Ideea, Omul se trage din maimuță, contestată de “surate”

darwin

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis : Atenţiune ! Sunt foarte afectată !
Tot circulă o vorbă , deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă !
Şi , zău , savantul Darwin , tot neamul ni-l jigneşte
Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte ! Continue reading “Ideea, Omul se trage din maimuță, contestată de “surate””

Karl Marx, un demon in istorie

Karl Marx, geniu si demon

 

Irina Manea, sub titlul generic Karl Marx, geniu si demon, in Revista online historia.ro, ni-l reprezinta pe celebrul filozof german al secolului XIX!

Nu-i cunosc varsta scriitoarei de care vorbim, dar, folosind in documnetare  materiale importante  care-i sustin ideile, folosindu-le, ne mira faptul ca nu a inteles ceea ce e esential si ne parvine ca “rezultat” al tezelor marxiste.

Nu vom  analiza in intregime  textul amintit, fiind doar un pretext si  baza a discutiei, fara sa cautam sa aducem intr-un fel sau altul atingere personalitatii autoarei Irina Manea, dimpotriva.

De ce? Pentru ca eseul e bine incondeiat, desi nu prea reiese clar opinia domniei sale sau n-am reusit s-o identific.

[pullquote]

Drept raspuns, Isus le-a zis: „Va rataciti! Pentru ca nu cunoasteti nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”

Evanghelia lui Matei, 22.29

[/pullquote]

Oricine cu bun simt poate  vedea unde a dus omenirea teoria materialista despre lume si viata, a lui  Marx, cu tezele sale care nu-L pun in centrul creatiei pe Dumnezeu. Le-a folosit ambele societati, atat comunismul, cat si capitalismul. Si, dupa cum vedem, amandoua au falimentat. E drept, mai sunt pe picioare (proptele) unele tari, ca China sau SUA, de care vom afla cat de curand ca s-au prabusit si ele!

De ce? Pentru ca urmeaza teze ale “evolutiei” care te duc un timp si, mai repede sau mai tarziu, ajungi la capatul drumului, in  fata prapastiei si a deznadejdii,  fara solutii!

Sa ne referim totusi la cateva pasaje:

Pentru Marx însa subiectul istoriei sunt oamenii, nu realitatea divina care pentru el este un misticism. Realitatea concreta trebuie sa primeze si pornind de aici trebuie sa se elaboreze o filosofie a existentei umane care recunoaste radacina omului în om. Departe de idealismul Hegelian , pentru Marx, adeptul pragmatismului, omul îsi demonstreaza puterea si realitatea în convietuirea cu altii. Existenta sociala determina constiinta umana si nu invers. Societatea nu înseamna în primul rand constiinta colectiva, ci munca colectiva, omul fiind mai înainte de toate un animal economic care îsi dezvolta gândirea pe baza fortelor de productie si relatiilor economice. Exista desigur si o suprastructura ideologica ce cuprinde ideile, statul, familia, morala, religia, dar legile istoriei nu sunt aici, ci în baza economica, o baza în care functioneaza dialectica relatiilor prin conflictul dintre clasele sociale. Se întrevede aici si marea înrâurire a darwinismului: omul este un animal, lupta pentru supravietuire, supravietuieste cel mai adaptabil, progresul se realizeaza doar pe calea conflictului.

Teoria lui Marx nu ramâne doar în stadiul de teorie, pentru ca Marx aspira sa schimbe lumea. El observa ca omul s-a îndepartat de sine, s-a alienat, dar motiveaza devalorizarea sa doar prin prisma economica: omul este separat de produsul muncii sale, care devine marfa în capitalism si îl face pe om dependent de sistem.

Si acum iau doar aceste idei si fac acele sublinieri:

….Pentru Marx însa subiectul istoriei sunt oamenii, nu realitatea divina care pentru el este un misticism. (… ) Se întrevede aici si marea înrâurire a darwinismului: omul este un animal, lupta pentru supravietuire, supravietuieste cel mai adaptabil, progresul se realizeaza doar pe calea conflictului. (…) Teoria lui Marx nu ramâne doar în stadiul de teorie, pentru ca Marx aspira sa schimbe lumea. El observa ca omul s-a îndepartat de sine, s-a alienat, dar motiveaza devalorizarea sa doar prin prisma economica: omul este separat de produsul muncii sale, care devine marfa în capitalism si îl face pe om dependent de sistem.”

Deci pentru Marx realitatea divina e misticism!

Marx a fost coplesit de darwinism!

Marx aspira sa schimbe lumea!

De fapt de ce sa ne miram, ca, fara sa dorim, am extras  esentiaul  tezelor marxiste, binecunoscute:

a) ateu-materialist;

b) darwinist-evolutionist, se trage din maimuta;

c) dorinta expresa de a schimba lumea.

