Tag: Dorul

ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

On By nelursIn NewsLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Manuela BURGHELEA – Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)

 


ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

 

 

Nu este prima data când ti se pune aceasta întrebare – cum este tara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Draghicescu, ba poate si ceva Ovidiu, te-au câstigat si ti-au format convingeri sau, alteori, ti-au provocat dezaprobari profunde. Dar niciodata nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu tara ta, si iata ca ramâi geniu pustiu în fata foii goale.

 

Dupa amar de vreme de chibzuinta si lectura, îti vine în minte ca România ta este o cutie neagra. Nu ca asa i-ar fi sufletul, negru si gaunos, si nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngramadit în ea toate pacatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagra a unui avion, în care s-ar gasi informatia esentiala ce te-ar ajuta sa întelegi cum de a razbit atâta vreme prin furtuni tara ta. Cert este ca înca nu ai cheia si, poate, nici n-o vei avea vreodata. Poate esti prea tânar, poate nu ti-ai luat ragazul sa o privesti în fata sau poate ca, pâna acum, ai încercat sa crezi ca îti este indiferenta.

Mai mult, sa-ti definesti tara înseamna sa o limitezi, sa o închizi în niste tipare, pe care ea le refuza si peste care sare ca o caprioara, râzând de nesocotinta ta. Nu încerca s-o întelegi; România nu poate fi înteleasa, ea trebuie doar simtita si traita, asa, ca o poezie. Nu este loc sa te complici sa îi cauti o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu si atât de putin predispus la problematizare. Ia totul cu seninatate si vezi în tot ce te înconjoara simple aparitii ale firii; sa faci altfel ar fi curata blasfemie.

Când spui ca îti este imposibil sa îti limitezi tara, te gândesti, cumva, ca România este în tine, oricât de în afara granitelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaura de sarpe, îti mai cauti adapost în bârlog, cu ursul, dar sa nu crezi ca sentimentul acela românesc al fiintei nu vadetecum!

Nu stii altii cum sunt – (ba poate ca stii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îti duci zilele aici de când cei doi batrâni buni înca mai umblau prin lume… Ar fi trebuit ca pâna acum sa românesti la fel cu toti ai tai, dar unii sunt mai români decât altii si, acum sincer, n-ai putea spune ca toti românii românesc în acelasi chip. Tu, de exemplu, moldovenesti în tihna, fiindca te-ai nascut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepti sa-ti spuna nimeni ca tinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la ses si care se împartaseste de o neasemuita frumusete, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fara îndoiala, mioritic pâna-n maduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritica este ampla, ea înglobeaza fatalismul existentei, resemnarea, împacarea, fiind sintetizata de expresii precum? „lasa ca merge asa”, „se putea si mai rau”, „înca e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tau stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latente decât din realizari. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenta; el nu traieste plenitudinea în istorie, a carei framântare o considera irosire si pierdere oarba de energii. Aceleiasi fibre românesti îi datorezi dragostea de pitoresc, simtul masurii si al întregului, simtul nuantei si al discretiei, cumpaneala gândului si un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuantat, aproape inefabil, calator sub zodii dulci-amare, refacând în tine o infinita pendulare între ursita si har divin. Nu te lasi coplesit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sortii, pentru ca stii ca poate sa îti fie si potrivnica.

Situati pe un pamânt de cumpana, românii au stat aninati de munti si au demonstrat o extraordinara forta de rezistenta la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideratia este agravata extrem de Cioran, care afirma ca România este geografie, nu este istorie, ca mai mult a îndurat istoria, decât a facut-o. Totusi, tu nu poti sa te dezici de unele rabufniri ale trecutului si, în apostazia ta, sa te consideri curat ca un ghiocel, pentru ca stii ca, din dulapul tau de acasa, te-ar privi mustrator scheletele stramosilor. Tu porti în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul si ale Pestilor Buzati, pe care, pentru posteritate, ar fi bine sa nu le renegi.

