Tag: Dumnezeu

OM AL VREMII LUI

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Din Scripturi nu reiese ca apostolul Petru a fost la Roma.

Iar din traditia Bisericii aflam ca nici unul din cei 264 de papi, care s-au perindat la Vatican, nu a purtat numele sfântului apostol. Este deci fireasca întrebarea pe care o pun multi: chiar este papa urmasul direct al apostolului Petru si împuternicitul lui Hristos peste turma Lui?

Absolut previzibil si chiar asteptat de lume, evenimentul trecerii în vesnicii a suveranului pontif întâmplat pe 02 aprilie 2006 a avut o neasteptata nota de spectaculozitate. Parerea de rau a celor care l-au pretuit si iubit s-a împletit în mod ciudat si original cu nevoia lor de a se compara cu el, de a se raporta la el. Nu puteau face asta în nici o alta împrejurare, aceasta era unica. Prin urmare în tot timpul agoniei lui prelungite si în zilele înmormântarii prin toate mijloacele de presa sute si mii de persoane depanau amintiri reale sau închipuite, depuneau marturii, faceau aprecieri, rosteau judecati adevarate sau sublime, ori fanteziste.

 

Dornic sa înteleaga si sa-i ajute în cautarile lor pe cât mai multi muritori, omul nostru cu ochii pe fereastra „lumii crestine’’ si urechile pe canalele ei de stiri a urmarit o parte din cele zise si scrise. Mirarea mi-a fost – zice el – ca nu am întâlnit înca nici un cuvânt de sinteza rostit sau scris de un reprezentant al bisericilor protestante. Iata de ce, pentru cititorii revistei, as vrea sa prezint câteva gânduri pe care le am cu acest prilej, fara pretentia ca ele sa fie sau sa reprezinte nici macar punctul de vedere al confesiunii careia îi apartin.

Suntem egali în fata mortii, dar trebuie sa fim si demni; iar el a fost. Dintr-un barbat puternic, atletic, sanatos, s-a transformat în lungul anilor într-un batrân gârbovit, neputinta trupului fiind la el mult agravata si grabita în comparatie cu altii. Daca este adevarat ca aceasta a fost urmarea gloantelor ce le-a încasat de la atentatorul turc, atunci nu a ramas din punct de vedere crestin în nici un fel dator. Ultimii doi ani de viata au fost pentru el doar un calvar, iar dorintele-i, proiectele ce le visa erau mereu amânate, ramâneau neîmplinite. I-a socat pe cei mai multi când a refuzat sa se retraga din slujba pe care, era limpede, nu o mai putea îndeplini, dar i-a lamurit când a refuzat sa mai fie transportat la spital si sa-i mai prelungeasca medicii agonia. A respectat un crez pe care îl avea si a acceptat în liniste si pace vointa divina; a murit papa, tacut si senin.

Milos si rabdator, zice Pavel în Evrei ca trebuie sa fie un mare preot, iar el a fost. Dupa trei ani l-a vizitat în închisoare pe cel care voia sa-l ucida, si s-a rugat pentru el. Nadajduiesc sa nu-si fi pus mâinile în Numele Domnului pe un crestet criminal si pagân. Efectul unui asemenea gest necugetat ar fi macar asemanator cu a unei maladii Parkinson, de nu mai rau. Nici sovietelor proletare care l-au naimit pe turc sa-l omoare nu le-a purtat dusmanie si nici surorii lui de cruce, biserica ortodoxa rusa, supusa mai mult Kremlinului decât ascultatoare de Hristos; s-a dus în vizita de pace chiar daca au refuzat sa-l primeasca cu onorurile pe care alta data papii le storceau cu forta sabiei. Iubirea crestina sau dorinta de originalitate l-au facut sa se aplece mult spre exponentii cei mai radicali ai cu-rentelor de gândire filozofice si spre religiile pagâne.(!)

 

Este tot atât de adevarat ca pretutindeni unde a calatorit si la resedinta lui domneasca de la Vatican a primit si i-a mângaiat si pe bolnavi, sarmani si deznajduiti. Ca dovada ca nu este în slujba marilor puteri mondiale a respectat si buchisit limbile popoarelor mici, iar în româneste a rostit corect mai multe formule crestine. De altfel cunostea relativ bine cam 15 limbi omenesti si nu se bâlbaia nici în aceea a iubirii dumnezeesti. Atunci însa când s-a rugat pentru iertarea teroristilor de pe 11 septembrie, morti în pacatele lor (1 Ioan 15. 16), a facut-o în mod pacatos si într-o limba de lemn, alta decât cea comunista; dovada ca erezia si opacizarea spiritului nu îi prinde numai pe proletarii atei, ci pe toti muritorii.

Caut printre ei un om care sa înalte un zid, si sa stea în mijlocul sparturii în fata Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc; dar nu gasesc niciunul! (Ezechiel 22. 30)

 

Pâna la marginile lumii trebuie dusa vestea mântuirii, marturia despre Isus, ne cere Sfânta Scriptura, chiar în cuvintele Mântuitorului, si Ioan Paul al II-lea într-un sfert de secol de pontificat a fost cunoscut ca cel mai misionar papa din peste doua sute despre care vorbeste traditia catolica. Oricum truda si roada acestor calatorii nu le egaleaza pe ale apostolului Pavel, care nu calatorea cu nave supersonice si automobile blindate, ci cu vapoare care dadeau în naufragiu, iar slujba nu si-o facea în ovatiile si aplauzele multimii ci în temnite, batai si multe lacrimi, si chiar printre fratii mincinosi.

Am fi dorit sa aflam si care este numarul misionarilor catolici raspânditi prin lumea de acum; cum pregateste si sprijineste Vaticanul aceasta lucrare si mai ales ce roade aduce ea printre pagâni. Stim ca astazi în lume exista în jur de doua miliarde de crestini din care cel putin jumatate sunt catolici, dar nu cunoastem câti din ei figureaza doar la numaratoare, caci formalistii sunt multi de tot. Multimile l-au iubit si pentru ca a pretuit si cultivat tot ce era traditie catolica, cultul Sfintei Fecioare, pelerinajele la Fatima si Jasnagora, vedeniile miraculoase si vindecarile, semnele si minunile divine.

 

A acceptat modificari în canoanele si tiparele liturgice; fara sa promoveze femeile în slujba preotiei a permis la cele mai importante slujbe catolice ca si femeile sa citeasca pasaje din Scripturi, ori sa prezinte un mesaj crestin în versuri. Puteti compara aceasta cu înversunarea cu care unii conducatori locali din adunarile noastre nu accepta sa citeasca si rosteasca norodului decât ei însisi cuvântul de învatatura? Nu stim daca a predicat în vreo biserica protestanta, dar în pelerinaj la Mecca sigur nu a fost si nici baie ritual-purificatoare în râul Gange nu a facut.

 

Îngaduitor si întelept trebuie sa fie robul Domnului, sa nu se certe si sa îndrepte cu blândete pe potrivnici. O spun cu bucurie ca daca Biserica universala-catolica ar fi avut dintotdeauna în fruntea ei câte un om masurat si cumpatat precum Karol Voityla, alta ar fi fost astazi configuratia geografica a raspândirii religiilor pe glob. A uimit nu numai pe contemporani, dar si pe tovarasii lui de slujba prin toleranta fata de toate celelalte religii crestine si necrestine. În antiteza cu cruciadele si inchizitia a înteles sa nu siluiasca nici o constiinta, sa nu abuzeze de nici un privilegiu. În schimb a cerut sincer iertare poporului evreu pentru suferintele pe care acesta le-a îndurat dealungul secolelor din partea catolicilor, a intrat într-o moscheie si a organizat mai multe întâlniri pentru reconciliere între religii, inclusiv cu cele necrestine.(?!)

 

A retractat mai multe excomunicari catolice, dar nu si a lui Martin Luther. A iertat si „fericit, ori sfintit’’ mai multi slujitori catolici de peste veacuri si i-a înscris în calendarul lor crestin. Ar fi nedrept sa nu subliniem si faptul ca a sustinut cu tarie interdictia biblica privitoare la adulter, divort, perversiuni sexuale. Se crede ca ar fi aprobat cu bucurie unificarea cu ortodocsii, daca scaunul papal si primatul ar apartine în continuare catolicilor, ceea ce – se stie – si ortodocsii ar aproba daca ar obtine ei prerogativele conducerii bisericii rezultate dupa unificare.

În ce-i priveste pe protestanti, acestia nu au în momentul de fata doctrina privind un conducator unic, decât Isus Hristos, si ea nu are sanse sa fie impusa dinafara. S-ar putea însa ca în viitor sa fie acceptata din interior, caci pe plan local ideia de lider al adunarii, de conducator unic nu numai ca e-xista, dar se impune cu mare elan si patima.

 

A fost un om de caracter, hotarât, asa cum se cere si se cauta. Dumnezeu a zis: „cau-tati un om si voi ierta Ierusalimul’’ (Ieremia 5. 1), dar si oamenii pe partea lor cauta conducatori integri, hotarâti, luminati. Cine ar putea sa ne spuna astazi cum ar fi aratat harta imperiului comunist daca vechiul conclav ar fi ales în urma cu 26 de ani un papa sud-american vaccinat cu virusul utopiei comuniste de care înca nu s-au vindecat de tot ? Dar istoria razboaielor religioase oare ce traseu ar fi parcurs daca s-ar fi înscaunat un fanatic de care sa recunoastem nici unele din confesiunile crestine nu duc lipsa? Daca ar fi sa retinem doar acest adevar: ca a dat raspunsul istoric la întrebarea lui Stalin „Câte divizii are papa?’’ fiind factorul uman principal care a contribuit la demolarea orânduirii comuniste, si atunci tot vom recunoaste ca Dumnezeu are de lucru printre catolici, ca nici o stapânire si nici un papa nu vine de la sine, ci sunt rânduieli asezate de Dumnezeu pentru o vreme si pentru anumite lucruri bune sau rele, dar care trebuie sa se întâmple, ca fac parte din voia Lui cea tainica si buna, sfânta si desavârsita.

Înainte de a încheia cuvântu-mi plapând de omagiu si a aseza lacrima-mi saraca între miresmele primaverii am si doua întrebari: Daca primim marturisirea oamenilor, marturisirea lui  Dumnezeu este mai mare; si marturisirea lui Dumnezeu este aceasta pe care a facut-o El despre Fiul Sau. Ioan 5. 9 Cine are pe Fiul are viata ; cine n’are pe Fiul n’are viata. V 12

 

Cap al Bisericii ? Orice catolic s-ar simti ofensat daca as pune aceasta întrebare în dreptul bisericii cu peste un milliard de adepti, de aceea o pun în lumina Scripturii, care raspunde fara drept de tagada : nu-mai „Hristos este capul Bisericii’’ (Efeseni 1. 22 ; 5. 23 etc), si nici mare preot macar, Biblia nu recunoaste altul decât pe Isus Hristos (Evrei 3. 1; 4. 14 s.a)

Diferenta între Hristos, capul Bisericii si papa, capul catolicismului pare sa fie scoasa cel mai bine în evidenta de multimile adunate în jurul lor. Pe Hristos Cel Viu îl huiduiau si strigau „La moarte cu El!’’ si „Rastigneste-L, Rastigneste-L !’’ (Luca 23. 21) iar pe pontiful mort îl aplaudau si strigau „Faceti-l sfânt!’’ ( ?! ) Ce este întelepciunea si vointa omului (chiar daca este papa!) în comparatie cu sfintenia, dreptatea si judecata Domnului?

A cui marturie o primim?

Am ascultat si citit zeci si zeci de marturii despre papa Ioan Paul II, si toate au fost frumoase si în mare masura adevarate. Am putea depune si noi neoprotestantii altele tot pozitive, ar putea s-o faca si necrestinii. Dar ca si lui, ne va veni si noua rândul sa parasim lumea aceasta cu stralucirile, laudarosiile si umbrele ei. În fata Scaunului de Judecata al Mielului vom fi rasplatiti, ori pedepsiti dupa cele scrise în acele carti, unde nu a semnat nici un pa-pa, nici un preot sau pastor, si marturia fiecaruia va fi în raport cu împlinirea voii lui Dumnezeu descoperita noua prin Scripturi.

Vorbele oamenilor, slujba lor, biografia unui papa, pot sa fie, poate sa fie frumoasa, sa ne impresioneze, dar mântuirea noastra a fost urzita de Însusi Fiul lui Dumnezeu si noi primim marturia Lui si umblam dupa învatatura Lui, El este Capul Bisericii adevarate a lui Dumnezeu si El ne-a mântuit platind cu sângele Lui pretul rascumpararii noastre. A se vedea Ioan 3. 16 ; F. Ap. 4. 10-12 ; Apoc. 5. 9-10 ; 7. 9-14, etc.