Apoi, totusi, se pare ca distinsa autoare doreste sa nu ne lasa fara nimic, si ne da unle mici concluzii (sublinierile ne apartin):

Marx a vrut sa-l elibereze pe om de conditia sa, dorind fericirea pentru cei multi, asemenea unui Prometeu. Viziunea sa revolutionara a dorit nu sa schimbe o stare sociala sau un regim , ci politica însasi, sa schimbe temeliile lumii din care trebuie sa dispara religia, statul, clasele, omul depinzând doar de el însusi si de legile sociale pe care le va constientiza. Paradoxal, partidele si statele socialiste care se revendica de la doctrina marxista au produs un stat omnipotent care a urmarit totala absorbtie a societatii civile. Dupa cum îl descrie si Orwell, este sistemul capabil sa transforme oamenii în roboti lipsiti de doza minimala de constiinta. Este Marx autorul moral al experimentului înfiorator numit comunism? În aceeasi masura în care Nietzsche este vinovat de genocidul nazist. (…) Prin faptul ca sistemul sau a fost izvor de argumentare si credinta oarba pentru dictatori. Cu toate acestea, Marx a ramas un om al ideii. A cautat un adevar în onestitate intelectuala, dupa cum opineaza Karl Popper, iar ca savant a fost un economist remarcabil. În universitatile occidentale este vazut ca unul dintre marii cugetatori ai lumii, textele sale fiind recunoscute ca parte din mostenirea noastra culturala. Poate chiar si-a dorit fericirea semenilor, doar ca utopia sa, numita de Popper romantism, nu a reusit decât sa transforme raiul visat într-un iad materializat. Dar materializat nu de Marx.

Vedeti dumneavoastra ca dupa ce l-a numit pe Marx, in titlu, “geniu”, fara sa comentam, admitem ca posibil faptul in sine, insa foloseste sintagma “geniu si demon”, ceea ce nu demonstreaza prin argumentatia prin care ea insasi ne da raspunsul la intrebare (e demon?), bazandu-se pe ideile lui Karl Popper , citindu-le, le percep ca fara nici o greutate si valoare comunicativa. Si, pentru ca neclaritatea sa fie fara dubii isi incheie pasajul asa: “Poate chiar si-a dorit fericirea semenilor, doar ca utopia sa, numita de Popper romantism, nu a reusit decât sa transforme raiul visat într-un iad materializat. Dar materializat nu de Marx.

De fapt articolul de care vorbim incepe cu aceasta scurta disertatie:

Astazi este greu sa te pronunti în privinta lui Marx fara sa cazi în capcana de a-l considera autorul moral al crimelor comunismului. Marx a polarizat admiratia si furia tuturor, fiind în acelasi timp eliberatorul celor asupriti si profetul mincinos.

Ca unul care am trait si am cunoscut bine societatea comunista, am tras concluzia care se impune, aceea ca Marx are tezele bazate pe o doctrina nesanatoasa, egoista, materialista-darwinista; nu-si extrage seva din invatatura divina a lui Dumnezeu; lumea nu e creatia lui Dumnezeu;

Insa, orice om cu bun simt isi da seama de contrariul afirmatiilor expuse de Karl Marx, mai ales ca au fost indelung experimentate!

Sa trecem acum si la alte idei care incep sa  lamureasca problema mai bine, citind din cartea MARX si SATAN, de Richard Wurmbrand:

Marx scrie:

 Pentru o reala fericire a maselor, este necesara nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresata maselor de a nu-si mai face iluzii cu privire la conditiile lor este o chemare la abandonarea conditiei care necesita iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei vai a plângerii a carei aureola este religia.” 1

 Se spune ca Marx s-ar fi pronuntat împotriva religiei din pricina ca aceasta ar impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura solutie viabila pentru problemele acestei lumi.

Cine a fost Marx? La începutul tineretii sale, Karl Marx îsi facuse o profesiune de credinta din a fi si a trai ca un crestin.

Prima sa lucrare se numeste “Unirea credinciosului cu Hristos“.

În aceasta carte citim urmatoarele cuvinte frumoase:

 „Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodata catre fratii nostri care sunt legati de noi în chip launtric si pentru care El S-a dat pe Sine însusi ca jertfa.

Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmata pentru ca oamenii sa poata fraterniza si sa se iubeasca unii pe altii – si anume crestinismul.

