SE FACE, FACUTUL SI NEFACUTUL DUC TOT SPRE DISTRUGEREA, PROGRESIV-ACCELERATA, A ROMÂNIEI!

 

…Pluteste o vraja rea, asupra acestor tarâmuri, de la Dumnezeu binecuvântate, iar dupa/”apud” Basescu, blestemate – blestemate la împietrire si întunecare de moarte.

 

…Exista, în Neamul Românilor Zalmoxieni si Hristici, un Dans al Soarelui (si, implicit, întru Lumina Învierii si Mântuirii prin Hristos!), numit CIULEANDRA. Comanda Purificarii Chtoniene este: „DOUA FIRE, DOUA PAIE,/LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!”

„BATAIA” este „piciorul functional-ritualistic” al DANSATORULUI SACRU/SFÂNT GHEORGHE, care, precum SULITA Sfântului Militar, va strapunge „balaurul” întunericul pamântului, eliberând, în mod egal, LUMINA si VIATA-FERTILITATEA. Credem a fi venit vremea sa reactualizam comanda acestui STRAVECHI cântec/dans purificator si eliberator spre/întru Lumina: „LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Iata ce spune un Raport C.I.A., din 1 octombrie 2010 – cf. www.romanialeaks.org, reluat în ziarul Tricolorul, nr 2076 – 29.01.2011: „Scaderea pensiilor militarilor poate duce la revolta întregii Armate Române

Sindicatul militariilor in rezerva si disponibilizati cheama la revolta

Situatia Poporului Român este dramatica, la limita supravietuirii. Orice scînteie poate sa aprinda incendiul, oriunde. Depinde de unde vine scînteia. Cînd Armata cheama trimiterea clasei politice la puscarie, revolutia este la doi pasi.

Militarii cheama direct la solidaritate în vederea unei noi revolutii si pedepsirea presedintelui Basescu si a clicii de la Putere. Ofiterii disponibilizati reprezinta un pericol terminal si pot pune baza unei revolte a întregii Armate Române. Înca din anii ’90, în numele modernizarii Armatei, ceruta de alinierea la exigentele armatelor statelor NATO, au fost desfiintate mari unitati, unitati militare traditionale, categorii întregi de forte ale Armatei. Zeci de mii de ofiteri si subofiteri au fost disponibilizati. În paralel, prin decizii de natura „economica”, a fost trecuta la fier vechi o întreaga industrie militara, ca urmare au fost condamnate la foame alte mii, zeci de mii de specialisti de înalta clasa, împreuna cu familiile lor. În 1989, Armata avea 235.000 de militari activi: generali, ofiteri, subofiteri si militari în termen. În 2007, ajunsese la cca. 75.000 militari, iar pentru 2015 numarul acestora se va diminua la 65.000. Au disparut, deci, 170.000 de oameni, inclusiv ca urmare a profesionalizarii Armatei: în anul 1998: 36.500 ofiteri; la 31.12.2003: 14.252 ofiteri; la 31.12.2009: 11.250 ofiteri. Nici o alta institutie fundamentala a statului nu a mai cunoscut o asemenea dramatica transformare în anii de dupa decembrie 1989!

CIA: 80.000 DE REZERVISTI SÎNT O FORTA EXTRAORDINARA, CARE POATE SCHIMBA ECHILIBRUL POLITIC DIN ROMÂNIA. PREZENTA ACESTORA ALATURI DE POLITISTI ÎN MIJLOCUL MASSEI DE DEMONSTRANTI VA DUCE LA CADEREA REGIMULUI ACTUAL, CARE NU MAI ARE LEGITIMITATE SAU SPRIJIN POPULAR. SINGURA PROGNOZA SAU SINGURUL SCENARIU PENTRU ROMÂNIA ESTE O REVOLTA POPULARA

Tensiunea în Armata Româna este un grav motiv de îngrijorare pentru cancelariile vestice. O revolta în Balcani ar fi o lovitura pentru NATO. Nu demult, peste capul Departamentului de Stat, presedintele Obama a semnat un ordin secret catre CIA, numit „Stabilizarea României“, care trebuie citit invers. Politica de dezbinare a lui Basescu, în loc sa atenueze tensiunile în zona militara, le accentueaza. Prezenta militarilor în uniforma, chiar în rezerva, în mijlocul unor largi manifestatii ale populatiei profund nemultumite, va pune pecetea finala pentru acest regim”.

 

…Dar Armata (…care Armata? – …prin generalii ei reumatici si prea degraba sinucigasi, deveniti…mercenari: totusi, înainte de a se sinucide, ei/ofiterii superiori de Armata sunt, sau erau educati, în orice armata a lumii, sa-i UCIDA PE INVADATORI SI PE TRADATORI!!!) – a mârâit, a fâsâit din falcile-i grase…si s-a culcat, la loc…Sau, cel putin, asa ni se pare: poate ca nu avem noi suficiente informatii, din interiorul Ei eroic…! – si, deci, s-ar putea sa fie nevoie sa ne cerem scuze! Noi, cu toata bucuria, ni le cerem de pe-acum, daca discretia a fost singurul impediment, în calea înlaturarii Cârmuirii Tiranic-Criminale a României Contemporane!

…Se poate, însa, si altceva. Poate ca C.I.A. vrea sa-si „bage” (prin astfel de atâtari la rebeliune), tot mai adânc, „coada”, în România (de parca ar mai fi ramas loc de…”bagat” ceva, în România asta vulnerabilizata, din toate directiile!), cum o tot face C.I.A., din 22 decembrie 1989 încoace. Poate ca C.I.A. vrea sa-l stimuleze, prin oficina spionajului americano-englezo (MI6)-chinezesc (Serviciul de Informatii Computerizate-Wikileaks), pe Basescu, sa se supuna total si sa transforme, definitiv, România, în colonie americana.