În veci marire Lui ; Numai lui HRISTOS-AMIN

 

Red. „Vremea de acum”

aprilie 2005

 

***

Post Scriptum:

 

Mai mult protestanta decât catolica, Biserica anglicana a fost supusa unui sever examen de spiritualitate exact în zilele mortii papei de la Roma. Se stie ca în decursul anilor cele doua surori rivale s-au întrecut în a descuraja adulterul si a interzice divortul. Masura absolut laudabila atunci când o privim prin prisma învataturilor Scripturii. Dar si înaltele fete bisericesti au si ei slabiciuni omenesti si interese partinitoare.

Asa se face ca arhiepiscopul de Canterbury ignorând mai multe pasaje biblice, a gasit o formula de compromis pentru casatoria dubla, de fiecare parte, a printului Charles cu ducesa Camilla, încât în cele din urma a rostit o rugaciune de iertare si o formula de binecuvântare pentru noii însuratei.

Într-o vreme când printul mostenitor al Danemarcei abia a divortat iar Principatul Monaco este zguduit de urmarile desfrâului casei princiare, pentru sutele de vlastari cu sânge domnesc, prezenti acolo, nu a fost o lectie de spiritualitate ci de imoralitate.

 

În urma cu nu multa vreme într-una din adunarile în care frecventeaza unul din colaboratorii revistei s-a aprins o disputa pe tema despartirii în casatorie si a recasatoririi celor împricinati. Din aroganta sau din prudenta, si nefiind prinsi în sfera acestui interes, o parte dintre „fratii sfatosi’’ au refuzat sa contribuie la elaborarea unei doctrine pentru tema în cauza, considerând ca cea existenta, care incrimineaza divor?ul ?i nu promoveaza recasatoria, este si buna si bine cunoscuta. Exista semne ca atitudinea lor i-a suparat deadreptul pe iubitorii de compromisuri, care, cel putin de data aceea nu au facut vreo inovatie, pastrând regula anterioara. S-a facut însa în mod pacatos referire la faptul ca adunarea generala stabileste regulile, uitându-se ca normele moralei crestine nu le votam, ci le împlinim, iar daca avem esecuri, nu schimbam legile sfinte dupa starile noastre pacatoase, asa cum s-a întâmplat si la britanici : Dupa peste 35 de ani de adulter la casa regala poporul s-a scârbit si a zis cununati-i odata sa nu mai auzim de amanta printului si de curviile palatului. Iar înaltii ierarhi au amestecat lucrurile sfinte cu cele murdare ca sa împace poporul ; au rostit binecuvântarea peste cei care luasera în brate blestemul.

Avem un raspuns pentru toti cei care cauta solutii salvatoare pe calea spre pierzare: Dumnezeu a rostit binecuvântarea pe un munte si blestemele pe alt munte, tocmai pentru ca poporul sa nu le amestece. Pâna în ziua de azi binecuvântarea pentru casatorie se rosteste la altare, iar blestemul la tribunal. Fiecare se face la cererea celor interesati.

Chiar nu stiti ce se întâmpla atunci când ele se amesteca? Avem iata un exemplu, întâmplat în vazul întregii lumi, uitati-va la el si gânditi-va si la ce va urma.

 

Zaharia BONTE

Bruxelles

mai 2011

 

 

DINCOLO DE ORIZONT SE AFLA MEREU ALBASTRUL NEMARGINIRII

On By nelursIn literatureLeave a comment

Trecerea timpului nu poate fi oprita de nimic si de nimeni, oricât de mult s-ar încerca acest lucru. În lupta împotriva trecerii clipelor vietii, perseverenta nu ajuta la nimic, iar încapatânarea genereaza numai probleme. Cu toate acestea, refuzul interior persista în a ignora schimbarea ce se produce continuu în jurul tau, precum si în tine. De fapt, nu exista cale de a evada de sub tutela trecerii si devenirii. Esti constient de acest lucru?

Câta vreme esti copil, scoala îti mentine un tonus viu la nivelul mintii prin programe ambitioase de învatamânt care te tin mereu în alerta pentru a trece diferitele examene si a promova diferitele trepte de educatie. Dar într-o zi, în mod abrupt, acest proces înceteaza si esti literalmente aruncat în vâltoarea unei vieti ce nu cunoaste o regula precisa, în care criteriul valorii este înlocuit de cel al sansei sau relatiei, iar oportunitatea valoreaza mai mult decât tot ce ai acumulat prin studiu si perseverenta.

Chiar daca ai sansa de a avea un serviciu bun, tot ramâne nerezolvata împlinirea în viata de familie, fiindca oricât de mult ai cauta, este greu sa gasesti un partener de viata pe care sa îl iubesti si care sa te înteleaga. Iar daca ai întâlnit o astfel de persoana, nu ai cum sa stii daca relatia va fi sau nu de durata, fiindca realitatea cruda se manifesta printr-o schimbare continua care poate transforma peste ani un aparent paradis într-un iad nimicitor.

Dar care este sensul? De ce se întâmpla aceste lucruri? Mintea asaltata de atât de multe întrebari nu se odihneste vreodata în cautarea unui raspuns satisfacator. Dar poate fi cunoscut un astfel de raspuns? Si îndoiala pune încet dar sigur stapânire pe sufletul tau, pe mintea ta, transformându-te în cele din urma într-un sceptic convins, tot acest proces fiind doar o chestiune de timp, de durata a rabdarii pe care o ai, care oricum nu are cum sa fie decât finita, asa cum esti si tu.

Iar atunci când îndoiala se pune în miscare, ea se rostogoleste asemenea unui bulgare de zapada pe deasupra unui strat gros de zapada adunând tot mai multa putere si volum pe masura ce se deplaseaza catre partea de jos a unei vai adânci dintr-un masiv montan. În final, forta teribila a unui astfel de fenomen ajunge sa distruga tot ce îi sta în cale. Tot astfel, nemultumirea si îndoiala pe care le ai în suflet, pe care inerent le acumulezi în trecerea vremii, risca oricând sa distruga structura sensibila a afectiunii si mintii împietrind inima, distrugând orice ideal nobil si orice speranta.

Alteori, valurile schimbarii din jurul tau ajung sa depaseasca pragul a ceea ce poti suporta, iar interiorul tau se revolta într-o sfortare suprema de a opri potopul nimicitor sau de a pieri o data cu el, luptând din rasputeri sa te salvezi sau sa scapi ceea ce ai mai drag. Talazuri înalte de griji si de durere vin peste tine si nimic din ce ai învatat nu te mai ajuta, ci doar îti dai seama ca esti teribil de singur si fara putere.

Realitatea este ca dincolo de orice înaltime se afla o vale, iar dupa un urcus luminos exista o coborâre pe care nu o doresti. Fluctuatia evenimentelor vietii uneori te poate surprinde, iar alteori vine în împlinirea celor mai sumbre asteptari. Lumina nu de putine ori este înghitita de întuneric, iar ploaia urmeaza repede unui cer senin, care ai crezut ca va dura o vesnicie. Cine a trait la munte stie mai bine acest lucru, dar chiar si asa, nu poti sa fii multumit cu explicatii ce nu tin loc de rezolvarea situatiei defavorabile în care te gasesti sau care va veni.
Dar ce este timpul? Cum poti transcende desertaciunea lui? De ce natura are aceasta atitudine schimbatoare? Cum se poate trece dincolo de clipa prezenta ce nu îti aduce decât amaraciune?
„Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam în neam. Înainte ca sa se fi nascut muntii si înainte ca sa se fi facut pamântul si lumea, din vesnicie în vesnicie, Tu esti Dumnezeu! Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte.”

Însa dincolo de suportul miscator al realitatii în mijlocul careia traim se afla eternitatea Creatorului întregului univers. Din aceasta perspectiva a adâncului abisal al vesniciei toate schimbarile pe care le traiesti nu înseamna mare lucru. Daca ai putea vedea aceasta, atunci bucuria ar lua locul întristarii, fiindca pâna si suferinta nu reprezinta decât ceva trecator. Iar daca timpul rezolva prin trecerea sa totul, atunci de ce sa îti mai faci griji?

Daca nu poti cladi decât pe nisip, atunci de ce sa te mai temi atunci când lucrurile se desfac din nou în elementaritatea lor redevenind ceea ce au fost dintotdeauna si anume niste particule adunate temporar laolalta. Tristetea si bucuria, faima si ignorarea, toate acestea, precum si multe altele, sunt aspecte de o clipa ale unei realitati aflate mereu în schimbare. Nu poti opri acest proces al facerii si desfacerii. Nu ai cum sa i te opui, însa poti sa privesti dincolo de ele, fiindca deasupra lor se afla mereu Marele Autor, Maestrul care nu a gresit niciodata indiferent de opera pe care a realizat-o.

„Domnul împarateste îmbracat cu maretie; Domnul este îmbracat si încins cu putere: de aceea lumea este tare si nu se clatina. Scaunul Tau de domnie este asezat din vremuri stravechi; Tu esti din vesnicie! Râurile vuiesc, Doamne, râurile vuiesc tare, râurile se umfla cu putere. Dar mai puternic decât vuietul apelor mari si mai puternic decât vuietul valurilor naprasnice ale marii este Domnul în locurile ceresti.”

Astfel, reusesti sa înveti lectia trecerii si transformarii lucrurilor cu scopul unic si precis de a-ti dezvolta intuitia eternului, neschimbatorului, a ceea ce nu poate fi vreodata mistuit de vreme. ?i cu cât deprinzi acest lucru mai repede, cu atât este mai bine, fiindca în felul acesta cunostinta vesniciei va începe sa se formeze tot mai puternic în interiorul tau înlocuind treptat mintea cea plina de griji. Acesta este un proces de durata, uneori placut si extatic, dar cel mai adesea dureros si descurajator, pâna când ajungi sa te întâlnesti cu Marele Autor pe cararea vietii tale.

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar si gândul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la început pâna la sfârsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.”

Iar daca vei avea rabdare si nu vei ceda revoltei ce îti apare în suflet, atunci vei ajunge sa Îl cunosti pe Marele Autor si sa primesti de la el darul vesniciei în inima ta care va face ca toata curgerea vietii tale sa aiba sens prin revarsarea ei în oceanul eternitatii, fiindca în final, dincolo de orice înaltime sau vale se afla mereu si dincolo de orizont albastrul neasemuit al nemarginirii. Iar atunci gândurile pline de griji si suparari nespuse se vor topi în constiinta nemuririi ce nu poate fi distrusa vreodata, asupra careia timpul nu mai are nici un fel de putere.

„În ziua de pe urma a sarbatorii, Isus a stat în picioare si a strigat: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.”

Octavian LUPU,

Bucuresti


„POEME CU STATUI” – O CARTE PREZISA…

On By nelursIn Culture, poetryLeave a comment

Ma bucur de fiecare data când ochii unei carti vad lumina tiparului! Da! Cuvântul ne-scris e ca un copil ne-nascut!

Astazi, 4 mai 2011, un tânar cu nume Ioan-Emanuel Gruia, vine spre noi cu un asemenea dar – „Poeme cu statui”! Am citit cartea si ea s-a vrut citita… Dintre copertile ei razbat, precum de sub dalta flamânda, aschii de lumina, rob al focului nestins ma stiu, strainul mirosind a poezie, eu nu doresc sa fiu o umbra fara zile, e moarta o umbra, porturi fara zare… Întâmplator sau nu cartea cuprinde 33 de poeme!

As îndrazni sa spun, este o rastignire voita, niciodata duruta, pe crucea poeziei, când putrezea vecia în ultimul ei ceas… Asemenea pu-treziri o sa întâlniti mereu în aceasta gradina, în care gradinarul si-a aruncat semintele într-un amurg putrezit… Ecou putrezit! Da! Aceasta e spre o noua trezire!

Moartea fara Viata nu exista! Câta vreme Perfectiunea este Dumnezeu, iar omul – mai putin ca perfectul.

Se vede pe alocuri fragezimea pasilor, m-as coborî din lut în Poezie, m-as înalta din lut în poezie – îndraznesc sa-i spun autorului, ea – Poezia – întotdeauna e mai presus decât lutul…, precum sufletul, se vad uneori aripile aparent inegale, pregatite pentru zbor, se simt adieri placute venind dinpre Eminescu, Bacovia, Blaga! Exista asemanari! Si lanurile de grâu se aseamana între ele!

Emanuel Gruia însa are vocea lui, statuile din poemele sale nu dorm! Se aude limpede respiratia lor oftând filosofic! Prefer o lume veche. Filozofie si venin! Veninul atât de dulce uneori!

Exista poezie aici, o poezie, care am credinta, va purta un nume – Emanuel Gruia! Sa-i spunem, la fel de curat si fara invidie-bine ai venit, prietene, cu aceasta amfora în mâini, amfora plina de mir, în biblioteca sufletului nostru! Cuvintele acestea îti spun acum si aici – Ai grija de harul care este în tine!

 

Nicolae NICOARA-HORIA, Arad mai 2011

DE VORBA CU ACTORUL LUCIAN SPIRU IANCU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

„Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul !”