El continua:

Unirea cu Hristos confera înaltare spirituala, mângâiere în necazuri, pace sufleteasca si o inima capabila de dragoste pentru aproapele tau, capabila de orice fapta buna si nobila – nu de dragul ambitiei si al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.3

Cam în aceeasi vreme, Marx scrie în dizertatia sa intitulata “Gândurile unui tânar la alegerea carierei sale”:

Religia însasi ne învata ca Idealul catre Care nazuim cu totii, S-a jertfit pe Sine însusi pentru omenire. Cine ar îndrazni sa tagaduiasca aceasta învatatura? Daca am ales postura în care putem înfaptui maximum pentru El nu vom fi niciodata coplesiti de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii facute pentru binele tuturor.4

La început, Marx a avut convingeri crestine. Când a terminat liceul, în certificatul sau de absolvent, în dreptul rubricii „Cunostinte de religie” erau scrise urmatoarele cuvinte:

Cunostintele sale despre credinta si morala crestina sunt destul de clare si bine asimilate. El cunoaste într-o oarecare masura si istoria Bisericii crestine5

Cu toate acestea, într-o teza scrisa în aceeasi perioada, Marx repeta de sase ori cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii sai nu l-au folosit nici macar o singura data în decursul acestui examen.

De aceea, el a si fost poreclit „Distruge“.

Era normal ca el sa vrea sa distruga, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”, afirmând: „Pe mine nu ma viziteaza nimeni – ceea ce îmi convine – pentru ca oamenii de astazi pot sa ma… (expresie obscena). Toti sunt niste ticalosi.6

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La putin timp dupa ce Marx a obtinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viata lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început sa se contureze.

El scrie într-una din poeziile sale:

Vreau sa ma razbun pe Acela Care domneste deasupra tuturor.6

Asadar, el era convins ca exista Unul care domneste deasupra tuturor, dar îl dusmanea, desi Cel de Sus nu-i facuse nici un rau.

Marx apartinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilariei sale. Era mult mai înstarit decât multi dintre colegii sai.

Ce anume a facut sa se nasca în el aceasta ura îngrozitoare fata de Dumnezeu? Nu se cunoaste nici un motiv personal. Sau sa nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufletiti de idealuri altruiste, pregatindu-se pentru viitoarea lor cariera, tânarul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui deznadajduit):

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

în blestemul si tortura destinului.

Toate lumile Lui s-au dus fara întoarcere!

Nimic altceva nu mi-a mai ramas decât razbunarea.

Imi voi cladi tronul în inaltul cerului,

vârful lui va fi rece si înspaimântator.

Groaza superstitioasa – îi va fi fortareata.

Agonia cea mai neagra – îi va fi capatâi.

Cel ce-l va privi cu un ochi sanatos,

se va întoarce palid ca moartea si mut,

cuprins de morbul mortii oarbe si înghetate.

Fie ca fericirea lui sa-i pregateasca moartea”.7

 

Marx visa sa distruga lumea creata de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:

“Atunci voi fi în stare sa merg triumfator,

ca un zeu, printre ruinele împaratiilor.

Fiecare din cuvintele mele este foc si actiune.

Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” 8

Cuvintele „imi voi cladi tronul în înaltul cerului” precum si marturisirea ca cel ce sta pe acest tron va emana numai groaza si agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Ma voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14: 43).

Poate ca nu este o simpla coincidenta faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Marx, scria:

Trebuie sa-l adori pe Marx ca sa fii iubit de el. Trebuie cel putin sa-ti fie frica de el ca sa te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, pâna la ticalosie si nebunie9

Am inteles nu numai din aceasta opera exceptionala, ca Marx nu iubea oamenii. Sotia sa il „alinta” folsind ca diminutiv, o expresie bine meritata: „Micul meu diavol”.

Cercetati si vedeti ca satanistii se intalnesc anual la mormantul lui Marx din Londra!

Savantul adulat de multi, il adora pe Satan, si este adorat la randu-i de satanistii timpului nostru!

Doamne apara si pazeste!

Toata inchinarea si toata adorarea fie-I adusa Singurului Dumnezeu, Atotputernic Creator si Mantuitor!

GLORIE!  ALELUIA!  Amin!

(George Danciu, 12.x.2011)

TRIPTIC LIRIC

MIHAI RADOI – „LUCEFERI CU BUZE ROSII” (Editura „Semne” – 2011)

        Prof.dr.Nicoleta Milea

Providenta a asezat în mine dorinta de a ma darui cuvintelor. Învat, înca învat din mers, cum se face aceasta. De aceea scriu din nou despre o carte, cu gândul ca bunul cititor sa vada dincolo de poemele ce pot sa-l încarce cu lumina, cu bucurie, cu iubire.

Mihai Radoi, caci despre poezia Domniei Sale scriem astazi, un om cu totul special, îmbina perfect activitatea de „bancher cu acte în regula” la Londra, cu cea de poet.

A debutat în 1995 cu A JUICIER WAY – Romanian poems, Forest Books, Londra.