Câteodata, constati si tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul ca poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, sasilor si secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor fata de cele câteva milenii de dainuire româneasca, aproape ca nu era mentionat si nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei natiuni care l-au nesocotit – unguri, sasi, secui -, asa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea pâna si a turcilor, care l-au stapânit, jefuit si abatut de la viata în veac, sau cum se va ruga, deopotriva, pentru mântuirea slavilor, care au amenintat sa-l înghita, cu valul lor urias. Poporul român a rabdat toate acestea în istorie, ca o simpla maicuta de mânastire, si a ramas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave si cu constiinta de romani.

– Cu bucurie, spuneai, îti gândesti tara.

– Cu bucurie, pentru ca ce alta zabava poate fi mai de folos românului si mai cumplita razbunare decât iertarea dusmanilor?…?!

– Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!

Alteori, te uiti la voi, cât sunteti de mici, si simti enorm si vezi monstruos, si mai ca-ti vine sa-l întelegi pe Caragiale, de ce va uraste. Alta data, citesti, ca si Cioran, în formula costiniana „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’ (preferata de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor’’), formula fatalismului national si, într-un glas cu cronicarul moldovean, îti deplângi tara-ti înlacrimata si pe bietii locuitori. Îti dai seama ca poporul tau este bun facator de planuri, admirator de straini si suspinator dupa caractere, dispretuitor al urmarilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea conditii, ar fi de mirare sa-i ajunga cuiva o viata de om sa înteleaga de ce esti multumit, de ce nu te revolti si de ce nu darâmi România aceasta din temelii, ca pe ruinele ei sa recladesti una nou-nouta. Tu chiar te încapatânezi sa simti pentru aceasta tara si pentru biocenoza ei, dincolo de un interes stiintific bine justificat, tandrete, chiar duiosie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm si în contraritm pe lama de microscop.

 

Filozofând si poetizând, observi în tara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoastere a spiritului românesc. Matricea pamântului de aici este indefinit ondulata, ti-ar spune Blaga, si ea te determina sa te consumi într-o simpatie masiva fata de alternanta ritmica deal-vale, în solidaritate cu orizontul tau spatial.

România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul caruia se învârte universul tau si la care raportezi orice alt spatiu, iar pentru tine oamenii se împart în români si în non-români. Ia, însa, aminte, sa nu-i vorbesti unui non-român despre aceasta, ca nu te-ar întelege, si pastreza-ti convingerea, chiar daca s-ar putea ca desteptii sa încerce sa-ti contracareze acest adevar cu argumente care se topesc la prima raza de luna. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceata si cât este amar în conditia de român.

 

Tu ai constiinta ca memoria colectiva uita ce ai scris, dar retine tâlcul. Înca mai cauti neodihnit cuvântul sa exprime România ta si îl gasesti, dupa o furtuna feroce în creier? oh! oh! oh! si vai! vai! vai! di tara. Si trec anii cu roata si tu vezi, prin spuma marii si prin fum, matca neamului si plaiul verde cel neadormit, si nu mai este dulce afara si nici în bârlog, pentru ca cineva a uitat cutia deschisa si te-a razbit dorul…

 

Manuela BURGHELEA

Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

30 mai 2011

 

Cotropit de lumina…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Ma simt cotropit de lumina,
Libertate e numele meu,
Aceasta robie divina
As vrea sa dureze mereu!

Gandul miroase a Cer,
Cine il miruie-acum?
Doamne, atat iti mai cer,
Vindeca-i Dorul postum,

Cearta-i din lacrima vantul,
Ispita sa se duca-n pustie,
Lasa-mi din toate cuvantul
Pana la capat sa-mi fie…

Tacerea sa-si  arda pe cruce
Intunericul daca-i de vina,
Oriunde iubirea ma duce
Ma simt cotropit de lumina…

Nicolae Nicoara Horia

POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”