Actorul Lucian Spiru Iancu s-a nascut în data de 3 februarie 1940 la Botosani. În 1964 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti. A interpretat numeroase roluri în teatru si a jucat în peste douazeci de filme pe marele ecran si la televiziune. Debutul si l-a facut la la Teatrul „M Eminescu” din Botosani, apoi a fost actor al

Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, unde a jucat în celebrele spectacole ale regizorului Andrei Serban: „Noaptea încurcaturilor” si „Omul cel bun din Siciuan”. În martie 1985, îmbarcat pe mineralierul Uricani, unde comandantul vaporului a fost Florentin Scaletchi, au plecat, fara aprobare, catre Turcia, catre lumea libera. Au ajuns în apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinsi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anuntat paza de coasta. Pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puscarie.

Am stat de vorba o ora cu maestrul Iancu si l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blânda si placuta.

Am aflat lucruri interesante din viata unui actor ce a fost greu încercat pe drumul presarat cu flori si jar încins.

*** Adalbert GYURIS: Maestre Iancu, pentru început as dori sa va întreb de unde pasiunea pentru actorie?

Lucian Spiru IANCU: A fost în cazul meu un „dat” nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit. Tine de o trasatura anume de a deveni ceva, în cazul meu actor. M-am prezentat la examen si spre bucuria mea am reusit. Acest „dat” personal a iesit la suprafata si s-a valorificat. Sunt bucuros ca mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casa!

Adalbert GYURIS: Ati debutat la teatrul „M.Eminescu” din Botosani, credeti ca meseria de actor se poate face pe orice scena?

Lucian Spiru IANCU: Da, unul ce-si iubeste meseria nu tine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botosani a fost un public mai bun decât în multe alte orase. A fost un oras patriarhal cu multi evrei de la care ceilalti au avut de învatat. Chiar si cladirea teatrului a fost – si este superba. Exista aceasta apetenta, lumea se ducea la teatru pentru ca era singura posibilitate de a se întâlni, de distractie si de frumos. Era un public avid de teatru. Îmi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botosani. Aici am lucrat si primul meu rol mare Cyrano din „Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superba de altfel. Eram tânar, venisem câtiva de la institut si cucerisem orasul. Era o placere sa lucrez.

Adalbert GYURIS: Unde va simtiti mai bine, în fata aparatului de filmat sau pe scena?

Lucian Spiru IANCU: Pe scena ma simt mai bine. Am jucat la Botosani, Piatra-Neamt, Bucuresti si Constanta. Filmul consuma si multa energie fizica. Ca exemplu am jucat în „Pintea” care s-a filmat în Maramures. Am mers cu trenul de la Constanta la Bucuresti. Apoi cu avionul pâna la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz pâna pe Gutâi si de acolo cu o sanie trasa de cai.

Adalbert GYURIS: Care a fost ,,nebunia” plecarii din tara cu un… vapor? Lucian Spiru IANCU: N-a fost deloc o nebunie. Toate se leaga, eu care am cultul libertatii, m-am simtit întotdeauna întemnitat, ca într-o camasa de forta. Eu am facut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid si asa m-au trecut pe listele de deputati pentru Marea Adunare Nationala. Am avut chiar întâlnire cu alegatorii. S-a întâmplat într-o sala mare, afara era rece si înauntru la fel. Eu stiam ca plec peste doua zile si de aceea le-am recitat „Strofe de iarna” o poezie de Topârceanu: „Doamne, tu te tii de glume?/ Nu ne vezi mizeria?/ Pentru ce-ai lasat pe lume/ Geruri ca-n Siberia?// (…)// Asta-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/ S-a-ncalzit la lumânare/ Cu toata familia!” Cei din sala au ramas cu gura cascata. În poezie era vorba despre frigul si mizeria care de fapt o îndurau ei. Activistul de partid care era cu noi s-a îngrozit si era panicat. Ca sa schimb registrul am facut o invitatie la teatru unde noi actorii ne vom încalzi cu aplauzele lor si ei prin glumele noastre îsi vor descretii fruntile. Peste doua zile am plecat… si toata Constanta vuia de cele întâmplate. În perioada aceea cred ca mai multi trebuiau sa faca gesturi asemanatoare.

Adalbert GYURIS: Care a fost cea mai grea perioada din detentie? Lucian Spiru IANCU: Detentia pentru mine a fost ca un film, eu fiind în rolul principal la propriu, din pacate. A existat o dedublare a personalitatii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mâncare, cel de lânga mine care-si facea nevoile si faptul ca am stat într-o celula de doi metri pe trei metri,toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioada singur si apoi la Aiud cu înca cinci persoane în celula, trei paturi pe o parte si trei pe partea cealalta. Am stat sase luni legat în lanturi la picioare si mâini. Când mi s-a dat prima oara mâncarea într-un blid, am uitat ca mâinile-mi sunt legate si mi-am rasturnat mâncarea pe burta. În primele zile totul a fost asa de interesant, n-aveam timp sa sufar efectiv. Impactul informational era asa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasa. Când am intrat în holul de la Poarta Alba, ne-au dezbracat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se întâmplau multe lucruri noi, pe care nu le vazusem nici macar în filme. Au venit cu nicovala si mi-au pus lanturile la mâini si la picioare cu nituri. Când am ajuns la Aiud peste câteva luni, aveam drept la pachet si sotia mi-a trimis printre altele o pereche de ghete. Când mi-am pus ghetele în picioare, ceva s-a întâmplat… nu s-au potrivit! La început n-am stiut ce este, apoi am realizat ca încaltamintea din puscarie erau cu defecte, una mai înalta cealalta mai îngusta. Asa ca pot spune ca toata perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul: „Nu-i da, Doamne, românului câte poate sa îndure!”

Adalbert GYURIS: Dintre cei care v-au înjurat si umilit a venit cineva dupa 1989 sa-si ceara scuze pentru ce v-a facut?

Lucian Spiru IANCU: Pâna în 1985 am fost director de teatru, un actor pretuit si lumea ma iubea. În cercul meu de prieteni si uneori chiar pe scena îmi permiteam glume la adresa puterii si regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre rânduri sau întelege printre vorbe rostite si prin gesturi. Ai spus ceva si se întelegea altceva. Era o atitudine. Mi-am vazut dosarul si eram denumit obiectivul „Barbosul” sau „Actorul”. În grup, cei care am luptat împotriva comunismului si împotriva dictatorului, am fost denumiti „balene sinucigase”. Dupa detentie, imediat ce am iesit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre”! Imediat dupa 1990 „baietii” s-au regrupat, având toate mijloacele, si au început sa dea cu noroi în tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon si mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenta noastra, a celor care au fost împotriva comunismului a fost inconfortabila oriunde si poate ca mai este….

Adalbert GYURIS: Ar trebui sa se faca film despre viata dumneavoastra, în care ati putea interpreta chiar rolul dumneavoastra, ce spuneti?

Lucian Spiru IANCU: Daca s-ar face un film dupa viata mea si eu sa interpretez chiar rolul de acum mi-ar face placere însa pâna la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfactii. Dumneavoastra folositi termenul „ar trebui” iar eu spun ca „era obligatoriu” sa se faca filme si nu neaparat despre mine… Sunt nenumarate cazuri de oameni care au luptat împotriva comunismului. Sunt numeroase personalitati care ar putea sa faca subiectul unor filme extraordinar de emotionante puternice. Era obligatia celor care în mod formal au condamnat comunismul. Presedintele Basescu în fata unui parlament în „clocot” a citit declaratia de condamnare a comunismului. Au fost de fata presa straina, diplomatii acreditati la noi în tara, a fost invitat regele. Vadim Tudor si o sleahta de derbedei urlau si strigau! Era un vacarm de huiduieli împotriva acestui document asa de important. Asa ne putem da seama cine se afla printre cei care conduc tara si daca sunt acestia interesati sa faca un film împotriva comunismului si implicit împotriva celor ce sunt acum la putere. Un asemenea film ar merge la sentimente si emotii de revolta, dispret, ura si chiar de dorinta de razbunare. Toate acestea ar face efectul unui film în sustinerea unei ideei, împotriva la ceva rau care nu mai trebuie sa fie facut. Ori noi observam ca în România dupa 1989, acum dupa atâtia ani ca la televizor se proiecteaza filme de propaganda… comunista. În concluzie nu exista vointa politica de condamnare reala a comunismului, o condamnare a celor care au fost torsionari, care au fost în esalonul doi,activisti, securisti si care au pus mâna pe putere dupa revolutie. Asta-i societatea în care traim! Doamna Lucia Hossu-Longin face o treaba buna cu serialul „Memorialul durerii”. Felicitari! Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul! Sa condamne ce s-a întâmplat. Nu avem dreptul sa fim într-o pozitie echidistanta între calau si victima.

Adalbert GYURIS: Acum privind peste umar ati schimba ceva din viata dumneavoastra?

Lucian Spiru IANCU: Nu! Asta mi-a dat-o Dumnezeu, asta o duc! Mai târziu o sa ma duc la El si o sa-i spun ca mi-am facut datoria asa cum am putut eu. Daca puteam sa fac mai mult as fi facut! Însa atât s-a putut… Ma bucur ca am gustat din toate ce mi s-a oferit bune si rele, frumoase si grele. Actorul are o atitudine politica sau nu are, el trebuie sa fie un artist-cetatean. Actorul poarta tichia de nebun, el este nebunul de la curtea regelui. El are dreptul sa spuna adevarul chiar daca uneori nu este pe placul regelui însa pentru asta nu este si nu trebuie sa fie omorât.

Adalbert GYURIS: România este departe de normalitate sau nu?

Lucian Spiru IANCU: Este înca foarte departe de imaginea care ne-o facusem noi cei care am stat în puscarie despre viitorul acestei tari. Noi am crezut ca va fi mai bine, ca într-o ecuatie matematica în care rezultatul se va schimba în bine. Din pacate nu s-a întâmplat asa!

Adalbert GYURIS: Maestre Iancu multumesc pentru ca ati acceptat sa realizam acest interviu! Va doresc sanatate si înca multe realizari în domeniul artei teatrale si cinematografice.

Adalbert GYURIS, Germania

 

mai 2011

Decorat prin ordin de zi

On By nelursIn NewsLeave a comment

De când, liber, zugravesc pe lume Raiul,

Azi, ce scumpa decoratie-am primit eu:

In Biserica, i-aud la preot graiul:

“Sa va binecuvânteze Dumnezeu!”

 

De când zeama mea de varza umple gura

Unor Regi, si unor simpli nevoiasi,

Preotul mi-a binecuvântat faptura,

Sa mai fac pe lume, Rai, vreo câtiva pasi…

 

Iau si duc, muncesc si duc, din mâna-n mâna,

Si din inima, la inimi de români:

Duc din carne, si din suflet, Raiul, pâna

Unde ni l-au primenit si cei batrâni –

 

De când, liber, zugravesc pe lume Raiul,

Azi, ce scumpa decoratie-am primit eu:

In Biserica, i-aud la preot graiul:

“Sa va binecuvânteze Dumnezeu!”

 

7 mai 2011,

Jianu Liviu-Florian

 


ARTISTUL – SI…: ”INFERNUL SUNT (mereu…) CEILALTI”!