A mai publicat: IMPOSIBILA ÎNTOARCERE (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2002), DUPA MASA DE SEARA (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc” Craiova ( 2003), PAGINI DIN ISTORIA BANILOR LUMII – (culegere de articole si traduceri), 2 volume, Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2005), AL OPTULEA PACAT (versuri), Editura „Sitech”, Craiova (2009).

Cartea de acum, LUCEFERI CU BUZE ROSII (versuri), aparuta la Editura „Semne”, Bucuresti (2011), este prefatata cu acribia creatorului care înnobileaza metafora, poetul Theodor Rapan, care marturiseste: „Mi-e drag sa-l stiu pe Mihai Radoi poet al suferintei înaripate, bancher care vorbeste cu sine prin carti, pe ploi si pe stele… […] Insensibil la reactia „galeriei” literare (si bine face, caci el nu scrie din vanitate, ci pur si simplu pentru bucuria de a-si ferici inima proprie si prietenii apropiati), Mihai Radoi îsi filigraneaza „jurnalul liric” într-un chip miraculous, cu gingasia bijutierului elvetian, cu talent si rafinament, cu ochiul lacom nutrit de calatorii si lecturi profunde, mult fermecatoare, cu trimiteri izvodind cert din ancestralitate, din adâncul trairii, deci, ca un ecou al vietii sufletesti.

Desi suntem diferiti, îi apreciez curajul abordarii poeziei dintr-un alt unghi, cu viscerele Cuvântului „la vedere!” Grea cruce de purtat! Ce va ramâne în urma sa, vom vedea ca mâine! Are nevoie de aceasta sansa, caci fiecare carte de poezie ascunde eternitatea „Clipei cea repede!” Eu, unul, cred în religia inimii lui si îi dau urmare!”

Ilustratiile îi apartin Lilianei Nastas Bratescu, o graficiana si pictorita talentata, din Iasi.

Din partea autorului aflam cui se adreseaza: „Si cum nu se obisnuieste de obicei, am sa dedic cuvintele din aceasta carte celor ce au uitat sa fie curiosi, celor ce nu stiu ca nu stiu, celor care nu vor cu îndaratnicie sa vada invizibilul, celor prigoniti si nevinovati în fata gloantelor cinice ale societatii de consum, condamnatilor la moarte nevinovati si fara avocati, batrânilor morti demult, înca de când erau copii, copiilor îmbatrâniti de drogurile globalizarii, oamenilor de rând pacaliti de conspiratia aerului pe care-l respira, crezând ca e datator de viata, celor care ma iubesc si celor care au uitat ca îi iubesc de fapt…”

LUCEFERI CU BUZE ROSII, (titlu asumat simbolistic, dominat de sintagma confesionala cu putere de ordine) este aventura lirica într-un topos ce depaseste inhibitia, prin trairi, vise, întrebari, este o confesiune a cautarii de sine, un jurnal al spiritului însetat de eros, de sublimul cuvântului, de mister, de istorie, de nastere si moarte, de fericire si durere, de clipa si eternitate, de pasiune si slabiciune, de tot ceea ce este omenesc.

Structurata pe trei parti, cartea se ofera cititorului în conditii grafice deosebite: Partea I-a – CENTAUR (33 de poeme), Partea a II-a – AL OPTULEA PACAT (92 de poeme) si Partea a III-a – LUCEFERI CU BUZE ROSII (43 de poeme), care da si titlul volumului despre care scriem.

Citindu-i poemele lui Mihai Radoi si întelegând foarte limpede ca îsi cauta desavârsirea, mi-a venit în minte întrebarea ce se desprinde retoric, din studiul lui Denis de Rougemont, IUBIREA SI OCCIDENTUL„ce s-ar face literatura fara iubire?” Poetul îi lasa cititorului sansa de a-si alege, dupa dorinta, iubirea –provocare, iubirea – pasiune, iubirea – devorare, iubirea – senzualitate, iubirea – platonica (sugerata), iubirea – iluzie etc.

Ca o invitatie la lectura va citez, cu bucurie, versurile din poemul MICA MOARTE: Pacea serilor de mai/ ma înfasoara în lacrimi caldute,/ zeul tap cânta din nai prelung…/ Fetele se ascund dupa gâtul iubitilor;/ pe bancile cele mai ascunse din parcuri/ iubitele mai coapte asteapta Feti-Frumosi/ cu chip de Florin Piersic,/ vreun profesor de dragoste/ sau vreun Luceafar vesnic Lucifer,/ jumatate om, jumatate spuma de mare,/ care sa le învete ce înseamna „mica moarte”,/ extazul sufletului,/ lesinul coapselor fierbinti,/ durerea muschilor stomacali,/ transpiratia discreta a sânilor/ si privirea vulgara a dansului de 10 centi…”