On By nelursIn literatureLeave a comment

„REFUGIUL DORINTEI”, de Mirela CADAR
La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie  senzualista, estompand aluviunile ratiunii pana la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…insusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie  de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, in ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci cand discursul e proaspat-declarativ, dar  chiar si… „in reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se castiga, facil,  „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumanare pe divan/Miros de tamaie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptand clipa/Lumina ochilor/Implinirea” (cf. Dorinta) si: „Neimplinit /se ascunde/In orizontul indepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pana si in visare.
O caligrafie a sufletului, pe hartia luminoasa, uneori sufland, ca in niste foale „bine temperate”, in panzele calatoriei, pana la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau in nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut in umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o intamplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua,  de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se inghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decat decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/In orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se ingrijoreze. Isi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de camp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pana si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au invatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam in noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pana si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scantei/Corzile viorii sunt in flacari/Ultima serenada/Din seara sfanta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sangele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfarsit ?/Sau un nou inceput?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Intr-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pana la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine intalneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna in negru…” (cf. Doamna in negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta”  – …cum altfel, intr-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si in care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Intre “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta intre titlu si…”expresia verbala”…ca si in Odiseea, Remember…ca si in multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze in surdina, discretie si  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumanare s-a stins/in aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Indemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa in decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, in „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios:  „A tacut!/Dar ei au inteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, intre barele trapezului, voit-ravnit cosmic: „In fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farama de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pana la urlet…de la colt la galaxie…! –  …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… –  al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, in ritm, mai curand cu colindul, decat cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decat cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara palpaie/Incet, incet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, in genere, una de larga, irepresibila respiratie… –  de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii in „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul inca nedesavarsit: „Intaiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atata maiestrie/In prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Intrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal invechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Intrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, in pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! In definitiv, orice om isi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!