Putin ne intereseaza, în contextul actual, când România este, deja, vânduta „cu bucata” ori „la pachet” (dupa caz si împrejurare), cui se scoala mai de dimineata (pâna si…Kazahstanului!). Nu infiltrarea si neutralizarea totala a Serviciilor Secrete Românesti, de catre cele straine (americano-maghiare si rusesti, în primul rând!), de 21 de ani încoace, ne îngrijoreaza (la ce ne-ar îngrijora, când faptu-i fapt si nu-l putem nega, nici contracara eficient?!), ci faptul ca TOTI GUVERNANTII ROMÂNI, DE 21 DE ANI ÎNCOACE, AU PERMIS ACEASTA PARALIZARE TOTALA A FORTEI DE REACTIE A ROMÂNIEI – FIE EA SI NUMAI MORALA!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Indiferent cum s-au numit partidele guvernatoare de Românie, ele au tradat si supus jafului si distrugerii sistematice, un stat care ar fi putut si ar fi avut dreptul istoric sa fie în fruntea Europei.

 

…Pe noi nu ne intereseaza ca Wikilieaks-ul spune: „Prezenta militarilor în uniforma, chiar în rezerva, în mijlocul unor largi manifestatii ale populatiei profund nemultumite, va pune pecetea finala pentru acest regim” – pentru ca, tot datorita Marelui Licurici (prin expresia lui cea mai agresiva si ticaloasa, N.A.T.O.), România nu mai are Armata! Mercenarii nu înseamna Armata Nationala: mercenarul o taie si pe maica-sa, pentru “un pumn de dolari” – sau…”pentru câtiva dolari în plus”! Noi ascultam vocile “sotto”, care scrâsnesc, fara …”ajutor american” – nu ca “ar fi bine” si ca “ar trebui”: de câteva saptamâni încoace, se aud scrâsnete care nu vorbesc nici de Opozitie (o jalnica fantasma, care numai ea se ia în seama pe sine…!), si nici nu mai stiu sa foloseasca modul conditional optativ, ci (DOAR!) prezentul indicativ: “TREBUIE sa-i nimicim pe nemernicii/banditii astia!” “NEMERNICII/BANDITII ASTIA” însemnând, deocamdata, doar Basescu si PDL-ul, dar, în viitor, e foarte posibil ca, daca nu-si baga coada Scaraotki de Washington (ceea ce, vorbind lucid, este o imposibilitate absoluta!) – sa se refere la orice partid tradator, pentru ca a guvernat România, împotriva interesului ei national, spre desfiintarea (geografica si morala) a României si a poporului românesc.

 

…Noi stim ca globalizantul secol XXI întoarce lumea în secolele XVII-XVIII: din nou, avem de-a face, în lume, cu Dictatura Negustorilor-Zarafilor (“iluministii/iluminatii” satanici), care vor sa desfiinteze orice granite, în calea comertului lor de tip sclavagist, cu pretul desfiintarii natiunilor si popoarelor – si sa desfiinteze orice credinta religioasa autentica (în special, crestinismul-ortodox, pentru ca are, prin natura sa, componenta nationalista), pentru a reinstaura, contra Lui Dumnezeu-Cel-Viu – Cultul Vitelului de Aur. Noi stim ca aceasta miscare globalista este sprijinita si chiar condusa de dusmanii, de 2000 de ani încoace, ai crestinismului Iubirii si Pacii/Armoniei Duhului Umano-Divin: poporul (ajuns extrem de heteroclit, în componenta sa, daca n-ar exista comanda de la “cei 100% rasa pura”, NAZISTII SIONISTI AI LOJEI “B’NAI B’RITH”) al arogantei extreme (si al violentei genocidice-“terrocidice”), poporul urii si al razbunarii.

 

…Când Tiranul Pisistrate (560-527 a. Ch.) a vrut sa desfiinteze democratia atheniana, de tip Solon (640-560 a. Ch.) ori (mai târziu) tip Pericle (490-429 a. Ch.), i-a dezarmat pe athenieni, obligându-i sa-si lase armele, la poalele unui deal, Acropole: “Pe când trecea în revista oamenii înarmati, în curtea templului Doiscurilor, a încercat sa tina poporului o cuvântare, însa vorbi dinadins încet. Cum oamenii strigau ca nu-l aud, el i-a îmbiat sa se suie pe coasta Acropolei, ca sa-l auda mai bine. Si pe când el continua sa-si tina cuvântarea, oameniii pusi de el luara armele pe care ascultatorii le lasasera jos, le închisera în încaperile vecine cu Teseionul si, venind, dadura de stire, în ascuns, lui Pisistrate, de cele întâmplate. Acesta, dupa ce-si ispravi cuvântarea, spuse si cele întâmpate cu armele, adaugând ca poporul nu trebuie nici sa se mire, nici sa fie abatut, ci sa se duca, fiecare, sa-si vada de treburile lui, ca de ale statului va avea el grija, de toate!” (cf. Aristotel, Statul Athenian, Antet, p. 34).

“FIECARE, SA-SI VADA DE TREBURILE LUI, CA DE ALE STATULUI VA AVEA EL GRIJA, DE TOATE!”

Scurt si cuprinzator! Si, macar, Pisistrate iubea Athena, si chiar a dus grija athenienilor…ma rog, în felul sau tiranic… – …nu ca Basescu, care îi URASTE, din fundul fierii lui, si pe români, si România!!!

„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Noi suntem primii care recunoastem ca Parlamentul Românei e groaznic de schilod, dar, fara Parlament (fara reprezentarea, fie si teoretica, a vointei poporului) nu poate exista democratie. Or, Tiranul Basescu, Premierul României (sic!), chiar daca nu l-a desfiintat “de jure”, l-a desfiintat “de facto” – SI-L URASTE (tot atât, fireste, cât îi uraste pe românii reprezentati, ca vai de lume, de Parlament – si România!!!! Asta, de când a fost suspendat, în 2007, de catre cei…322!!!