On By nelursIn CultureLeave a comment

…De la Zoil încoace  (…ba, probabil, si în pesterile de la Altamira, va fi existând vreun „pesterit” fara har si „iute la pizma”, care i-a dat cu bâta-n cap…Artistului Autentic, celui care, visator, abia trezit din somnul neguros si fara…blana pe el, zugravea cai salbatici si mamuti, pe peretii „igrasiosi” ai pesterii, uitând pâna si sa-si pazeasca spatele…), au existat, exista si vor exista indivizi lipsiti de talent, care-s nervoso-invidioso-veninosi, pe cei carora (…li se pare lor, pentru ca adevarul e altul: pe Artist nu-l mai ia nimeni în seama, demult…decât, eventual, ca sa-l aresteze, când calca dincolo de zebra, sau când huiduie Guvernul…) li se ofera prea multa atentie si…”zgâiala”, din partea…publicului („pesterit” sau…”despesterit”!). …Daca Arta, Literatura – s-ar masura în „câte suruburi pe ora face, la strung, Cutare”…macar ar exista „argumentul”, „partea fier–oasa” (vorba lui Marin Preda!), pe masa! Dar asa…fara masa si fara „parte”…: Harul (pentru ca vine de la Dumnezeu, iar nu de la… benzinarie!) nu se numara si nu se cântareste, cu cântar omenesc: doar îngerii, peste veac, vor da seama Lui Dumnezeu, despre cât de buni sau rai au devenit oamenii, citind (sau, mai probabil, …necitind!) scrierile lui Cutare…! …Poate ca, azi, sa mai fie si altceva: inversându-se scara valorilor de Duh, exista doua posibilitati: 1-ori, un neavenit, oportunist din cale-afara, enerveaza pâna la…inervare, pe cei care-i stiu…”biografia” si „geografia”-traseul prin/pe care a ajuns, din ober-chelner sau macelar-sef, prin „datul din coate” si „facutul din pleoapa”, din buzunar si din…TIR! – „mare scula cu bascula”, Orfeul din Curtea Blocului… …Ce-i drept, daca ar exista mai multa atitudine crestineasca, cel cu Har ar lasa sa cearna timpul si Duhul Lui Dumnezeu, din sufletul de oameni si din lume…si s-ar vedea, peste o mie-doua de ani, ce s-a ales, de „înfigaret” …Dar, cum omul nu traieste cu mileniul, ci (cel mult!) cu deceniul, eu zic ca asanarea (cât mai rapida si ferma!) a „spatiului de Duh”, dintr-o tara/dintr-un Neam, de „ciocoii condeiului” – trebuie sa se faca energic si fara prea multe fasoane si temenele! Din pacate, la acest capitol, criticii (nu doar în România!) sunt extrem de deficitari, ramânând datori vânduti, „publicului” cititor…! 2-…Sau, invers: neavenitul, vazând ca trece timpul si el, înca, nu i-a batut la puncte pe Shakespeare, Goethe si Eminescu, laolalta! – se burzuluieste, mai frate! Pai, cum adica! El da bani cu împrumut (sau…nu!) pe la sefii de filiale USR, da de baut „confratilor” (fie ca n-a intrat, înca, în vreo liga sau uniune, fie ca a intrat deja, dar vrea si „Premiul Cel Mai Tare Din Parcare”!) …face „galagia de cuviinta”! …Si, de obicei, daca este suficient de OBRAZNIC (iar sefii USR suficient de corupti si slabi de înger – …si SUNT! – , sau au facut prostia sa tot amâne înscrierea în PDL, precum a facut descurcareata „lichea literoasa”! – …în asa hal ajunsi, încât sa se uite, sefii cu pricina, cu teama, la orice politai, pe lânga care trec…) – respectivul „paturica” al Culturii Românesti…”manânca praznicul”! …Ar mai fi înca o varianta…a treia! Unii scriitori se mai dau si…”loviti” – sperând ca, autovictimizându-se, le va creste „cota la bursa Valorii”…si li se va da mai multa…”tâta”, decât celor discreti!!! Nicio speranta… – …dar, iarasi, mult, mult prea mult penibil! …Vorba ceea: „Mult penibil, putina Arta!”   …Dar, în privinta raspunsului la întrebarile noastre, diurne si nocturne, privind cauza…”dihoniilor profesional-artistice” , sunt si destule …”imponderabile”… Se zice (eu n-am fost de fata!) despre un scriitor român, bine cunoscut mie (vorbesc de morti, asa ca nu dau nume!) – ca, atunci când a intrat în casa unui confrate proaspat „trecut la cele vesnice” (si care, pâna atunci, tare îl mai „încurcase”, prin celebritate…”superioara”!) si a vazut, pe o masuta, fotografia raposatului (si concurentului!) întru Parnas… – ar fi rupt fotografia „concurentei”, vorbind cu imaginea (tot mai micsorata, prin îmbucatatelire…) a celui „dus la îngeri”: „Gata! De azi, EU îs primul!”

…Nu degeaba zic multi filosofi ca spita umana se trage, integral, din Cain („samânta Cain”, îi zice Eminescu!) – …iar eu adaug, de multe ori, exasperat de zarva infernala din lumea „orfeilor”, ca Scriitorul Contemporan (Artistul, în genere) are ascendenta nu în maimuta, nu în Adam Protogonos…ci pe undeva, prin Borneo…printre canibali…! Adrian Botez

Lumea nevazuta

On By nelursIn Mantuire, UncategorizedLeave a comment

 

Drept raspuns, Isus le-a zis: „Va rataciti! Pentru ca nu cunoasteti nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”  Matei, 22.29


Inertia,  si obisnuinta in care traim zi de zi,  ne fac prizonierii ideilor preconcepute pe care le-am imbratisat, constienti sau nu de acest fapt.

Am mai scris undeva “intâmplarea” cu tractorul si furnica. Intr-o zi insorita de primavara un om iubitor de natura mâna tractorul cu plugul infipt in pamânt si-l ara pregatindu-l pentru semanat. Lucrând de zor, plin de transpiratie si preocupare, tractoristul nostru, vede totusi un musuroi de furnici care au iesit si ele la muncile de primavara! Plin de mila, tractoristul, pune frâna, claxoneaza, face zgomot si mai mare ambalând motorul, insa nici vorba ca furnicile sa-l ia in seama.

Omul, iubitor al  vietuitoarelor, miscat de harnicia si truda furnicutelor, ce-si zice? Ia sa ma fac pentru câteva clipe “furnica”, sa pot comunica cu ele, sa le rog sa-mi elibereze drumul si sa-si salveze viata!

Zis si facut!  Coboara de pe tractor, preschimbat in furnica, se apropie de ele  si le prezinta pericolul in care se afla  si,  sa-si schimbe locul, sa se salveze. Dupa rezolvarea  cu bine a situatiei  ivite, tractoristul-furnica, s-a facut iaras om si si-a vazut mai departe de lucrarile agricole de primavara.

La fel, omul, nu aude glasul Dumnezeului infinit. Creatorul nostru se afla intr-o stare care noua ne scapa in a-L putea vedea, intelege si a-L  putea prezenta in toata maretia si splendoarea Sa!    Stim ca El este (si) Duh Sfânt. El se afla intr-o dimensiune cosmica in care noi nu-L putem vedea, El e dincolo de ceea ce se vede, dar e si in spatiul nostru, ascuns de perceptia noastra vizuala. Asa se face ca El a gasit necesar sa se faca pentru un timp “om” ca si noi, S-a intrupat in Isus coborând jos la noi ca sa ne poata comunica pericolul in care ne aflam si sa ne spuna cum putem sa ne salvam.

ATENTIE!
Nimeni nu poate sa-L vada pe Dumnezeu sau sa intre in Imparatia Sa fara sa se nasca din nou. Trebuie sa renasca, sa fie schimbat, sa capete deprinderi  si perceptii noi.

“Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntas al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, si I-a zis: „Învatatorule, stim ca esti un Învatator venit de la Dumnezeu; caci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, daca nu este Dumnezeu cu el.” Drept raspuns, Isus i-a zis: „Adevarat, adevarat îti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Împaratia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naste un om batrân? Poate el sa intre a doua oara în pântecele maicii sale si sa se nasca?” Isus i-a raspuns: „Adevarat, adevarat îti spun ca, daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre în Împaratia lui Dumnezeu. Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh este duh. Nu te mira ca ti-am zis: „Trebuie sa va nasteti din nou.” Vântul sufla încotro vrea si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici încotro merge. Tot asa este cu oricine este nascut din Duhul.” – Ev.Ioan, 3.

Pâna si Isus, ca om, a fost nascut  prin Duhul, din fecioara Maria. Si cei care vor “sa vada” si “sa intre” in Imparatia Lui Dumnezeu trebuie sa se nasca din nou, din Duhul.

Lucrarea  de renastere a omului e facuta de Dumnezeu,  Creatorul,  prin Duhul Sau care il recreaza ca  faptura noua,   pe orice om care are credinta (in Dumnezeu si Cuvântul Sau din Biblie) si  care traieste in ascultare de El si care are o stare de pocainta pentru faptele rele,  care-i  sunt urâte Lui  Dumnezeu si nu-L onoreaza.

Doamne, Te rugam,  pune-ne intr-o stare dupa voia Ta, sa Te putem primi si intelege si asculta!

Glorie Domnului Dumnezeu!

ALELEIA! AMIN!

 

Poeseu/ Jurnale nocturne

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

 

Ce este „starea poieion”?

 

Se dedica Tatianei Scurtu Munteanu

 

Curios ca despre Poet au scris mai frumos, mai magulitor si uneori chiar exaltat mistic, nu poetii, ci filosofii, sau eseistii, ori prozatorii. În tinerete am citit acel jurnal al lui Cesare Pavese, „ Meseria de a trai”, un jurnal acut autobiografic, al suferintelor lui dar si ale erosului reprimat de handicapul impotentei. Marturisirile sale par ale unui poet ce se rateaza în patosul jurnalistic, al prozei confesive, necrutatoare siesi, scrieri cu valoare de document psihologic implicit, de studiu psihanalitic, pare-se marcat nu atât de Gustav

Jung,cât de Freud. Anticipând astfel de definitii, reîntelegi de fapt ca Poezia este un.. fenomen al Naturii, un fenomen mereu misterios al naturiiumane, în rezonanta cu cosmosul, cu energiile invizibile, ubicue, receptate si perpetuate cumva religiosus, veneratoare ( de la Venera,Venus,Virgo, Fecioara,Eros and Erato. Da, si famenul!) si cultivate în civilizatii,…cu impulsiunea originara, oraculara, a divinatiilor si magicienilor din ilo tempore, a mantrelor antice… Iata câteva definiri ale Poetului (Poeziei) :

 

Socrate ( 469- 399) :

„ Poetul este parinte si calauzitor al nostru întru întelepciune ( inteligenta, cunoastere, n.) …ceva usor, înaripat si sacru”…

Déjà vu…Deja cazut cu totul în desuetitudine, ca si sfintii detirnati în…aprocrifism.

Unul dintr-altul, sacerdoti ai barbarilor, fizicieni si astronomi ai prezentului..Psihologi ai “ omului devenitor” , imitându-si zeul ( pluralitatea! ).

 

În volumul antologic de imediat dupa moartea romancierului român Marin Preda, din imediatul orizont contemporan noua, retin cu admiratie cele scrise de el despre Poezie- Poet, admirabil, tulburator si… mitic… (L-am cunoscut personal cu prilejul rar al editarii mele la „ Cartea Româneasca”, ( Aur heraldic si ?ara poemului meu) si stiu multe despre ceea ce arde în spatele operei lui, ceea ce de fapt determina astfel de enunturi axiomatice, în cel de mai jos, cu patosul ( patimirea) unei Fiinte istorice ( Vulcanescu) -a unei natiuni în care cunoasterea este, stigmatic- mioritic, una …oraculara- mioriticia si manoleica; (Preda credea fanatic în zodii): „ O tara care nu stie sa-si apere poetii, va fi învinsa sau va supravietui lamentabil la coada altor natiuni, fiindca poezia e sângele unui popor care curge subteran prin veacuri si-l face nepieritor…” ( Iata o admirabila samânta a crestinismului, a Sinelui ca Hristos). ( Evident, Preda nuanteaza acest „ sânge” ( seva, asadar vegetalul – caci suntem în interregn) -de substrat al ceea ce as numi „ memorie freatica”, rezerva izvorâtoare izbucuri si cascade ale existentei într-o anume paideuma( v. Leo Frobenius)- …Sunt sigur de faptul ca Preda se referea indirect – contestatar, prin enuntul repros, la cenzura activistica, politieneasca, sintezista- a politicului asupra omului- care- scrie, omului care scrie ca supreme orgoliu, dar si ca imperative al fiintei de a comunica- empatic-a omului poetic, omului ce exprima de fapt Sufletul în Stare de Libertate ( desi pare-se libertatea e oarba, ca si justitia, nu? !- , sub verbul zborului, al “profetismului”, ( cunosti ce a fost, deduci ce va fi, cyclic…) -al sacralitatii …) . Viata si moartea lui au fost „semnificative” si, vai, profetice, pentru ceea ce urma sa vina, dupa 1989… Preda a fost victima nu doar a cenzurii, cât a Starii poetice din Fiinta sa… paranoia de grup, de boema, cea ritualica, cea a “ ucenicilor” ce se gelozeau între ei spre a-l adula pe “ maestru”, pe guru…Cam tot asa, însa si mai dramatic, a fost si Nichita, ca sa nu mai vorbim de Paunescu…Am întrebat undeva: opera îsi devora creatorul” ?

In extenso, pe filiera balcanica, a “ crailor de curte veche” ( carte veche !) -ca dealtfel, majoritatea scriitorilor români…Rivalitatile de tip Karp- Eminescu, Blaga- Beniuc, Preda- Barbu…si monstri sacri, resurecti în tromba, imitatori ai modelelor ( Calinescu, Lovinescu) ..Ce exotism sinistru, funerar, ce mari bolnavi de sine, contaminând totul !

Teroarea de a îsi stii valoarea vs. Nerecunoasterea ei de catre Contemporani…

 

Despre conceptul de terror mentis…

 

 

Motto: daca exista nebuni, exista si nerai?