Iubirea, ca dimensiune complexa, se defineste prin relatia dintre individ si un „eu” al cunoasterii si al întelegerii resorturilor umane: „Faceam amor în epocile faste/ când Magellan zbura spre Filipine,/ când peste flori mai coborau albine,/ când dispareau imperii arse-n foc/ de migratoare revolutii vaste…// Vedeam un soare plictisit antarct,/ uscând noroiul de pe râtul zilei/ si pe Arghezi-n filigranul filei/ strigându-si patima despre agate/ în efemere piese într-un act…// Si iarasi revenim în pat asim/ sub patura cazona ce ne frige,/ zbatându-ne ca pestii în cârlige,/ sperând ca poate dincolo de apa/ un solz de fericire sa gasim…”

Dragostea este starea totala a poeziei, rafinata, spirituala, erudita: „În loc sa-si tina ugerele la caldura,/ pline sau goale,/ cu lapte confiscat de iarba uda/ îsi pun sânii de silicon cu iaurt…// Se sperie de ursi hamesiti/ si de tunete, la timp de furtuna mare/ racesc repede daca vine toamna brusc/ si nu supara pe nimeni de altfel…// Te privesc din camioanele grele/ care le duc suierând la abator/ si nu vad coltul de metal/ care le crapa capul…// Nu-l vad pentru ca vine de sus,/ de undeva, din aerul curat de deasupra,/ de undeva din lumea trasnetului,/ din lumea lui Eliade unde taurii/ se împerecheaza cu femei gigant/ si apele sfinte de la Varanasi sunt pline de mâl…”

Iubirea se asociaza întotdeauna suferintei, nehotarârii, zborului, visului, dezamagirii, ea poate proiecta individul de la extazul împlinirii, la cea mai crunta disperare, fiind „cea mai înalta culme a fericirii care se poate transforma în cel mai cumplit vârtej al nefericirii” (Platon) : „Ce trista e padurea sura,/ când se topeste-n noi lumina,/ întelepciunii lui Ibn-Sina/ si sângelui venit pe gura…// Ce cauta în noi padurea/ când se coseste proaspat fânul/ si guri flamânde cata fânul,/ mamelor lumii de aiurea…// Padurile la singular/ îsi joaca fosnetu-n zadar…”

Viata se constituie, astfel, într-o permanenta si chinuitoare cautare a jumatatii pierdute, dragostea devenind, în acest sens, un act de reparatie ontologica: ,, Încep sa devin invizibil,/ lumea pe strada se uita prin mine,/ nu ma mai vede/ si nu ma mai recunoaste nimeni…/ Oricum, nimeni tânar sau relativ tânar,/ poate vreun batrân sau vreo femeie singura/ sa se mai uite cu scârba la mine…”

Poetul Mihai Radoi stie ca la toate întrebarile si cautarile omului raspunsurile se afla, de fapt, în el însusi: „Când plec la drum lung/ pe drum desertic,/ cu gânduri goale si obsesii,/ cu respiratii si transpiratii fara egal,/ cu crime de iubire în piept/ ma închin pe malul opus/ si fac matanii la spartura din scoarta copacilor/ unde seva si lumina sunt mai aproape…”

Enuntând nuantele iubirii, Jose Ortega y Gasset, în Nota despre iubirea curteneasca, marturiseste: „În iubire colaboreaza fantezia, entuziasmul, senzualitatea, duiosia si multe alte substante simple ale chimiei intime. Doza în care intra fiecare si rangul ocupat în perspectiva totala decid aspectul pe care-l va înfatisa sentimentul amoros”. Citind cartea poetului Mihai Radoi, singuri veti descoperi în poezia sa spargerea prejudecatilor epocii dogmatice, un spirit al sentimentului iubirii deasupra legilor teologale si multe alte taine labirintice lirice!

Dintr-o alta perspectiva, poezia îi prilejuieste creatorului statutul din ineriorul caruia îi poate aduce în fata pe altii, permitându-si plasmuirea propriului model exterior: Murakami (romancierul), Gagarin (iubitor de stele), Panait (e vorba de scriitorul român de limba franceza si româna, Panait Istrati, nascut Gherasim Istrati), Ghiberti, Van Mander, Walpole, Dali, Vertov, Menoke Kart, Florin Piersic, Arghezi, Don Quijote, Goethe, Orfeu, Grigorescu, Kant, Socrate, Iov, Nichita Stanescu, Rilke, Longfellow, Churchill, Stefan cel Mare, Hitler, Darwin, Titulescu, Marquez, Voltaire, Dostoievski, Raj Kapoor, Angelina Jolie, Elvis, Berlusconi, Maradona, Becali, Eltân, Maica Tereza, Ghandi, Andy Warhol, Emma, Eminescu, Mandela, Iisus, Buddha, Tiberiu, Magdalena Popa, Elga, Baudelaire, Nixon, Ilie Nastase, Ceausescu, Beckenbauer si multe, multe alte nume ale unor personalitati ce ofera elemente de model sau antimodel, depinde, fiecare ce vrem sa alegem, ce vrem sa fim, pentru ca, în orice timp si în orice loc, a fost si este nevoie de modele.