 

Toate legile de interes major national eludeaza Parlamentul si sunt…ASUMATE DE GUVERN, ADICA DE TIRANUL PLIN DE VENIN!

Dispret si ura fata de singura institutie care garanteaza (în soapta, e drept!) democratia, deci, dispret si ura fata de acest popor român, care a fost BUN, când Tiranul putea sa faca “baie” într-însul, adica sa-l prosteasca si sa-l manipuleze cum voia, care, acum, NU E BUN, pentru ca îi striga, chiar prin reprezentanti ai institutiilor de ordine si represiune, ale M.A.I. (…zeci de mii de oameni, cu lefurile taiate si aruncati în somaj si-n disperare!): “IESI AFARA,/JAVRA ORDINARA!”. Si, daca nu e “bun” de facut “baie” în el, “rade-l”! “RADE” POPORUL ROMÂN ÎNTREG, cum i-a “ras” pe toti cei ce au avut tupeul sa-l contrazica pe un golan ordinar, o puslama împutita, un mascarici penibil – ajuns, prin masiv sprijin extern si prin masiva tradare interna (numai asa au fost posibile “REVOLUTIILE PORTOCALII”, oriunde s-au desfasurat ele, din Ucraina în Kârgâstan!). Nu ne împuiati capul cu “fecioria” liberala: liberalii au fost complotisti cu “democratii” (“parasiti” de Neulander, pentru a fi preluati de…Braunovici!), împotriva interesului national, impunând un monstru si un infractor (raspunzând, astfel, cu o servilitate gretoasa, la comanda Marelui Licurici, care avea nevoie sa distruga “terorismul”, din care “terorism” sa tâsneasca… TOT PETROLUL TERREI!), la conducerea României. Nu ne referim, aici, la “Dosarul Flota”, pentru ca…nu detinem dosarul (decât în forme neoficiale!). Dar detinem dovezile (oficiale!) ale complicitatii lui Basescu, cu Iliescu, la mineriada din iunie 1990!

„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Nu ne intereseaza nici beneficiile sau…maleficiile “regionalizarii” administrativ-teritoriale (daca ar fi sa judecam în termeni excesiv simplificati, “regionalizarea” lui Basescu, din 2011, aduce, ca finalitate, cu “judetizarea” lui Ceausescu, din 1968: le ia ungurilor ”apa de la moara”- lichidând problema aberanta a “SZEKLERLAND/SZEKELYFÖLD/”TARA SECUILOR”, precum cealalta împartire administrativ-teritoriala lichidase REGIUNEA MURES-AUTONOMA MAGHIARA…! – dar las’, ca “jupânul” care l-a “fatat” pe europarlamentarul român Laszlo Tökes si Partidul Civic Maghiar, ambii “foc” de activi în dezintegrarea/aneantizarea României, va gasi el o forma de monstruoasa târguiala, ca sa-i împace pe unguri, iar el sa-si continue “Tiganiada” sa pustiitoare!!!) – ci faptul ca destinul românilor se decide, parca prin “pase” vrajitoresti, PE DEASUPRA CAPULUI ROMÂNILOR! Mereu si numai – “PE DEASUPRA”!!!

 

…E, deja, mult prea mult: pe 8 martie 2011, se puteau, deja, numara, 11 asumari ale Guvernului (citeste: ale lui Basescu!), asupra unor legi refuzate dezbaterii parlamentare, deci refuzate opiniei poporului român, trecute peste capul si vointa a 22 de milioane (sau câti vom mai fi ramas…) de români. IMPUSE CU FORTA: “VREI, NU VREI, BEA, GRIGORE,-AGHEAZMA!”

…”Birourile Camerelor au decis, luni, ca data la care guvernul îsi va asuma raspunderea în Parlament pe Codul Muncii sa fie 8 martie. Procedura e simpla: daca guvernul supravietuiesie unei motiuni de cenzura depusa ân termen de trei zile de la asumarea raspunderii, legea se considera adoptata. De zece ori s-a prezentat pâna acum Emil Boc în fa?a Parlamentului pentru a-?i asuma raspunderea pe pachete de legi. Codul Muncii va fi a 11-a lege organica adoptata astfel în ultimii doi ani” – cf. http://www.ziare.com.

 

…Da, a ajuns ca însesi problemele MUNCII din România – sa nu trebuiasca sa-i mai intereseze pe români, considerati, deja, sclavi de plantatii, robi la patroni! Pentru ca, desi s-a retras (LAS, MINCINOS SI TICALOS!) din actiunea eficient-social-nationala (lasându-i, fata în fata, fara protectie, sau sanse de mediere sociala, pe sclav si stapân!) – statul român a ramas cel mai mare patron…de fapt, cel mai nerusinat HOT DE DRUMUL MARE!!! Fura, “pe fata”, ca ultimul criminal, si de la copil, si de la batrân, si de la barbat, si de la femeie…si de la profesor ori medic, si de la politist ori de la ultimul functionar de stat… – …pâna-i va stinge, pe toti! – …atât de mare sunt ura fata de Tara si Neamul, deasupra carora “capitalele masonice”, Washington si Bruxelles/Strasbourg, l-au fost pus sa “troneze” – si setea vampirica, ale lui Basescu!!!

„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

 

…Basescu zicea, în 2007, ca, daca vor iesi, pe strazi, 5 milioane de români, se va retrage de la Presedintia României – altfel NU! Deci, aceasta afirmatie a lui (ca Presedinte de Stat, deh!), ne apara în fata consecintelor penale (ca azi, esti arestat, cu tambalau si “MASCATI” de carnaval sabatic, numai daca respiri pe nara neorientata spre Cotroceni sau spre DL!) ale urmatoarei afirmatii: românii, care, deocamdata, doar scrâsnesc: “TREBUIE sa-i nimicim pe banditii/nemernicii astia!” – sa si iasa în strada, TOTI, fara sa mai astepte Armata (daca va iesi si ea, foarte bine – dar nu Armata, subordonata N.A.T.O./S.U.A., trebuie sa mai decida, ca în 1989, soarta României.