 

Teroarea( ca stare subterana, a subconstientului colectiv, recte a ID-ului în criza identitatii- ca oglinda neagra, stihiala,- labirinthic…) nu vine, ci revine din trecutul deja mort, este umbra inefabila a memoriei colective, este stihialul memoriei. Este istoria neconsolatilor de pierderi, înfrântilor, aratatilor si a persoanelor non-grata, a ventrilocilor, a frustratilor, a dementilor grafomaniaci, etc.- o teroare ce “ctitoreste” din

ruinele socio- schismei, mausolee cazemate, este teroarea care conspira, disimulata,

deghizându-se în cameleonismul societatilor….Spaimose a trompetelor cu surdina sau stridente – ale noilor apocalipse… Lumea e îndoctrinata, dogmatizata, manipulata dupa cum o stiu expertii tehno- cratiilor si ai Banului, dinamitarzii ideologiilor, smintitii paranoiei, genialoizii si mascaricii Puterilor ( ierarhiilor).

Enuntul dilematic al lui Andre Malraux, „ secolul XXI va fi religios, sau nu va fi

deloc”… este în coada de peste: religios nu pare a fi, asadar va fi …terorist ?

În acest mileniu îndepartat siesi, constrictiv ca perceptii ( v. rezonanta Schuman) – în deriva spre… Rosu, exaltarea mistica, delir al suprafetei Textului, nu are taria

originara, luminica, telepathosul primordialelor manthre sau divinatiilor incantatorii,sus-evocate- taumaturgice, nici nu mai contin macar psalmismul, MISIONARISMUL de tip sectarist, sau cel extremist, sau sutrismul de mai târziu, acum explozic pornografic…

Functia magica a Verbului, a legii cântate, Dainei protodacice ( „ bunica” Doinelor )…, a decazut în subordinea labrinthica a ratiunii reci, substelare, a sublunarului… Psihedelismul si curenteloe de tip undergraund, mitul- codul pesterii lui Platon ( v. Heidegger) – sunt doar accesorii cu functie de toxine care dezinhiba, însa apartin onirismului si bâlbei care, etimologic, aici, vine de la Babilon?„ enunturi- oraculare” a emanatiilor de sulf din Delfi…O, si mai ales preotesele ce se prostitueaza cersind Incubul în hlamida de mersie, cu coarne si falus satiabil! Sacerdotii barbarilor de altadata, savantii, cercetatorii de acum, sunt doar intuitivi terorizati de aceeasi dilema, a transcenderii, a neo- alchimismului si de fapt robot-ismului care-l prefigureaza pe Neo- Mensch-ul cyborgic, recuperatorul, omul electronic, modificabil .. îngrosându-si vocea ca un ventriloc clonat, prin hubloul gropii micului ecran… Si deodata, absurdul : vedem prin ochiul- spion al lui Dumnezeu, Hubble, cel putin 4oo de miliared de galaxii…

„Cenusie, scumpe prieten, e teoria întreaga iar verde –al vietii arbore auriu” ( Goethe, Faust) „Horridas nostras mentis purga tenebras” Purifica întunecimile datatoare de fiori ale mintii noastre „…si amarnic/ ne smulge inima o Putere/caci tot ceea

ce este ceresc/ cere jertfe”- Hoelderlin ( perioada “ nebuniei romantice).

 

Eugen Evu

„CHILIPIRGII” SI „FRAIERI”, ÎN CULTURA CONTEMPORANA…

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

 

…În aceste zile pacatoase, omul de cultura (nu doar din România! – …Raul, Tradarea Luminii si Vampirii S-AU GLOBALIZAT!) poate exista sub doua chipuri:

 

1-“chilipirgiul”, care sare dintr-o barca în alta, si în materie de politica, si în materie de gasti asa-zis “culturale”, si în ce priveste calcularea folosului material, adus de înscrierea ( în 60% din cazuri, prin mita grasa!) în fel si soi de “bresle”, “uniuni” si “ligi” si “conclavuri” si reviste culturale cu bani (deci, si cu orientare politico-satanica, si cu remuneratie, pentru colaboratorii “constanti” ai Adversarului…ceea ce implica, din partea “chilipirgiului”, un…”studiu comparativ” asupra foloaselor materiale si de influenta si “exploatare-desfatare” sociala); “<<CHILIPIRGIUL>> NU VA GÂNDI, <<(NE) SIMTI>> ORI FACE NIMIC, NICIODATA, ÎNAINTE DE A CALCULA” – e Legea de Existenta a oricarui “chilipirgiu”…; adica, nu va “face”, cu adevarat, ci, precum Dinescu Mircea, stimulat de… “Romanul” amic: “Fa-te, Mircea, ca lucrezi!”

 

…A se preface ca face, asta-i esenta “artei” celui categorisit de noi drept “chilipirgiu” (pentru ca amusineaza într-una, ca porcul, prin toate gunoaiele, poate pica ceva…poate “se lipeste” de ceva/cineva “sus-pus”…de un “dumnezeu de ocazie”…”de mucava”, de fapt… – care, cum altfel, nu poate fi decât…DRACUL!); totdeauna, “chilipirgiul” se dovedeste a fi cel mai eficient complice si complotist al Raului Demonic, prin Negarea Binelui (ba chiar a …existentei reale a Binelui: “Bine? Binele NU EXISTA – <<bine/bun>> e numai ce-mi cade mie, cum trebuie, la stomac si la portofel!”)… – în lumea asta pidosnica si total ilogica/absurda…;

 

2-“fraierul”, adica omul autentic de spirit/cultura, care nu cunoaste si nu vrea sa cunoasca semnificatia cuvântului “oportunism”, nici nu asteapta vreun folos material ori de influenta, din partea cuiva – si nici nu pierde vremea, cautând/pipaind/aproximând (în functie de interesele lui socio-economice, lipicioase si gretoase!) “surogate de creatie”: el EXPLODEAZA, complet dezinteresat, si…creeaza SPONTAN, “de-a binelea/de-adevaratelea”! Fie ca e vorba de conducatori “executivi” de reviste (finantate de “bosi”, care stimuleaza, fariseic, munca idealista), conducatori “executivi” care muncesc pâna la lesin, ca sa iasa o revista “cum nu s-a mai vazut”… – fie ca e vorba de colaboratori, care nu sunt altceva decât scriitori carora nu le-a surâs zeita Fortuna, sau au scapat prea multe…”oportunitati”, “cu carul”, si, deci, nu au revista, nu au tribuna de exprimare si de lansare a Revelatiei – adica, a ideilor si imaginilor inspirate divin si a roadelor lor artistice. Acestia sunt în stare sa se lase crucificati, numai sa-si vada “copiii de Duh” publicati…”nascuti”, zic ei, cu o naivitate enervanta!

 

…Câte jertfe, câte vise, câte exasperari…câte hartuiri istovite, între acesti “fraieri”! Dar, ce importanta au ele, când ideile, în sfârsit, au sansa sa-si ia zborul, dintr-un cuib…(pregatit, fortificat…”creat”, poate, chiar STRATEGIC: banuim ca exista unele REVISTE-CA-“PUBELE”, special “create”, pentru a vlagui si anestezia, prin expresie, avântul ideatic, gata sa se transforme în avânt faptuitor, autentic revolutionar-spiritual…odata „vomat” Veninul Sacru al Revelatiei-despre-Adevarul-Deranjant – … din pacate, pe scriitor începe sa nu-l mai preseze grija finalitatii demersului sau scriptic si expresiv…!) – si sa fâlfâie zelos, „inspirat”, în chip de PRINOS DE SLAVA, spre Cerurile Lui, Cel de la care le-a venit Revelatia!!!

 

…Asadar: „chilipirgiului” nu-i pasa, „nici cu spatele”, de eficienta si eventualul efect soteriologic al scrisului sau (dimpotriva, cum a si marturisit unul, acum doi ani, pe Radio România Cultural – unul, Fluerasu Petre: ca sa se „vânda” bine, el e în stare sa se prostitueze oricând, cu oricine, în orice mod si acceptând orice conditii!) : pe el nu-l intereseaza PRINOSUL, sângele varsat, forta de Duh arsa (precum lumânarea în fata Altarului!) – pentru o cauza…”ha-ha-ha”…ci, doar si numai…”paraua, nene” …”haleala, groseanu’, taticu’…!”– …adica, aspectul strict si brutal pecuniar: care revista îl plateste mai bine, cu cine sa se adune, pe cine sa pupe în dos, pentru a se înfige în „fruntea bucatelor” culturale… – …„frunte” de unde mai pica un post „gras” platit, un loc gratuit la „statiune” ori la hotelurile de patru stele (dar, cine stie, poate sa fie si de cinci…!), un „simpozionas” cu…”relevanta” (diplome „daurite”, diurne etc. etc.), un „premisor” („grascior”…si „cu staif”! – cunosc destui care fac adevarate colectii de premii!), dat de tovarasii de gasca („…o mâna spala pe alta, si amândoua, obrazul, nu?”), o bursa „babana”, în strainatatea …”cât mai straina” – si repetat…si pe timp, practic, nelimitat etc. etc.

 

… „Chilipirgiul” nu se pune rau, Doamne fereste, cu nimeni care (fie si vag potential) l-ar putea, daca nu „salta”, macar mentine (ori „da peste cap”, de la…”masa”!)…unde se afla acum, si…suge!!! „Nu te pisa contra vântului!” – e deviza lui – la care adauga, spre ogoirea pagubosilor: „Ba, asta înseamna sa stii sa te orientezi…Adevar! – ce-i adevarul asta? – ceva de halici, de dat sclipici la curve? – nu! Pai, atunci, ce nevoie avem de el? – n-avem, deci mai lasati-va de goange: scrieti si voi, ca mine, daca nu vreti sa muriti de foame ori chiar sa v-asculte telefonul… – despre <<VICTORIA PEDELISMULUI ÎN LUME>>…hai, lasa bosumflicul… – auzi, principii! – Dom’le, ma omori cu zile, atâta prostie n-am vazut, de când mama m-a facut! … – bai, fraiere, tu chiar meriti sa crapi de foame…si sa astepti, pâna la Sfântu-Asteapta, sa te bage cineva în seama!!! Ba, pâna nu-l faci TU pe bosul de-acolo, de sus, spre care-ti curg si tie balele, sa te bage în seama, dând cu gura si lingând cu limba ORICÂT-ORISICE, nu ai ce spera sa iesi la vedeala, ba, boule…! – mi-e mila de tine, dar n-am ce-ti face: ESTI PREA PROST!!!” – DA, asta e retorica “de budoar” a tuturor “reusitilor”, a tuturor “celebritatilor” din lumea asta (deci, “ne-ratatilor” – …ratatii or fi ei cu Har, cica… – dar daca-s …”fara orientare”, deci, “DEGEABA” au Har!!!… – cine li-i de vina?! …prostia lor, de “ne-chilipirgii”, cine altcineva?! )!

Când auzi de-o “celebritate” (ca-i în lumea scriitorilor, ca-i în lumea filmului… – n-are nicio importanta “locul de prostituare”… – FUGI CÂT POTI DE EA! Astea nu sunt vremi stapânite de forte generative, care sa instituie cu adevarat, sa construiasca “pe granit” – ci este VEACUL “VIRTUALITATILOR” MULTIPLE SI ÎNSELATOARE SI ADUCATOARE DE PIERZANIE A DUHULUI, nu e vremea constructiei “pe munte”, ci…doar pe “nisipul miscator si luat de orice vânt, încotro vrea el”: este veacul în care danseaza Satana Dansul Degenerarii si al Falsificarii, al “darii peste cap” a valorilor stabilite, cândva, tare de mult, de Autoritatea si Vocea Celui din Ceruri…Demiurgul Autentic, nu Jalnica si “Multvizionata” Paiata Cosmica…având “rating” astronomic, pentru ca…astronomic e si numarul prostilor, care se dau singuri si de buna-voie, cu un surâs larg, gras si tembel – PIERZANIEI-de-DUH!!!

 

…”Fraierul”…deh, ca fraierul (ce-i poti cere?!) : munceste, zi si noapte, la temperaturi interioare de furnal…pentru ca, în cele din urma, sa se trezeasca, livid, ca nimeni nu-si risca pielicica, pentru a-i publica lui expresia unor idei prea…mult prea… indigeste, pentru preaputernicii zilei : ”…oh, tu nu-ti dai seama cât pesimism induci publicului cititor, care asteapta de la tine încurajari, explozii de frumusete si de bucurie… – nu atâta fiere si atâta aer sumbru” (…pai, pen’ ce atâta „explozie de bucurie”, când populatia devine tot mai indigna, mai înjosita, prin saracire si exploatare nerusinata, a muncii ei, de niste trântori ordinari, cu titulaturi sonore, sau…doar cu munti de parale, de provenienta carora nimeni nu face imprudenta sa-i întrebe…conform „Legii lui Ohm”: „…daca esti om cu mine, sunt si eu om cu tine!”… – adica, asteapta, toata turma asta „popular-otevista” – sa fie „mintita frumos” – …pai, asta o fac toate populatiile, în toate regimurile tiranice…si, se vede treaba, nici nu va putea exista, vreodata, un regim de ne-tirani, atâta vreme cât poporul, de fapt, populatia… – îi crede, din inima, pe „stabii cu bani si fotolii” – atotputernici, „hristosi mincinosi”, dar acceptati, de plebe, ca niste zei: ei nu-s, pentru plebeu, niste muritori de rând – ci ZEII BANULUI/VITELUL DE AUR!!! – …asta arata cât de evanghelizati, întru HRISTOS-Calea-Adevarul-Viata, sunt mai toti cioflingarii de laici, care bat matanii, pe jos, prin mânastiri si biserici…si câta grija pentru evanghelizatea lor arata „Biserica de Zid”!) – sau se trezeste înjurat, întâi, ca la usa cortului, cu o aroganta ce i-ar face lamâiosi de furie, pe sefii comunisti de altadata (mici copii…), în materie de aroganta (sa se stie cine-i jupânul-patronul!) si de grosolanie…

 

…N-aveti nicio grija, aici eu nu vorbesc de „cenzura comunista”, atât de mult trâmbitata si cu…”exclusivitate de program”, ci vorbesc de vremurile Mafiei Românesti si Mundane – vremuri ale Leprelor si Javrelor si Impostorilor Români si Mundani (cu functie de „hristosi mincinosi”) CONTEMPORANI!!!)…

 

…Revenim.