Daca aflarea de sine este idealul, calea acestei cautari da masura valorii pe care mesajul poeziei îl transmite: „L-am visat iar noaptea pe Nichita,/ încerca din nou sa-mi ia iubita/ si s-o duca sus pe dupa stele,/ sa o curete de duhuri rele…// Am plâns greu când mi-a plecat iubita/ cu nebunul-geniu de Nichita,/ am lasat-o neglijent sa zboare/ cu dorinte pe mâini si pe picioare…// Dar va scrie despre ea Nichita/ poezii pe care ea, iubita,/ le va tine sfinte între gene/ poate si cu lacrimile mele…”

În spiritul consonant al liricii lui Mihai Radoi, va ofer spre lectura LIMBA ENGLEZA: ,,Pâna si Stefan cel Mare (si Sfânt )/ a auzit de Quentin Tarrantino…// Mi s-a spus ca Maica Tereza/ plângea în hohote înainte sa moara/ fiindca nu mai avea ocazia/ sa dea mâna cu Madonna si cu David Beckham…// E grea limba engleza,/ prea usoara aparent si prea comoda/ sa nu fie vorbita prost…// Poti trai perfect fara gramatica/ si fara Mozart,/ doar cu pâine si apa/ sau hamburgeri si Pepsi-Cola, dar nu fara mantia nenorocului pe umeri…”

Nu întâmplator m-am oprit la acest poem, din care vine spre noi un iz ironic de o rara finete lingvistica si care ne ajuta sa întelegem, în acelasi timp, de ce multe titluri, fragmente de poeme sau chiar poeme întregi apar într-o alta limba decât limba româna: „Give me a pair of scissors,/ toc ut my paper scoul in the smallest of pieces,/ and fiind the final revelation.”

Calatoriile în spatiile reale si imaginare, fertilizarea propriului univers cu al celor care i-au îmbogatit cunoasterea, prelungirea patriei cuvintelor si într-un alt areal decât cel românesc, întâmplarile vietii dincolo de marile unui adevarat Don Quijote, iata, numai cateva dintre caile spre lumea artei prin care se rosteste poetul Mihai Radoi: ,,Spatiul dintre geniu si nebun, /e atât de-ngust si de perfid,/ uneori te scoli din somn lucid,/ alte dati adormi carne de tun…// Doar de soare si oglinzi ti-e frica/ sa nu-ti spuna-n fata Adevarul,/ simbolul întelepciunii – marul,/ chiar si el de mucegai se strica…// Don Quijote doarme-n mine calm,/ îl trezeste doar femeia-fata,/ târfa angela si nepatata,/ murmure eterice de psalm…”

Remarcam în poezia lui Mihai Radoi existenta unei diversitati de tendinte din punct de vedere structural si compozitional, care evidentiaza o sensibilitate artistica aparte, care transcende granitele reale, geografice si culturale, eliberând creatia de categoriile eticului si etnicului.

Exponent al valorilor autentice, un tip de atitudine si sensibilitate, care se hraneste din toate timpurile si spatiile culturale dar, care, spiritual, traieste numai în prezent, creatorul volumului LUCEFERI CU BUZE ROSII stapâneste, deopotriva, fondul si forma compozitiei, prin evidentierea dintre idee si mijloacele artistice (de exemplu, cele trei strofe ale poemului DON QUIJOTE AL NEBUNILOR sustin motive lirice asupra imposibilitatii atingerii idealului, respectiv, asupra efemeritatii sentimentelor si a conditiei umane, antiteza între categoriile sacrului si profanului, ale aproapelui si departelui, paralelismul sintactic, limbajul metaforic, versificatia).

Spirit înalt, de care tot iubitorul de poezie se bucura, Mihai Radoi se remarca prin gravitatea expresiei, prin ideea si talentul re-formularii rostului si resortului liric. Cu îndrazneala, talent si simt artistic e convins ca nimic nu e mai presus decât Poezia.

Ne alaturam prefatatorului cartii, distinsul poet Theodor Rapan, si va spunem: „Mult noroc, deci, în Parnasul Visului, Mihai Radoi, si nu uita ca sfintenia lacrimei trece obligatoriu prin Poezie, pentru ca deasupra Poeziei nu mai e nimic!”