SOARTA ROMÂNIEI S-O DECIDA, ÎN SFÂRSIT, ROMÂNII!!! SA TERMINAM CU “PUPATUL PAPUCULUI”, PE LA ÎMPARATII SATANICI AI LUMII!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

 

…Suntem poporul lui Zalmoxis si al Sfintilor Magi ai Kogaionului, al Lui Dumnezeu-Hristos (prin Sfântul Andrei, dar si prin Prezenta Directa si Efectiva a Duhului si Trupului Hristic, AICI, ÎN DACIA VALAHILOR!!! – dupa marturia însesi Columnei Traianice – cf. Vasile Lovinescu, O icoana crestina pe Columna Traiana), suntem urmasii demnilor si DUMNEZEIESTILOR ÎMPARATI din Neamul Sfânt al Asanestilor (Ionita I Kaloianes/CEL FRUMOS este recunoscut, ca împarat si Patriarh, pâna si de Papa Inocentiu al III-lea, pe 8 noiembrie 1204!), precum si ai Sfintilor si Martirilor Voievozi, Musatini si Basarabi…suntem urmasii Sfântului Eminescu! Duca-se dracului toti tradatorii si alogenii, care vor sa ne rastalmaceasca si înjoseasca Duhul, precum vor agentii straini de influenta, numiti spurcat (precum Patapievici) ori actionând spurcator: Manolescu, Liiceanu, Plesu etc.

Sa nu îndrazneasca toate liftele pagâne nu sa se atinga de noi, dar nici, vorba românului, “sa ne sufle în bors” macar!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Am rabdat nefiresc de mult.

Noi, românii, suntem un Neam atipic: daca francezii fac câte trei revolutii pe zi, cu rezultatul de…a se întoarce, mereu, la…”vârful cozii” (ba chiar mai rau: pierzându-si Dumnezeul, ca la 1789!), românii tac, privesc si par a se fi tâmpit de tot, de atâta îndelunga chibzuinta… – …când, ce sa vezi, o data la suta de ani, se ridica “mozacul” de român…si schimba cam tot ce trebuia schimbat: 1437-Bobâlna, îsi schimba limba de cult, 1514 – prin Gheorghe Doja, arata ca românii si secuii înarmati sunt/pot oricând deveni spaima imperiilor (din nou!), la fel si Grigorie Pintea Viteazul, pe la 1700…la fel si “craisorii” Horia, Closca ori Crisan, la 1784, “craisorul” Avram Iancu, la 1848-’49…apoi, Domnul Tudor, care, prin martiriul sau de la 1821, scapa Tarile române de hotia fanariota (din pacate, a urmat si nu s-a sfârsit, înca, cea…neo-fanariota!), “craisorul”/Capitanul Corneliu Zelea Codreanu, de la 1927 încoace, face lucrare sfânta, asupra Duhului Românesc (“Într-o natie de slugi el a introdus onoarea si într-o turmã fãrã vertebre – orgoliul” – cf. Emil Cioran) …si tot întru orientarea Neamului Românilor catre Demnitate i-a ridicat Ion Antonescu, pe ostasii-tarani curati ai României – …si tot pentru România Cea Sfânta, Mare si Dreapta a fost martirizat el, Maresalul – pe care istoria slugilor îl uita, dar pe care istoria autenticilor români îl numeste Ion Cel Mare – Ion Antonescu…asasinat la ordinele Moscovei, pe 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor (cu contributia decisiva a neispravitului rege “neamt”, cu masiv sânge evreiesc, Mihai I de Hohenzolern-Siegmaringen…!).

…Trebuie sa sune ceasul, acum, în 2011, pentru o noua ridicare a poporului român, în necajita lui istorie, pe care n-o poate evita totdeauna. S-a ispravit cu… “chibzuitul”!

„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Puneti mâna pe arme, cum zice si îndemnul Profetului ANDREI MURESANU: “Cu bratele armate, cu focul vostru-n vine,/”Viata-n libertate, ori moarte!” striga toti”…!!!

 

…Noi, subsemnatul, marturisim ca, din moment ce guvernantii si asa-zisa “opozitie” nu vor sa stie nici de noi, poporul român, nici de legile pe care ei însisi le-au pritocit (multe, proaste! – dar, daca-mi ceri tu mie, care nu le-am facut, sa le respect – pai, cu atât mai vârtos sunt obligat eu sa-ti cer tie, CARE LE-AI FACUT, sa dai exemplu si sa le respecti PRIMUL, iar nu SA LE ÎNCALCI, CU DISPRET SUVERNO-TIRANIC, PRIMUL!!!) – marturisim si declaram ca nu ne mai supunem nici unui îndemn, nici unei legi “asumate” de Basescu-Guvernul!!!

„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…NESUPUNEREA CIVICA este singura alternativa pe care ne-a lasat-o aceasta sleahta de nelegiuiti si trântori si asasini (ce fac Daniel Funeriu, la MECTS si/sau Cseke Atilla, la Sanatate, se numeste GENOCID/ETNOCID!!!) care sunt, azi, în fruntea României, ca “scroafa în copac!”! Noi, subsemnatul, am fi fost primul caruia sa-i placa starea de armonie si demnitate nationala! Dar, când vezi ca vin niste Neica-Nimeni si te calca în picioare, tocmai pe tine, care respecti legea! – TOCMAI EI, CARE-O ÎNCALCA, GHIORLANESTE! – …ei bine, nu-ti mai ramâne decât sa devii “cetatean”, în fine, adica Paznic al Cetatii!… – si cu dorinta de a face rost de-o arma, cu care sa-i trasnesti “la mir” (în speranta ca pocnitura propriului dovleac o vor auzi…!), pentru ca vorba noastra, a niciunuia dintre membrii Marii Fratii a Neamului Român (22 de milioane…sau cam pe-acolo!) – nu ne mai este ascultata, în haosul creat de Satanele bolnave de logoree otravita, de minciuna “gonflata” si asurzitor chiuita, de narcisism si de superbie!