prof. dr. Adrian Botez

Condorul din trenul caprioarelor

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Nu stiu de ce, dar trenurile mi-au intors calea spre mine, fara a face vreo halta in prezent spre viitor. Cateodata avem nevoie de o reintoarcere a privirii spre ieri, sa avem puterea sa albim intunericul voit sau nu, si sa ne scuturam de visele urate. Deunazi, in acelasi tren de… buenas tardes, traseul pe care-l caut atunci cand ma simt infrigurat de raceala dintre noi, doi tineri si-au facut simtita prezenta, cu cel mai sincer si curat bun simt, cerandu-ne scuze pentru deranjul facut.
Ce deranj, era o incantare, o dumnezeire de-o clipa, in care muzica incalzea inimile putinilor calatori din acel tren de ocol, trenul caprioarelor, cum avea sa-i zica un prieten atunci cand m-a luat de mana si mi-a zis ca pe aici am ce vedea. Uite ca am si ce… trai! Sunetul muzicii scos de cutia de pe culoarul vagonului acompania docil vocea celor doi tineri ce pareau coborati dintr-o fresca brancoveneasca, iar melodia plutea peste capetele noastre ca o dulce mangaiere de alean si dor, poate dorul de tinerete cand ma simteam un condor deasupra unei mari involburate, viata! Condorul lor se inalta acolo de unde plecam in drumul timpului. In fata mea, in cel mai frumos grai moldovenesc, doua femei isi povesteau ziua de lucru, aruncand din cand in cand, auzul spre mijlocul vagonului de unde se inaltase condorul.
„Cantecul tineretii mele”, gandii eu cu glas tare, timp in care cele doua femei  uitasera subiectul discutiei si devenira partase la ceea ce simteam eu.
De fapt, in fiecare dintre noi exista un condor care se inalta alb spre cer, cand mai sus, cand mai jos, si cauta din ochi o insulita in care sa-si spele visele, sperantele si deznadejdile. Suntem condorii unei lumi incercuite de intolerante, nepasare, aroganta, mojicie si lipsa de bun simt, niste condori care zboara drept spre nemarginire, cateodata… spre nicaieri!
Muzica se derula in mintea mea, punctand statiile in care ma simteam sus, dar si cele de cadere. Ultimele m-au determinat sa intorc privirea spre fereastra si sa devin o salcie plangatoare, un arin langa o apa secata, sau poate un condor obosit de atata prefacatorie. Noroc cu ochelarii care devenisera un scut intre „apa ochilor” si aerul din jur si nu lasau sa se vada gandurile inmugurite sub tample. Zburam cu melodia celor doi acolo unde nu mai putea atinge nimeni, zburam cu mine spre mine, ca-ntr-un bob de paine rumenita la jarul din cuptorul copilariei, falfaiam din bratele, cand mai vanjoase, cand mai obosite, apoi ma asezam sa respir pe o frunza de salcam inflorit in luna mai. Se spune ca muzica este darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru alinarea sufletului, doar sa ai urechile acordate la sensibilitatea clipei calcate cu piciorul si rasfirata de nisipul clepsidrei intoarse regulat de Creator.
Am plecat de acasa condor si am obosit inainte de a vedea geana de pamant a SPERANTEI. Micimea sufletului celui in care ai avut puterea sa-l inviti in viata ta te indoaie de mijloc, iti taie respiratia si nu-ti ramane decat sa-ti mesteci cuvintele.
Ramai fara vin in cana, fara alean la rana, fara sange-n vine, fara azi si maine, fara trecutul de ieri, cu amintirile poveri, ramai pe dinauntru gol, cu lacrimile rostogol, ucizi in tine copilul balai si scalzi pamantul cu ochii lui mari, te-mpaci cu gandul c-ai imbatranit si lasi pamantul la intinerit, te-nchizi in tine cum o  face scoica si-ti plangi pe infundate si laptele, si doica!
Condorul din tren si-a luat zborul spre alte inaltimi de unde poate vedea suferinta de jos, albita de dorul copilariei.
Picioarele imi amortisera de atata colindat prin mine insumi, incat uitai sa cobor, pluteam in continuare pe aripa unei aduceri aminte, a unei realitati abstracte de mine si ma simteam copil batran al neputintei de a intelege… neintelesul!
Se spune ca, atunci cand ramanem singuri, este bine sa ne luam tovaras gandul cel bun, la cele mai frumoase amintiri ale noastre, sa facem abstractie de rautatile din jur si sa ne facem plapuma din geana zorilor de pe vremea cand zburam nestingheriti in ale lumii, fara nici un pas. Cand vom invata de la pasari zborul lin peste toate apele involburate ale unui segment de viata si sa ne asezam pe piept platose ,vom vedea ca pasul inainte va fi mai sigur. Niciodata nu am vrut de la viata saltul, nu am vrut sa depasesc anumite bariere, dar am cerut, cel putin, pasul inainte, oricat de mic ar fi fost acesta. Cateodata l-am avut, de multe ori, nu, dar m-am multumit cu mine insumi si nu am incercat sa fiu altul. Cand vrei sa fii pe placul tuturor, sfarsesti in a nu fi nici pe al tau, asta daca esti prea sever cu tine.
Viata unui om este aidoma un zbor de condor care scruteaza pamantul pentru a-si anina privirea, pentru a-si odihni oscioarele, sau pentru a sta de vorba cu el insusi, deasupra celorlalti, in singuratatea lasata de Dumnezeu doar celor care au curajul sa si-o asume. Poate de aceea,ori de cate ori imi intra in simturi viersul melodiei arhicunoscute, ma incearca sentimentul inaltului, singuratatii si , de ce nu, al optimismului inca nevindecat dupa atatia ani de  pribegie. Culoarea sa alba, sau poate asa ne place sa-l vedem, se regaseste in puritatea gandurilor ce ne mai populeaza mintea, inaltul, este visul la care aspiram, dar cand vine vorba despre melodie, ea este cand lina, ca o asteptare resemnanta a vremurilor viitoare, cand tragica, asa cum sunt momentele cand nu ne mai  regasim pe noi insine. Cand vrei sa stai de vorba cu altcineva decat cu cei din jur, condorul este un bun tovaras de discutie, el te inalta, el te aduce cu picioarele pe pamant, fara sa-ti ceara nimic in schimb, poate doar un pic de sinceritate, un pic de curaj si, de ce nu, un pic de poezie.
Poate cineva sa afirme ca nu s-a simtit deasupra realitatii, atunci cand a trecut prin momente grele? Poate cineva sa nu recunoasca faptul ca, atunci cand ne pierdem increderea in oameni, privim in sus a ruga, iar ochii se reazama in zborul condorului singuratic? Acesta ni se pare altfel decat in vremuri obisnuite, dorul de libertatea de a sta pe pamantul reavan al lui aprilie de dinaintea Pastelui, dorul de a chiui si a injura in limba alor tai, doul de a-ti strange la piept copiii ramasi dincolo de zare, dorul de a zbura prin ganduri ca printr-un lan de paine, plangand un azi la gandul lui miine, sunt asezate pe linia franta in zare de zborul condorului. Cum calul alb, in vis, este frumusetea si statornicia, zborul condorului ramane stacheta intre ceea ce visezi si ceea ce poti.