INOCENTA – FUSE SI SE DUSE…

Inocenta este primul cuvânt care-ti trece prin minte când te uiti în ochii unui copil. Puritate, inocenta,  sinceritate, iubire si dragoste neconditionata sunt trasaturile de baza ce caracterizeaza un copil. De ce când ne maturizam ajungem sa înlocuim iubirea cu ura, inocenta cu parsivitatea, sinceritatea cu minciuna sau dragostea cu gelozia. De ce nu putem fi si la maturitate inocenti, iubitori, sinceri si empatici?

De ce ajungem sa fim, unii dintre noi,  monstri cu chip uman? De ce ne transformam pe parcursul câtorva ani din suflete pure si frumoase în suflete nepasatore, pline de ura, gelozie si invidie?

Sunt oare aceste „calitati” genetic impregnate la nastere – care sunt în stare latenta pe perioada copilariei si se trezesc la realitate când devenim adolescenti si maturi? Sau se dezvolta pe parcus? Poate acest „evil” chiar exista si îsi intra în drepturi la început de adolescenta si ataca precum o carie sufletul uman..  Sa fie banul radacina acestui „evil”?

Cautând un raspuns, m-am oprit asupra „Genezei 3” si am descoperit o explicatie plauzibila… probabil cei cu teoria Darwin nu vor fi de acord, dar nu putem ajunge toti la unison, fiecare vede lucrurile prin prisma lui si fiecare are convingerile lui.

Probabil inocenta s-a pierdut în momentul în care Adam si Eva si-au dat seama ca erau goi… dupa ce au picat la testul Celui de Sus, când sarpele parsiv si insidios a convins-o pe Eva sa muste din marul pacatos care le-a deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi si au cusut loalalta frunze de smochin din care si-au facut sorturi. Ochii li s-au deschis într-adevar, exact asa cum le spusese sarpele (Satana), numai ca acum au vazut lumea si realitatea cu totul altfel.

Pierderea inocentei, pacatul lor si noile lor raporturi cu Dumnezeu si unul cu altul sunt exprimate prin tema constientizarii goliciunii. Întelegem deci ca ei nu constientizasera pâna atunci, în inocenta lor, ca sunt goi, ci li se parea firesc sa fie asa si nici nu se gândisera la lucrul acesta. Acum nu numai ca se gândeau la lucrul acesta, ci erau coplesiti de rusine din aceasta cauza… INOCENTA a disparut din acel moment…

Does it make sense? Asadar,  noi suntem inocenti, nu suntem vinovati cu nimic… sumtem niste victime, niste urmasi ai unei situatii nefericite, a unei decizii gresite, a unei curiozitati tragice din care se pare ca nu mai exista iesire. Eva e de vina si, of course, sarpele… Asa o fi? O întrebare retorica….

Viorel VINTILA
San Francisco
Saptamâna Mare 2011

Ce nu mai invata copiii si tinerii de azi

“Nu ma departez de legile Tale, caci Tu ma înveti.

Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!

Prin poruncile Tale ma fac mai priceput, de aceea urasc orice cale a minciunii.

Cuvântul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.”

(Psalmul 119, 102-105)

Nu se mai invata multe din lucrurile care altadata reprezenta norma in formarea educatiei tinerilor elevi. Din programa pedagogica scolara si chiar din familie nu lipsea invatatura despre Dumnezeu. Sfintele Scripturi si invatatura lor isi faceau in permanenta simtita prezenta.
In fiecare dimineata, omul nu deschidea bine ochii fara a-i multumi lui Dumnezeu pentru inca o zi daruita. Nu-si incepea lucrul fara a cere in rugaciune binecuvantarea Domnului Dumnezeu, iar copiii nu isi incepeau ziua de scoala fara rugaciune. Multi dintre ei, mai intai, faceau un mic popas in Biserica din sat sau din oras unde cautau apropierea de Dumnezeu care sa-i insoteasca, sa-i ocroteasca si sa le dea izbanda. Ora la clasa adesea incepea cu o rugaciune in care se aducea lauda lui Dumnezeu pentru sanatatea si prosperitatea de care se bucurau, solicitand totodata bunavointa Lui Dumnezeu in procesul de educare. Pe atunci functiona cu succes dictonul: Nimic fara Dumnezeu! In vremurile stravechi dictonul era utilizat in limba latina Nihil sine Deo. Si azi, e drept mult mai rar, mai vedem inca folosita aceasta zicere care, practic, e foarte importanta.