„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Trebuie, deci, nu doar sa iesim în strada, ci sa devenim chiar “milites”, oameni-luptatori, pentru a ne apara democratia, atâta câta am acceptat-o si câta o mai avem! Oricum, daca “ecumenismul national”, propus de Codreanu, înca nu este o stare posibila (din motive spirituale!) – “tirania” NU TREBUIE SA SE ÎMPLINEASCA ÎNTRU DESAVÂRSIRE…din motive strict biologice, daca vreti: n-avem de gând sa murim la comanda unor tâlhari de drumul mare! – ci când ne-o hotarî Dumnezeu sorocul.

 

…Înca ceva: NE ESTE GREATA DE OPOZITIA POLITICA ROMÂNEASCA! Cum poti sa afirmi, precum Norica Nicolai si alti liberali, dar si pesedisti, desigur, ca “nu trebuie sa-i vânam pe cei ce-au guvernat înaintea noastra, când noi vom lua puterea în stat”?! Ba, din contra, nu esti decât un complice nenorocit al tradarii si jafului predecesorilor guvernanti…nu ai nicio credibilitate, ca nu vei actiona aidoma predecesorilor, daca nu-i pedepsesti, pe predecesori, nu ca prigoana, ci ca act de justitie NECESARA – pentru jaful, asasinatele si tradarile lor! Pentru ca sa te creada cineva “diferit” de monstrii dinaintea ta, trebuie sa le recunosti, legal si public, calitatea de monstri! Nu te punem, noi, subsemnatul, sa le tai capul – dar sa-i judeci si sa-i condamni la confiscarea averilor furate si obtinute din tradare de Tara si Neam – ESTE O OBLIGATIE MORALA!!! Prof. dr. Dan Brudascu, de la Cluj-Napoca, propunea expulzarea/surghiunirea, pe viata, a vinovatilor de nelegiuiri si tradari. Noi, subsemnatul, suntem de accord, dar cu o conditie: sa fie interzisa calcarea pamântului sfânt românesc DE TOT NEAMUL LOR, ÎN VECII VECILOR! “Ce naste din pisica, soareci manânca!” – si am vazut asta, clar, prin “educatia” amorala si întru ticalosie, a fetelor lui Basescu, a baiatului lui Prigoana etc. etc. etc.

 

…Iar daca ar încalca, sfidator (parintii ori urmasii), decizia crestina a expulzarii, subsemnatul propunem sa se renunte la orice clementa: LA MOARTE CU TRADATORII!!! FARA MILA FALSA SI IPOCRITA! SI SA LI SE SCRIE NUMELE PE UN STÂLP AL RUSINII, ÎN PIATA MARTIRILOR UNIVERSITATII…STÂLP CARE SA ÎNLOCUIASCA CRUCEA CRESTINA…! Adica, sa se aplice afurisenia (excomunicarea): un tradator de Tara Sfânta si de Neam Sfânt nu poate sa se numeasca “Fiu/Fiica al/a Lui Hristos”!

…Raspunsul, logic si de bun-simt, al lui Codreanu/”Capitanul” (care, în plin Parlament român, clamase, imperative: “CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru manipulatorii fraudulosi ai banului public”), la interpelarea profesorului de la Teologie, V.G. Ispir: “D-le Codreanu, d-ta te intitulezi crestin si purtator al ideei crestine.Iti aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – ca sustinerea acestei idei este anti-crestina!” – a fost, si e bine de meditate asupra lui: “D-le profesor, dati-mi voie sa va spun: când este chestiunea sa aleg între moartea, disparitia tarii mele si aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului si sunt mai bun crestin, daca nu permit ca tâlharul sa-mi nenoroceasca tara si sa mi-o duca la pieire”.

 

…Cum subsemnatul nu este Capitanul si nu are, deci, în Duhul sau, lumina mihaelica a acestuia, AR ADAUGA, PE LISTA MOTIVELOR DE CONDAMNARE LA MOARTE – SI PROSTIA CRASA SI DISTRUCTIVA, PENTRU TARA SI NEAM! Spre exemplu, am cere pedeapsa cu moartea pentru dobitocii care afirma ca ar fi bine ca România sa fie condusa de…Uniunea Europeana! Dar de cine si de vointa cui va imaginati domniile voastre, australopitecilor, ca e condusa, ACUM, România?! Nu cumva Basescu-Braunovici si Mugur Isarescu, seful filialei Grupului Bilderberg, în România, o cârmuiesc pe aceasta (unul, vizibil, de 7 ani, altul, invizibil, dar teribil de…”simtibil”, de 21 de ani!), sunt la puterea la care sunt, NUMAI SI NUMAI PENTRU CA ÎMPLINESC, “ÎNTOCMAI SI LA TIMP”, PLANURILE IUDEO-MASONERIEI, numite, în varinata ei “sefesc-europeana” …Uniunea Europeana?!

…„LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

…Noi socotim ca România sufera, EGAL, din pricina Tradarii (de sus în jos) si a Prostiei (de jos în sus…dar, din plin, si…”vitavercea”!).

De aceea, si solicitam pedepse egale, si pentru una, si pentru cealalta: deci, si prostii sa fie expulzati, ”pe ruda, pe samânta”, si sa se duca la casa cui îi vrea si-i ocroteste…iar de vor calca interdictia de spurcare a pamântului sfânt românesc, sa fie executati! (…PRIN STRENGUIRE, CU FUNIE DE CÂNEPA, CA E MAI IEFTIN, IAR PROSTII – EXAGERAT DE MULTI!).