 

…Si daca ar iesi, oarecum, „la vedeala”, adica s-ar rastigni „fraierul”, ABSOLUT GRATUIT si IREPETABIL, precum „starul” Dumnezeiesc – HRISTOSUL – „pentru publicul doritor de senzatii tari”, publicul „vizitator de cripta”?! O-ho-ho, el, „fraierul”, este gata de Rastignire, ca de suprema fericire…fara sa-i pese nici cât „negru sub unghie” ca, de fapt, este podidit si acoperit, complet, (chiar în ceasurile Creatiei sale divine, dedicate, integral, Cerului) – de maldarele de trântori si vampiri, pusi pe capatuiala, din „extracte” de sânge proaspat de „fraier”…! – si, chipurile, mai fac si mofturi, ca nu cumva sa se trezeasca…eventuale ”pretentii”, în bietul suflet schilodit de suferinta fara leac, al „fraierului”!!! Bietul de el…nici n-a auzit, vreodata, acest cuvânt…”pretentii”, legat de opera lui, alcatuita din Ranile lui…!

 

…De ce mai exista, deci, „fraieri”? Probabil, pentru ca (înafara de „chilipirgii” si vampiri!) Dumnezeu are nevoie si de existenta si „fraieria” lor…adica, de munca lor cinstita si, uneori, minunata, pentru suflete asemeni lor…”fraiere si curate” (…„puah!”- bombane si se strâmba, de scârba, toti „chilipirgiii”, într-un glas…). Parca Hristos zicea: „Fericiti cei saraci cu Duhul, caci a lor va fi împaratia cerurilor”…Poate ca tocmai sufletele lor de copii (cam cretinuti, în contextul acestor vremi, în care „copiii” stiu mai multe ticalosii decât maturii…sau învata, teribil de usor, de la „chilipirgii” – „chilipirgeala”, si hotia, si tradarea, si prostirea de oameni cinstiti…câti or mai fi ramas, si dintr-astia, cinstitii…”cui îi mai da mâna, azi, sa fie cinstit?” – ma întreba, zilele astea, un vecin…!) – vor salva lumea, de aceste creaturi fara constiinta, fara niciun Dumnezeu ori rost, deci TOTAL NEPRODUCTIVE, întru PRINOSUL de slava a Creatorului…din moment ce „productia/creatia” lor se numeste doar „minciuna” si „linguseala” si „ticalosie”: nu degeaba i se zice Satanei – „Marele Iluzionist”!

 

…”Fraierii” lasa sânge din sângele lor, pe oriunde trec…ÎMPROASCA LUMEA CU SÂNGE DE FOC, CA DINTR-O FÂNTÂNA ARTEZIANA, PRECUM HRISTOSUL DE PE CRUCE…acum doua mii de ani, si de-a pururi, prin Artistul Rastignit de societatea „chilipirgiilor” si iudelor si vampirilor!!!

…Dar cine cumpara sânge?! Cine da vreun sfant, macar, pe bietul sânge, curgând în valuri – SÂNGELE DE ARTIST „FRAIER” ???!!! Nu, nu-l plateste nimeni, dar toti îl sug, precum stoluri de vampiri, din patru zari veniti, ca Norii Apocalipsei…, vin, tot vin, tremurând de febra odioasa a lacomiei si nesatului…!!! …Unuia, macar, dintre „chilipirgii” si vampiri/tradatori si negustori, iude fara de sânge – nu-i pasa ca face averile lui Cresus, pe SPINAREA si pe MOARTEA (de zi cu zi si noapte de noapte!) a Artistului AUTENTIC, Ziaristului AUTENTIC, Profetului AUTENTIC…deci, a „FRAIERULUI”…!

 

…Cât a trait, n-a avut, bietul „fraier”, bani în punga, nici macar (de multe ori!), acoperis deasupra capului… – …dupa ce moare, uneori, fostul „fraier” n-are nici cruce la capatâi, Crucea ca Semn…pentru ca sa vina, eventual, un om care i-a îndragit vreun vers, sau i-a fredonat vreo frântura de melodie… – sa verse o lacrima, undeva anume…nu la groapa comuna, precum a patit-o „fraierul” de Mozart…!

 

…E pacat, totusi, ca nici macar „fraierii” nu se recunosc între ei…nu fraternizeaza, împotriva Raului Insidios, Vicleano-Parsiv… – si, din varii pricini, se sfâsie orbeste, între ei…”ideatic” – …sau mai putin…! Astfel, meritul lor „ideatic”, pretul spiritual si forta si autoritatea lor spirituala se pierd prin „gaurile podelei” (lumii si iadului…). Când cutcurigesti prea mult, indiferent de ce – îti pierzi credibilitatea si ascultatorii (care nu se pot concentra decât la tacere sau la soapta, în acest univers asurzitor de atâtea trompete, tromboane, dairele si drâmbe!). Dar, cine poate sti ziua când va rasuna, de data asta, din Cerurile Lui Dumnezeu Cel Viu si Adevarat (…nu cel cu vocea trucata, de catre Satana!), „Internationala” CRESTINA, care, dupa ce-i va evangheliza zdravan si „pe bune”, îi va strânge într-o oaste de arhangheli straluminati…”oaste” în cadrul careia îsi vor regasi identitatea de om si îsi vor regasi dumnezeirea/Lumina Dumnezeului Cerului, din plamada lor pamânteana/(de)cazuta…de creaturi umane istorice! – vor fi/redeveni, prin Revelatie: Duhurile de Foc ale Oamenilor Re-Îndumnezeiti si Vii!

 

…Pentru ca, din punctul nostru de vedere, oamenii care nu au (sau nu vor…ceea ce, efectiv, e tot aia!) ce darui, ca PRINOS DE SLAVA, Atoate-Creatorului – adica, de fapt, HOMUNCULII care au ramas la stadiul de „chilipirgii” si de „smecheri” – sunt MORTI! – pentru ca ei nu creeaza, cel mult, îi „vampirizeaza” pe cei vii…

 

…Si numai cei ce reactioneaza, nu platiti sa reactioneze, ci ca forma vehementa si total autentica, vitalista, de exprimare a spiritului lor, a personalitatii, a ideilor si dorurilor si solutiilor lor de continuitate a existentei Omului, pe Pamânt, ca fiinta Umano-Divina (râvnind, necontenit, la întoarcerea în Originarul Paradis!)– doar aceia sunt VII !!! – …si, deci, numai ei nu umplu lumea de duhoarea împuticiunii hoiturilor lor … – ambulante, din…inertie!!!

 

…Oare ce va mai ramâne, ce se va alege, din Artist, în ETERNITATEA LUI DUMNEZEU… – „chilipirgiilor” si „fraierilor”?! Noi zicem ca nu prea multe. Poate, pe ici, pe colo, câte o amintire, ratacita, despre vreo frântura de poem inspirat ori poveste frumoasa…ori vreun tablou sângerat, din adâncul inimii si culorii, de pictor, ori vreo fredonare de cântec avântat spre Cer… – dar NUMAI de-ale celor cu Har! Putin, e drept – dar, macar, POSIBIL!!!

 

…”Chilipirgiilor”, chiar daca majoritatea „fraierilor” vor avea, probabil, destin de fraieri… – voi, însa, grabiti-va si sorbiti-horpaiti-clefaiti, aici si acum, tot ce se poate…”îngurgita”. Ca de regurgitat, de mult (si de tot!) v-a regurgitat, pe voi, MEMORIA – …si aia umana, si (nu mai e nevoie s-o zicem, dar o zicem…ca sa nu ramâna nimic nelamurit!), mai ales, DECISIV/DEFINITIV si PRIMA! – cea a Lui Dumnezeu…!!! La Dumnezeu nu prea merge cu mituiala si cu pupincurismul, cu prostituarea si cu tradarile si jigodeniile voastre, de tot soiul…!

 

…N-o sa va scape de TENEBRELE UITARII VESNICE nicio gasca, nicio fituica, nicio… „evidentiere” ori „pila” politico-„gascozo”-pamânteasca…!!! Voi si numai voi sunteti REBUTURILE (extrase si aruncate/scuipate de Dumnezeu, în neantul ne-firii!), din Planul Divin-Demiurgic.

 

prof. dr. Adrian Botez

 

***

 

BUCURIE SI INVIDIE

On By nelursIn literatureLeave a comment

„Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare ca se bucura egalii nostri.” Aristotel