Dar odata intrata ciuma rosie si in Romania, treptat-treptat, oamenilor li s-au interzis aceste foarte bune obiceiuri si, in locul Bibliei, in scoli si in viata, s-a introdus invatatura despre teoria evolutionista a lui Darwin, care, din nefericire a inlocuit teoria creationista, ca Dumnezeu a creat omul. Cu timpul, multi au ajuns sa creada teoria evolutionista a omului, cum ca el ar fi evoluat din maimuta! Si azi sunt multi care mai cred aceasta ineptie. Nu s-a publicat la fel de des si faptul ca insusi Darwin s-a dezis cu timpul de cele spuse in teoria sa evolutionista.

Lenin, Marx si Engels si-au promovat din plin ideile materialiste de ingradire a constiintei umane folosindu-se de Darwin ca de o unealta ajutatoare foarte eficienta.

Latura pozitiva a studierii sistematice a acestei inselatoare teorii era aceea ca elevul avea ocazia sa invete foarte multe lucruri despre plante si animale. Acest exercitiu contribuia la largirea orizontului de cunoastere si de memorare, stare foarte utila in evolutia propriu-zisa a adolescentului. Dimpotriva, in zilele de-acum, aceasta stare de fapt este in mare suferinta din punctul de vedere al utilizarii capacitatii de memorare, care este antrenata mai putin acum, cand informatiile le gasim inmagazinate “pentru noi” pe suport electronic si la indemana noastra pe internet si pe telefonul mobil.

In Romania dinainte de epoca comunista, pe vremea cand ciuma rosie era inca inafara granitelor tarii, si nu se studia pragmatic Darwin, viata isi urma oarecum drumul ei firesc in care toate pareau a fi inca la locul lor. Respectul fata de parinti, respectul fata de dascali si fata de autoritati, respectul fata de biserica si invatatura acesteia, se manifesta inca in intreaga societate. Rusinea si morala crestina isi aveau inca locul lor in viata cotidiana, acasa sau la scoala, la munca campului sau in fabrici, la teatru sau la circ, peste tot, in fiecare segment al societatii, mai puteai gasi in om frica de Dumnezeu, dorinta de a nu-i fi potrivnic, de a nu-l ofensa. Pe atunci copilul putea memora in voie din Cuvantul Lui, lasat de Dumnezeu pentru om, in Biblie, ghidul si indreptarul in drumul spre vesnicia fara de sfarsit.

Apostolul Pavel, ca evreu, invatase cu marele filosof si ganditor al vremii sale Gamaliel. Fiind si cetatean roman, pe vremea crudului Nero, e de presupus ca-si insusise cultura imperiului, dupa cum, cunoscand limba greaca, putem crede ca cunostea si filosofia grecilor.

Aflat intr-una din calatoriile sale misionare, Pavel a ajuns la Atena, unde are ocazia de-a vorbi filosofilor prezenti in Areopag. In discursul sau, Pavel citeaza dintr-unul din poetii greci, spunand:

Caci în Dumnezeu avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: „Suntem din neamul Lui…”

Dar sa vedem cum a inregistrat apostolul Luca momentul de care vorbim:

Unii din filosofii epicurieni si stoici au intrat în vorba cu el. Si unii ziceau: „Ce vrea sa spuna palavragiul acesta?” Altii, când l-au auzit ca vesteste pe Isus si învierea, ziceau: „Pare cavesteste niste dumnezei straini.” Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag si au zis: „Putem sa stim care este aceasta învatatura noua pe care o vestesti tu? Fiindca tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea, dar, sa stim ce vrea sa zica aceasta.” Caci toti atenienii si strainii care stateau în Atena nu-si petreceau vremea cu nimic altceva decât sa spuna sau sa asculte ceva nou. Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului si a zis: „Barbati atenieni! În toate privintele va gasesc foarte religiosi. Caci, pe când strabateam cetatea voastra si ma uitam de aproape la lucrurile la care va închinati voi, am descoperit chiar si un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiti fara sa cunoasteti, aceea va vestesc eu. Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este în ea, este Domnul cerului si al pamântului si nu locuieste în temple facute de mâini. El nu este slujit de mâini omenesti, ca si când ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile. El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamântului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu si sa se sileasca sa-L gaseasca bâjbâind, macar ca nu este departe de fiecare din noi. Caci în El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: „Suntem din neamul Lui…” Astfel, dar, fiindca suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie sa credem ca Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu mestesugirea si iscusinta omului. Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca; pentru ca a rânduit o zi în care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita, prin faptul ca L-a înviat din morti…” Când au auzit ei de învierea mortilor, unii îsi bateau joc, iar altii au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta alta data.” Astfel, Pavel a iesit din mijlocul lor. Totusi unii au trecut de partea lui si au crezut; între acestia era Dionisie areopagitul, o femeie numita Damaris si altii împreuna cu ei.” (Faptele apostolilor, 17)