 

…Prin aceasta, cerem, implicit, ULTIMA SANSA PENTRU EDUCATIE! Numai un popor educat va capata discernamântul si demnitatea si vointa de reactiune, în fata acestor doua plagi uriase, ale României contemporane: TRADAREA SATANICA si PROSTIA CRONICA – IRESPONSABILA SI IMPOSTURALA!!!

 

…De-o fi una, de-o fi alta…: „LUATI CIULEANDRA LA BATAIE!!!”

 

 

NOTA

 

1-„Asemenea horei, Ciuleandra se înscrie în suita riturilor dedicate soarelui, în faza sa solstitiala, fenomen cosmic sub semnul caruia se desfasoara ritualurile Calusarilor si Sânzienelor (Dragaica), ritualuri care, nu întâmplator, în calendarul crestin ortodox, corespund unor sarbatori importante: Rusaliile si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul. Se stie ca solstitiul de vara (21-22 iunie) marcheaza o perioada de vârf, sub toate aspectele, a naturii, inclusiv a naturii umane. În cadrul acestui reviriment natural, se remarca spectacolul exploziei florale a ciulinilor, ca un omagiu adus parca astmului zilei, în acord armonic cu vitalitatea femeii, personalizata în aparitia hieratica a Ciulendrei, extaziata în fata misterelor naturii si ai primilor fiori ai dragostei, gest concretizat în ritual si dans initiatic, cu ritm progresiv accelerat, unic în felul lui, specific sudului tarii noastre, Munteniei îndeosebi (acolo unde, de altfel, îl plaseaza si Liviu Rebreanu în romanul sau Ciuleandra). (…)În opinia noastra, Ciuleandra este un cuvânt compus din ciul de la ciulin si leandra (landra), care în terminologia populara are semnificatia de miscare dezordonata, la întâmplare, fara nici o noima. Asemanarea dintre miscarea dezordonata, aleatoare, „dupa cum bate vântul” a ciulinilor cu aceea a fetelor cuprinse de fiorul primei iubiri, în comunicarea lor cu natura, în faza de explozie maxima a acesteia, sub semnul solstitiului de vara, nu este fortata, întrucât ritualuri asemanatoare întâlnim si în cazul Sânzienelor (Dragaicelor). Indraznim sa credem ca Sânzienele sau Dragaicele reprezinta forme târzii ale mitului Ciuleandra, numele de Sânziene fiind de origine daco-romana, iar Dragaica s-a suprapus peste cel de Sânziene într-o perioada si mai târzie, respectiv aceea a influentei slave asupra vocabularului român.

În concluzie, mitul Ciuleandra este unul dintre cele mai vechi mituri închinate cultului solar, a carui arie de raspândire este spatiul est si sud-est european. Ciuleandra reproduce, în termeni expliciti, o stare cognitiva si motivational afectiva specifica fetelor virgine, de vârsta premaritala, având din acest punct de vedere, o puternica semnificatie initiatica, manifestata sub forma de rit si ritual dans si hora – , în decorul campestru, exploziv al vegetatiei, din care se detaseaza vitalitatea debordanta a ciulinilor, sub semnul solstitiului de vara” – cf. Ion Bratu – CIULEANDRA – O STRAMOASA ÎNDEPARTATA A DRAGAICEI, în revista Satul Natal, nr. 13.

SUNT CETATEAN AL UNEI FOSTE TARI

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil.

 

de Lucian AVRAMESCU


 

Traiesc, din ce în ce mai apasator, gândul  ca  buletinul nasterii mele este  fals. M-am  nascut într-o tara care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fatarea, prin sângeroasa cezariana, a democratiei, tara mea a reusit, economic si moral, performanta de a muri. Satul meu, Sângeru, nu mai e, nu mai figureaza în nimic, judetul meu, Prahova, desenat într-o harta care mi se parea eterna si osoasa ca un schelet de dinozaur, nu mai joaca în sotronul planetar. România a murit grafic din toate desenele si geografic de tot. Doar câte o crima scârboasa sau câte un viol, petrecut prin nu stiu ce italii sau americi, mai asaza în supratitluri porecla odioasa de român în gazetele universului.

M-a sunat un prieten, cu disperare, sa ma uit la un interviu  televizat, pe nu stiu ce program, cu istoricul Giurescu. N-am fost pe faza. Dinu C. Giurescu, des­cendent al unei familii cu trei ge­neratii de academici ai istoriei nationale, cu originea în Chiojdul Prahovei, vorbea – am înteles mai încolo – despre falsa împartire a tarii în tinuturi secuiesti si tataresti si vietnameze si intergalactice. Despre porcaria pe care o cloceste regimul mafiot Basescu de a repomada dicta­tul hitlerist de la Viena, pret platit pentru a-si mentine curvele în capul mesei cu bunatati. Giurescu vorbeste, din pacate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e. Cui te adresezi, domnule savant al istoriei nationale? Nu vezi ca suntem morti? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii banuiti de a fi vii, au plecat unde-au vazut cu ochii. ?i-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii si-au uitat chiar si copiii minori. Mamele si-au uitat copiii în leagane, leagane miscate de scheletice mâini de bu­nici, morti si ei de nu se stie când, ramasi într-o inertie a datoriei. E cea mai ampla si înspaimântatoare parasire de tara care s-a petrecut vreodata.