Marin Trasca

Iubito, daca n-as fi fost inconstient…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Iubito, daca n-as fi fost inconstient,
Nu te-as fi luat de mana intr-o zi,
Ca sa te mint frumos ca te-as iubi
De m-ai minti cu mult mai mult talent –
 
Marturisesc, minciuna mea avu
Picioare scurte – tu, picioare lungi –
Doi mincinosi raman din noi, acu,
In plus, raman fidelul ce-l alungi –
 
Iubito, stiu ca m-ai iubit prea mult, candva –
Si eu, demult, te-am adorat, prea tare –
A fost, asa, o pura intamplare –
Tu n-o repeti – eu o voi repeta –
 
Caci e frumos sa fii inconstient –
Sa –mi fii asa, o portie de mancare –
Sau un cuvant ce il acorzi, cu mare
Bunavointa, unui neglijent –
 
Iubito, iti marturisesc cu teama
Ca te iubesc – cumva, nedefinit –
Ca pe-un pahar de vin pastrat in crama,
Sa-l bem, si separati, cum ne-am trezit…
 
 Si vreau sa-ti spun ca piesa ce se joaca
Desi n-am scris-o eu, cumva regret
Ca nu ti-am fost doar vesnicul ascet
Ce ti-a facut copii, cu dorul, parca,
 
 
De a-ti atinge mainile, discret…
 

Jianu Liviu-Florian

POEZII DE VASILE FILIP – Iasi, Romania

On By nelursIn poetryLeave a comment

Privirea blanda, calda mangaierea,
Imi sunt mai pretioase dintre toate

Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.
Am insotit cuvantul cu tacerea,
M-am cercetat cu mainile curate.

Cuvantul e mai dulce decat mierea,
Albinele sunt victime-narmate;
Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.

Cu truda grea mi-am adunat averea,
Strangand belsugul risipit prin sate
Alaturi cu speranta si durerea.
Doar ele inca nu mi-au fost furate.

Nu m-a vrajit niciodata puterea …
M-aseman tot mai mult cu un butuc,
Pe care, iata, nu mai poti sa-l misti

A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.
Spre-acele vremuri daca ma mai duc,
Ma-ntorc cu ochii umeziti si tristi. 

Ma vad si-acuma cum dadeam buluc
Peste boierii cocotati prin bristi;
A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.

Ma culc adese sub batranul nuc,
Le-nvart pe toate cum ar fi moristi.
E tot mai greu stravechiul meu surtuc,
Ma misc mai anevoie prin restristi.

A fost un timp cand ma credeam haiduc …

Ca pe-o apa in uluce
Gandurile imi aduc

Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.
De-ar fi dorul sa m-apuce,
Eu nu vreau sa-l mai apuc.

De-ar fi mandra-n deal la cruce,
Eu nu vreau sa ma usuc;
Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.

Vant de seara imi aduce
Proaspat mirosul de nuc,
O ispita ma seduce
Sa-mi fac mas in cuib de cuc.

Duce – m-as si nu m-as duce …

Curand

Dintre toate relele, am ales-o pe cea mai buna:
Ma las rastignit pentru ce n-am facut,
Chiar si pentru clarul de luna
Sub care candva, mai demult, m-am nascut.

Sunt fericit daca pot sa plang si sa sufar
Cand mi se imputa lumina din soare
Sau albul risipit in floarea de nufar.
Toate acestea, pentru ce oare?

Poate se vrea stapanire pe sufletul meu
Si pe creier. Si aceasta se poate.
Ori poate de vina nu-i nimeni, ci eu,
Caci prea le primesc si le-ngadui pe toate.

Curand se vor sfarsi toate aceste.
Insingurat, in adancul meu ma voi duce,
Ma voi rasadi intr-o foarte trista poveste
Si ma voi rastigni pe veci pe propria-mi cruce.