Viata noastra este un amestec de frumos si urât, iar noi suntem înzestrati cu calitati si defecte. Daca am putea privi sufletul nostru asa cum ne privim trupul, am putea vedea toate acestea, dar fiindca suntem privati de acest drept, obligatia noastra este de a le descoperi si a lucra pentru dezvoltarea calitatilor si diminuarea defectelor. Nu în zadar au strigat de-a lungul timpurilor filosofi si teologi : „Cunoaste-te pe tine însuti !”. Numai prin autocunoastere ne putem modela viata spre bine. Nu este un lucru usor de a te cunoaste pe tine însuti, fiindca multe sunt ascunse în sufletul nostru si multe tindem sa le ascundem, dar trebuie încercat. Unii dintre semeni se supraapreciaza, altii se subapreciaza. Trebuie sa stim cum suntem în realitate, sa cautam cântarul din sufletul nostru, sa vedem ce avem de pus în balanta si pe baza unor reale capacitati sau defecte, sa putem a ne schimba, a adopta în final un comportament placut noua, placut celor din jurul nostru, placut lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un mod mai profund al întelegerii, poate duce la ascensiunea sufletului, aici, pe pamânt. Mi-au placut afirmatiile unui Sfânt într-una din cartile sale: „Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai întâi revolutie în tine însuti; si te vei încredin­ta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai întâi razboi împotriva ta însuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfârsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.”
A vedea ceva frumos si a dori sa distrugi doar pentru ca nu poti obtine acel frumos, nu e o atitudine pe care s-o putem accepta. Sa vezi ca celalalt are si este mai presus de tine, sa abandonezi lupta cu tine însuti, sa nu vrei sa-ti cunosti calitatile si sa te bucuri de ele, sa nu le fructifici, si sa începi a-ti transforma frustrarile în invidie, nu este o solutie rezonabila. Esti „mic” de statura, de exemplu, si nu te împaci cu ideea ca nu mai poti creste. În loc sa te opresti la admiratie pentru cel înalt, parca îti vine sa-i retezi capul ! Uiti ca de multe ori „esentele tari se tin în sticlute mici”, îti neglijezi calitatile, uitând ca Dumnezeu a dat talanti fiecarui om, important fiind sa le constientizezi, sa le poti dezvolta si sa nu le „îngropi”.
Daca stam si ne gândim bine, invidia începe cu dorinta de a avea ceea ce de fapt nu poti sa ai, nu poti sa fii sau sa devii. Nu vrei sa vezi ca ai alte calitati (însusiri) si nici sa accepti ca ai defecte pe care trebuie sa le corijezi pentru a te înalta; o teama, o nesiguranta apare în sufletul tau, ca nu vei reusi sa atingi acel ideal, nu sti sa alegi drumul, te încapatânezi, te înciudezi, te înveninezi si încerci sa-l distrugi pe cel pe care începusesi, poate, prin a-l admira; demolezi singur sau îi antrenezi si pe altii în actiunea distrugatoare; alteori din lasitate transferi cu abilitate actiunea altora, dupa ce i-ai înveninat, si „ scoti castanele din foc cu mâna altuia”, cum s-ar zice. Biserica noastra exemplifica viata Sfântului Stefan, întâiul mucenic al Domnului Iisus, invidiat de farisei pentru întelepciunea sa si harul vorbirii, condamnat la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre). Invidiat a fost si Iisus Hristos, dat pe mana lui Pilat si în final rastignit pe cruce. Asa procedeaza si astazi multi si arunca cu „pietre” în semeni, pietre fiind si vorbele urâte sau strigatele disonante, bârfa, clevetirea, defaimarea, dispretul, privirea dusmanoasa, lovirea fizica.
Invidia este o boala de care sufera multi, dar ca orice boala, nefiind genetica, ea poate fi lecuita. Este o problema de mentalitate, de stilul în care vrei sa-ti traiesti viata în urma autocunoasterii, a educatiei pe care ti-ai format-o sau ai primit-o, a experientei pe care ai dobândit-o. Nu poti trai toata viata ghidându-te dupa proverbul: „Sa moara capra vecinului !” Oamenilor din jurul tau le poti expune frustrarile; se poate gasi o solutie pentru a te debarasa de acea frustrare, înainte de a ajunge la invidie.
Amintesc noua viziune asupra alegerii conducatorilor: Sunt exclusi cei duri, egoisti, invidiosi si acceptati oamenii generosi, energici care stiu sa-si modereze energia, fapt care s-ar datora educatiei, oameni cu comportament modest, nobil, oameni care sa asculte ideile celorlalti si împreuna cu ei sa ia decizii. Stim foarte bine ce s-a ales cu omenirea atunci când a fost condusa de oameni orgoliosi, invidiosi care si-au impus punctul de vedere prin forta. Astazi se vorbeste despre o calitate necesara conducatorilor, cea a Inteligentei emotionale, adica a întelegerii si gestionarii propriile emotii, a întelegerii celor din jur, a crearii de relatii armonioase la toate nivelele, a putea face fata stresului si frustrarii, a fi flexibil si adaptabil la schimbare. Aceasta competenta emotionala se spune ca este mai importanta decât abilitatile tehnice sau intelectuale. Cum s-o numim altfel decât stapânire de sine, putere de reflectie, dorinta de armonie si bucurie?
În data de 29 aprilie a avut loc un eveniment deosebit, plin de stralucire, nunta Printului William cu fata din popor Catherine Middleton, o nunta de poveste, cu printi, printese, regi, regine, cavalerie si haine de parada stralucitoare. Acest eveniment a facut din Londra centrul atentiei lumii întregi. Am urmarit cu sufletul la gura întregul eveniment. Mesaje de sustinere si de felicitare au fost adresate cuplului princiar din momentul anuntarii acestei casatorii, dovezi ale iubirii, admiratiei, respectului din partea poporului. Uralele si aplauzele care au însotit traseul cuplului au fost de asemenea dovezi ale bucuriei. Cerul a fost limpede, albastru, soarele a luminat hainele divers colorate ale invitatiilor, binecuvântând parca acest eveniment, oamenii au fost senini, rabdatori, iar sarutul mirelui si al miresei în balconul reginei a fost un gest spontan de iubire, facut cu modestie, eleganta, un simbol al unirii, daruit unul altuia dar si lumii întregi. Iar în momentul în care Printul i-a pus inelul în deget, cred ca fiecare dintre ei au purtat în gând visul de dragoste, dorind ca el sa nu se stinga niciodata, fiindca acest vis este esenta vietii de familie, fara de care viata nu ar avea nici un farmec. Si a luat-o de mâna si parca-i citeam gândurile frumoase: „Te voi duce în lumea mea, vom calatori în lumina soarelui si-i vom adauga noi raze; te voi duce acolo unde nu ai mai fost, unde nici nu ai visat sa ajungi vreodata si îti voi spune cuvinte pe care nu le-ai mai auzit; te voi învata sa mergi alaturi de mine, sa fim amândoi la bine si la rau…” Dumnezeu sa le calauzeasca pasii si sa ramâna vesnic la fel de îndragostiti! Sunt convinsa ca multi tineri care au vazut acel sarut, vor încerca sa-l imite! Multor tineri, în acele momente, li s-a transmis acest vis frumos al casatoriei! Totul a fost înaltator ! Nespus de frumos ! Regina Elisabeta a II-a a avut parte de aceste binemeritate momente de bucurie la onorabila sa vârsta.
Imediat au aparut diverse articole si comentarii, unele elogioase, altele în care oamenii, uneori sub anonimat si-au exprimat invidia. Ei nu au înteles ca doar din punct de vedere spiritual suntem toti egali, ca toti meritam iubire si toti trebuie sa învatam sa o daruim si sa o primim fara conditii; ca trebuie sa acceptam în sufletele noastre aceasta stare materiala diferentiata; ca putem crea egalitatea pornind de la gândul ca eu si celalalt suntem la fel de importanti si demni, fiecare cu pozitia si rostul sau în aceasta viata. Deosebirea nu trebuie sa alimenteze neîntelegerea, ci sa sustina pacea si toleranta. „Talantii” nu ne sunt distribuiti în mod egal.. Dumnezeu ne explica ratiunea împartirii acestor daruri : „Eu împart virtutile atât de diferit încât nu dau totul fiecaruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau mai ales iubirea, altuia dreptatea, altuia smerenia, altuia credinta vie. (…)  Si asa am dat multe daruri si haruri de virtute, spirituale si vremelnice, într-o diversitate atât de mare încât nu am împartasit totul nici unei persoane, pentru ca voi sa fiti obligati astfel la caritate unii fata de altii. (…) Am voit ca oamenii sa aiba nevoie unii de altii si sa fie slujitorii mei în împartirea harurilor si darurilor primite de la mine”. Daca nu ar fi asa, ar mai avea viata farmecul diversitatii? Sa ne bucuram deci pentru tineretea lor celor casatoriti, pentru frumusetea lor, pentru buna organizare si transmitere a evenimentului, pentru evlavia lor în fata Altarului Bisericii, sa dorim o viata fericita cuplului princiar si sa speram în acea fericire!
Închei spunând ca invidia este un pacat de care trebuie sa ne pazim, sa nu-i deschidem usa, stiind ca raul îsi cauta cu siretenie usi de intrare. Biblia ne vorbeste despre cele sapte Pacate de Moarte: Mândria, invidia, iubirea de arginti, desfrânarea, lacomia pântecului, trândavia si mânia: „Invidia este prietenul Satanei ; invidiosul se hraneste cu nefericirea aproapelui sau.”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

LIRICA PASCALA 2011

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

– Prezentata de George ROCA –


Georgeta Resteman
ÎN DIMINETI DE PASTE

Covor de papadii si flori de Paste
Liniste-astern în suflete pustii
În dor de bine viata-n noi renaste
Singuratati ascunse-n nopti târzii.

Sperante împletim, cununi de vise
Lumina Sfânta-n zi de sarbatoare
Credinta, dragoste si porti deschise
Ne daruieste în suspin de floare.

Privesc cum firul ierbii unduieste
În adieri sublime de iubire
Pamântul reavan, marul ce-nfloreste
Sub cer albastru muguri de-mplinire.

Suntem plamada vie din lumina
Purtam comori nepretuite-n noi
Lut din iubire-avem la radacina
Sperantele din suflet curg suvoi.

Ne înaltam credinta-n gând senin
Sobor de floare-n dimineti de Paste
Ne însoteste-n drumul vietii lin
Tot ce-i frumos si bun în noi renaste.
Titina Nica Tene
DE PASTE

De Paste soarele e altfel,
are o altfel de lumina,
mama cu tata parca-s tineri
si parca nu mai sânt batrâna.

Ma vad copil pe Dealul Mare
dintr-un satuc îndepartat,
purtând rochita înflorata,
din sat de parca n-am plecat.

Ma joc cu fratii mei pe Beica,
râul ce curge-nvolburat,
ne salutam cu voie buna
zicând „Hristos a Inviat”!

Ce fericita eram, Doamne,
si ce departe sânt acum!
Am mers asa de mult prin viata
ajuns-am capatul de drum?

Privesc la pomul înflorit
pe care cânta o pasarica
nepoata vine lânga mine
“Hristos a Inviat”, Bunica!

 

Valeriu Cercel
POEZIE DE PASTI

Când Pastile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri si dus agale,
Copil ma regasesc în satul meu
La casa barâneasca de pe vale;

Simt si acum, pe prispa, dimineata,
Cernându-si fluturasii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingasie fata
Ciresii alintându-se în floare,

Si-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi „ziua buna”,
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotnita batrâna;

Se anunta o mare sarbatoare,
Iar martora era si Luna plina:
Va coborî din morti, spre Înaltare,
Isus, a lui Maria, cu lumina!

Ca începea asa o primeneala,
Miresmele de flori de liliac,
Si lutul proaspat, iz de varuiala,
Se vânturau prin usa din cerdac,

Ne usuram si trupul de povara
Si sufletul cumva de-am suduit,
(Scapam si eu atuncea de ocara,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici ca ne rodea burtica,
Ne mai spurcam si noi, deh, la mâncare,
Ca popa nu stia, zicea bunica,

Dar totul se facea cu rânduial?
Si toate le-asezau la locul lor,
Stiau batrânii bine, fara scoala,
Cum sa-L primim pe-al lumii Salvator…

……………………………………

În miez de noapte, satu-n asteptare,
Biserica-ntr-o hora o strângea,
Lumini se aratau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paste si lumina,
Bunica ne dadea miel din cuptor,
Iar ouale-asteptau pe masa plina
Sfintite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe lunca ne-ntâlneam
Gatit în straie noi cum altul nu-i,
Caci noi copii-atunci ne înnoiam
Când Se nastea si la-nvierea Lui,

Si câta bucurie, ‘ntregul sat,
Oua ciocnind cu mare si cu mic,
“Cristos a înviat ! Adevarat !”
Pe pajistea cusuta-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeasi lunca mândra ca o ie
Mi-a dat ca sa le sorb licoarea lor
Doi ochi de vis cu nume de Marie

As vrea sa vin din nou în satul meu
În zi de Pasti, în zi de sarbatoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare

E Paste iar si Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mari, de al meu sat,
O lacrima de dor mi se prelinge

Simt o speranta-n suflet cum izvoare
Din flacaara-I ce arde, tumultoasa,
La ziua si satucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasa.

 

 

Adrian Munteanu
DAC-AS SUI PE TRUDA UNEI PLEOAPE
(la Psalmul 139)

Dac-as sui pe truda unei pleoape
Ce se framânta-n strigat de-aurora,
Când umbre-n zori lumina o implora,
Te-as regasi arzând în cer etape.

Dac-as fura dintr-un amurg o ora
Si i-as deschide clipei mii de trape
Ca dincolo spre moarte sa îsi scape
Nelinistea arcasi rotiti în hora,

Tot as simti ca esti, iar de as zice
Ca nopti de-acum pe veci ma vor robi,
Ca-mi vor înfrânge carnea mii de bice

Tot n-as fi trist stiind ca vei sadi
Graunte-n trup ca-ncet sa se ridice
Din întuneric un crâmpei de zi.

 

 

Al Florin Tene
A ÎNVIAT IISUS

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

Am un surplus de idei si de har
Si la picioarele Tale le-am pus
În numele vesniciei ca dar,
Când din morti înviaza Iisus.

Doamne ,as vrea sa recunosti
Din multi pe mine cel ce-a dus
Crucea în fruntea atâtor osti
Când din morti înviaza Iisus.

Erai, Doamne, Mielul sacrificat
Pe Cruce, spre Golgota, în apus,
Mântuieste lumea de acest pacat,
Când din morti înviaza Iisus.

Privesc în ochii Tai si-mi caut iertarea,
Pentru ateii cazuti în pacat, Iisus
E „vina” ce lumineaza cararea
Învierii sperantei noastre Sus.

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

 

 

Pascu Balaci
HRISTOS A INVIAT!

Când inceput-a sa se lumineze
În cea dintâia zi a saptamânii,
În taina ea si-a parasit stapânii-
Mormântul lui Iisus sa cerceteze

Maria din Magdala sa cuteze
Cu-a ei surate, scuturând tâtânii,
Sa afle sfântul trup, floarea tarânii
Si-apoi cu lacrimi sa-l imbalsameze.

– Ce cautati pe-aici? – apare un inger.
Femeile s-au infricat de-ndata:
– Pe Iisus dupa care si azi sânger!
A spus Maria, foarte tulburata.
– Nu e aici, a înviat; e în cer:
S-a dus sa-L întâlneasca pe-al Sau Tata!

 

Al Florin Tene
HRISTOS A INVIAT!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

Cânta padurea-n mierle, prin copaci,
Înseninând cerul spre apus
De parca au înflorit ogoarele de maci,
Când înviaza-n suflete Iisus.

Cânta iarba în mieii de prin lunci
O aud cum creste si prin sat,
Când din Tainele Porunci
Hristos a Înviat!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

 

Nicolae Nicoara-Horia
HRISTOS A INVIAT!

Hristos a înviat! Iisus exista,
Cu „Pace voua” o sa vina iar,
Sa nu fie crestin cu fata trista,
Nici cel fara de Pasti în calendar.

Hristos a Înviat! Lumina oarba,
Spun unii rataciti pe la rascruce –
Cei însetati de Adevar sa-i soarba
Din apa vie izvorând în cruce.