Ma uit la dealul si vaioagele si carpinistile oable care continua poza ferestrei mele si realizez ca locuiesc o iluzie. Cât costa întretinerea în odaia unei iluzii? La cât a ajuns gigacaloria într-o iluzie? Dealul  pare acelasi din strofa de poem rustic a copilariei mele. Numai ca dealul nu mai e al meu. Iarba a fost înstrainata. Roua nu-mi mai apartine. Va contrazic, domnule academician Giurescu. Mafia de azi nu reface, unicame­ral, doar hotarârea lui Stalin din 1946, asa cum ati scris într-o revista, insultând partidele istorice si rega­litatea, pentru omorârea parlamentului. Mafia de azi, cea mai parsiva probabil din  univers, nu da doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic si chel, nu da doar câteva judete ardelenesti, aceleasi în­tâmplator luate de Hitler, ci da Ro­mânia. Nu observati ca România nu mai e? Trimisul special al presedintelui tarii la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheama tara pe care o reprezinta. Drept pentru care i-a zis Tinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bu­curesti, presupun ca Tinutul Secuiesc se întinde si peste fosta capitala a fostei Românii, pâna la Dunare si la Mare. Observati vreo zvâcnire de orgoliu national? Sa fim seriosi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? As!

Înteleg ca regimului Basescu îi lipsesc iarasi niste miliarde de euro si alearga sa-i împrumute. Vrea sa câstige si urmatoarele alegeri. Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil. Cineva mi-a reprosat ieri ca nu-i recunosc lui Basescu macar meritul de a fi realizat reforma administrativa. Da, i-l recunosc. Chiar si me­ri­tul de a fi reformat sanatatea. Am alergat, duminica, jumatate din ju­detul Prahova sa gasesc o singura farmacie deschisa. Spitalele zonale au disparut si ele împreuna cu medicii de comuna si cu moasele care stiau sa lege un buric de nou-nascut. Cele 300 de spitale desfiintate sunt doar partea cuantificabila a reformei basiste din sanatate. Îi recunosc si meritul concentrarii învatamântului la oras. Sa închizi 3.000 de scoli pentru care au asudat înaintasii, spre învatarea alfabetului în îndepartate catune, e într-adevar o reforma istorica. Prin reforma Basescu, n-ar mai fi fost scoala în Ipotestii lui Eminescu, în Humulestii lui Creanga, în Hobita lui Brâncusi. Da, îi recunosc re­alesului toate meritele reformiste.

Poate ca România merita omorâta si nimeni pâna la Basescun-a observat aceasta trebuinta istorica. Ei bine, el a reusit. Iar daca muribunda mai misca un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contati pe el!

 

http://www.ampress.ro/ciorna.php?id=810216533

——————————————————

 

AVRAMESCU Lucian, poet si jurnalist român, nascut la 14 august 1948 in comuna Sângeru, judetul Prahova. Studii: licentiat in arhitectura peisagera si ziaristica; studii postuniversitare la Intercultura-Italia.

 

Cariera: debut in presa literara – 1970; redactor la „Orizont” Valcea – 1971-1978; sef de sectie si redactor-sef adjunct la Scânteia Tineretului, unde, in perioada 1981-1985, a condus cenaclul „Serbarile Scânteii Tineretului”; redactor-sef al revistei “Slast” în perioada 1986-1989; fondator si redactor-sef al ziarului „Tineretul Liber”, primul ziar tiparit în zilele Revolutiei din ’89 în fosta Casa a Scânteii; fondator al agentiei de stiri A.M. PRESS – 1991, prima agentie de presa cu capital privat înfiintata dupa ’89.


Publicatii: volume de versuri, note de calatorie, antologii, eseuri si pamflete jurnalistice. între altele amintim „Poeme” – Editura Albatros (1975), „Stele pe dealuri”, Editura Scrisul Romanesc (1976), „Transplantul de albastru”, Editura Sport-Turism (1976), „Un liber albatros” (1978), „Ei, as! Spunea poetul…” (1979), „Nu cer iertare”, trilogie (1981-1983, 1985), Editura Eminescu; „Aceasta generatie” – poezii in limba greaca, Editura Athena, Grecia (1985), „Buna seara, iubito”, volumul I, Editura Eminescu (1986), „Buna seara, iubito”, volumul II, Editura A.M. PRESS (2000), „Ciorne”, Editura A.M. PRESS. Este tradus in antologii si reviste literare din Polonia, Bulgaria, Rusia, Israel, China, Anglia, Irak, SUA, Germania, Franta, Olanda, Turcia, Iugoslavia.


Activitate sociala: membru al Uniunea Scriitorilor din Romania (din 1979), Asociatia Culturala de Prietenie România-Israel (membru fondator), membru fondator si membru în Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presa.


Distinctii: premiul de debut pentru poezie, Editura Albatros (1975), Premiul pentru scriitorii tineri (1979).

Promisiuni conditionate

On By nelursIn Biblia, Credinta, Incurajare, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

 

Promisiunile lui Dumnezeu sunt conditionate- insa toate sunt DA. AMIN!

 


Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. (Iosua, 1.3)

 

[pullquote]

Cartea aceasta a Legii sa nu se departeze de gura ta; cugeta asupra ei zi si noapte, cautând sa faci tot ce este scris în ea; caci atunci vei izbândi în toate lucrarile tale si atunci vei lucra cu întelepciune.(Iosua, 1.8)

[/pullquote]

Nu stim ce greutate a pus în vorbele sale un profesor care înainte de 1989 a facut o afirmatie colosala în fata studentilor pe care-i îndruma si de care se simtea foarte apropiat si responsabil: „Nu e om cult acela care nu a citit Biblia cel putin o data.” Sunt curios pâna unde si-a însotit vorbele cu fapta. Ce a facut el însusi, cât de departe l-a dus acea preocupare nobila si curajoasa pentru acel timp cand Bibliile erau aproape complet interzise în particular. Înafara preotilor, exceptand protestantii, aproape nimeni nu citea Biblia.

Se vorbea ca Marin Preda pentru a scrie celebra fraza de la sfarsitul trilogiei Cel mai iubit dintre pamanteni citise toata Biblia si înca una veche! Dar, cu siguranta profesorul nostru se referea la o cultura generala minima.