DORUL NUMIT EMINESCU

On By nelursIn poetryLeave a comment

EMINESCU

Eminescu,
Imensa cascada
Ce loveste-n cadenta pe stanci.
Cu picurii-n harpe divine,
Cu zorii noptile-nfrangi.
Eminescu,
Lucreafar de raze
Ce-ntinde un brat pan’ la noi.
Cu versul de-o dalba chemare
Traiesti in mileniul trei.
Eminescu,
Esti raul ce curge
Prin stihul regesc ce l-ai scris.
Iubi-te-vom vesnic,
Romane!
Poete,
Ramai neinvins.

DORUL NUMIT EMINESCU

Definitia dorului e greu s-o rostesti.
E sufletul tandru de primavara,
Ce-adie mereu spre nemurire privind
Si versuri si slova si cantecul nostru.
Spus intr-un singur cuvant: Eminescu.
Privirea de geniu ce simte cerescul fior,
Cu inima-n strunele unui etern semizeu.
E candida dorinta de a urca spre inaltimi
Pe scara iubirii de oameni si Dumnezeu.
Dorul de poet e o mare de cer si de vise
Ce coboara si urca-n eternul Empireu.
E scutul impotriva durerii imense,
De-a trai in mileniul trei,
Cu versul ce-ncanta fiinta umana…
Si-l inalta pe stanca iubirii sub tei.
Acolo unde vibreaza sufletul nostru
Si a-nvatat definitia dorului romanesc,
Spus cu imensa tandrete: Mihai Eminescu.

CRIZA DE EMINESCU

Unde esti Eminescu sa vezi,
Istoria toata pe tine te striga.
Sa vii cu seara aceea pe deal
Sa vezi turmele cum lipsesc de pe lunca.
Sa canti tu dorinta de libertate
Prin noi fiecare ce doru-ti purtam.
De tine e azi e o mare nevoie,
Sa spui despre epigonii ce azi ii avem.
Sa lasi lacrimile pe-o braz sa se scurga
In palma timpului nost’ efemer.
Si fiecare slova din cantu-ti regesc
Sa ne-ndemne mereu inspre ruga.
Sa spui ca dragostea invinge mereu
Ea ti-a fost si tie izbanda…
Atunci cand cararea-i lipsita de flori,
Cand nu-i impartasita in lume iubirea.
De-acolo de sus de pe bolta privesti…
Cum oamenii seara se-aduca,
Sa asculte ale tale povesti
Scrise prin vesuri ce azi mai rasuna.
Unde esti Eminescu sa vezi…
Ca e tarziu uneori prin lume…
Sa aduni ziaristii scriitorii, poetii…
Sa le spui ca nemurirea
E insasi puterea dreptatii.

MAT

Nu-i nici un fum in cafeneaua aceasta.
Nu-i nici Eminesacu sa-mi incante prezenta.
E totul aranjat,
Ca atunci cand plecat in noapte,
Mi-ai lasat liberatea detarta,
De a fi fara tine aproape.
Nici Parisul nu ma mai cheama.
Sa ma plimb slobod prin suflet de dama.
Chiar imparatul e azi in genunchi.
S-a facut mat, chiat atunci la-nceput.

——————————————————
Marina GLODICI
Baia Mare
15 ianuarie 2011

Ce este dorul?

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distantei si trebuintei de ea. Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite.
Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta. in dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp, in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste.
Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea. Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau.
Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite. Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii, in dor te descoperi fara sa te realizezi. in el, astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.
Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei. in dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita. Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta ca sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase.
In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul.
Pr. Dumitru Staniloae

Cu ce sunt de vina…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Doamne, cu ce sunt de vina ca sunt,
Cu ce sunt de vina, eu, toleratul,
Cine-a locuit in  Dorul meu pe pamant
Mai dinainte de cand mi-a fost datul?!

De m-a nascut mai la sud Maica mea,
Unde-a fost Nordul, cine imi spune?
Are loc fiecare in Ziua sa stea
Pana cand soarele Vietii apune!

Cu ce sunt de vina, spre unde sa plec?
Galcevile noastre sunt tot mai pagane,
Mai lasa-mi o vreme Aici sa-mi petrec,
In lacrima sfanta a Limbii Romane!

Nicolae Nicoara-Horia