Frate-al meu de-aici, de oareunde,
Primeste-mi, dar, salutul cel mai sfânt-
Hristos a Înviat! De crezi, raspunde-
E „buna ziua” mea de pe pamânt…

 

Nicolae Nicoara-Horia
LUATI LUMINA!

Luati lumina si va bucurati!
E semnul ca în lume nu-i târziu –
Hristos a Înviat! Hristos e viu!
În cel care nu crede sa nu dati

Cu pietre si cu vorbe cât ocara,
Pentru el e prea devreme-acum,
E Ziua si petrecerea-i pe drum
Pâna când o sa-l cuprinda seara…

Luati lumina, cea primita-n dar,
Din Mormântul Lui fara de moarte
Si dati-o, întreita, mai departe-
Hristos a Înviat! Si nu-n zadar!
———————-
PASTI, 2011

Primeste, Doamne

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Primeste, Doamne, zeama mea de varza,

Atata cat mi-a mai ramas, in Rai,

Si-mparte-o la saraci, sa nu se piarza

O-nghititura, cand Iti cer, si n-ai …

 

De numai varza am de dat, imparte

Cu chibzuinta, dintr-a ei licoare,

Si celui prost, si celui plin de carte –

Pe amandoi, la fel, la fel, ii doare…

 

Poate ajunge varza-mi la vreo nunta

De frati calici, sau tine, doar, de sete

La mese-mparatesti, si cat incanta

Si regi, si servi, cu sare, pe-ndelete!…

 

Primeste, Doamne, zeama mea de varza

Si inmulteste-o, ca pe vin, sa tina

O vesnicie, si sa nu se piarza

Un dram, macar, cand Iti cersim lumina!…

27 aprilie 2011
Jianu Liviu-Florian

Teza, antiteza si sinteza în poezia cu iz preputian

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Desi nu suntem niste fani declarati ai internetului, totusi trebuie sa-i recunoastem utilitatea. Cu un calculator în fata, cât am bate din palme, tastam ceva si aflam… Uneori chiar si ce nu ne trebuie. Pe de alta parte, în ziua de astazi, niciunde si nicicând nu am putea fi atât de repede, ca text, imagine si sunet, pentru oricine, oriunde pe fata pâmântului. În consecinta, din câte se pare, Internetul, este cea mai rapida modalitate de a ne face cunoscuti, ce-i drept, uneori oameni în lume, alteori, un fel de râs al ei. Ultima varianta, categoric, nu tine de tehnologie, ci de propria noastra structura, (în care colcaie, de cele mai multe ori, tuicile îngurgitate, iar din ele, evident, nebunia si nesimtirea ce iese pe obraz si în frunte, ca paduchele, tocmai când ne este lumea mai draga). Cu alte cuvinte, a fi de râsul lumii tine de gramul de minte, dupa caz, lipsa, sau, în plus, minte ce-si are radacinile în structura genetica, de cele mai multe ori, contextual, alterata la bodega din colt, singurul loc unde ne luceste genialitatea. Spunem si subliniem aceasta chestiune, fie si numai pentru a nu-l mai amesteca pe Dumnezeu în orice fel de lipsa, sau a-L face vinovat pentru toate tâmpeniile noastre.

Revenind la internet si avantajele lui, îl marturisim si noi, citând astazi, 25 04 2011, adresa:

pe ,,Ion de la gara”. Da, Ion de la gara, despre care se stie „sigur” (conform aceleiasi surse), ca scria (si, probabil, înca mai scrie) poezii. Pâna aici, totul ladabil. Regretam însa faptul ca, în aleasa noastra democratie, nu s-a pastrat obiceiul vremurilor trecute, vremuri în care culturnicii neamului promovau, cu îndârjire, în pagini cu renume, când poetul taran, când taranul poet. Pentru a nu da liber interpretarilor jegoase, va avertizam ca nu despre el, Taranul român, este vorba în expresia de mai sus. În fata lui, noi, cei care punem pe hârtie rândurile, stam în pozitia de drepti si-i prezentam onorul.

Odata cu aceasta precizare, ne exprimam iarasi regretul pentru faptul ca aceeasi culturnici nu au militat pentru permanetizarea Cântarii României, manifestare („culturala”, nu gluma!), demna de cel putin un Nobel, daca nu mai multe, având în vedere generoasa adunatura de creatori. Cântarea României, ce vremuri! Unii se pare însa ca au uitat-o, altii, nu! Generatia mai tânara nici macar nu-i stie gustul! Din acest motiv, pentru toti, va propunem un exercitiu, desigur, la nivel mental. În consecinta, imaginati-va o actuala finala a Cântarii României pe marele stadion (la vremurile de atunci, 23August), unde, la tribuna oficiala, musai, ,,conducatorul iubit”, guvernul, iar pe gazon, în fata lor, creatorul recitând:

,,Cât despre sex (sexul lui Ion de la gara), ce sa mai vorbim?!/ Si-l arata el domnisoarelor/Dar numai asa ca sa le sperie cu marimea lui colosala/Nu-i trecea prin cap sa si-l puna în versuri/ Si, probabil, nici în practica/Ion de la gara a fost poet adevarat…/ (…) Nu e asa, doamnelor si domnisoarelor, care i-ati vazut sexul din greseala si v-ati speriat/Vai de mine e cât o pisica!/…” „Ptiu! Om bâtrân, si o asa narozie, mai rar!… Muica, sfârsitul lumii!…– a zis si baba Floarea, tragând cu urechea si coada ochiului la adresa

deschisa de nepotul sau, copil ce repeta, în soapta, versurile (de mai sus), versuri pe care urmeaza sa le recite, pe scena, la serbarea acestui sfârsit de an.

Mda! Reflectam asupra „versurilor”, presupuselor aplauze de la tribuna, asupra reverentei creatorului si, mai conservatori din fire, ne facem cruce, apoi scuipam. Scuipam si în sân, nu de alta, dar la vemuri noi, tot ei, cu re-creatii noi!

Fara a fi istorici sau critici literari în domeniu, totusi, fie si numai din motivul de a ne baga singuri în vorba (nu de alta, dar nu ne mai rabda gura!), ne dam si noi cu parerea si întrebam:

1. cam pe unde ar fi versurile, apoi ideea în însiruirea de cuvinte: „Melcul e un tanc mai mic cu doua mitraliere/tancul e un melc mai mare/mult mai periculos/Si unul si altul înainteaza spre o viata mai buna/…” poemul ,,Melcul si alte idei” – aceeasi adresa

– Zilele scriitorilor români 13-16 decembrie 2010. Lasând la o parte faptul ca înaintarea tancului spre o viata mai buna poate fi interpretata, asa cum e spusa aici, si ca o incitare la violenta (incitare pe care noi, „cei saraci cu duhul”, o detestam), recomandam creatorului, pentru început, cel putin, teoria cunoasterii la Platon, locul în care lumea ideilor este si lumea formelor pure, lume din care, zice-se ca am veni spre întrupare si din care am învata, prin reamintire (anamnesis, în graca veche).

2. în ce masura notiunile de „Fiinta”, „Lucru” chiar si cea de „Infinit” îi sunt clare „versificatorului” în rândurile: „Am tot încercat sa perfectionez frunza/Sa storc marea din bobul de nisip/Sa fac din fiinta mea o zburatoare cu chip (…) /Degeaba vrei sa perfectionezi lucrurile si chiar pe tine/…” (poemul ,,La infinit” –

Despre „Fiinta”, oricum ai da-o, fie stiintific, fie metafizic, fie filosofic, în general (chiar si în abordarea materialist-dialectica), greu de vorbit! În istoria gândirii omenirii, doar doi întelepti s-au încumetat sa rosteasca, nu întâmplator, cuvântul si sa spuna câte ceva despre el. Primul, Parmenide nascut la Elea, la începutul secolului V î.Hr.:

,,Vreau sa-ti vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevarul:/Unul, ca este Fiinta si nici va putea sa nu fie;/Asta e drumul crezarii (si lui îi urmeaz-adevarul);/Celalalt – ca nu e Fiinta, ca trebuie nici sa nu fie./Calea aceasta (ti-o spun) cercetata nu poate sa fie,/Caci Nefiinta nu poti s-o cunosti (sa încerci e zadarnic)/Nici sa vorbesti despre ea.”

(Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de St. Bezdechi în Introducerea sa la Parmenide, editia 1943, p. 9)

Într-o reformulare a noastra, celebra fraza a gânditorului eleat ar suna astfel: Fiinta este si nu poate sa nu fie!. Nu vom aduce argumente pro sau contra ei, a aexpresiei, si nici a lui Parmenide, nici din logica, conform careia negarea negatiei ar fi însusi adevarul, nici din alt domeniu, însa nimeni nu ne opreste sa atribuim expresiei atât profunzimea, cât si universalitatea kantiana picurata de autor, de Kant, în Imperativul absolut.

Al doilea mare gânditor care a cutezat sa redeschida, dupa aproape 2000 de ani, problema ,,Fiintei”, cu tendinte chiar de conceptualizare (în ontologic) a fot Martin Heidegger (nascut 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden – decedat 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau). Martin Heidegger, în celebra lucrare ,,Sein und Zeit” ,,Fiinta si timp”, 1927! Ce sa facem, vrem sau nu, neamtul, tot neamt!

Dar pentru ca, indirect, cu câteva rânduri mai sus, am pomenit numele lui Kant, reamintim tuturor (mai mult sau mai putin destepti, mai mult sau mai putin instruiti), ca ,,Lucrul’’ din perspectiva kantiana (si nu numai a sa, aproape toata filosofia continentala moderna pune sub semnul întrebarii cuvântul ,,lucru’’), are si o alta conotatie total diferita de utilizarea lui întâmplatoare de catre un fistecine, ca la începutul alfabetizarii.

Cât despre ,,Infinit’’, dupa stiinta noastra, oricum initiata si în ale matematicii, omenirea, pâna în prezent, înca nu i-a gasit subtilitatea nici în micro si nici în macro-cosmos. Din acest motiv, dar si pentru a nu fi ridicoli sau taxati drept babe ce îsi dau cu parerea despre orice pe marginea santului, ne abtinem.

Ca sa mai destindem putin atmosfera, într-un anume fel, parca prea didactica, trebuie sa recunoastem, sincer, frumusetea expresiei ,,…Sa storc marea din bobul de nisip”, expresie care însa ne-a amintit de un comentariu pe blog, comentariu aparut la publicarea pamfletului Cinzeaca ,,Omul de cultura” si noua ordine universala:

,,Domnilor, stau aci, aproape de casuta asta in care a fost conceputa ani de zile revista „X”. Mi-a fost dat sa vad oameni de cultura si ,,oameni de cultura”. Astia, ultimii, mi-au oferit ani de zile un spectacol gratis. (…) Pai, cum altfel, câta vreme daca cineva i-ar baga la un teasc si i-ar stoarce, s-ar inunda Valea Vlaicii cu alcool 100%.”. Asta apropo de stors!

Nu putem încheia cu parerile noastre înainte de a mai cita poemul ,,Adam si Eva”, poem aflat la aceeasi adresa http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

,,Nu credeam ca batalia dintre creationisti si evolutionisti va ajunge intacta pâna la noi/ (…) Sunt un evulutionist/Ma trag din doua maimute/Adam si Eva”

Asta da „poezie”! Numai ca, Doamne, iarta-ne, Adam si Eva (fara gram de misticism!), sunt personaje biblice! Sunt Dumnezeul întruchipat, pus în capul mesei (ca sa-l amintim pe Tutea), sunt Dumnezeul barbat si femeie ce vine sa explice nu evolutia omenirii, ci sensul ei. …Si nu numai atât! Greu însa de înteles! Si mai ales greu, de catre cei care, ani si ani au servit cu pocalul doar dialectica marxist-leninista la bodegile totalitarismului de tip comunist.

Ce sa mai spunem? Dupa atâta poezie, ne simtim si noi o idee mai instruiti, si, de ce nu, o alta, mai nobili. Ca doar asta e menirea artei si a poeziei cu iz preputian, în special! De aici, din desteptaciune si noblete, parca vad întreg poporul român pus la patru ace, cu papion si frac, oricând si oriunde zâmbind! De! Bine ar fi! Cum însa staruie în noi Toma Necredinciosul, solicitam, din nou, public, Parlamentului României, reintroducerea aricolului 400, cel care interzicea, pe vremuri, înainte de `89, consumul de alcool mai devreme de orele 10 si în timpul programului. La început, (pentru a nu fi acuzati de masuri radicale si antisociale), macar în institutiile de cultura, unde vrei, nu vrei, productia de falusuri, dupa cum se vede, pe toate gardurile! În caz contrar, averizam Ministerul Sanatatii, chiar si Guvernul României sa mareasca numarul de paturi în spitalele de profil.

Nicolae Balasa–

Craiova, 25 04 2011