[pullquote]

“Daca dragoste nu e, nimic nu e.” (Marin Preda, cf. 1 Corinteni, 13)

[/pullquote]

Asa cum românii e musai sa-l citeasca pe Eminescu, tot asa e obligatoriu citirea Bibliei. Se stie ca aceasta Carte unica cuprinde multe genuri literare, scrieri de mare profunzime literara, scrise în perioade de timp stravechi, care se întind pe cca 1.500 de ani, pagini care si-au mentinut nu numai autenticitatea celor scrise, dar si prospetimea si farmecul, intacte.

Toti marii oameni de cultura, Eminescu, Eliade, Arghezi, Blaga, Stanescu, Botta, Botez s.a., lista fiind deschisa, fac referiri de substanta la invatatura Bibliei, întreaga lor opera ar avea o alta directie si o cu totul alta valoare (inferioara) daca ar lipsi cultura si tiparul sfintelor scrieri.

Am zis Biblie, deoarece si altii vorbesc de Sfintele Scripturi, unii incluzand si alte scrieri vechi, cum ar fi upanisadele, de pilda. Ori, Biblia cuprinde cele 66 de carti canonice, dupa cum gasim si explicarea necesara în Prefata la Biblia Ortodoxa, tradusa si tiparita sub îngrijirea distinsului carturar si prea-înalt episcop, Bartolomeu Anania. Biblia Ortodoxa cuprinde si alte cateva carti necanonice, pe care Bartolomeu Anania le numeste bune de citit! Insa, o mare parte a Occidentului, neoprotestantii, Biserica Americana Baptista, au Biblia cu doar cele 66 de carti canonice, celelalte sunt cu totul inafara Bibliei. Nu sunt considerate Cuvantul lui Dumnezeu care sa fi inspirat scriitorii acestora. Pentru cunoscatori, diferenta e mare, intre o carte canonica si una necanonica, se simte imediat ca nu e in vorbirea si scrierea unitara a intregului,  citind Biblia cu aplecare, apoi punand ochii si pe acele scriei bune de citit.

[pullquote]“În adevar, fagaduintele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea si „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” 2 Corinteni, 1.20[/pullquote]

Pentru ca spatiul unui Articol e totusi limitat, voi restrange  acest punct de vedere, doar la aceste afirmatii succinte, de altfel si tema propriu-zisa o voi trata mult prea laconic.

Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. (Iosua, 1.3)

Daca veti calca cu piciorul, insa e cu folos sa calcam cu ochii si cu gandul, cu meditatia, locul lasat pentru noi, care trebuie deci cucerit, Dumnezeu ni-l va da, cum a promis. El a lasat ascunse, la prima vedere, lucruri importante pentru viata noastra. Trebuiesc cautate cu multa grija si preocupare, ca pe o comoara de mare pret. Pentru poporul israel, Dumnezeu a promis acea bucata de Pamant care le-a dat-o atunci prin conducatorul lor, Iosua, dupa razboaie care au durat cca 7 ani, si care va fi al lor, conditionat.

[pullquote]

„Iosua a împlinit poruncile date de Domnul robului Sau Moise si de Moise lui Iosua; n-a lasat nimic neîmplinit din tot ce poruncise lui Moise, Domnul. „ – Iosua, 11.15

[/pullquote]

De ce credeti ca toti marii oameni de cultura, printre care il includ si pe Brancusi, s-au preocupat in mod majoritar de invatatura care ne vine din Biblie si de la Dumnezeu?

Pentru ca e de neinlocuit si pentru ca e o sursa inepuizabila de mari binecuvantari.

Citim Cuvantul Sfant, caci El ne poate da bucurii spirituale nespus de marete?

De curând am avut sub ochi un eseu urias, al omului de cultura prof. dr. Adrian Botez: Doi frati … imparati! De care imparati si frati, e vorba? De Dan si Emil Botta, ambii poeti de mare talent. Dan Botta, poet de mare profunzime si scriitor cercetator, fiind printre noi doar 51 de ani (1907-1958). Imparatul mai tanar, Emil Botta (1911-1977), a fost un mare actor si poet talentat, binecunoscut contemporanilor sai prin rolurile memorabile interpretate in teatru si film, remarcat prin stilul de interpretare cu totul inconfundabil, de mare angajament launtric.

 

[pullquote]

Mircea Eliade il omagiaza pe poetul Dan Botta, folosind cuvinte-metafore: “ … pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”…

[/pullquote]

 

CE VREAU SA ZIC ? Pun fata in fata,  alaturi si  impreuna, Biblia si scrierile marilor poeti amintiti aici.  Mareata Opera le-a fost izvor de invatatura si inspiratie,  tuturora. Dar  Biblia  ea insasi  cuprinde si multe scrieri in versuri cum sunt Psalmii, unele scrieri ale lui Solomon, cartea Iov…

Inca odata remarc credinta poetului Dan Botta, descifrata pentru noi in eseul Doi frati … imparati!:

 

“ Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.”

 

 

Constat, ca si Dan Botta, ca in poezie, cuvintele si ideile, filozofia acestora, imbraca forme de mai mare profunzime spirituala.

 

 

Dan Botta “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”

 

Sa mergem la adevaratul  izvor  spiritual!

Sa ne bazam pe  promisiunile  – certitudini care ne dau adevarata viata si fericire vesnica – Cuvantul lui Dumnezeu lasat pentru om in Carte, in TESTAMENT (Vechiul si Noul testament- Biblia).

Doamne ajuta! Doamne da-ne izbanda!

 

De la Eminescu la Grigore Vieru

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

„Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8] – modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

„Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente („Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara”, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011

 

DOI FRATI…ÎMPARATI!

On By nelursIn Art, CultureLeave a comment

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 


…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA”!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

“(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

“Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa… “

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>”.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOS–Cuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA  SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

“De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!